Comemorarea pierderii Basarabiei

 

Nu pentru a "ofta", cum spune pe hârtie roşie, cu obrăznicie, un manifest revoluţionar, nu pentru a plânge, precum nici pentru a enunţa sentimente de ură, făgăduinţe de răzbunare, ne-am adunat aici. "Oftează" aceia cari urmăresc lucruri ce nu le-au avut şi nu pot să le aibă, ca acei tulburători cari nu vor vedea niciodată, neam de neamul lor, o societate socialistă în care, în locul sufletului care târăşte un trup, să fie armonia trupurilor sătule, hotărâtoare şi pentru sufletul despreţuit. Noi vorbim aici de lucruri pe care le-am avut şi pe care avem dreptul de a le avea, - şi aici nu încape nici o "oftare".

Şi vorbim de lucruri pe care le avem. Dacă a avea o ţară înseamnă a-ţi trimete într-însa soldaţi de graniţă, poliţie, funcţionari cartofori şi beţivi, - Basarabia nu e a noastră. Dacă însă aceasta înseamnă a-i lucra toate ogoarele, a-i înfăţişa toată munca, a-i da toţi apărătorii, - atunci e a noastră, şi nu a celorlalţi, Basarabia.

Nu voi face să se audă nici plângerea obişnuită că suntem puţini, slabi, săraci, nenorocoşi. Am găsit drumul norocului, şi cel dintăi pas făcut pe dânsul e o singură înaintare spre biruinţă: e drumul muncii solidare şi disciplinate.

Acum o sută de ani tocmai, la 16 mai 1812, prin tratatul de la Bucureşti, între Rusia şi Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la gurile Dunării. E oare o umilinţă în aceasta? Am stat noi la luptă, am fost biruiţi, ni s-a smuls o parte de ţară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit şi jurat?

Sunt popoare cărora aşa ceva li s-a întâmplat şi care, cercetând împrejurările pierderii dureroase, ajung la încheierea că nu e motiv să simtă umilinţă pentru biruirea lor. La 1871 sau luat Franciei două mari şi frumoase provincii: Alsacia şi Lotaringia. A fost o armată franceză care a pierdut lupte, un guvern francez care a pierdut lupte, un guvern francez care a iscălit o pace neprielnică. Şi totuşi fără umilinţă se gândesc francezii la acel "an grozav", ale cărui triste urmări şi pănă astăzi nădăjduiesc să le poată îndrepta, vorbind sau ba de visul pe care se simt datori a-l urmări. Atunci a fost înfrânt imperiul, răzimat pe oştirea ce exista în parte numai în cadre şi era înarmată numai pe paginile condicelor de socoteli, imperiul bătrânului, bolnavul Napoleon al III-lea, imperiul unei curţi conrupte, risipitoare şi fără grija viitorului. Că acest imperiu se întemeiase pe consimţimântul naţional al plebiscitului, că el fusese aclamat frenetic a doua zi după biruinţile din Crimeea şi din Italia, că naţiunea franceză salutase în el gloria înviată a zilelor lui Napoleon cel genial, ce are-a face! Francezii simţeau şi simt că nu ei, libertatea lor, energia lor naţională, răspunderea lor au fost strivite de germani. Şi astfel anul de jale nu e pentru dânşii un an de ruşine.

Cu atât mai puţin trebuie să plecăm noi fruntea la amintirea sfăşierii din 1812. Noi, România, noi, neamul românesc. România nu exista, şi în acea jumătate de Românie care era Moldova, nu se gândea nimeni că o Românie ar fi cu putinţă, că ea ar fi un bine pentru cei cari sufereau de multe apăsări şi stoarceri. Domnul dinaintea năvălirii era un grec şi boierii greco-români, cu două graiuri, erau împărţiţi prin aceasta chiar între două suflete naţionale. Şi atâta trăia în toată ţara: această boierime fără ideal şi fără alt simţ pentru ţară şi pentru neam decât acel instinct elementar pe care nimic nu-l poate dezrădăcina din suflete. Li-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a Moldovei, bogată în ogoare, în păşune pentru vite. Li-a părut rău mai ales ca moşieri, ale căror comunicaţii erau să fie tăiate de acum înainte printr-un hotar. Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis către speranţe pentru a da o luptă desperată spre care s-ar putea îndrepta astăzi recunoştinţa noastră pioasă. Se gândeau doar cu frică la primejdia ca Moldova micşurată după sfăşiere să nu poată răspunde tributul către Poartă, şi cereau ca ea să fie întregită cu judeţe muntene pănă la Ialomiţa! Şi astfel azi, când am avea nevoie măcar de un singur erou, în numele căruia să facem prăznuirea, nu-l găsim, şi e nespus de dureroasă această lipsă. La parastasul făcut azi de câţiva oameni pioşi nu s-a putut rosti un singur nume de la 1812, şi a trebuit să se gândească organizatorii la acei bieţi flăcăi basarabeni, chemaţi în ultimul ceas pe câmpiile Manciuriei nesfârşit de depărtate, ca să ridice din noroi şi sânge - ca şi fraţii lor din România în 1877 - steagul împărătesc al Rusiei pe care fiii ei cei adevăraţi îl lăsaseră să li lunece din mâni. Precum şi ceilalţi cari au fost despoiaţi la 1812, suedezii, asemenea nouă prin situaţia grea, cu acelaşi duşman uriaş în faţă, dar superiori nouă prin valorificarea politică a elementului ţerănesc şi prin puterea morală ce rezultă dintr-o conlucrare paşnică şi legală a unui întreg popor, şi suedezii, zic, nu pot găsi, dincolo de trădarea regelui lor, de laşitatea clasei lor dominante, nici un erou al împotrivirii şi răzbunării, de care în veci să rămâie glorios legată pierderea Finlandei.

Fără conştiinţă era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricării clase dominante de a cuprinde şi exprima toate amintirile, toate speranţele, tot dreptul, toată mândria şi onoarea unui popor. Mulţi din membrii ei, şi boieri mari, au trecut Prutul pentru a se aşeza supt oblăduirea împăratului creştin fără a-şi da seamă că rosturile de căpetenie ale unui stat, paza liniştii şi a dreptăţii, n-au a face cu creştinătatea sau păgânătatea, ci numai cu valoarea etnică a unui popor.

Un steag nu fâlfâia în aer şi o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci ţerii lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă. Câţi din urmaşii mândrilor ostaşi de odinioară mai doreau să guste emoţiile războaielor, aceia nu nemeriseră în tabăra turcească, unde românii nu s-au îmbulzit niciodată, ci ei se găseau în rândurile ostaşilor ţarului.

Era o greşeală, o mare greşeală, mai mare şi decât a boierilor setoşi de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica însă totdeauna peste greşelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în fiinţa lui şi-l distrug.

Peste greşeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veşnică.

Nu folosesc şi nu trebuie ţinute în seamă făgăduinţile unor ruşi de omenie ca publicistul Durnovo. Am dori să vie cândva aici la noi ca să-şi dea seamă că este nu numai un drept, dar şi un popor în stare să şi-l ceară. Şi am dori să-l vedem şi noi, tocmai pentru că samănă aşa de puţin cu cei de acelaşi grai şi de acelaşi sânge cu dânsul. Dar, după experienţe ca aceea din 1878, când ajutorul nostru a fost răsplătit printr-o nouă smulgere a părţii din Basarabia pe care alţii ni-o dăduseră înapoi, să nu se supere că nu-l putem crede. Şi deci nu răspundem la oferta unei Basarabii corectate ca hotar şi a unor ţinuturi care se găsesc încă în pădure, pe trupul ursului austro-unguresc.

Nu folosesc nici apeluri ca acela care a pornit azi de la Bucureşti, de la persoane desigur foarte bine intenţionate, către un număr de ruşi liberali, "tineri", a căror adresă li-a fost dată de un cunoscător. Noi n-avem de cerut nimic de la nimeni şi nu ne îndesăm la nici o pomană. Prin astfel de cereri, demnitatea noastră naţională se atinge. Şi nu văd tocmai aşa de limpede deosebirea dintre rusul "bătrân" şi cel "tânăr" cari, cu toată deosebirea lor de vrâstă, mi se par a fi înainte de toate ruşi, aşa cum i-a făcut acel lung şir de ani în care s-a săvârşit alcătuirea sufletească a poporului rusesc.

Şi revoluţia rusească liberatoare, aceea n-are a face cu noi. Ar fi făcută pentru oamenii în genere, pentru cei supuşi şi apăsaţi, fără deosebire. Şi nouă ni trebuie ceva anume pentru neamul nostru, care e deosebit de celelalte şi cere măsuri deosebite pentru dânsul.

Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastră sarcina de a ne restitui în drepturile noastre?

Să vedem. Astăzi o mare parte dintre români nu iau parte cu sufletul la viaţa neamului, pe când trupul lor foloseşte altora cari-i stăpânesc. În miile de cărturari ai Basarabiei s-ar găsi oare o sută de oameni cari să-şi dea seamă pe deplin de ce sunt, de ce valorează naţia lor, această Românie liberă, această cultură a ei, mai sănătoasă decât a Rusiei? Şi în sutele de sate româneşti ale Basarabiei, e oare în această clipă unul singur în care toţi: preot, învăţător, oameni din popor, să se adune pentru ca, în genunchi înaintea altarului, să facă pomenirea trecutului neuitat şi juruinţi pentru viitorul care nu poate întârzia? Şi în altele din provinciile nelibere, adesea nu e mult mai bine.

Aici la noi, cei cari am înţeles şi ne-am întărit în hotărârea de a fi ce trebuie să fim, suntem câteva mii. Ne-am strâns azi încă mai mult. Am simţit-o cu toţii. Zică orice vor voi sămănătorii de ură, sprijiniţi în lupta dintre partide care nu se sfieşte să aţâţe războiul civil, azi a trecut peste suflete ceva mai mare decât interesele şi rivalităţile de clasă. Ne-am simţit un popor, un singur popor. Şi furia urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptăţii săvârşite.

Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînţelegerea de sus şi neputinţa inculturii, sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruţa nici o silinţă pentru ca să ajungem acolo. Şi, atunci când, de la un capăt al teritoriului naţional până la celalt, va fi în milioane de oameni acelaşi simţ, aceeaşi conştiinţă, aceeaşi mândrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit străinul care fusese cândva stăpân în moştenirea noastră!.