Concepția materialistă a istoriei

 

C. DOBROGEANU—GHEREA

CONCEPȚIA MATERIALISTĂ A ISTORIEI

CONFERINȚĂ

ȚINUTĂ LA «CERCUL STUDIILOR SOCIALE» DIN BUCURESCI

EDIȚIUNEA II.

BUCURESCI
STABILIMENTUL GRAFIC I. V. SOCECŬ
59 Strada Berzeĭ 59
1892

Titlul conferințeĭ mele este, precum s’a anunțat, «despre concepția materialistă a Istorieĭ». Titlul înse, ca toate titlurile de altmintrelea, nu corespunde în totul cu conferința ce voiŭ desvolta înnaintea dumnea‑voastră. Ar fi fost maĭ bine, poate s’o intitulez «concepția materialisto-economică a Istorieĭ» orĭ și maĭ bine «momentele hotărîtoare în Istorie după concepția materialistă a Istorieĭ». Dar în acest caz, titlul ar fi fost, precum vedețĭ, prea lung și de aceea am preferat pe cel d’întîiŭ.

Acum, înnainte de a abordà subiectul ce mĭ am propus, înnainte de a vorbi despre concepția materialistă a Istorieĭ, sînt nevoit să spun cîte‑va cuvinte despre alte concepțiĭ, cari aŭ precedat’o orĭ cari acuma chiar îĭ dispută dominarea în filosofia Istorieĭ.

Prima concepție istorică e de sigur concepția teologică. După această concepție, acela care guvernează într’un mod arbitrar și absolut Istoria omenirei, e D‑zeŭ. Orĭ‑ce întîmplare istorică, orĭ‑ce schimbare în mersul omenireĭ, îșĭ găsea explicația în vroința dumnezeĭască.

Să‑mi dați voe să nu mă ocup de loc de această concepție: ea șĭ-a trăit traiul; a o combate ar fi, cum zice francezul, enfoncer des portes ouvertes.

A doua concepție, care a domnit multă vreme în filosofia Istorieĭ, e concepția idealistă, metafizică, spiritualistă. Aceasta vedea cauza întregeĭ Istoriĭ, momentul hotărîtor în mișcarea istorică a omenireĭ, în idee orĭ în spirit, un spirit maĭ mult saŭ maĭ puțin trancedental, absolutamente liber, nesupus legilor universale, nesupus determinismuluĭ universal, ci maĭ curînd guvernînd el, spiritul, aceste legĭ.

In parte, greșala acesteĭ teoriĭ se explică prin următoarea iluziune psihică.

Cine e chemat să ne dea explicare tuturor fenomenelor naturale și sociale? Cine e chemat să explice, să judece care e factorul hotărîtor in Istoria omenireĭ? Evident că intelectul, spiritul omuluĭ. Spiritul trebuie să chibzuiască, să judece, să hotărască. Și Romînul, cum știțĭ, are o vorbă: «cine ’mparte, parte‑șĭ face». Așa a făcut și intelectul. Chemat să judece care e factorul hotărîtor în mersul omenireĭ, el s’a erijat pe sine în acest factor, ba maĭ mult, prin accea‑șĭ iluziune psihică, s’a erijat în factorul suprem al universuluĭ întreg, nesupus legilor universale, ci cîrmuind el aceste legĭ.

Despre această concepție iară‑șĭ nu voiŭ vorbì, căcĭ și dînsa șĭ‑a trăit traiul, e cum ar zice germanul «ein überwundener Standpunct».

Nu mă voiŭ ocupà, deci, decît de concepțiile științifice, științifice cel puțin în metoda lor.

Care este caracteristica acestor din urmă concepțiĭ? Ceea ce caracterizează concepțiile științifice ale Istorieĭ și le deosebește de concepțiile teologice și metafizice, e că cele științifice admit determinismul universal. Ele admit că tot universul e supus unor legĭ imuabile, nestrămutate și că omenirea, intelectul eĭ, Istoria, totul nu face escepție, fenomenele sociale ca și cele naturale sunt de o potrivă supuse legilor universale, determinismului universal.

Dar determinismul universal nu ne dă încă respunsul la cele ce ne interesează acum în special. Căcĭ determinate sînt toate fenomenele, fie fizice, chimice, biologice, fiziologice orĭ psichologice; determinate sunt și fenomenele istorice. Aceea ce înse ne interesează acum în special, este cum și de cine sunt determinate fenomenele acestea, istorice. Saŭ, cu alte cuvinte, carĭ sunt cauzele, saŭ care e cauza prefacerilor sociale, schimbărilor istorice; care e esența procesului istoric, care e resortul Istorieĭ, dacă ma pot exprimà astfel? Eĭ bine, respunsurile date acestor întrebărĭ se chiamă tocmai concepțiĭ istorice.

Dar concepțiile istorice științifice sînt și ele felurite. Să trecem în revistă cîte‑va din ele înnainte de a ajunge la aceea care ne interesează în special.

După uniĭ, cauza principală și determinantă a întregeĭ mișcărĭ a omenireĭ sînt factoriĭ istoricĭ eĭ înși‑șĭ; prin acțiunea și prin influența lor reciprocă, eĭ daŭ direcția, eĭ hotăresc mersul istoric al omenireĭ. De exemplu: Morala e un factor istoric, intelectul și cunoștințele științifice sînt și ele un factor, politica, instituțiunile politice asemenea, și așa maĭ departe. Toțĭ acești factori influențează unul asupra altuia; morala influențează asupra intelectuluĭ, intelectul asupra moralei, amîndouă asupra politiceĭ, politica asupra lor și așa maĭ departe.

Precum vedeți, această concepție cuprinde un adevăr netăgăduit, aproape banal; dar nu ne dă nicĭ un respuns la întrebarea noastră ci numaĭ o tautologie banală. In adevăr, ce căutăm noi? Căutăm factorul hotărîtor al Istorieĭ. Or, mișcarea istorică constă tocmaĭ din suma factorilor istoricĭ și din reciproca lor influență. Ast‑fel dar, cînd la întrebarea: «care e factorul hotărîtor al Istorieĭ?» ni se respunde: «factoriĭ istoricĭ și influența lor reciprocă», e tot una ca și cum ni s’ar respunde: «factorul hotărîtor al Istorieĭ e Istoria!»

Dar dacă această concepție ne dă un respuns fals, metodul întrebuințat de ea, căutînd respunsul chiar în Istorie, e foarte adevărat. Pentru că, în adevăr, în erarhia știinților Istoria și filosofia eĭ e știința cea maĭ superioară. O știință mai înaltă, în care am putea căuta respunsul, nu există, decĭ tot în ea trebue să‑l căutăm. Concepția teologică și idealistă nu face tot ast‑fel, ci negăsind o știință superioară care să dea esplicația fenomenelor istorice, ea a inventat ce‑va superior, pe D‑zeŭ. Dar noĭ, carĭ nu maĭ credem în iluziĭ, suntem nevoiți să căutăm esplicația în înși‑șĭ factoriĭ istoricĭ. Și dacă, cu toțĭ factoriĭ, ajungem la o tautologie banală, trebue sa cautăm un factor orĭ o grupă din eĭ, nu suma tuturor.

Cam așa aŭ și făcut într’un mod conscient orĭ inconscient maĭ toțĭ istoriciĭ, filosofiĭ Istorieĭ, sociologiĭ orĭ simpliĭ diletanți. Toțĭ au căutat acel factor care ar putea da explicația întregeĭ istoriĭ a omenireĭ. Așa, spre pildă, pentru uniĭ factorul politic e momentul hotărîtor; instituțiunile politice, pentru aceștia dominează și hotăresc întregul mers al omenireĭ. Pentru un Conte, Mill orĭ Buckle e desvoltarea intelectuluĭ, spirituluĭ, cunoștinților. Buckle, afară de factorul intelectual, maĭ adaogă și un alt factor, mediul climatic, pozițiunea geografică.

După Spencer, factorul hotărîtor e nu intelectul ci pornirile, sentimentele, pasiunile; după Fustel de Coulanges, credințile religioase sînt acelea care în Roma veche aŭ hotărît felul familieĭ, relațiunile economice între stăpîn și rob, instituțiunile politice etc.

După Taine, principalul e mediul, rasa, caracterul fiziologic și psihologic al oamenilor d’intr’o anumită societate. Acest caracter hotărește forma instituțiunilor, credinților, moralei, dreptuluĭ, literatureĭ etc.

Pentru Gumplovicz factorul hotărîtor, care determină mișcarea istorică a omenireĭ, e lupta între grupele sociale (grupe etnice, de rasă, clase sociale etc.).

Pentru Bastian, cugetarea e factorul primar și esențial, înse nu cugetarea individuală ci cugetarea socială, cugetările popoarelor (Völkergedanken, Gedanke der Gesellschaft).

Pentru darwiniști, carĭ aŭ introdus darwinismul în sociologie tale-quale, factorul de căpetenie e lupta pentru traiŭ, selecțiunea naturală.

In cît, precum vedețĭ, concepțiile istorice cari tind a ne lămuri factorul principal, cauza întru cît‑va a întreguluĭ mers al omenireĭ, sînt multe și nicĭ nu le‑am enumerat pe toate.

Una din aceste concepții, cea maĭ adîncă și cea maĭ vastă, după părerea mea, e concepția materialistă, care va face subiectul acesteĭ conferințe.

Acum 40 de ani, concepția aceasta a fost formulată de Karl Marx, genialul fondator al socialismuluĭ științific, împreună cu Fr. Engels, colaboratorul săŭ; iar peste 20 de ani, marele savant antropolog american, Lewis Morgan, a descoperit aceea‑șĭ teorie — fără să cunoască pe Marx — și i‑a dat o bază de fapte, o bază inebranlabilă în marea‑ĭ lucrare Ancient Society… (societatea veche).

***

După concepția materialistă, factorul hotărîtor în mersul istoric al omenireĭ n’a fost nicĭ intelectul nicĭ pornirile și pasiunile omeneștĭ ci bazele materiale ale societățeĭ, modul de producere și de împărțire a produselor trebuincioase traiuluĭ. După cum psihologul caută și găsește explicarea viețeĭ psihice în organizația fiziologică a individului, tot ast‑fel un sociolog poate găsi explicația viețeĭ sociale în economia socială, care e fiziologia societățeĭ. Și după cum toată viața sufletească a unuĭ individ e condiționată de organizația luĭ fiziologică, tot ast‑fel întreaga viață a societățeĭ (morala, gîndirea, instituțiunile ei juridice și politice etc.) sunt condiționate și hotărîte de organizația economică a societățeĭ, de modul cum se produc și se distribue bogățiile în societate. Intr’un cuvînt, mersul economic, procesul economic hotărește întreg procesul istoric al omenireĭ.

La o anumita treaptă de desvoltare economică, atuncĭ cînd munca devine maĭ rodnică, atunci cînd bogățiile ajung maĭ îmbelșugate, se creează clasele sociale cu interese protivnice și intrînd în luptă între ele.

Lupta acestor clase dă conținutul Istorieĭ. Dar clasele ele înse‑le și lupta aceasta a lor la fie‑care epocă sînt hotărîte de modul cum la epoca aceea se produc și se distribue bunurile materiale.

Ast‑fel dar, procesul economic hotărește viața socială de‑a lungul Istorieĭ întregĭ și o parte din vremea preistorică.

Iar întru cît privește începuturile cele maĭ depărtate ale omenireĭ, vremea cînd nicĭ nu exista un proces economic propriu zis, pentru această depărtată preistorie momentul hotărîtor, factorul principal al desvoltăreĭ a fost însă‑șĭ producerea oamenilor, felul relațiunilor sexuale, forma organizațieĭ familiare.

Iată, în cîte‑va cuvinte, concepția materialistă. Ea poate părea la prima vedere foarte stranie, după cum foarte stranie a părut și teoria darwinistǎ.

***

Innainte de a urma cu desvoltarea acesteĭ concepțiĭ, să vă citez în cîte‑va rîndurĭ cum unul din creatoriĭ eĭ chiar, Fr. Engels, o formulează:

«După concepția materialistă, momentul hotărîtor în Istorie este de două felurĭ: pe de o parte producerea de lucrurĭ trebuincioase pentru traiŭ; lucrurĭ de hrană, îmbrăcăminte, locuit și uneltele trebuitoare pentru îndeplinirea altor scopurĭ, pe de altă parte producerea oamenilor înși‑șĭ, reproducerea specieĭ. Instituțiile sociale sub care trǎesc oameniĭ dintr’o perioadă istorică anumită și dintr’o țară anumită, sunt hotărîte prin amîndouă felurile de producere: prin treapta de desvoltare a munceĭ pe de o parte și pe de alta prin familie. Cu cît munca este maĭ puțin desvoltată, cu cît este maĭ mărginită cîtimea producerilor eĭ, cu atîta organizația socială se arată maĭ predominată de legătura sexuală.»

Iar cu cît se desvoltă forțele economice, instrumentele de muncă, productivitatea munceĭ, cu atît factorul acesta remîne esențialul care condiționează întregul mers istoric al omenireĭ. Acesta e, după concepția materialistă a Istorieĭ, factorul hotărîtor, orĭ, cum zice Engels, momentul hotărîtor în Istorie. Acest moment e, decĭ, de la început: maĭ ales organizarea relațiilor sexuale, organizarea familieĭ; pe urmă: maĭ ales viața economică, felul de producere și distribuire a bogățiilor.

Să spunem cîte‑va cuvinte despre cel d’întîiŭ:

De la începutul omenireĭ, un început care se pĭerde în întunerecul trecutului și asupra căruia nu putem avea de cît indicațiunĭ indirecte, relațiunile sexuale între selbaticiĭ ce se strîngeaŭ într’un fel de trib, n’aŭ fost supuse la nicĭ o regulă. Toțĭ bărbațiĭ trăiaŭ cu toate femeile, părințiĭ cu copiĭ, fără nicĭ o regulă, ca la animale. Cîte puțin înse a ’nceput să se organizeze familia.

Prima formă a familieĭ organizate, a fost familia între rude de sînge. Toțĭ membriĭ tribuluĭ dintr’o generație constituĭaŭ o familie. Toțĭ bărbațiĭ acesteĭ generațiĭ aparțineaŭ tuturor femeilor aceleia‑șĭ generațiĭ și femeile aparțineaŭ bărbaților. Copiiĭ acesteĭ familiĭ mixte eraŭ socotițĭ de frațĭ și surorĭ între eĭ, și aceasta maĭ mult saŭ maĭ puțin pe drept cuvînt, de oare ce copiiĭ puteaŭ să știe cine le e mumă, dar nu și cine le e tată. Aceștĭ frațĭ și aceste surorĭ formaŭ între eĭ o a doua familie: ĭară‑șĭ toțĭ bărbațiĭ și toate femeile din această generație aparțineaŭ uniĭ altora. Copiiĭ lor, iară‑șĭ, frațĭ și surorĭ între ei, formaŭ a treia familie, și așa maĭ departe. Așa că, dacă luăm treĭ generațiĭ, toțĭ buniciĭ și toate bunicile în trib formează o familie, toțĭ tațiĭ și toate mumele o altă familie, toțĭ copiiĭ o alta. Ast‑fel dar, în această primă familie organizată, părințiĭ sunt esclușĭ deja din relațiile sexuale cu copiiĭ lor.

Această escludere merge maĭ departe și încep să fie esclușĭ din conviețuirea sexuală frațiĭ cu surorile din aceea‑șĭ mamă, pentru că precum am zis, în această familie primitivă nu se putea ști cine cu cine e frate orĭ soră după tată. Această a doua escludere, puțin câte puțin a produs familia puanalua, pe care o găsim în Hawai.

Familia aceasta e următoarea:

Un număr de femeĭ surorĭ, vere primare, secundare, etc., sînt femeile comune uneĭ grupe, de bărbațĭ, cari sînt bărbațiĭ comunĭ aĭ lor. Intre aceștĭ bărbațĭ înse nu poate figura nicĭ un frate de sînge al vre uneĭ femeĭ; pe de altă parte un grup de bărbațĭ frațĭ, verĭ primarĭ, secundarĭ etc., sînt bărbațiĭ comunĭ unuĭ grup de femeĭ, dar între aceste femeĭ nu este nicĭ o soră a vre unuĭ bărbat. Ast fel în familia puanalua sunt esclușĭ din relațiile sexuale frațiĭ și surorile.

Această escludere a mers maĭ departe și, spre pildă, la Irochejĭ și alte triburĭ, conviețuirea sexuală e interzisă între toate rudele, orĭ cît de depărtată ar fi fost înrudirea. Așa la barbarĭ escluderea conviețuireĭ între rude a ajuns mult maĭ departe de cît chiar la noĭ, unde e permisă căsătoria nu numaĭ între verĭ maĭ depărtațĭ, dar chĭar între verĭ primarĭ.

Care a fost acea forță oarbă care a hotărît începuturile organizăreĭ familieĭ? A fost o lege naturală din domeniul biologieĭ, selecțiunea naturală, legea formulată de Darwin. Triburile, în cari a ’nceput să se organizeze familia și să se escludă de la relațiĭ sexuale maĭ întîiŭ pe părințĭ, apoĭ pe frațĭ, produceaŭ membri de aĭ tribuluĭ maĭ puternicĭ, maĭ înarmațĭ în lupta pentru existență de cît triburile, în cari nu se organizase familia, în cari nu se făcuse escluderea aceasta.

Așa dar, organizația familieĭ și evoluția eĭ aŭ fost factorul hotărîtor în desvoltarea viețeĭ societăților omeneștĭ de la începutul desvoltăreĭ lor. Mulțumită acestuĭ factor, specia omenească a ajuns maĭ puternică fizicește și intelectualicește, a ’nceput să aibă influență asupra natureĭ înconjurătoare, de care era stăpînită într’un mod absolut, a ’nceput o serie de victoriĭ asupra natureĭ, o serie de invențiĭ de instrumente de muncă, arcul și săgeata, olăria, domesticirea animalelor, etc. Și cu cît crește productivitatea munceĭ, cu cît cresc bogățiile, cu atîta acest factor economic devine într’un mod hotărîtor factorul principal, momentul hotărîtor al Istorieĭ, ĭar familia — de și fiind, bine ’nțeles, un factor de o mare importanță — începe totu‑șĭ să joace deja un rol maĭ supus. Factorul hotărîtor înse devine, înc’odată, baza materialo-economică a viețeĭ sociale, modul de producere și de distribuire a bogățiilor, relațiunile economice. Și pentru a fi maĭ scurt, am să numesc această viață economică procesul economic al societățeĭ.

Pentru a dovedi înrîurirea și forța acestuĭ factor în desvoltarea istorică, ar trebui să facem împreună analiza întregeĭ Istoriĭ a omenireĭ, aplicînd la această analiză concepția materialistă. Bine ’nțeles, aceasta n’o putem face într’o singură conferință. De aceea ne vom mulțumi cu cîte‑va exemple și încă desvoltate cît se poate de pe scurt.

Să luăm ca prim exemplu pozițiunea femeeĭ în familie și societate.

Timp foarte îndelungat toțĭ istoriciĭ aŭ crezut că pozițiunea femeeĭ în familie și societate a fost cu atîta maĭ rea cu cît ne adîncim maĭ mult în trecut; că familia s’a început prin aservirea, prin sclaviea femeeĭ. Bachofen a fost cel d’întîiŭ care a demonstrat falsitatea acesteĭ credințe, descoperind așa numitul de iel «Muterrecht» (gynaikokratie). Bachofen a descoperit o stare a familieĭ în care capul familieĭ nu era bărbatul, ci femeia.

Marea cantitate de fapte strînse de Bachofen pentru sprijinirea tezeĭ sale, lucrările de mare însemnătate făcute în urma luĭ, aŭ întărit această descoperire, aŭ arătat că precăderea femeeĭ în familia primitivă nu e un fapt exclusiv, găsit la vre‑un trib și datorit unor împrejurărĭ escepționale, ci e o stare anumită prin care a trecut omenirea în general, aŭ aretat că la un anumit grad de dezvoltare în familiĭ primitive stăpîna e femeea și nu bărbatul.

Să vedem cum s’ar putea explicà faptul acesta atît de straniŭ la prima vedere. Cum s’ar explicà faptul că la un trib selbatec, în vechime, pozițiunea femeeĭ în familie și societate a fost maĭ bună de cît pozițiunea eĭ în cea maĭ mare eflorescență a civilizațiunei grece; cum s’ar explicà faptul că pozițiunea femeeĭ în familie și societate la Irochejiĭ de a‑zĭ e superioară pozițiuneĭ femeeĭ în unele națiuni civilizate tot de a‑zĭ.

Evident că faptul acesta, straniŭ la prima vedere, nu poate fi explicat prin teoriile luĭ Buckle orĭ Spencer; evident că, dacă progresul cunoștinților orĭ al simțimintelor ar fi factorul hotărîtor în dezvoltarea omenireĭ, atuncĭ pozițiunea familială și socială a femeeĭ ar trebui să fie mult maĭ bună la popoarele civilizate, de cît la cele barbare, pe cînd de fapt, în parte cel puțin, se întîmplă contrariul.

Explicarea înse ne‑o dă concepțiea materialistă a istoriei.

După cum ațĭ văzut, în familiea primitivă: promiscua, puanalua etc., prin felul organizăreĭ familiale, se putea ști cu siguranță numaĭ cine e muma copiilor din trib, nu înse și cine e tatăl. Evident dar că femeile trebuia să aibă o pozițiune superioară în familie față cu bărbațiĭ. De altă parte factorul material, economic, vieața materială a triburilor primitive nu se opunea ci chiar lucra în aceea‑șĭ direcție: cîtă vreme munca a fost foarte puțin productivă, cîtă vreme n’aŭ existat încă instrumente mai puternice, atîta vreme munca bărbatului în afară de casă n’a fost maĭ rodnică, maĭ importantă de cît munca femeeĭ din casă: vînătoarea foarte puțin sigură cu arcul și cu săgeata era tot așa de puțin roditoare ca și munca femeeĭ a casă; ast‑fel dar femeea în gospodăria triburilor era un factor economic tot așa de important — dacă nu și mai important — ca și bărbatul.

Dar oameniĭ aŭ progresat economicește și, cu cît se îmbunătățeaŭ instrumentele de muncă, instrumentele de vînătoare, domesticirea animalelor, instrumentele de agricultură, etc. etc., cu cît decĭ munca făcută de bărbat ajungea maĭ importantă față cu cea făcută de femee, cu cît bărbatul se făcea un factor economic maĭ însemnat de cît femeea și cu cît creșteaŭ bogățiile economice, cu atîta scădea înrîurirea femeeĭ în familie și societate (trib), până ce, la un anumit grad de dezvoltare economică, precumpănirea femeiască face loc precumpănireĭ bărbăteștĭ, moștenirea în liniea femeiască se preface în moștenire în linie bărbătească, spița neamului (Abstammung) în loc să se socotească după femee, începe să se socotească după bărbat; într’un cuvînt «das Muterrecht» se schimbă în «das Vaterrecht», «Gynaikokratia» în «Androkratie»; — și ast‑fel se sǎvîrșește robirea și aservirea sexului femeesc prin sexul bărbătesc, aservire care durează de miĭ de anĭ. Distrugerea dreptuluĭ femeeĭ a fost ruina istorică a sexuluĭ femeesc: «Der Umsturz des Muterrechts war die weltgeschichtliche Niderlage des weiblichen Geschlechts», zice cu drept cuvînt Engels.

Iar pornirea cătră emanciparea femeeĭ, cătră egalizarea socială a sexurilor, care după miĭ de anĭ de robie începe să se agite in vremea noastră, se datorește tot dezvoltăreĭ economice.

Marea industrie modernă distruge familia patriarhală, scoate pe fată și pe femee din casă și le aruncă în fabricĭ, unde le face factorĭ economicĭ tot așa de importanțĭ ca și bărbațiĭ: aceasta se întîmplă în proletariatul muncitor. In proletariatul intelectual se petrece acela‑șĭ proces: proletare intelectuale devin profesoare, funcționare, doctori etc. etc., decĭ ajung iară‑șĭ factorĭ economicĭ tot așa de însemnațĭ ca și bărbațiĭ. Ast‑fel dar, prin dezvoltarea economică modernă în proletariatul modern fie muncitor, fie intelectual, femeea devine un factor economic tot așa de important ca și bărbatul: de aci decĭ principalminte pornește mișcarea de emancipare a femeeĭ, o mișcare ce, de sigur, se va încorona cu un deplin succes, însă într’o altă organizare socială.

Ast‑fel dar, concepția materialistă a istorieĭ ne arată cauzele carĭ aŭ determinat preponderența sexuluĭ femeesc la triburile primitive (gynaikokratie); cauzele carĭ au determinat distrugerea preponderențeĭ femeeștĭ și înlocuirea eĭ prin preponderența bărbătească (androkratie) și în sfîrșit cauzele carĭ, în societatea contemporană nouă, determină mișcarea spre egalizarea sexurilor.

***

Să luăm acum un alt exemplu și anume dezvoltarea Americeĭ, orĭ maĭ ales a Statelor-Unite din America.

Dezvoltarea socială a Americeĭ e maĭ ușor de studiat, pentru că s’a făcut într’o vreme mult maĭ scurtă, s’a făcut dinaintea ochilor cîtor‑va generațiĭ.

Primiĭ colonĭ debarcațĭ în America aŭ găsit pămînt întins, roditor, nestăpînit de nimenĭ. Fiecare a luat atîta pămînt cît putea lucra cu familia luĭ. S’ar părea că nicĭ nu se poate maĭ mare fericire. Inse după cincĭ, șase generațiĭ, aceștĭ colonĭ se lasă de proprietățile individuale, se asociază în comune semi‑colectiviste, asemănătoare cu marca germană. După cîte‑va generațiĭ, aceste comune se desfac iară‑șĭ în folosul proprietățeĭ individuale și tot o dată ĭea o colosală întindere robiea negrilor, carĭ — după alte cîte‑va generațiĭ — sunt liberațĭ după un răsboiŭ sîngeros al uneĭ părțĭ din America împotriva celeĭ‑l‑alte.

Incercațĭ acum, dacă puteți, să explicațĭ acest proces istoric prin concepția lui Buckle, Spencer etc. etc. O proprietate individuală, care în curînd trece în proprietate colectivă, care iară‑șĭ trece în individuală și urmașiĭ colonilor puritanĭ — carĭ fugiseră de apăsare politică și religioasă — oamenĭ, carĭ ceĭ di’ntîiŭ aŭ declarat drepturile omuluĭ, libertate, fraternitate etc., introduc și organizează o robie și un comerciŭ de robĭ, pe carĭ l’ar fi invidiat și barbariĭ vechĭ. Ce explicație ar putea să ne dea Buckle, care crede că factorul hotărîtor în istorie e progresul cunoștințelor, orĭ Spencer, pentru care acela‑șĭ factor e progresul sentimentelor?

Explicarea o găsim numaĭ studiind acest proces istoric, numaĭ socotind ca factor hotărîtor procesul material, economic.

Intr’adevăr.

Primiĭ colonĭ debarcațĭ, cu toate că aveaŭ la dispoziție atîta pămînt cît puteaŭ lucra, nu puteaŭ trăi de cît în mizerie din cauza izolăreĭ, din cauza lipseĭ de diviziune a munceĭ. Lupta cu natura încunjurătoare ca și lupta cu Indieniĭ (Pieile Roșiĭ) trebuia de o potrivă să‑ĭ silească a se grupa în comune semi‑colectiviste, în felul Mărceĭ germane, care s’a alcătuit cam în acelea‑șĭ condițiunĭ.

O dată alcătuite aceste comune, aŭ început să prospereze, s’aŭ îmbogățit, s’a mărit diviziunea munceĭ, s’a împuternicit schimbul, decĭ comerciul, și tot o dată s’a născut o neegalitate de averĭ chiar în sînul comuneĭ, ceea ce era cu putință pînă la un punct din cauză că comuna era numaĭ pe jumătate colectivistă.

Dar tot aceștĭ factorĭ economicĭ (îmbunătățirea instrumentelor de muncă, creșterea populațieĭ, a diviziuneĭ munceĭ, a schimbuluĭ, neegalitatea relativă a averilor) aŭ fost principaliĭ factorĭ carĭ aŭ dizolvat Marca germană: tot eĭ aŭ dizolvat și comuna americană. La distrugerea comuneĭ aŭ lucrat aceĭ membri aĭ comuneĭ americane colectiviste, carĭ eraŭ maĭ puternicĭ, maĭ bogațĭ, pentru că proprietatea individuală li servea numaĭ lor.

Inse, după dizolvarea comuneĭ, aceștĭ privilegiațĭ s’aŭ găsit într’o pozițiune mult mai dezavantagioasă de cît ceĭ din Europa de altă dată.

In Germania, spre pildă, după ce s’a dizolvat Marca (comuna), ceĭ maĭ privilegiațĭ, maĭ bogațĭ, maĭ puternicĭ — aceĭ carĭ aveaŭ instrumente de muncă, ateliere, pămînt acaparat — aŭ găsit imediat forțe exploatabile în membriĭ maĭ săracĭ aĭ foasteĭ comune, carĭ ajungeaŭ cu atîta maĭ mlădioșĭ cu cît nu mai era comuna cu instituțiile comunale pentru a‑i ocroti. In America înse, după dizolvarea comuneĭ, se găsiaŭ înca atîtea întinderĭ colosale de pămînt liber, în cît ceĭ săracĭ puteaŭ lucra și preferaŭ chiar să lucreze pentru dînșiĭ, nu pentru stăpînĭ. In cît ceĭ ce acaparaseră moșiĭ întinse, ceĭ ce aveaŭ plantațiĭ de trestiĭ de zahăr, ateliere etc. etc., aveaŭ acum instrumente de muncă dar n’aveaŭ brațe, pentru că n’aveaŭ de unde să le ia. Față cu această colosală lipsă de brațe, față cu această nevoe economică, strănepoțiĭ puritanilor, republicani pur sang, aŭ ajuns ceĭ maĭ aprigĭ sclavagiștĭ și aŭ organizat robiea cu o cruzime și pe o scară atît de întinsă în cît aŭ lăsat în urmă pe selbatecĭ și pe barbarĭ.

Sub regimul sclavagist aŭ început iară‑șĭ să crească enorm bogățiile Americanilor (de astă dată numaĭ ale uneĭ minoritățĭ, stăpîniĭ de robĭ), populația a prins a crește foarte tare și cu atîta maĭ tare cu cît o ajuta la creștere și imigrația din Europa, industria a luat un avînt foarte mare. Dar cu cît creștea populația, cu cît producțiea se făcea maĭ sistematică și maĭ științifică, cu atîta sclavagiul negrilor ajungea maĭ puțin folositor, ajungea maĭ de prisos: un sclav și maĭ ales un sclav negru e un lucrător prost, cu atît maĭ mult într’o producție maĭ înaintată, maĭ științifică. Afară de aceasta, pentru sclavĭ trebue o mulțime de supraveghetorĭ la lucru, de paznicĭ să nu fugă etc; apoĭ pieirea unuĭ sclav e o pĭerdere mare pentru stăpîn. In toate aceste privințe un lucrător salariat e maĭ convenabil. Cînd decĭ înmulțirea populațieĭ prin nașterĭ și imigrare a creat un stock mare de proletarĭ liberĭ de rasă albă, sclavagiul a trebuit să cază, ne maĭ fiind economic. Și cu cît ajungea sclavagiul maĭ de prisos — și chiar vătămător economicește — cu atîta creștea și mișcarea aboliționistă, care s’a sfîrșit prin desființarea robieĭ.

Savantul și mult talentatul economist italian Achille Loria, care a făcut această analiză a dezvoltăreĭ Americeĭ, cu drept cuvînt găsește că această dezvoltare americană distruge teoriea luĭ Buckle, după care evoluția economică a societățeĭ e determinată de evoluția cunoștințelor, a științeĭ, a inteligențeĭ. Un fervent aderent înse al luĭ Buckle, un tînăr învățat, Guglielmo Ferrero, respunde luĭ Loria că chiar faptele expuse de acesta arată că Buckle a avut dreptate, pentru că, zice Ferrero, «dacă Englejiĭ carĭ s’au dus în America ar fi avut toțĭ geniul unuĭ Spencer, eĭ ar fi avut cu totul altă istorie… Greșelĭ făptuite sunt inevitabile pentru omenirea prezentă dar o omenire de zece orĭ maĭ inteligentă nu le‑ar fi săvîrșit». De aice urmează, după Ferrero, că Buckle a avut dreptate crezînd că inteligența și progresul cunoștințelor sînt factorul hotărîtor al întregeĭ viețĭ istorice în general și al viețeĭ economice în special.

De multe orĭ și slăbiciunea argumentelor protivnicilor uneĭ teoriĭ arată, într’un mod indirect, puterea și veracitatea teorieĭ.

In adevăr.

Loria examinînd dezvoltarea istorico‑socială a Americeĭ, arată că dezvoltarea aceasta a fost condiționată de procesul economic și nicĭ de cum de inteligența oamenilor orĭ de dezvoltarea cunoștințelor omeneștĭ. «Da, zice Ferrero, dar dacă oameniĭ ar fi fost de zece orĭ maĭ inteligențĭ, orĭ dacă ar fi fost toțĭ geniĭ, atuncĭ ar fi fost alt‑fel.» «Foarte bine, ar putea să‑ĭ respundă Loria, se înțelege că dacă toțĭ oameniĭ ar fi geniĭ orĭ semizeĭ, atuncĭ ar fi altă socoteală, dar noĭ nu observăm și nu studiem procesul istoric al unei omenirĭ imaginare, ci al omenireĭ reale, așà cum a fost ea, așà cum a trăit ea în realitate. Și în această omenire reală procesul economic hotărăște mersul istoric al omenireĭ.»

Cum vedem, argumentele luĭ Ferrero sînt nu slabe ci naive și copilărești. Și dacă un om cult nu găsește alte argumente, apoĭ și aceasta vorbește în folosul teorieĭ pe care o combate.

***

Să trecem acuma la un exemplu de altă natură.

Să luăm societatea medievală la un timp anumit al dezvoltăreĭ sale, cu comunele eĭ rurale în carĭ se păstraseră încă remășiți din comunismul primitiv.

In aceste comune rurale se produceaŭ maĭ toate cele necesariĭ comuneĭ. Ceea ce se producea se consumà în mare parte în comună; cu alte cuvinte, în comună se produceaŭ valorĭ de întrebuințare și nu valorĭ de schimb, nu mărfurĭ. Aceste comune rurale eraŭ foarte izolate unele de altele din cauza lipseĭ de căĭ de comunicație. Meseriașiĭ și micile stabilimente manufacturiale existaŭ în orașe. Patroniĭ acestor stabilimente și comersanțiĭ formaŭ începuturile clasei burgheze menite să ajungă ’n viitor clasa precumpănitoare. Clasa dominantă de atuncĭ sunt feodaliĭ.

Ce a hotărît prefacerea acesteĭ societățĭ feodale în societatea burgheză modernă? Să vedem. In această societate feodală începe, orĭ, maĭ bine zis, urmează a se dezvoltà producțiunea economică; producțiunea agricolă se îmbunătățește, tot ast‑fel se îmbunătățesc puțin cîte puțin instrumentele de muncă în meseriĭ. Ca rezultat: creșterea populațieĭ, îmbunătățirea căilor de comunicație, creșterea diviziuneĭ munceĭ și, împreună cu aceasta, creșterea bogățiilor, creșterea producereĭ de mărfuri și, decĭ, creșterea schimbului lor.

Prin acest proces economic, se produc două fenomene importante: maĭ întîiŭ se sfarmă puțin cîte puțin instituțiunile semi‑comuniste rurale, care nu se pot împăcà de loc cu noua stare economică — cu producerea de mărfuri — se sfarmă relațiunile patriarhale de la sate și populația crescîndă se concentrează maĭ ales în orașe. Pe de altă parte, cu cît crește producțiunea, maĭ ales în orașe în manufactură, și cu cît crește schimbul mărfurilor, — comerciul, — cu atîta crește și puterea burghezieĭ, care reprezintă și stăpînește ea această producțiune orășenească-manufacturieră și acest comerț. Și, de aci ’nainte, orĭ‑ce descoperire, orĭ ce înaintare a procesului economic slujește la întărirea clasei burgheze contra clasei feodale.

Așa, spre pildă, cînd progresul producțiuneĭ a permis să se construiască vase de mare puternice, corăbiĭ marĭ, cînd s’a inventat compasul,—atuncĭ, prin acest progres al producțiuneĭ, s’aŭ făcut posibile călătoriĭ depărtate și descoperirea Americeĭ; ĭar această din urmă descoperire, acest noŭ continent consumînd atîtea mărfurĭ și maĭ ales vărsînd atîta aur în Europa, a avut o influență colosală asupra mersuluĭ economic al societățeĭ europene, mărind diviziunea munceĭ, producerea de mărfurĭ, comerciul și decĭ puterea burghezimeĭ. Marile invențiunĭ economice, cum e Jeny Mill, mașina de tors, a făcut o ’ntreagă revoluție în producțiune, a distrus pe producătoriĭ micĭ, pe torsătorĭ și țesătoriĭ‑meseriașĭ, a concentrat ramura aceasta de producțiune în orașe în mîna bogătașilor manufacturiștĭ, a deplasat populația de la sate la orașe, și acestea toate aŭ fost, negreșit, în folosul burghezimeĭ orășeneștĭ, care devenea din ce în ce maĭ puternică.

Pe de altă parte, cu cît se dezvoltà, cu cît creștea această nouă stare economică, cu atîta ea se împǎcà tot maĭ puțin cu instituțiunile politico‑sociale feodale. De aceea, cînd burghezimea, reprezentanta acesteĭ stărĭ economice, s’a simțit destul de tare, ea a intrat în luptă cu feodalismul și l’a distrus, zidind pe ruinele luĭ o altă stare socială,—societatea burgheză modernă. Schimbarea dar a societățeĭ feodale, a instituțiunilor feodale în instituțiunĭ burgheze moderne, se explică prin procesul economic, prin dezvoltarea economică a societățeĭ.

Aice ma aștept la obiecțiunea următoare:

— «Bine, vor zice uniĭ, e incontestabil că desvoltarea producțiunei, perfecționarea instrumentelor de muncă, care merge de la perfecționarea unuĭ simplu instrument din meserie pînă la Jeny Mill orĭ pînă la mașina cu abur, schimbă întreaga alcătuire socială; dar chĭar aceste perfecționărĭ de instrumente, chĭar invențiunile și progresul procesuluĭ economic, condiționat de aceste perfecționărĭ de instrumente, e datorit intelectuluĭ; doar intelectul, spiritul omenesc e acela care face aceste îmbunatățirĭ și perfecționărĭ în producerea economică; este el, decĭ, factorul principal, resortul, dacă vroițĭ, al omenireĭ.»

Cum vedeți, obiecțiunea e foarte serioasă. Cu toate acestea nu‑ĭ maĭ puțin greșită. Și ĭată de ce:

Numaĭ atuncĭ intelectul ar putea fi socotit ca resortul Istorieĭ, cînd el ar fi ajuns din factor individual un factor social, adecă intelectul social, și, ca atare, ar fi hotărît într’un mod conscient mersul istoric al omenireĭ. Cu alte cuvinte, cînd societatea s’ar fi înțeles asupra mersuluĭ economic; cînd, prevăzînd toate rezultatele ulterioare ce ar da orĭ‑ce schimbare economică, orĭ‑ce îmbunătățire sau perfecționare de instrumente, ar fi dirijat în armonie cu această prevedere mersul eĭ economic, — atunci, bine ’nțeles, intelectul social ar fi fost numai de cît resortul, factorul determinant al Istorieĭ omenireĭ.

Dar oare așa a fost? Oare meșteșugarul care a perfecționat instrumentul, pricepea el, prevedea el toate schimbările sociale ce vor reeși din această perfecționare? Oare acela care a inventat mașina Jeny Mill, pricepea el revoluția ce va face invenția luĭ? Oare pricepea aceasta Societatea? Și, maĭ ales, dacă ar fi priceput’o întru cît‑va, condus’a societatea în concordanță cu aceasta mersul eĭ istoric? Nimic din toate acestea!

Meșteșugariĭ carĭ aŭ perfecționat instrumentele de muncă, creînd și prefăcînd manufactura, nu s’aŭ condus în aceste perfecționărĭ de cît de propriul și imediatul lor interes: habar n’aveau nu numai eĭ, dar chĭar ceĭ maĭ genialĭ din contemporaniĭ lor de rezultatele sociale îndepărtate ce vor produce perfecționările acestea, cu atît maĭ mult habar n’avea de toate acestea societatea contemporană lor, — ast‑fel în cît societatea suferea rezultatele procesului economic, dar nu‑l dirijà.

Se ’nțelege că intelectul, că spiritul, a fost un factor absolut necesar pentru producerea unuĭ instrument, uneĭ invențiunĭ economice; dar tot așa de necesar factor pentru producerea acesteĭ invențiunĭ a fost și ochiul omuluĭ și musculatura luĭ și circulația sîngeluĭ, în sfîrșit tot organismul luĭ fiziologic și psihologic. Oare nu cum‑va din cauză că vederea omului a fost un factor absolut trebuincios pentru producerea perfecționărilor economice, trebue să socotim vederea ca resortul viețeĭ istorice a omenireĭ, ca principalul factor istoric? Evident că nu. Și acela‑șĭ lucru trebue să‑l spunem și despre intelectul individual din evul mediŭ.

Dar faptul acesta îl voiŭ lămurì maĭ bine maĭ la urmă.

Acum, dați‑mĭ voe, după această întrerupere pe care am crezut’o foarte necesară, să urmez maĭ departe cu aplicarea concepțieĭ materialiste la exemple reale istorice.

***

Am văzut în cîte‑va cuvinte cum materialismul economic esplică trecerea societățeĭ feodale în societatea burgheză modernă. Să vedem acum, cum după aceea‑șĭ concepție se lămurește trecerea societățeĭ moderne burgheze într’o altă formă socială, superioară celeĭ moderne. Nicĭ timpul nicĭ cadrul acesteĭ conferințe nu mă ĭartă să mă ’ntind pe larg cum așĭ fi dorit asupra acesteĭ părțĭ; de aceea îmĭ vețĭ da voe să explic totul în cîte‑va cuvinte.

Procesul economic început și urmat în epoca medievală, îșĭ continuă mersul în veacul nostru cu iuțeala aburuluĭ. Aceasta nu‑ĭ o expresie figurată. Prefacerea aburuluĭ în motor a accelerat într’un mod colosal procesul economic al societățeĭ. Manufactura mare din veacul trecut, unde lucraŭ sute de lucrătorĭ s’a prefăcut în fabricĭ colosale, unde lucrează miĭ și cîte o dată zecĭ de miĭ de oamenĭ; drumurile și șoselele de odinioară s’aŭ prefăcut în drumurĭ de fier; telegraful transmite cu iuțeala fulgeruluĭ gîndurile noastre la distanțe nemăsurate; diviziunea munceĭ din națională a ajuns internațională; producțiunea mărfurilor a crescut enorm; debușeul național a devenit și el din național internațional; productivitatea munceĭ s’a mărit enorm și enorm s’a mărit populațiunea și maĭ ales enorm s’aŭ mărit orașele. Ast‑fel dar, precum vedețĭ, societatea contemporană nouă e aproape altă societate de cît cea din veacul trecut, de pildă.

In societatea aceasta se dezvoltă contrazicerea următoare, care o sapă din temeliĭ: cu cît societatea se dezvoltă economicește, cu cît crește populația, — cu atîta viața se socializează, se colectivizează, ca să zic așa, tot maĭ mult și maĭ mult, cu atît, prin urmare, și organizmul social devine tot mai concret, tot maĭ agregat din dezagregat cum erà altă dată.

Ca să pricepem adevărul acesta mare, să comparăm societatea contemporană nouă cu o societate din urmă, s’o comparăm, de pildă, cu veacul de mijloc în care populația erà puțină, în care și aceĭ puținĭ locuitorĭ n’aveaŭ cum să comunice între eĭ din cauza căilor de comunicație rudimentare. Un locuitor di’ntr’un sat — din pricina unor asemenea căĭ de comunicație — n’avea idee și nu‑șĭ avea vĭața legată nu numaĭ de concetățeniĭ luĭ mai depărtațĭ, dar de multe orĭ nu cunoștea nicĭ chĭar pe locuitoriĭ unuĭ sat maĭ apropiat, nu avea idee de eĭ. Intr’o asemenea societate, viața erà în adevăr foarte individualizată, foarte dezagregată. In zioa de a‑zĭ înse, viața unuĭ om e legată de viața societățeĭ întregĭ. In unele țărĭ, populația a ajuns așa de deasă, în cît am putea zice că — în Belgia de exemplu — locuitoriĭ se ating cu cotul unul pe altul; căile de comunicație, telegraful, gazetele, colosala împărțire a munceĭ, pun în legătură nu numaĭ pe locuitoriĭ aceleia‑șĭ țărĭ, dar pe locuitoriĭ continentelor întregĭ. In acela‑șĭ timp, inter‑dependența, ca să zic așa, a cetățenilor uneĭ țărĭ între eĭ, ajunge cît se poate de mare. Așa, spre pildă, un om care ar aduce o boală epidemică, precum e ciuma, în Londra, ar pune în primejdie viața a cincĭ milioane de suflete; o mie de oameni carĭ călătoresc cu un tren, îșĭ încredințează viața lor unuĭ om pe care nicĭ nu l’aŭ văzut vre‑o dată, mecanicul, și care, printr’o simplă mișcare din mînă, poate distruge trenul întreg. Mai departe, dacă se va inventà un explosibil maĭ puternic de cît nitro‑glicerina, atunci un om reŭ va putea face să sară în aer, din odaĭa luĭ, strade întregĭ, dacă nu un întreg oraș.

Așa dar, înc’o dată, viața se socializează, se colectivizează așa de mult, legătura socială devine așa de intimă, inter‑dependența membrilor societǎțeĭ devine așa de mare, în cît cu drept cuvînt putem zice că acuma vĭața uneĭ societățĭ atîrnă de fie‑care individ și viața fie‑căruĭ individ atîrnă de societate. Cu drept cuvînt putem zice iară‑șĭ, că societatea poate fi numită acum un organizm ale căruĭa părțĭ sunt intim legate între ele.

Și, tot de o dată, în acest organism socializat se socializează, se colectivizează și producțiunea economică. In industrie, în fabricĭ, sînt miĭ, sînt zecĭ de miĭ de oamenĭ carĭ lucrează colectiv în aceea‑șĭ fabrică, după acela‑șĭ plan, pentru facerea unuĭ product economic. In agricultura mare, sunt iară‑șĭ miĭ de oamenĭ carĭ tot după acela‑șĭ plan lucrează colectiv pe o moșie întinsă pentru a scoate un product agricol.

Ei bine, — pe cînd întreaga viață socială se colectivizează; pe cînd producția economică se colectivizează și ea din ce în ce mai mult — aproprierea productelor, aproprierea instrumentelor de muncă nu e socializată, nu e colectivă, ci remîne individualistă. Fabricĭ, mine, moșiĭ, producția întreagă nu aparține întreguluĭ organism social, societățeĭ, ci… aparține la indivizĭ deosebițĭ.

Aceasta, e marea, e colosala contrazicere ce se desvoltă prin procesul, prin progresul economic în societățile moderne.

Această contrazicere și anomalie e cauza marilor anomaliĭ sociale de astă‑zĭ. De aci, proletarizarea maselor muncitoare, concentrarea de bogățiĭ imense în mînile unora și înfiorătoarea sărăcie la alțiĭ; de aci acest egoism strîmt, acea luptă de clase, acea luptă între indivizĭ în societatea modernă, etc. etc.

Toate aceste crude anomaliĭ vor dispare împreună cu marea anomalie ce le slujește de obîrșie!

Căcĭ, cu cît se va desvolta maĭ mult socializarea, colectivizarea viețeĭ sociale și a producțieĭ, cu atît maĭ imperioasă va deveni și colectivizarea apropriereĭ.

Precum la un anumit grad de presiune aburul sfarmă în bucățĭ cazanul, ast‑fel sub presiunea socializăreĭ viețeĭ și producțieĭ (ajunse la un anumit grad de dezvoltare) se va sfărma ’n bucățĭ aproprierea individualistă cu întregul eĭ edificiu politic și juridic. Și acea societate unde vor fi colectivizate nu numaĭ producția ci și instrumentele de muncă și toată gospodăria națională, socială, acea societate se numește societatea socialistă.

Iată pentru ce, domnilor, societatea socialistă este nu o dorință deșartă, nu un vis, ci o necesitate neînlăturabilă, provocată de procesul economic al societățeĭ înse‑și, provocată de absoluta nevoe de a se armonizà socializarea întregeĭ vĭețĭ, socializarea producțieĭ, care există deja, cu socializarea apropriereĭ.

Spun aceste cîte‑va cuvinte la adresa acelora carĭ văd în socialiști niște utopiști, niște vizionarĭ. De alt‑fel, despre societatea socialistă nu voiŭ vorbi acum, pentru că nu mă ĭartă cadrul ce voiŭ să daŭ acesteĭ conferințe. Voiŭ insistà totu‑șĭ asupra uneĭ singure deosebirĭ d’intre societatea actuală și societatea socialistă, deosebire care intră perfect în subiectul acestei conferințe. Această deosebire e următoarea:

Pe cînd în societatea de astă‑zĭ procesul economic stăpînește societatea; pe cînd producătoriĭ nu stăpînesc productele lor, ci sînt stăpînițĭ de ele, — în societatea socialistă, din potrivă, societatea va stăpîni procesul economic, producătoriĭ vor stăpîni productele.

Dați‑mi voe să insist maĭ mult asupra acestuĭ punct, asupra acestuĭ mare adevăr, căcĭ el e de o mare însemnătate pentru subiectul conferințeĭ mele.

In orĭ‑ce societate producătoare de mărfurĭ, marfa o dată produsă scapă de sub stăpînirea producătoruluĭ. Productul ne fiind creeat pentru întrebuințarea producătoruluĭ, ci pentru vînzare, pentru schimb, pleacă de la producătorul săŭ în lumea largă a mărfurilor. In aceste călătoriĭ, adesea‑orĭ el face multe șotiĭ creatoruluĭ săŭ. Iată cîte‑va exemple.

Presupuneți o fabrică de tunuri. Tunurile o dată produse, sînt vîndute și poate revîndute. Ei bine, într’un caz de resbel se poate întîmplà foarte ușor ca aceste tunurĭ să se întoarcă tocmai în potriva acelora carĭ le‑aŭ produs, să omoare tocmaĭ pe producătoriĭ lor.

Alt exemplu: o fabrică de mașinĭ. Lucrătoriĭ produc o mașină perfecționată. Această mașină, introdusă în industrie, poate aruncà pe drumurĭ făcînd de prisos pe o mulțime de lucrătorĭ carĭ maĭ înainte înlocuiaŭ cu brațele lor mașina. Eĭ bine, printre aceștĭ lucrători remașĭ pe drumurĭ pot fi chĭar aceĭa carĭ au produs’o, în tot cazul frațĭ de aĭ lor, frațĭ de suferință și de muncă.

Altă pildă. Cunoaștețĭ cu toțiĭ greva generală a minerilor din Anglia. 500.000 de lucrătorĭ aŭ remas pe drumurĭ. Dacă socotim și copiiĭ lor, avem un număr de 1.000.000 de suflete aruncate în valurile sărăcieĭ. Cauza acesteĭ nenorocirĭ e supraproducția de cărbunĭ. Și aci trebue să explic în două cuvinte ce este această supraproducție.

In societatea actuală, se produce fără nicĭ o socoteală; societatea nu știe nicĭ cît nicĭ cum trebue să se producă. Ci singura putere, care hotăraște modul și quantumul producțiuneĭ, e o putere oarbă, care se numește concurența, starea piețeĭ. In cazul nostru, mineriĭ aŭ produs, să zicem, la un moment dat, o cantitate de X milioane tone de cărbunĭ. Aceștĭ cărbunĭ se prezintă ’n piață pentru vînzare; înse piața este, dupa expresia economiștilor, saturată de cărbunĭ, așa că aceste X milioane de tone sunt de prisos și, fiind de prisos, vor scoborî, prin prezența lor netrebuincioasă, prețul cărbunilor în general. Atunci… patroniĭ minerĭ vor fi silițĭ să coboare salariul muncitorilor orĭ să înceteze producțiunea și, decĭ, să congedieze pentru o vreme oare‑care pe producătoriĭ acelor X milioane de tone de cărbunĭ, carĭ vor remîne muritorĭ de foame. Productul contra producătorilor.

Alt exemplu.

Să presupunem, domnilor, un agricultor mare, cu o mare energie, cu o mare știință, cu foarte mare talent. Acest agricultor genial, să presupunem, a pus tot: energiea, cunoștințele, geniul său într’o moșie oare‑care, nu tocmaĭ favorabilă agricultureĭ, dar, prin calitățile intelectuale extraordinare, a învins toate greutățile, a învins natura, a făcut natura să producă bine. Agricultorul nostru strînge recolta și o scoate în vînzare. Dar ĭată că în vremea aceasta s’a intîmplat că recolta din America și India a fost mare. Din această cauză prețurile cad enorm, productele agricultoruluĭ nostru, apărute în piață, nu pot fi vîndute sau vor fi vîndute cu preț scăzut și genialul nostru agricultor, fără cea maĭ mică vină din partea luĭ, e ruinat, remîne pe drumurĭ. Și ast‑fel un om care a învins natura, e învins la rîndul luĭ de propriul săŭ product orĭ maĭ bine zis de modul social cum se produc și se distribue bogățiile în societatea modernă.

Așĭ putea înmulți exemplele de asemenea natură, dar cred că și acestea sînt de ajuns, pentru a areta cum în societatea modernă producțiunea stăpînește pe producătorĭ.

Nu tot ast‑fel se va întîmplà în societatea socialistă. Intr’o societate în care instrumentele de muncă aparțin societățeĭ întregĭ, nu la indivizĭ deosebițĭ, această societate înfațișează un fel de gospodărie unitară, o mare familie. O societate ca aceasta nu maĭ produce mărfurĭ de vînzare, valorĭ de schimb, ci valorĭ de întrebuințare pentru ea. Și, ca urmare logică, o asemenea societate hotăraște prin anumite organe (comitete de statistică, delegațiuni etc.) ce trebue de produs, cum și după care plan; ea hotăraște ce mașinĭ trebuesc introduse, ea hotăraște toată gospodăria socială. Cu alte cuvinte — într’o așa organizație, societatea începe să dirijeze mersul economic și începe să‑l dirijeze într’un mod conscient și chibzuit.

Este dar clar că ’n societatea socialistă momentul hotărîtor al viețeĭ sociale este nu procesul economic ci intelectul, ci spiritul omenesc, dar nu spiritul supranatural al metafizicianilor ci spiritul natural, productul natural al evoluțiuneĭ. Da, aceea ce un Buckle credea adevărat pentru întreaga Istorie a omenireĭ, de la începutul dezvoltăreĭ eĭ, va fi adevărat… înse numaĭ pentru societatea socialistă.

Și tocmaĭ aci este deosebirea, măreața deosebire între era socialistă și toate cele‑l‑alte epocĭ pe care le‑a suferit omenirea. După miĭ de anĭ de robie, după miĭ de anĭ în carĭ societatea a fost stăpînită și condusă de niște puterĭ oarbe, pentru ’ntîia oară atuncĭ ea va deveni cu desăvîrșire conscientă, adevărat liberă, perfect stăpînă conscientă peste destinele eĭ. Faptul acesta e de o însemnătate colosală.

Dar concepția materialistă a Istorieĭ a fost învinuită de imoralitate, i s’a imputat că e fatalistă, că subordonează întreaga mișcare a omenireĭ condițiunilor materiale, procesuluĭ economic, stomaculuĭ, că ea reduce intelectul, morala la un rol supus.

E stranie învinuirea, cum vedețĭ.

Dar ce vină poate avea concepția materialistă a Istorieĭ, de faptul că pînă astă‑zĭ intelectul orĭ morala omenească nu a putut avea un rol preponderant în mișcarea istorică a lumeĭ?

De cînd o concepție, o teorie, poate fi învinuită de faptele pe care ea le constată numaĭ?

Este o altă teorie, domnilor, care a fost tot în modul acesta criticată. Această teorie este darwinismul. I s’a imputat că e imorală, pentru că găsea originea omuluĭ în maimuță. Dar la acestea cu drept cuvînt ar putea rĕspunde un darwinist:

— «Da, e foarte umilă originea omuluĭ; dar cu cît maĭ umilă este ea, cu atît maĭ multă cinste face omenireĭ faptul că a ajuns acolo unde o vedem a‑zĭ; da, omul a fost maimuță, — dar în lungul șir al veacurilor el ne‑a dat un Shakespeare, un Newton, un Laplace, un Darwin, un Marx; ce viitor sublim așteaptă decĭ pe om!»

Și aceea ce darwinistul zice despre om, poate să zică de bună seamă concepția materialistă a Istorieĭ despre societate:

— «Da, sunt umile începuturile societăților omeneștĭ; factorul hotărîtor în desvoltarea societățeĭ de la început a fost organizarea relațiilor sexuale, un fel de selecțiune animalicească; da, miĭ de anĭ de la barbarie pîn’ la civilizație și în toată perioada civilizațieĭ, momentul hotărîtor în Istorie a fost procesul economic — o forță inconscientă și oarbă — … și cu toate acestea societatea a ajuns acolo unde o vedem astă‑zĭ, devenind, de la un trib selbatic, o Franță orĭ o Engliteră modernă! Ce va fi dar atuncĭ, cînd momentul hotărîtor în dezvoltarea istorică a omenireĭ va fi nu o forță oarbă, nu o forță inconscientă, ci intelectul omenesc, consciența socială!? In cazul acesta, viitorul luminos ce așteaptă societatea e așa de mare și așa de strălucit, cît cea mai genială fantazie nu‑l poate concepe».

Precum vedeți, concepția materialistă a Istorieĭ nu numaĭ că nu e o concepție pesimistă, descurajatoare, ci, din potrivă, dătătore de curaj în cel maĭ mare grad.

Acì mi s’ar putea face o ’ntrebare:

— Incepînd de la forma socialistă pe care o va îmbrăcà societatea, — cînd intelectul omenesc, intelectul social și consciența socială vor ajunge momentul hotărîtor în Istoria omenireĭ, — va rămîne oare esențial vecinic acest factor? Va hotărî el oare definitiv, tot‑de‑a‑una, istoria omenireĭ?»

A căutà respuns la această întrebare, ar fi să ne afundăm cu mintea în lumea ipotezelor îndrăznețe, a fantazieĭ, a utopieĭ! Căcĭ ce putem noĭ ști astǎ‑zĭ despre un viitor atît de îndepărtat? Dar dacă mĭ‑ar fi permis mie să fac o asemenea ipoteză îndrăzneață, așĭ zice următoarele:

Spencer, în admirabila luĭ carte evoluția moraleĭ, face o profeție, pentru care de altmintrelea are multe argumente și date științifice. Spencer prevede o vreme cînd omenirea ’ntreagă va formà o singură societate, un mare, un colosal organism social. Și acest organism va fi așa de armonic, interesele și sentimentele tuturora vor fi atît de armonizate, acest organism va fi atît de simțitor, în cît fie‑care bucurie a unora va găsì un resunet fericit în inima tuturora, după cum o bucurie orĭ o durere ce ne lovește acum individual, e resimțită viŭ de întregul nostru organism.

Eĭ bine, cînd omenirea va ajunge la gradul acesta de dezvoltare, atuncĭ momentul hotărîtor în societate, afară de intelect, vor fi sentimentele sociale și altruiste, momentul hotărîtor în desvoltarea aceleĭ societățĭ vor fi iubirea și simpatia universală.

Dar — cum am zis — a speculà asupra viitoruluĭ îndepărtat, este a te afundà cu mintea în lumea vagă a utopiei. Și cred că noĭ ceĭ de astă‑zĭ ne putem mulțumì cu acele înălțimĭ amețitoare la care științificește ne ridică analiza economică a societăților și concepția materialistă a Istorieĭ, cînd ne arată că momentul hotărîtor în societatea viitoare va fi intelectul și consciența socială.

Și aceasta nu într’o societate grozav de depărtată ci într’o societate foarte apropiată de noĭ, care bate la porțile societăților moderne și nu așteaptă de cît ca popoarele muncitoare consciente și luminate să‑ĭ strige: «Intră!».