Contraste de Crăciun

 

În colțuri necunoscute din sufletul nostru, vechile deprinderi, amintirile și creșterea cari le-am primit în copilărie se ascund ca niște exilați alungați din patria rațiunii, pe care ne-a înseninat-o mai târziu cultura și experiența. Câți dintre noi, după ce am trecut prin câteva clase liceale, după ce ne-am amețit gândurile cu puțină citire de filozofi materialiști, nu ne-am ascuns simțul nostru religios — umilita moștenire pe care ne-a transmis-o o mamă pioasă — și ne-am dat de revoltați în contra cerului, de atei înverșunați!... Cu toate acestea, vremea trece ; anii ne învață, încetul cu încetul, dureroasa știință a vieții, și atunci sufletul nostru caută refugiu tocmai în credințele dispărute.

Acei cari s’au deșteptat din visuri deșerte și s’au pus în urmă să privească lumea ca niște spectatori înțelepți și neturburați, s'au convins de eterna zădărnicie a tot ce există și au înțeles că senina filozofie a vieții constă în singura putere de a ști să împrumuți realității ceeace-i lipsește : poezia pe care o ai tu.

Dar să fie cu putință ?

* * *

Realitatea!... Monstru hidos, hrănit cu iluziile și visurile noastre... Cine e fericitul care n’o vede, care o suprimă din fața simțurilor sale, care o înlocuește cu idealul său ?

Întrebări amare ce îmi neliniștiau mintea, pe când mă întorceam către locuința mea — colț de realitate pustiu și urît...

Era în ajunul Crăciunului.

Ningea mărunt și des, iar o furie de viscol împrăștia fulgii de-alungul ulițelor, și în adânca liniște a nopții se topia un vaet surd, o jale nesfârșită.

Dar ce este realitea? Să fie pentru toți aceeaș? Pentru ce unii oameni sunt fericiți în mijlocul realității, iar alții se depărtează de ea ?

Două amintiri îmi reveniră în minte, ca și cum ar fi voit să-mi lămurească gândurile ce mă neliniștiau.

Acum câțiva ani.

Sunt în salonul unei familii bogate, care sărbătorește ajunul Crăciunului.

Candelabrele resfrâng o lumină binefăcătoare, care tremură în cristalul oglinzilor, ca un jeratic de stele pe suprafața lacurilor.

Mobilele, prin colorile lor variate, adaugă la farmecul ce îmbată această familie de mulțumiți.

Pe o masă din mijlocul salonului se înalță tradiționalul pom de Crăciun, cu frumoasele lui podoabe.

Copilul bogatului îl privește cu îngereasca lui nevinovăție. Părinții acestui copil au căutat totdeauna să deprindă sufletul odraslei lor numai cu impresiile fericirii. Ei îl feresc de orice durere și nu-i vorbesc nimic de mizeriile și suferințele în cari se află alți copii de vârsta lui.

Și-mi aduc aminte ce veselie domnia în mijlocul acelei familii, și mai ales ce plăcut suna la fereastră vuetul crivățului... Eră un acord sălbatic, care contrasta într’un chip fermecător cu liniștea și căldura din salon...

Ce realitate frumoasă !...

* * *

Mai târziu, împrejurările m’au dus în camera unor săraci.

Eră tot în ajunul Crăciunului. În locul candelabrelor ardea un rest de lumânare, care răspândia raze sfioase ca privirile unui umilit. Mizeria are nevoie de a ascunde în umbră.

E frig... Copiii tremură lângă soba rece... Nici un pom, nici un dar nu-i încântă, nu-i face să devie sgomotoși și veseli.

Muma lor zace pe un pat de scânduri. Tatăl e lângă dânsa, ca o pază tristă.

Și vântul care suflă la fereastră se vaită a nădejde; e ca o notă supremă din concertul unor mari plângeri omenești... Aici sună altfel.

Iar între salonul bogatului și coliba săracului eră un singur gard...

Fericirea învecinându-se cu mizeria!...

Nu eră și asta o realitate? .

București, 1893.