Copilăria (Alexandru Macedonski)

 

O! Copilărie, scumpă, vârstă-atât de fericită
În coroana ta nu este floarea grijii împletită,
Însă repede te duci;
Iată: Însumi dau uitării că am fost copil o dată:
De atuncea mi se pare că e-o vreme-ndelungată,
Vai! și zilele trecute nu poți să le mai apuci!

Vino-neat, prin cugetare, veselă copilărie,
Să rensuflețești o clipă vestejita mea junie:
Câți prieteni n-am avut!
Câte inimi iubitoare n-au răspuns inimei mele!
Cate visuri fericite ce veneau ca să ne-nșele
Pe-ale școlii bănci tocite, împreună n-am făcut!

Pensionul făcea singur fruntea să ni se-ncrețească,
Și în fie-ce Duminici ne gândeam c-o să sosească
Lunea, ca un Dorobanț;
Pe la fiecare-acasă, Lunea, născocea buclucuri
Spre a se-ngriji oricare de-acadele-ori de sugiucuri,
Care, cu o firfirică, care chiar cu cate-un șfanț!

Cutioare pe la mese aveam toți. - Nu erau rare
Întovărășiți de-acele ce făceau mișină mare
De-acadele și gutui!
Dacă se-ntâmpla vreunul egoist mai mult se fie
Și sfârșea, - primea răspunsul: Nu mi-ai dat rahat nici mie!
Uite ce de pergamunte, însă puneți pofta-n cui!

Iarna, se făcea prin curte, din zăpadă, o cetate,
Și dădeam într-însa iureș întrecându-ne-a ne bate
Spre-a urca în vârful ei,
Pentru gloria cea mare de a face-a ei concistă
Și de-a împlânta de-asupra-i steagul cel dintr-o batistă,
Sau de-a-i prinde garnizoana cea compusă din vreo trei!

Vara, era altă vorbă și ducându-ne la școală,
Ca copilul din poveste nu plecam cu mâna goală,
Ci-n ghiozdane aveam cărți,
Dar în drum, din întâmplare, se afla o zidărie
Veche și ne-isprăvită care e și azi pustie
Și ne risipeam cu toții în vreo pai-spre-zece părți!

Câte nebunii voioase nu revăd prin amintire...
Ce e drept, și profesorul, ne punea cate-o lipsire
Ca la niște mici berbanți;
Însă noi jucam arșice și puțin ne păsa nouă
Dacă vom scăpa la urmă sau cu una sau cu două:
Leneși n-aveam mulți în clasă, dar de sigur, nici premianți!

Mai târziu, scena se schimbă, simțurile se deșteaptă,
Uni-ncep ca să presimtă c-alte jocuri îi așteaptă
Și că ceasul a sosit
Ca din pension să-nceapă, noaptea, peste zid să sară,
Iar din somn, vise-aurite, vin să-i facă să tresară
Și când vor ea să-și dea seama pentru ce... adorm tihnit!

Tainici lupte, cine oare n-a trecut prin voi în lume...
Cine n-a simțit cum urcă niște stranie parfume
De la inimă la cap?
Și cum ele, de o dată, tot urcându-se într-una,
Îmbătând ori-care simțuri fac a izbucni furtuna
Patimilor, ce la urmă, într-o viață, și nu-ncap!

Înnegrite bănci de școală, alții șed pe voi acuma,
Alții-și fac acuma rândul învățând întreaga sumă.
De neroade-nțelepciuni;
Martore l-aceleași lupte asistați însă-n tăcere,
Prezidați l-aceleași visuri încărcate de plăcere
Și formați tot într-o vreme alte generațiuni!

Neschimbat nu e nimica, iar de sigur, table veche
E la locu-i, și-n picioare a școlarilor pereche
Dinainte-i s-află iar;
Parcă-i văd cu creta-n mână înmulțind atâtea ixuri.
Că de-ast-fel de zăpăceală dă chiar profesorul chixuri,
Pe când banca cea din urmă joacă dame și țintar!

Neschimbat nu e nimica: Poate chiar că multe nume
Au rămas pe bănci săpate de aceia cați prin lume
Risipiți umblăm acum,
Unii-n fericiri depline, alții-n suferinți cumplite,
Unii plini de dorul țării, alții suflete-njosite,
Alții doborâți de soartă: Frunze-n praful de pe drum!

O! de ce zilele mele au trecut atât de iute?...
Dați-mi iar copilăria cu frumoasele-i minute,
Chiar cu pensionul el!
Cu liceul meu cel falnic plin de inimi ne-ntinate.
Și cu tainicele visuri, care-n nopțile-nstelate
Ne-aducea pe-un nor de aur ale raiurilor chei!

Dați-mi... Coardele-nstrunate să destind însă cu-ncetul,
Harpa mea d-abia vibrează și-mi rămâne-n piept regretul
Zilelor care-au trecut!
Zorile-albăstresc prin geamuri dup-o noapte de-nsomnie
Umplând mica mea odaie c-o lumind argintie
Și-mi plec fruntea veștejită spre condeiul jos căzut!

București,
1880 Aprilie 25.