Mi-i fraged sufletul, până pe buze mi-i fraged,
poate de iarba ce crește acuma la noi;
cu bice de aur trec sub fereastra mea ploi –
stau singură și-mi aduc aminte de multe:
Când eram mică legasem un leagăn de-o creangă.
„Vreau s-ajung steaua de-acolo...” strigam bunicului.
O, cât de sus s-au suit dușmănoasele stele...
Nu le mai văd, le-am uitat lumina curată.
Mi-i inima tristă. Mama mi-a scris c-au tăiat
pomii din fundul grădinii, leagănul putred;
odată cu dânsul, va fi căzut în buruieni
copilăria mea – și o mănâncă furnicile...
II
Cine povestește în mine, cine
mi-aduce aminte c-am trăit acolo,
în țara dintre sobă și genunchii bunicului,
întâia poveste cu zmei?
Vă voi face să trăiți de-a pururi,
ani duși, miraculoase răsărituri.
Deasupra gardului unde lumea sfârșea,
azi știu, de-acolo începea tărâmul zmeului.
Însă toate s-au sfârșit odată,
când ardeau lumânările ziua.
Bunicul dormea într-o cutie frumoasă –
și l-au luat și l-au dus pe sub marii castani.
Toată noaptea m-am temut pentru dânsul.
Văzând că nu se mai întoarce, ziceam:
„Dacă se-ntâlnește cu scorpia? Haide,
Azor, să ne ducem la el.”
Și singură mai târziu am plecat.
Pe tărâmul zmeului mișună oameni.
În jurul inimilor lor un șarpe mic
se-ncolăcește; ei sunt triști și răi.
Dar pentru dânșii scriu poemele mele,
scutur deasupra lor copacii de-atunci și ploile:
amintiți-vă că sunt copii pe lume,
și plante albastre, și duioșii câni.
