Copil schimbat

 

Casa noastră părintească era pe muchea unui deal mare, atît de mare, că la poalele lui se tolăniseră în soare patru sate.

Cînd te uitai de pe podmolul dinspre apus, vedeai jos, în vatra cîmpului, spinarea argintie a Mureșului, alături de coama neagră a căii ferate. Mergeau amîndouă liniștite, pînă ce departe, departe, se pierdeau în zarea fumurie a munților.

Pe lîngă noi trecea drumul care taie în două Cîmpia Ardealului, drumul vechi, făcut de nevoile omului, nu de capete de ingineri.

Drumul nou, de piatră, se ținea jos, pe văile, lîngă moșiile grofilor. Pe acolo se scurgeau spre Luduș bogățiile Cîmpiei: grîul, turmele de vite; pe acolo duruiau într-una căruțe jidovești, ghiftuite cu lînă, cu ouă, cu brînză și cu păsări; pe acolo alunecau ușor, în zile senine, trăsuri mîndre, cu perini moi, să nu le fie rău domnilor dinlăuntru.

Drumul era bun, pietruit nou și străjuit ziua și noaptea de oamenii cu pajuri de aramă în frunte. Numai un cusur avea: era prea gras și nu putea urca dealurile. Cît de mică ar fi fost colina ce-i ieșea în cale, o lăsa deoparte și ținea valea. E drept, nu se cobora pînă în matca apei să se ude, dar înconjura mult și sosea anevoie.

Drumul bătrînesc — știam cu toții — mergea și el spre Luduș, spre șesul Mureșului. De unde pornea? Trebuie că venea de departe. Cînd ajungea în preajma casei noastre, era frînt de atîta umblet, nu mai putea merge drept.

Suia dealul icnind cînd într-un pămînt, cînd într-altul. Ajuns pe culme, odihnea îndelung; prăvălindu-se moșnegește peste capetele răzoarelor, se uita în vale la casele cîte au răsărit prin porumbiști, la ochiurile de apă și pilcurile de pădure pe care nu le cunoștea.

Nici oamenii, nici dealurile nu mai erau ca în vremurile pornirii lui…

De cînd cu drumul nou, era tot mai singur, mai părăsit. Tinerii îl ocoleau chiar cînd se duccau dimineața la lucru; le plăcea larma, să vadă motoare, să rîdă de jidovi.

Din vreme în vreme se ivea pe aici cîte un drumar străin. Nu-l cunoștea nici cîmpul, nici zarea.

Cîteodată se rătăcea pe drumul ăsta vreo căruță țigănească, trasă de cai spetiți. De sub coviltirul zdrențuit își arătau ochii iscoditori copii mulți, goi și flămînzi.

Cînd cele două drumuri se apropiau unul de altul pînă în bătaia ochiului, țiganul cu hățurile se uita fricos în lungul drumuiui nou și da bici cailor.

Pe drumul ăsta, odată, într-o vară, se ivi în deal un mocan cu cercuri. Trăgea de funie un cal mic, alb, pe spinarea căruia îngrămădise un munte de mărfuri. Din pricina asta bietului dobitoc i se încovoiase spinarea și făcea o burtă de credeai… Doamne ferește … că atinge pămîntul.

Pe întinderile dimprejur nu se arăta nici umbră de om.

Era între lucruri. Săpatul porumbului se isprăvise. Se auzea că prin alte părți a început secerea.

Oamenii stăteau pe acasă, își puneau în rînd curțile ori te miri cu ce treburi prăpădeau vremea. Dumineca mai venea cîte unul să-și vadă holda. Se oprea în capătul pămîntului, de unde se uita de-a lungul, apoi se ducea da mijloc, și după ce intra puțin în holdă, dînd grîul în două laturi, să nu-l calce ori să facă cărare, rupea cîteva spice. Ieșea apoi din grîu tot cu aceeași grijă. În marginea lanului se mai oprea o dată, uitîndu-se spre cer, gîndind: „Numai de l-ar feri Dumnezeu de gheață”…

În ziua aceea nu venise nimeni la holdă.

Îndată ce se văzu în deal, mocanul începu să strige după obicei:

– La ceeercuri… Hei… la ceeeercuri…

Credeai că tot cîmpul e plin de ciubere vechi, de coveți care-l așteaptă pe el să vie să le lege.

De subt un răzor zbughi un iepure; treeîndu-i peste drum, o luă pe coasta dealului încolo.

– După eel, măă! … Prinde-l măăă! …

Mama zărise mocanul. Scoborî din pod un braț de

doage, scoase din poiată două ciubere dogite și ieșind din colțul casei îi făcu cu mîna:

— Hai încoace … Lasă iepurii…

Asfințea soarele.

Găinile, împrăștiate toată ziua în largul cîmpului, se strînseră grămadă în curte; gîngurind, intrau pe rînd în coteț. Porcul fu dezlegat de la pripon și, după ce i se desfăcu lanțul de la grumaz și i se dete de mîncare, fu închis peste noapte în ocol.

Mama umpluse vatra, în bucătărie, de găteje și sta gata cu puiul într-o mînă și cuțitul într-alta. De picioare i se frecau două mițe mari, albe.

În bătătură, aproape de colțul de sus al tîrnațului se afla butucul de cioplit, în juru-i o mînă de așchii risipite, apoi, deoparte, răsturnat, scaunul de cuțitoaie. Trei ciubere petecite — se vedea albul doagelor noi — stau pline de apă; în mijlocul lor, coșul curat al fîntînii părea un pahar mai mare.

Mai încolo, unde se isprăvea pămîntul negru al bătăturii și începea țelina, aveam poiata. Vîrîtă jumătate în pămînt, era ca o ființă îngenuncheaită pe spatele căreia ai fi aruncat un cearceaf verde. În vîrful poieții rodiseră trei fire de grîu.

Tata ședea pe talpa tîrnațului, cu cotul pe genunchi, cu barba proptită în palmă. Era un om mic, roșcovan și tăcut. Era ostenit. Fusese la coasă în livadă; isprăvind pe la ojină, se întorsese acasă mai devreme.

Alături, mocanul fuma dintr-o țigară groasă cît degetul: o făcuse, pesemne, din tutunul tutei.

Pe maldărul de cercuri al mocanului ședea băiatul lui. Era încălțat cu opinci, cu cioarecii sparți în genunchi de i se vedea pielea roșie, scorțoasă. Stînd drept ca împlîntat acolo, se uita spre bucătăria de vară, de unde avea să-i pice mîncarea.

Mic, închircit, cu capul mare și fața păroasă, văzîndu-l de departe nu i-ai fi dat mai mult de zece ani. Dacă te uitai de aproape la crețeie de pe față-i, lu ochii șterși, bătrîni, ce păreau înconjurați în fășii de pînză boțită, ai fi stat pe gînduri înainte de a spune ciți ani are.

Cum sta drept, ca de lemn, își mișca dreapta înainte și înapoi cu o regularitate de pendulă.

– Cîți ani are copilul? întrebă tata.

– Nouăsprezece, răspunse încet mocanul.

Parcă i-ar fi fost frică să nu-l audă și alții.

O clipă lungă de tăcere se scurse anevoie.

Pe fața tatei nu se mișcă nici o fibră.

Scuipă liniștit, apoi zise:

– Pare mai tînăr.

– E copil schimbat!

Șarpele tăcerii miji alături. Acum tata își desprinse capul din palmă; ridicîndu-se încet, se opri cu ochii țintă în ochii mocanului. Omul avea fața lunguiață, gura mare și un ochi puțin închis; întregu-i chip purta pecetea unei adînci mîhniri înstărite. În suflet de multă vreme, pecetea unei vieți amare, trudnice. Ceva îi intrase în viață cum intră viermele în măr și l-a ros pînă i-a mîncat tot sufletul.

– A trăit mult; zise tata. Copiii schimbați mor la cinci-șase ani.

– A trăit, bade, pentru vreun păcat al meu ori al părinților. Așa o fi fost scris: eu și nevastă-mea să pătimim în lumea asta ce ni se cădea să pătimim în cealaltă …

Se lăsa noaptea. Mama aprinsese lampa în bucătărie. Copilul mocanului sta tot acolo și își mișcai mereu mîna. Calul alb, cu spinarea încovoiată, cu pielea dubită pe coaste, păștea grăbit. În lungile-i drumuri învățase să mănînce repede, să roadă grăbit. I s-o fi întâmplat de multe ori ca după ce va fi apucat la iarba cea mai grasă să fie scos cu zmucituri de funie, cu ghiolduri în coaste, și apoi iar: „Hii la drum!”

Mocanul își omorî cu opinca mucul de țigară. Își puse mînile pe genunchi și, uitîndu-se în partea de unde răsărea luna, rămase pe gînduri.

– Știi cînd ți l-a schimbat?

– Acum se împlinesc nouăsprezece ani. Mă uit la lună. — urmă el dînd din cap — și mă gîndesc, mi-aduc aminte de noaptea aceea. Se întîmplase ca anul cclălalt să fie un an sărac. Începuseră ploile pe vremea secerii și ținuseră pînă la Crăciun. Parcă văd. Dimineața se arăta vreme bună, ieșea soarele și era senin. Pe la două după amiazi se iveau pe cer nori negri și ploua, ploua de credeai că varsă cu cofa. Cine a apucat să-și strîngă pe acasă o claie, două, usca snopii în casă, o îmblătea pe lepedeu cu sîcitorul și o măcina la rîjniță, nu-i mai trebuia moară. Celor mai mulți li s-au făcut bucatele gunoi pe cîmp.

– Mie mi-au putrezit acasă, uite-aci, în grădină, două sitoguri mari, unul de grîu și altul de orz și ovăs, zise tata.

– Încă tot a fost bine că ai apucat să-l strîngi de pe hotar. Pe aici umblă vremurile mai iute; pe la noi n-a mai ales nimeni nimic de semănătura din anul acela.

Pînă cătră Crăciun am dus-o noi cumva; mai din cercuri, mai vindeam ciubere, una, alta, ca omul la nevoie. După aceea, înspre primăvară, s-a fost întins o lipsă și o foamete, de stăteau oamenii să sară pe păreți. Fierbeau muierile rădăcini, de li se umflase foalele la copii ca doba. Mulți au murit în anul acela, și bătrîni și tineri. Nu mai prididea popa să umble din munte în munte, numai că și lui nu-i plătea nimeni.

Eu eram însurat în al doilea an. Copii n-aveam. Către secere îl așteptam pe ăsta, adecă pe cel cu care l-a schimbat. Asta cine știe al cui este…

Nu mă prea bucuram. E drept. Și poate ăsta a fost păcatul. Cînd îți dă Dumnezeu un copil, trebuie să-i mulțumești în coate și în genunchi, nu să te superi. Dumnezeu știe ce face! înainte de a-ți dărui copilul, i-a rînduit locul lui în lume, coaja lui de pîine. Eu eram tînăr. Ș-apoi o duceam și greu. Cînd am ieșit din iarnă, vîndusem tot de prin grădină: rămăsesem ca de foc. A mai venit și o primăvară lungă și friguroasă. Odată o luai cu căluțul de funie și dădui, o raită prin satele de pe Cîmpie. Mă întorsei după trei săptămîni cu cinci cupițe de făină de măilai.

O duserăm noi cu asta cît o duserăm. Pe vremea sapei mă coborîi iar; de astă dată pe ceea parte a munților, pe la Alba Iulia, Blaj. Umblai două săptămîni din sat în sat și nu cîștigai nimic. Numai că n-am murit de foame. Cînd strigam la cercuri, auzeam oamenii zicînd: „Du-te, bade, în treabă-ți cu cercurile, ne-am pustiit cîinele și mîța, că n-avem ce le da de mîncare”.

M-am întors. La Mihalț aruncai cercurile în Mureș, la Alba Iulia îmi vîndui calul mai pe nimica.

Cu banii cumpărai două mierțe de făină. Cu ele în spate o pornii peste munte, acasă. După cinci zile de mers mai mult prin păduri și noaptea — ziua mă temeam de oameni — am ajuns acasă.

Muierea făcuse un fecioraș. În loc să zic „Doamne, mulțumescu-ți”, începui să sudui.

Muierea, beteagă, în pat, începu să plîngă. Da să se scoale, făcută de două zile. Îi zic: „Tu, șezi în pat”. Ei îi părea râu după cal. Zice: „Atîta am avut și noi, amu, ca și cum ți-ai fi tăiat o mînă”.

Așa, mai cu supărare, mai cu ceartă, a trecut o săptămînă sau două. Făina trecea văzînd cu ochii; la noi mai mînca și o femeie sărmană, care făcea lucrul casei în locul bolnavei. Mă gîndeam: dacă stau cu mîinile în sîn, iar ajungem la rădăcini și zeamă de macriș.

Aialalți oameni? Bogații trăiau din săul lor, săracii umblau după păsări, ori stau toată ziua pe marginea apei și se uitau cînd a clinti undița. Dar nu ne lăsau să trăim nici ușa. Jăndarii umblau prin păduri ca viermii neadormiți. Vai de cel pe care îl aflau la vînat ori la pescuit; nu mai era om.

Într-o seară mă înțeleg cu Ion al lui Cealaboc să mergem noaptea la pescuit; ziua plouase.

Știam o bolboană adîncă unde puțini se încumetau să pescuiască. Locul era înconjurat de munți stîncoși, un dinte de munte spinteca pînza apei. Rîul se îngusta, se da la fund, scurmînd la rădăcina muntelui, ieșea la suprafață împroșcînd mînios. Acolo era pește bugăt. Era cam departe: cale de două ceasuri bune. Era și greu de atins; trebuia să urci o coastă de munte și pe urmă să te lași oblu în jos pe o muche dreaptă ca păretele. Vara o luam prin vad în sus, dar acum apa era încă rece, albia plină de pietre, trunchiuri și tot felul de adusături. Cum era și noapte, nici nu ne gîndeam.

Îmi pui în rînd plasa de cu ziuă. Pe la ojină îmbuc ceva și mă culc, spunînd soției să mă scoale colo de la o vreme.

Cînd mă trezesc, răsărea luna. Era în vîrful Gorganului, roșie ca o față plină de sînge, uite, cum e acuma, întreb pe nevastă: „Dormi, Sîie?”

„Nu. Nu pot dormi, n-am închis un ochi de aseară.” „Eu mă duc. M-o fi așteptînd Ion.”

Femeia nu răspunse îndată, dar cînd dau să pornesc: „Dacă nu i-ai fi făgăduit, aș zice să nu mergi. Așa m-a cuprins urîtul… Îmi părea că umblă cineva prin horn; ani auzit căzînd ceva de acolo, așa, ca un pumn de pămînt. Gîndești că umblă ceva în jurul casei.”

„Vreo pasăre de noapte a dat de căldură și se culcă acolo. Poate să se fi desprins și vreo bucată de năglag și să fi căzut în tindă. Ce poți ști?! Culcă-te și nu te mai gîndi la de astea. Cum ești slabă și nici nu dormi, îți umblă mintea. De dus, trebuie să mă duc; se isprăvește făina. Apa e tulbure și e numai bună de pescuit. Te las în știrea Tatălui.”

Închisei bine ușa. Afară era o lumină ca în miezul zilei.

Pe la noi nu e lucru mare să-ți lași fata ori nevasta singură acasă. Rămîn singure și în munte lîngă oi. O fată despre care s-ar auzi că i-e frică să umble noaptea nu s-ar mai mărita cît e cerul și pămîntul. Doar când te duci pe țară, după bucate, n-ai să chemi jăndarul să-i țină de urît. Eu de cîte ori îmi luasem lumea în cap, singură o lăsasem, și nu i-a fost nimic. De unde să-mi vină mie în cap ce s-a întîmplat?

Cum zisei, o luai pe sub brazi, pe cărare, spre casa lui Ion. Dar mi-aduc bine aminte că, pornind, nu-mi făcui cruce. Ies din casă ca vita din poiată, fără măcar să-mi aduc aminte de Dumnezeu. Asta e păcat. Copiii mei nu o fac azi. Dar eu, cînd eram mai tînăr, o făceam des. Ori tata nu mi-a spus-o la vremea ei destul de tare — și pentru aceea păcatul fie tot al meu — ori capul nu-mi era bun.

La noi, în satele de munte, casele nu-s vîrîte una într-alta, ca oile netunse vara, pe căldură, așa cum văd că-s pe la dumneavoastră. Se vede că oamenii sunt ca albinele, unora le place traiul laolaltă, în stup, altele trăiesc răzlețe și își caută sălaș în trestiile din streșina caselor. Pînă la casa vecinului este o cale de câteva zvîrlite.

Noi suntem învățați cu umbletul noaptea, cu foșnetul pădurii, cu lupul și cu reaiua. Nu ne e frică. Dar atunci, ce să zic? Vorbele muierii? Altceva? Abia mă îndepărtai puțin de casă, și îmi venea să mă uit înapoi. Știam că asta nu-i bine, noaptea mai cu seamă, și nu m-am uitat. Mă apăsa ceva pe suflet; parcă îmi șoptea cineva la ureche: „Uită-te înapoi, întoarce-te acasă.” începui să mă uit cu teamă împrejur, la desișul negru al pădurii. Din pămîntul plin cu apă se ridica o negură deasă, care în bătaia lunii se făcea albă, lăptoasă.

Începui să cînt. Pe la calea jumătate băgai de seamă că asud. Încetinii mersul; mergeam, pesemne, tare.

În apropiere de casa omului mi se păru că e cineva în urma mea. Mersei cîtăva vreme pitit, trăgînd cu ochiul pe furiș; de uitat, tot nu cutezam să mă uit înapoi; eram numai urechi, ca iepurele. Cînd văzui lumina prinsei curaj și, întorcîndu-mă, privii în urmă îndrăzneț. Nu mă mai temeam de nimic. Dar apoi, intrînd în tindă, închisei ușa după mine cu atîta grabă, că toți săriră ca arși. Mi-a fost mai mare rușinea.

Omul era sculat. Ședea pe un butuc lîngă vatră și se încălța. Era un om cam gras. Nu se putea îndoi; se încălța cu greu, tot era roșu. I se rupsese o nojiță la opincă, la o curea i s-a mai fost desprins un cîrlig, ca omul cînd e grăbit. De necaz începu să-și suduie nevasta.

Stau eu ce stau, și de la o vreme îmi zice el:

„Mă, du-te tu înainte. Ia și plasa mea, e în tindă, după ușă, și dacă ajungi mai devreme, arunc-o în apă. Te ajung și eu din urmă, numai să caut un fir de drot să cos cureaua asta. Așa e cînd îți umblă nevasta cu toate treburile, calapărul și măciulia ei de lume!”

Plecai. Cît a ținut zarea casei, mă ținui voinicește. După ce mă înfundai în pădure, iar începu să-mi fie largă cămașa în spate. Îmi intrase frica în oase.

Doamne, și mult am umblat noaptea pînă atunci! Nicicînd n-am știut ce e frica. Pentru oameni răi și fiare purtam la mine un cuțit cătănesc, lung cît răstignești de două ori palma măsurîndu-l; de draci și Muma Pădurii mă apăr cu Epistolia căzută din cer a Maicii Domnului. De asta nu mă despart niciodată. Am cumpărat-o într-un drum de la un solomonar bătrîn, unul din cei care poruncesc norilor ca la niște cîini blînzi. Făcea să ploaie la Crăciun și să ningă la Rusalii. (Mocanul scoase de după curea o cărticică ferfenițită, pe coperta căreia abia se mai vedea o cruce albastră. Tata o luă în mînă cu sfințenie; scuipînd în palmă, întoarse cîteva foi cu degetul cel mare al mîinii drepte. Dîndu-i-o înapoi, fără să spună un cuvînt, mocanul o puse la loc.)

Nu știi niciodată cu ce fel de oameni te întâlnești și în ce locuri nimerești. Sunt locuri și locuri. Unde vezi că trage calul să se rupă, ciulește urechile și sforăie, nu te opri să te uiți înapoi. Chiar de ai auzi gemete și miorlăituri ca de pisică, nu te opri, fă-ți cruce și treci. Numele lui Dumnezeu și al Maicii Domnului să-ți fie mereu pe buze. Dacă mai ai de scut și o carte sfîntă ca asta, nu te teme, nu te atinge nici firul de iarbă. Zmeul trece pe lîngă tine vărsînd foc, dar nu cutează să se oprească.

Cum zisei, atunci m-a fost cuprins frica. Mi se tăiau picioarele, puterile mi se topeau cîteodată de n-aș fi fost în stare să ridic un ac; alte dăți eram tare ca o coardă de oțel, ți-aș fi clintit din loc o stâncă ori m-aș fi urcat într-o clipită pînă în vîrful celui mai mare brad. Cu cît mă trudeam mai mult să nu-mi fie frică, cu atît simțeam că mă cuprinde mai tare. De mers, mergeam înainte, dar dacă nu mi-ar fi fost rușine, m-aș fi întors înapoi. Îmi era frică să mă și întorc? Nu știu.

Nu-mi luam ochii din partea aceea a locului unde știam că sunt case.

Nu se vedea nicăiri lumină, nici lătrat de cîine, nici cîntec de cocoș nu se auzea. Altădată noaptea în orice vreme se mai auzea un tulnic, se zărea un foc. Acum nimic.

Peste munții brumați de lună era o tăcere ca piatra, o tăcere pustie, care îți intra pînă în măduva oaselor. Ceea ce mă înspăimînta mai mult erau umbrele ciudate ale brazilor, răstignite pe pămînt. Erau ca niște gheare cumplite, întinse spre mine, gata să mă prindă. Mi se părea că nu-s curate, că se uită dușmănos la mine. Mi-am fost adus aminte că diavolul se face umbră de copac și dacă îl calci te prinde.

Începui să ocolesc umbrele, să las cărarea și să apuc pe poiene. Mă întorsei cu ocoluri mari. O dată mă înfundai într-un loc închis și trebui să mă întorc, să înconjur mult pînă să aflu calea. Nici nu știu dacă am găsit-o. Poate s-o fi pierdut iar. Ce poți ști într-un codru fără margini, noaptea! Mă oprii și începui să strig:

„Ioaneee. Măăi Ioaneeee!”

Din muntele din față îmi răspunse Muma Pădurii, îngînîndu-mă. N-am mai strigat.

„A veni el cînd a veni”, zisei tare, ca și cum aș fi vorbit cu cineva.

Luna intrase după un brîu de nori, cînd mi s-a părut că înaintea mea se mișcă ceva ca o mogîldeață neagră. Cu mîna strînsei cuțitul de să-i topesc prăselele, cu alta căutai cartea. Caut, caut…

Cartea nu era la mine! îi trăsei o sudalmă zdravănă. Atunci văd mogîldeața apropiindu-se.

„Doamne, iartă-mă”, zisei și-mi făcui cruce. Mogîldeața iar se depărtă.

Cartea am fost uitat-o acasă cu biletul de dare.

Al dintîi lucru ce trebuia să-l fac era să nu mă tem, să arăt credință tare. Chemai pe Dumnezeu în ajutor. La fiecare cruce văd mogîldeața depărtîndu-se, ca și cînd i-aș fi dat una cu piciorul.

Luna era tot sub nori și nu o vedeam bine. La loc deschis mi s-a părut că alunecă înaintea mea o claie de fîn. Cîteodată arăta mică, așa, ca un braț de paie prospoiat în oale.

Mă gîndii: o fi vreun lup ori altă dihanie flămîndă. Aruncai în ea cu o piatră:

„Huo!… nee!…”

Mogîldeața — la dreapta. Dau iar cu piatra, și o văd apărînd de după colțul unei stînci. De cîteva ori pieri dinaintea mea, ca și cum s-ar fi topit. Cînd crcdeam că nu e nimic, numai mi s-a părut, o vedeam apărînd în umbra unui brad, în negrul pădurii. O dată mă opresc si întreb tare:

„Cine-i?”

Nimic. În pieptul meu bătea inima de credeai că dă cineva cu pumnii. Iar întrebai:

„Cine-i?

Nu răspunse. Dar de văzut, vedeam bine: ceva mergea înaintea mea. Frica începea să mă cuprindă așa cum te cuprinde înghețul. Părea că orice părticică din mine tremură, e gata s-o ieie la fugă, să lovească. Prinsesem o putere, încît cred că dacă aș fi întîlnit un urs, l-aș fi strîns de gît ca pe un miel.

Mai mersei așa cît mersei și, cînd îi odată, îmi pusei gîndul la Dumnezeu și pornii să-l ajung. De copil învățasem cum se oprește diavolul. Fac în jurul lui un cerc cu briceagul și după ce i-oi spune cîteva la ureche, nu se mai mișcă din loc pînă ce nu-l voi slobozi eu. Numai să-l ajung!

Mă luai după el de-a binelea. Trebuia să fie în bătaia sufletului. Nu-l vedeam fugind, nu făcea nici o mișcare de fugă cum facem noi, oamenii, dar era tot înaintea mea, la cîțiva pași. Mi se părea cîteodată că stă pe loc și că îl ajung. Dam să împlînt cuțitul în pămînt, și iar îl vedeam în afară de atingerea sufletului.

Iuțeam pasul. Mă împiedecam de pietre, de butuci și lemne căzute. Cădeam pe brînci, îmi zdrobeam genunchii, mîinile. Nu-mi păsa. Nici nu mă dureau. Crengile mă plesneau peste față; simțeam că sunt plin de sînge. Închideam ochii și mergeam orbește, să-l ajung, să-l opresc.

De mult am fost lăsat cărarea. De cîteva ori mi s-a părut că sunt la Umărul Dracului, un loc pustiu și blestemat. Dar nu știu bine. Cunoșteam de copil orice colț de munte, în orice vreme din zi sau din noapte. Atunci nu îmi dam scama unde mă aflu.

Cît mă voi fi dus așa, prin pădure, ca turbat, cu cuțitul în mînă, tot făcîndu-mi cruci, nu știu. Pe unde voi fi umblat?

Am crezut mai tîrziu și aceea că înaintea mea mersese cineva cu o oglindă în mînă. Știi că dacă întîlnești un om noaptea în pădure și îi arăți o luminare în fața oglinzii, vine după tine.

– Știu, răspunse tata.

– Urcam pripoare, coboram și străbăteam văi lungi. Mersei, mersei, pînă ce simții că nu mă mai țin picioarele, și cîndu-i odată, mă oprii să-mi șterg sudoarea de pe frunte; îmi intra în ochi. Atunci mi s-a părut că mă cheamă. Mă înfierbîntasem. Pare că m-a fost cuprins un fel de nebunie, mă gîndeam numai să-l opresc, să-l prind.

Pornii iar prin poiene lungi, cotind stînci și sărind păraie. De cîte ori mă opream să-mi trec dosul mînii peste față, auzeam un glas poruncitor:

– Vii?

Nu era un glas ca de om, părea că nu-l aud ou urechea asta dinafară, ci mi-l spune cineva înlăuntrul meu, aici. (Mocanul își ciocăni fruntea cu degetul arătător.)

Odată mă opresc în fața unui munte înalt; nu mai puteam merge, pesemne. Luna, la asfințit, ieși dintre nori. O văd trecînd repede printre vîrfurile împietrite ale brazilor, părea că ar fi vrut să se ascundă de cineva. Se piti în vîrful unei stînci. Într-acolo se vedea văpaie mare, țîșnea lumina roșie în toate părțile, cum zboară penele unei păsări scărmănate. Deodată, luna o zbughi de după munte și o văd sărind de pe stîncă pe stîncă, luînd-o la goană printre brazi.

– Vină odată, că se face ziuă, auzii la cîțiva pași de mine. Da, am auzit bine. Obosit, stors de vlagă și clătinîndu-mă, gata să cad, îl urmai.

În față mă lovi un val de aer rece, mocnit. Dacă ai fost vreodată în baia de sare cunoști duhoarea pămîntului. În urma mea se izbi ca luată de vînt o ușă grea; se cutremură muntele. Mi s-a părut că undeva, departe-departe, cîntă cocoșii; îi auzeam ca prin vis.

Nu mai vedeam luna, pădurea, nimic.

Era întunerec beznă. Întinsei mînile să dau de ceva; dibuind, atinsei un părete aspru și rece ea piatra. Undeva, departe, se ivi o lumină slabă. În zarea ei văzui pe părete umbra matahalei din pădure: un cap cît un ciubăr de zece mierțe, trupul gros ca stîncă și picioare cu copite de cal. Pe el nu-l vedeam. Umbra pare că ținea ceva în brațe, așa ca un copil în scutece. Și prin pădure mi s-a părut că aud scîncet de copil. Crezusem că-mi țiuie urechile.

Am ajuns într-o încăpere mare, un fel de șură căreia nu-i vedeam nici păreții, nici podelele ori grinzile. De sus ploua înlăuntru o lumină moartă, roșie, ca sîngele amestecat cu apă.

Toată șura aceea era plină de copii mici de țîță. Erau atîția, de n-aveai unde pune piciorul. De mari, nu erau mai mari de un an și jumătate, și erau toți în pielea goală, cum i-a făcut mama. Cu ochii duși, cu fețele ea de ceară, stau acolo și nu ziceau nimic: unii își mișcau cîte o mînă, uite așa cum face el. (Mocanul arătă spre copilul lui.)

Între ei, unul plîngea. Plîngea așa de tare, că te asurzea.

– L-ai adus? auzii întrebînd.

– Am adus și omul, să i-l dau pe ăstalalt.

– Nu trebuia să-l aduci aici.

– Nu-i nimic. Tot va uita pînă sus. Eu nu mai pot merge; cîntă cocoșii.

– Dă-i-l, să nu mai plîngă aici. I s-a împlinit vremea.

Văzui umbra aceea aplecîndu-se peste copii…

Cînd și cum am ieșit de acolo, nu știu. Pare că am mai auzit o dată ușa trîntindu-se. Numai ca prin vis mi-aduc aminte.

M-au aflat ziua, în apropiere de casa mea, plin de sînge, cu un copil mic în brațe. Cum nevestei îi pierise în noaptea aceea copilul de lîngă ea, au crezut că e copilul nostru.

Ziceau că mi-am pierdut mintea fiindcă n-am dorit și n-am mulțumit lui Dumnezeu cînd mi-a dat copil. Alții mai spuneau că m-am întors acasă cînd soția dormea și, așa nebun cum eram, am luat copilul de lîngă ea.

Am zăcut apoi opt săptămîni. Le-am spus ce am pățit, pe unde am umblat. Nu m-a crezut nimeni. Nimeni! Nici nevasta. Cînd începeam să-i spun, se uita la mine îngrijorată; îmi zicea: „Culcă-te, Gheorghe, și te odihnește”.

Acum mă cred și alții.

Mocanul strînse din buze și își clătina capul pustiu. Părea că n-are glas să mai urmeze. Începu deodată tare, ca o flacără ce se înalță în sus, apoi scade repede și arde încet, molcomă.

– Ce am părtimit eu cu copilul ăsta! Uită-te la mine. Am patruzeci și doi de ani și sunt mai alb ca alții la șaizeci. Soția e o umbră. În fiecare drum mă gîndesc că n-am s-o mai aflu vie.

De nouăsprezece ani în casa mea n-a fost o zi senină, o zi omenească. O zi fără plînset, o noapte cu somn.

De omorit, nu l-am omorît, că ce n-am dat n-avem dreptul să luăm: viața e de la Dumnezeu.

Cînd s-a potolit el, de cîțiva ani încoace, a căzut la pat soția. Și nu mă mir.

Acum, uite-l. Stă unde-l pui. Nu grăiește. Dacă i-e foame, strigă: „Pită”. Atîta știe și pricepe! De mîncat, mîncă cît trei. Cînd aude de mîncare, lasă totul și fuge. Acasă mănîncă toată mîncarea de la ceilalți. Mamă-sa e beteagă, și o copilă de vreo treisprezece ani, care le mai face celorlalți o lingură de zeamă, nu poate birui cu el. La noi grîul nu crește pînă în brîu, ca pe aici.

De aceea îl port eu cu mine pe țară. Nu de bine.

Mocanul tăcu. În curte se auzea numai păscutul frînt al calului.

– N-ai căutat ușa aceea din munte? întrebă tata.

– Căutatu-o-am de s-au tocit pietrele. Degeaba. Ca și cum ar fi intrat în pămînt.

Tăcurăm cu toții.

Deasupra casei noastre o stea aprinsă se durigă pe bolta cerului, lăsînd în urmă-i o dîră de foc.

– În pietri și în bolovani, zise mama din ușa bucătăriei, crezînd că e zmeul.

– Nu e el, lele. Pe unde sunt eu nu vine el. Apoi către tata: Am învățat de atunci toate farmecele. Știu să-l dezbar de la fete mari, de la muieri; știu să-l opresc în cale; îl descopăr la țîțîna ușii, în horn, în umbra bradului, unde o fi. Nu e om mai meșter ca mine în Țara Ardealului!

Aș fi vrut să-l întâlnesc. Îl caut în tot locul. Merg noaptea prin păduri, prin locuri neumblate. Dar mă știe, se ferește.

Zilele trecute fusei chemat să-l opresc de la o fată mare. I-a murit mirele și s-a supărat rău. S-a fost învățat la ea; venea în fiecare noapte și nu-l putea dezbăra nimeni.

Mă așezai de cu seară la crucea drumurilor, să-l văd cînd a veni. Nu trecu mult, și îl văzui zburînd pe deasupra satelor ca o bucată de jar roșu. Se opri la casa fetii și intră pe horn.

Mersei într-acalo. Gîndeam: „Taci, că-i bine! Amu-i amu!”

N-apucai să intru în casă, m-a simțit de afară, și așa de grăbit a fost să plece, că n-a mai avut cînd se da peste cap să se facă iar duh necurat. Așa, cu trup cu tot, a ieșit în tindă și a zbughit-o pe horn, de a dărîmat corlanul.

Nici pomeneală să mai vie pe acolo!

Am fost chemat la un om în Sîmbăta. Nu făcuse slujba în poiată, și în tot anul îi ucidea cîte o vită, două, Am fost chemat în multe părți, și mă duc cu dragă inimă unde mă cheamă necazul. Plată nu-mi trebuie.

Aș vrea să-l întâlnesc odată, să-l opresc și să-l întreb unde mi-i copilul. Numai atâta aș vrea. Să-l întreb eu: „Unde mi-i copilul?”

L-aș ține în loc pînă ar veni lumina zorilor, să-i topească oasele, și aș chema cocoșii negri din nouă sate, să-i bea ochii.