Copilul și croncanul

 

Zburdalnic Copilandrul mereu tot înjura

La pasări ce zbura ;

O dată ia la goană Croncanul ce mîncare

Își căuta pre lîngă un rîu prea larg și care

De ger ce se lăsase

Pre margini înghețase.

Zbură bietul Croncan și cît colea se puse,

Iar neastîmpăratul îndată-acolo fuse.

„Dă-mi pace, băiețele, Croncanul lui ii zice.

Nimic eu nu-ți fac ție; tu de ce-mi cați price?”

„Ah! căci nu pot eu oare

Să pui mîna pe tine!

Ți-aș smulge pentru mine

Ale-aripi zburătoare.”

„Zbor nu vei căpăta.”

„Nici tu n-ăi mai zbura.”

„Fii mulțumit, copile, cu ce firea ne-a dat

Eu am aripi; tu însă picioare de umblat,

Și minte, dibăcie.” Și astfel ei sfădind

După Croncan Copilul fugea ochii țintind.

Cea pasăre trecuse

Pirîul și se puse

P-un pom de ceea parte. Copilul înțestat

Nu vede că la mijloc e rîul nenghețat;

Ci cată cu de-a-dinsul s-aib-aripi ca să zboare;

Cind, bîldîbîc! În apă. Șioiu-l dă-n vuitoare

Se zbate; se afundă

Și se îneacă-n undă.