Corbac
Corbac[1]
poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri
- Corbac zace la-nchisoare
- De trei ani lipsiți de soare,
- În oraș la Țarigrad,
- În beci la sultan Murad.
- El oftează și jelește
- Și prin gratii tot privește
- Când la nori purtați de vânt
- Care plouă pe pământ,
- Când la cârduri de cocoare
- Ce mereu zbor către soare.
- Iată, mări, că-ntr-un nor
- El zărea un corbușor
- Ce pe sus tot croncănea
- Și din aripi tot bătea.
- „Alelei! Corbac zicea,
- Căci n-am durdă, pui de corb,
- Sângele să mi ți-l sorb!
- Ce tot zbori și croncănești?
- Ori pe mine mă jelești,
- Ori de mine tu-ți bați joc?
- Rămânere-ai fără cioc,
- Și ți-ar cădea unghiile
- Să n-acați cu dânsele!"
- Corbul cât îl auzea
- Din cel nor se repezea,
- Pe fereastră se lăsa
- Și pe limbă-i cuvânta:
- „Corbăcele, dragul meu!
- Ce mă blestemi așa rău?
- Că umblu de rândul tău
- De trei ani fără-ncetare
- De când zaci la închisoare.
- Maică-ta mi-a poruncit
- Să tot zbor neobosit
- Pe spinarea vântului
- În jurul pământului,
- Să te aflu, ca să știu
- De ești mort sau de ești viu."
- „Alei, corbe, de-i așa,
- Eu nu te-oi mai blestema,
- Ci cu lacrimi te-oi ruga
- Ca să faci pe gândul meu
- Să-mi aduci cu pliscul tău
- Cinci fuioare de mătasă
- De la mama, de acasă
- Ș-încă iarba-fierului[2]
- Din codrul Neferului."
- Corbul iute-n zbor sărea
- Cât pe cer el se zărea
- Mai întâi ca un porumb,
- Apoi numai cât un plumb,
- Pân' ce-n zare ajungea
- Și din zare se ștergea.
- Două zile nu trecea,
- Corbușorul se-ntorcea
- Și cu pliscul aducea
- Cinci fuioare de mătasă
- Cea mai bună și aleasă,
- Ș-încă iarba fierului
- Din codrul Neferului.
- „Alei! corbușorul meu!
- De-a vrea sfântul Dumnezeu
- În cea lume să scap eu,
- Jur să mi te înfrățesc
- Și să mi te tot hrănesc
- Nu cu carne păsărească,
- Ci cu carne păgânească,
- Nici cu sânge păsăresc,
- Dar cu sânge păgânesc!"
- Corbea timpul nu pierdea,
- El mătasea o torcea,
- Lungă funie-o făcea
- Și de gratii o prindea,
- Apoi când noaptea cădea,
- El cu iarba-cea-de-fier
- Atingea gratii de fier;
- Gratiile, ca de foc,
- Se topeau toate pe loc.
- Numai una rămânea
- Care funia ținea.
- Dacă vedea și vedea,
- Corbac timpul nu pierdea.
- Funia și-o apuca,
- Pe funie luneca,
- Legănat mereu în vânt
- Până ce da de pământ,
- Apoi el se depărta
- Și din gură cuvânta:
- „Corbe, corbe, frățior,
- Mergi la maica cea cu dor
- Și-i du veste c-am scăpat
- De la loc întunecat,
- Și de-acum ca să mă-mpac,
- Eu din funie-am să fac
- Colan mândru pentru turci,
- Ca să mi-i ridic în furci!"
- ↑ Această baladă are multă asemănare cu acea a lui Novac și Corbul și, pe cât presupun, ea este numai o parte din vreo altă baladă ce s-a pierdut.
- ↑ În povești se pomenește ades de o iarbă ce are putere a topi fierul de la zăvoarele închisorilor. Ar fi de crezut că iarba-fierului nu e alta decât iarba de pușcă, dacă poveștile poporale nu ar fi existat înainte de descoperirea prafului.