Corp transparent

Pentru Marie

În loc de introducere

Cuvinte păsări cu aripi de sânge

Cuvinte zburând nebune în încăperile inimii

Animale câteodată cu transparențe de cer

Buchete de lumi astrale (comete cu cap de dansatoare)

Flori bizare parfumând creierul

Însemnând un zâmbet ori din contră o bucurie

Apariții și dispariții în întunericul zilelor

Ori vulturi fâlfâind alb peste munții somnului

Vitrini lunare cu îngeri și săbii

Cu lupi, cu orașe, cu vapoare, cu păr de femeie

Cuvinte, desene neînțelese ale scrisului acest

Ca mâinile mele, ca ochii tăi închiși.

Eternitate

Pașii nu cunosc abisul

Trupul ne plimba cerul

Furtuna pierde bucăți de carne

Tot mai vagă tot mai slabă

Este un început albastru

În acest peisaj terestru

Și altul răzbunător

Ca un deget tăiat

Vezi doar ce femeie se rostogolește

Ca un fus

Și copiază delta ei

Pe delta apelor.

Poem

I

Privirea ta-nlăuntru poartă o luntre și mi-o trimite încărcată cu catifea de ochi negri și diamante mărunte a câtor visuri câtor abisuri ieri pe înserat s-a spânzurat un înger într-un moment de fericire și aripile lui căzute scârțâie sub picioarele tale pe zăpadă ce de flori ce de ramuri ce de degete.

II

Rochia mării în scoica safirului pășești sau luneci corabie sau acrobat, tu fluviu vertical cu diadema părului albastru cascadă de ferigi sau de țipăt și iată un geam se înclină, îți schimbi transparențele și ești o femeie moartă o fantomă cu rochia mării în scoica safirului, palmierul întinde brațul și te salută, vapoarele îți călătoresc umbletul și norii spre crepuscul frumusețea.

Calul

lui Sașa Pană

Calul cu măsura orgoliului în fân

Pe o cărare fir de păr în soare

Se înalță din țărână dezlipindu-se de țărână

Fulgii pământului îl ning sub copite pe azur

Ca o pânză pe catargul

Zilei

Își înclină coama evantai pe cer

Calul e femeia de apă camee

Cu sânii de nori

Cu gestul real ca o gheară

În creieri

Și steag în somnul decolorat al morții

Insulă în dimineață nebunie rece

Ca o picătură de mercur pe covor

Calul intră calul iese

Printre arborii roditori

Cu urechi de văzduh

Și cercei de vrăbii

Calul pornește în lume.

Umblet

lui Pierre Minet

Pășind mereu înainte umbrele pașilor mei mor

Ca traiectoria unei comete de-ntuneric

Și asfaltul în urma mea mă suprimă

Cu tot ce-am fost și tot ce-am gândit

Ca un prestidigitator

Menit să-mi escamoteze viața.

E o înșirare corectă de case

Pe drumul ăsta care totuși

Trebuie să însemne ceva

E un cer fără culoare fără miros fără carne

Peste pașii mei fără importanță

Cu ochii închiși umblu într-o cutie neagră

Cu ochii deschiși umblu într-o cutie albă

Și oricât m-aș căzni să înțeleg ceva

Ciocane grele-n cap îmi sparg orice gând.

Pe țărm

Iată ce vei vedea la mare

Vapoarele ca niște capete de înecați cu țigara încă în gură

Visând, fumând plutesc spre Istanbul

Pe țărm oamenii ca niște sinucigași scăpați de la moarte

Visând, fumând, se plimbă pe-nserat.

Materializări

De-ar fi să-mi lase ziua o piatră într-o cutie

Și-un fluture de aur pe geam ca un vitraliu

De-ar fi să-mi lase noaptea o mână de cristale

Din țurțurii de febră, din visuri o păpușă

De-ar fi să am obiecte ce-n inimă au viață

Și gânduri în mătase și amintiri în sticlă

Din vizitele tale aș vrea brățări de sânge

Colierul unui zâmbet și-inelul unei clipe.

Pastorală

E-ntindere de plante cu degete de apă

Bea asta și privește

Jupele dantelate ale laptelui crud

Uriașii sub-pământului s-au înecat cu azur

Și lacurile guri deschise rămas-au încremenite

Patru boi sub un copac, sfidând realitatea

Îngenunche și-și împodobesc coarnele

Cu flori de mătrăgună

Trece prin nori perfecțiunea plânsului

Și mieii tineri sug țâțele ploii

Planeta somnului se așterne peste câmpuri

Pe unda izvorului curg ultimele reflexe

Ca ultimele cuvinte lucide ale unui muribund

În timp ce tu vrăjitorești, văd

Cu oscioarele ornamentale și fatale ale

Iubirii noastre.

Amor falenă

lui Geo Bogza

Amor falenă a porturilor negre

Lumină parfumată a tropicelor vaste

Gând lung și lin de rază, chinuitor ca marea

Și orizontu-n flăcări închis ca o capcană

Amor urban de umbre pe străzi cu reverbere

Cu vorbe tăinuite în moarte-nmormântate

Cu răsfoiri încete de-albume inutile

Amor de după-amiază în vagi odăi închise

Amor cu miros aspru de lut și de sămânță

Sub ierbile cât calul, în vara grea de grâne

Amor plâns în batiste sau râs domol în soare

Cu piele albă fină sau mâini îmbătrânite

Amor rețea a lumii în care prinșii oameni

Dansează ca paiațe serioase și nebune.

Poem grotesc

lui René Wauquier

I

Soldatul verde care locuiește în lună îmi trimite pe un fir de salivă câteodată o portocală, câteodată o frunză de pătrunjel (păr smuls din barba-verde) și câteodată ceasul lui cu cifre fosforescente. Ceasul cade în fundul mării și bate atât de sălbatec încât sparge valurile (pânzele corăbiilor plesnesc ca pocnitorile). Copiii, după amiază, jucându-se cu smeul țin în mână un fir de salivă pe lungul căruia soldatul nu le trimite nimic, nici viezuri nici smochine uscate.

II

Pe un gramofon de apa notele plouă după cum heruvimii făinii cântă din trompete de făină în timp ce elefantul meu și-a încurcat trompa într-o spirală fără sfârșit, fără punct și fără virgulă fereastra s-a desfăcut din zid și a plecat în lume drum bun căci iată desenez altă fereastră.

Menajerie

Iată-mă-s câinele tău cu blană de franjuri

Și dinți de săbii ca să te mușc, să te latru

Iată-mă-s șarpele tău ca să te ispitesc

Cu mărul soarelui să te otrăvesc

Iată-mă-s rinocerul tău în tunică de clovn

Jonglând cu popice ca să te fac să râzi

Iată-mă-s girafa ta. Majusculă

În textul zilei, citește-mă A

Iată-mă-s vulturul din asfințit

Cu inima mea în cioc aprinsă ca un lampion.

Gând

Mâinile tale pe piano ca doi cai

Cu copita de marmură

Mâinile tale pe vertebre ca doi cai

Cu copita de trandafiri

Mâinile tale în azur ca două păsări

Cu aripi de mătase

Mâinile tale pe capul meu

Ca două pietre pe un singur mormânt...

Poem

Învelișul tău

Ca o pasăre în cuibul inimii

În râuri de sânge te scalzi

Și zbori prin vârful degetelor mele

Când pleci

Corpul regăsește infinita lui greutate

Și peisajul deschis beant

Înseamnă lipsa ta

Cu mâini adânci ca niște panere

Mă scoți din oceanul somnului

Și capul îmi sună ca o scoică

Tu piatră aruncată în lac

Tu cerc de apă părăsindu-te

Poate că așteptându-te va învia

Cadavrul unui cuvânt

Și el cu lanterna lui oarbă mă va plimba

Prin noapte

Părul tău va fi întunericul ei

Și eu mă voi cufunda în umbre.

Vals vechi

Vals vechi mireasa moartă e-n voaluri prăfuite

Ghirlănzi de fete albe în rochii ca de spumă

Cu cavaleri de pică se-nvârt pe-aici cernite

Și răspândesc în aer un vag parfum de humă

Stă cimitiru-n lună, salcâmii domni de umbre

Ca invitați de seamă asistă și șoptesc

Prin tainice cavouri amanți cu inimi sumbre

Cu gesturi adormite iubiri mărturisesc.

Vals vechi perechi de ceară în aer se ridică

Și în salonul nopții amețitor dansează

Sunt lucruri prea normale în jurul meu, mi-e frică

Încet foșnește vântul și valsul delirează

E nunta celei care odinioară-n viață

La nunta ei cea vie muri în flori de sânge

Înfiorări de spectru tresar pe alba-i față

Când valsul lent se-nvârte, când valsul parcă plânge.

Plimbare marină

lui I. Ludo

Sângele mării circulă roșu în corali

Inima profundă a apei îmi vâjâie-n urechi

Sunt în fundul cercului de valuri

În pivnița apelor adânci

În lumina omorâtă a funebrei sticle

Peșți mici ca jucării de platină

Parcurg păru-mi care flutură

Pești mari ca turme de câini

Sug repede apele. Sunt singur

Ridic mâna și constat greutatea ei lichidă

Mă gândesc la o roată dințată, la un palmier

Zadarnic încerc să fluier

Parcă străbat masa unei melancolii

Și parcă totdeauna a fost așa

Pe jumătate frumos și pe jumătate trist.