Creație și analiză
de Paul Zarifopol
5656Creație și analizăPaul Zarifopol


Cu răbdare profesorală, cu fină pătrundere și inteligentă cumpătare, definește și explică dl Ibrăileanu, în 32 de paragrafe substanțiale, caracterul și procedările literare a 22 de scriitori.

Pentru a da o idee despre varietatea exemplelor cercetate, aleg câteva nume: Gide, Ionel Teodoreanu, Dostoievski, Marcel Prevost, Brătescu-Voinești, Proust, Spiridon Popescu, La Rochefoucauld, Agârbiceanu, Tolstoi... În fața vieții literare, dl Ibrăileanu a avut totdeauna o cumințenie senină de biolog.

De aceea, tot ce scrie el odihnește de impresionismul iritat care ne domină cu exces, și cărul nimeni, cred, nu i-a rezistat atât de bine ca dânsul. Odihna aceasta e salutară; ea dă ocazie spiritului științific să tempereze subiectivismul literar. Nu-i vorba să reabilităm de mult trecuta critică științifică cu rigiditățile el naive, ci numai de obligația neînlăturabilă de a ne clarifica impresiile, și a ne completa înțelegerea prin comunicare cu sensibilitatea și fantezia altora. Cultivarea impresiei în ea însăși, fără a căuta să o determinăm cu ajutorul unor elemente intelectuale, nu-i decât o treaptă pregătitoare în teoria literară; iar negarea radicală a oricărei teorii este o atitudine de un impresionism astăzi perimat. Poți să nu cultivi teoria aceasta e o chestie cu totul particulară. Trebuie știut însă că teoretizarea este, în general, inevitabilă spiritului uman.

Orice formulare implică, într-un grad oarecare, teorie și formularea, adică expresia, e peste tot fatală spiritulul nostru.

Procedarea dlui Ibrăileanu este rezultatul ultim la care tinde orice nevoie și orice încercare de clarificare în materie literară.

* * *

În prefața romanului Pierre et Jean, Maupassant descrie două metode de povestire: accea prin analiză psihologică și aceea a expunerii dinafară și prezentării dramatice a persoanelor și întâmplărilor. Dl Ibrăileanu deosebește aceste metode sub numirile: analiză și creație. Cuvântul creație nu-l mulțumește, dar se hotărăște pentru el fiindcă e cunoscut și familiar. Analiza ajută creația, zice d-sa; cei doi termeni nu se opun radical unul altuia. Pe mine, cuvântul creație mă mulțumește cu deosebire, fiindcă obișnuit analiștii nu izbutesc să justifice pretenția lor de a imagina figuri în stare să concureze registrele stării civile. Dl Ibrăileanu însuși spune categoric acest adevăr capital pentru interpretarea și clasarea operelor literare: creația e superioară analizei. Artă literară fără analiză se poate. Fără creație nu." Cuvântul creație precizează excelent această superioritate.

Adeseori analiștii sunt tipuri hibride: figurile pe care le încearcă nu izbutesc, n-au justificare solidă, fiindcă nu figuri, ci stări sufletești l-au obsedat pe autorul psihologizant. Analistul promite fanteziei cititorului realizări de care singur nu-i capabil, și aceste promisiuni, deșarte și repetate, irită și plictisesc atenția, dându-i necontenit orientări false. Analiștii sunt oameni care suferă de dragoste nenorocită pentru creație. Este de luat aminte că fracțiunile de artiști și diletanții sunt, de obicei, analiști. Taine e aici exemplu eminent: Graindorge, Etienne Mayran sunt încercări de invenție literară complet nereușite, scheme fără justificare interioară. Locul analistului este în aforism, în portret moral abstract, în eseu psihologic. Diletantul face, în mod firesc și fatal, autobiografie, dezvoltă mahalagisme avantajoase despre sufletul lui face adică, de bine de rău, analiză. Aici, cu deosebire, devine prețios cuvântul creație, așa cum l-a îtrebuințat dl Ibrăileanu: el arată în ce direcție trebuie căutată una din deosebirile fundamentale dintre artist și diletantul literar. E de folos, cred, să amintim că psihologizarea are și o cotă socială interesantă: se consideră semn de distincție și de modernitate să analizezi stări sufletești și, mai cu seamă, să te analizezi. De aceea, în judecata vulgară, psihologia e socotită ca o superioritate literară absolută. Din exemplele și discuțiile dlui Ibrăileanu reiese o critică solidă și completă a acestei prejudecăți comune și puternice.

* * *

Psihologismul literar poartă cu sine o puternică tentație de a face știință; câteodată, se-nțelege, el e un simplu pretext pentru atitudini științifice.

Pentru studiul psihologiei literare, materialul cel mai complet și mai original îl dă astazi Proust. Dl Ibrăileanu îl caracterizează, după terminologia d-sale, scurt și exact: analiza lui Proust este creație. În adevăr, acest autor a obținut un pitoresc psihologic nou, fixând amănunte sufletești la care poate nici un literat, pâna la dânsul, n-a luat seama, detalii dintre acele peste care trecem iute, uneori numai cu o ușoară mirare, socotindu-le puerile și bizare. Proust întrebuințează reminiscențe și asociații mărunte și ciudate; omul comun, matur și practic, simte un fel de jenă să le ție minte, se ferește să le formuleze, îi e frică să nu-și compromită seriozitatea spiritului, dând atenție unor astfel de ciudate mărunțimi. În lucrurile sufletești, ca și în cele exterioare, atenția obișnuită a literaților, cu atât mai mult a cititorilor, e atrasă numai de senzațional. Proust creează tocmai cu ajutorul nimicurilor bizare; și fiindcă, cel puțin în părțile de la începutul operei, el nu sacrifica nicidecum detaliul exterior în favoarea celui pur psihic, figurile lui sunt strălucit create. Mai pe urmă, atitudinea științifică invadează; figurile se desfac în grupe de generalități, detaliile nu mai apar localizate și concrete, ci devin exemple care, oricât ar fi de ingenios extrase, nu mai pot opera efect artistic.

Astfel, opera lui Proust indică prin excelență descompunerea romanului: în locul acestei forme de artă, vom avea carnetul de note interesante și variate fără margine. Acum vreo șaizeci de ani, Edmond de Goncourt, în prefața la Chérie, făcea romanului ca gen obiecții, cerând înlocuirea lui cu informația conformă lucrurilor întâmplate adevărat, liberă de orice preparație artistică.

De acum încolo cartea va trebui deci să fie pur autobiografică; de cerințele estetice pe care le satisfăcea romanul va purta de grijă, probabil, numai cinematograful.

* * *

Dl Ibrăileanu crede că rareori tipurile principale dintr-un roman rămân în minte atât de conturate ca cele secundare, și explică aceasta prin însăși mulțimea imaginilor în care ni se prezintă figurile principale. Această mulțime însăși împiedică, zice dl Ibrăileanu, să se formeze o imagine cuprinzătoare. La fel se întâmplă în viață: Această infirmitate, crede dl Ibrăileanu, e generală. Sunt tineri care, spre nenorocirea lor, țin mai bine minte figura bărbierului decât pe a iubitei lor. Nu admite dl Ibrăileanu că sunt oameni destui cu vizualitate intensă, care rețin natural multe imagini ale aceleiași figuri, foarte diverse și totuși energic conturate și colorate? Eu, cel puțin, nu pot subscrie la generalizarea d-sale. Proust dă un exemplu perfect, în sensul dlui Ibrăileanu: spune că i se întâmpla să nu-și aducă aminte figura Gilbertei, cu toate că o vedea zilnic și era îndrăgostit de dânsa. Aceasta înseamnă, cred, că Proust avea vizualitatea slabă; lucrurile vizibile îl captivau numai ca semne de stări psihice, și în acest caz, desigur, le vedea cu o rară inteligență. De altfel, el mărturisește categoric că nu era vizual. Despre Gilberta spune că-i uita figura fiindcă toată atenția lui era fixată lacom asupra vorbelor fetei. Și aici Proust se încumetă să scrie on în loc de je: on attend la parole qui accordera ou refusera un rendez-vous.1 Atât de greu e, chiar pentru un observator mare, să reziste ispitei de a imagina majoritatea oamenilor după tipul său personal.

Proust era un groaznic tiran pentru sufletul amantelor și prietenilor săi, și, potrivit cu această orientare a intereselor sale sentimentale, imaginile vizuale rămâneau palide și secundare.

Alți oameni însă, din contră, sunt fericiți sau suferă de imaginile vizuale multe și tari, care alternează în mintea lor fără a se concura și a se reduce una pe alta.

Imaginea cuprinzătoare de care vorbește dl Ibrăileanu nu poate fi, cred, decât o schemă, clară, dar fără viață plastică, deși, probabil, cu multă viață sentimentală. Generalizările în această privință sunt totdeauna riscate. Lucrul însuși are mare îsemnătate pentru înțelegerea metodelor de creare, ca și a felurilor de a primi arta literară.

Nu înțeleg bine de ce crede dl Ibrăileanu că din voluntarism și din concepția energetică actuală rezultă condamnarea doctrinei artă pentru artă, pe care d-sa o numește un corolar al realismului.

Arta este expresie, și orice expresie e disciplinare. Faimoasa impasibilitate, de care s-a pomenit atât de mult și atât de confuz, nu înseamnă nimic alta decât supunerea inevitabilă a torentului sufletesc către un sistem de expresie pe care l-ai ales. Torentul însuși e inexpresibil. Arta e, cum e și știința, un langage bien fait; și nici un limbaj nu poate rezulta direct din impulsuri subiective, ci numai printr-o intelectualizare a lor, în concepte sau imagini. Limbajul odată ales impune ascultare, și această ascultare constituie ceea ce se poate numi obiectivitate.

Arta pentru artă, formulă care, după cum cred, nu din vina ei a produs multă iritație, postulează tocmai acest fel de obiectivitate.

Energetismul modern poate el emancipa cu totul atitudinile intelectuale arta, și de ce nu și știința?...deoarece totul zace în unul și același torent de energie de acest postulat care se întemeiază pe anume legi ale vieții spiritului, astfel încât torentul să se reverse în toată tumultuoasa și confuza lui splendoare?

Presupunerea îmi pare exagerată, și justificarea ei nu îmi e clară.

* * *

Cu nemărginită mulțumire am citit ce spune dl Ibrăileanu despre Tolstoi Rusul genial. Rareori am simțit că înțeleg o impresie literară atât de complet, din adâncul experienței proprii, ca acea cuprinsă în fraza d-sale: am luat, după Război și pace, pe Fort comme la mort al lui Maupassant, care-mi plăcuse la două lecturi anterioare. Mi-a fost milă și scârbă de Maupassant cu pictorul lui și cu doamna lui care nu vrea să îmbătrânească.

Se poate altfel? Maupassant, în romane mai cu seamă, lucrează pentru chic. Adevărul artistic e înlocuit cu un ideal de distincție și de eleganță combinat din estetica profană a oamenilor cu deosebire a femeilor de lume și din visele actorilor, regizorilor, sau poate chiar a cusătoreselor sentimentale... Nu supăr prea mult, cred, pe dl Ibrăileanu, dacă spun că, pentru mine, și Turgheniev se află uneori foarte aproape de această estetică: și el confecționează, destul de des, modele chic.

Despre inferioritatea femeilor ca producătoare de artă și despre figurile de femei în romane, dl Ibrăileanu dezvoltă ingenios o sumă de adevăruri prețioase. Cred numai că acele deosebiri, îndeosebi inferioritatea artistică a femeilor, sunt particularități trecătoare. Femeile sunt silite să fie mult prea practice; de aceea rămân, obișnuit, secundare în activitățile de lux. Nu sunt diferențe naturale în joc, ci istorice. Femeilor li s-a impus o estetică deosebită în orice manifestare a vieții, și această estetică este fundamental contrarie adevărului artistic. Dar în această privință, transformarea a început. Ar putea dl Ibrăileanu spune hotărât că Voica Henriettei Stahl e scrisă de o femeie, dacă i s-ar prezenta cartea fără nume de autor?

* * *

Am adnotat o mică parte din cele scrise de dl Ibrăileanu.

Articolul d-sale e neobișnuit de bogat în sugestii diverse și puternice. Trebuie citit îndelung și recitit, în doze mici, cu îndărătnică atenție. E prea serios lucrat pentru a fi tratat altfel.