Credincioșii

 

Într’o zi ploioasă intrasem în biserica Sfântului Ștefan din Viena.

Lumina zilei străbăte prin ferestrele bisericii tristă ca un apus de toamnă. Năuntrul era feeric: sute de lumânări își restrângeau razele pe argintul și aurul icoanelor.

Femei tinere și frumoase, ascunse mai în umbră, ridicau spre Crucifixur ochii plini de rugăciuni și de credință. Bătrânii murmurau cuvinte evangelice, copiii plângeau.

Preoții rostiau cu voci grave, binecuvântau cu gesturi largi, și majestoase.

Se făcu tăcere... Orga începu: Ave-Maria.

Coardele simțirii mele tremurau. Se împrăștia atâta melancolie din imnul acela divin, vărsă în sufletul meu atâta extaz, că îmi venia să cad în genuchi, să mă rog adânc, pierdut...

Ca o vedenie profană, ochii tăi frumoși, eternizați în gândurile mele, mi se păru că-i zăresc, sub bolta altarului. La cântecul orgei, în mijlocul unei mulțimi de credincioși, m’am rugat și eu la acei ochi — cerul meu fără Dumnezeu — ca și al celor credincioși.

Viena, 1894.