Creditul mobiliar

 

CREDITUL MOBILIAR

I

Proiectându-se înființarea unei bănci în compania numită Credit Mobiliar, avem în România spectacolul comic de-a vedea foile invocând când naționalitatea, când patria, când libertatea, pentru a recomanda publicului întreprinderea aceasta.

Între fondatorii acestei bănci întâmpinăm în adevăr o sumă de nume cunoscute, începând cu inevitabilul prinț Dimitrie Ghica și sfârșind cu onor. redactor al „Românului“, pe care ne-am obicinuit a-l vedea participând la toate afacerile de-o lucrativitate oarecare.

Publicul, văzând pe de-o parte o companie de nume atât de cunoscute, pe de alta zgomotul produs prin ziare, înclină a crede că e vorba d-un institut de aceeași utilitate ca Banca Națională sau Creditul Fonciar bunăoară, pe când în realitate bancheri străini, cu alaiul de nume românești menite a-i populariza, vor să neguțeze pe picior mare la bursa viitoare din București, înființând ceea ce se numește o haute banque par compagnie.

Așadar, ca să punem odată capăt acestei inclarități și vârtejului de speranțe, vom spune că există două soiuri de operații de bancă: operații de comerț și operații de speculă

Operațiile de comerț, pe care le face orice bancher din piață și Banca Națională asemenea, sunt: primirea în depozit de capitale de la particulari și plasarea lor în titluri clasate c-un venit sigur; virimente, adică trecerea unei sume de la creditul unui client la creditul altui client; scontare de bilete la ordin și de polițe; încasarea sau plata polițelor din locuri depărtate; arbitragiul, adică cumpărarea polițelor de pe piețele unde au cursul mic, pentru a plăti cu ele datoriile pieței proprii; conturi curente, adecă înregistrarea tuturor fondurilor primite de la un negustor, precum și a cheltuielilor făcute în numele lui ș.a.

Pentru oricine e evident că bancherul comercial e un om de încredere ce trebuie să-și fi cunoscând clienții și clienții pe el și că afacerile sunt în cea mai mare parte pe deplin sigure.

Banca Națională în fine, cu tot numele specios, nu e decât o bancă comercială care unește cu operațiile ordinare pe acea de emisiune a unor bilete plătibile a vista și la purtător. Ea nu dă credit decât la puține case, pe polițe cu mai multe semnături de o incontestabilă solvabilitate și trase asupra unor afaceri deja consumate.

La Creditul Fonciar baza creditului acordat e un imobil ipotecat, garantat prin solidaritatea tuturor proprietarilor; la Bancă baza creditului acordat e averea existentă a negustorului, plus afacerea consumată deja, de ex.: o vânzare de grâu plus îndosarea mai multor semnături solvabile. Valoarea intrinsecă, reală a titlurilor e cunoscută, venitul lor e sigur, titlurile se numesc clasate; prețul lor, afară de neînsemnate oscilațiuni, se regulează prin venitul ce ele produc. Atât institutele de credit ipotecar cât și cele de credit comercial au deci o bază materială cu desăvârșire solidă.

La un credit mobiliar lucrul nu este astfel: cel puțin n-a fost nicăiri, după cât vedem din istoria creditului mobiliar din Franța, din Scoția și din alte părți.

Vom încerca să dăm o schiță istorică a celui dintâi institut de soiul acesta, stabilit în Franța prin decretul de la 18 noiembrie 1852 cu numele de Societe Generale du Credit Mobilier, fondată c-un capital de 60 milioane și având la nevoie facultatea de a emite obligațiuni de 600 milioane. Fondată de frații Pereire, nume ce-l aflăm și între fondatorii actualei societăți, ea a fost prototipul celorlalte, cărora impulsul agiotajului le-a dat naștere în Spania, Germania, Austria și Elveția. Iată operațiile ce le făcea conform statutelor:

1) Subscripțiune și cumpărare de titluri ale statului — va să zică emisiune de titluri — precum și de acții și obligațiuni ale diferitelor întreprinderi industriale sau de credit ale societăților anonime, de căi ferate, canaluri, mine și alte lucrări publice cari (sau există, sau) se vor fonda în viitor.

Să analizăm această operație.

Statul escrie un împrumut. Creditul Mobiliar se 'nsărcinează să-l plaseze. Institutul are destule mijloace ca să producă o mișcare artificială la bursă; pune douăzeci de agenți cari să caute a cumpăra titlul și numai patru cari să-l vânză. Capitalistul e răpit de acest vârtej artificial; el nu înțelege că aceeaș bancă cumpără și vinde totodată, și după ce titlurile sunt plasate c-un câștig mare, e cu totul indiferent pentru bancă dacă ele sunt bune sau rele, productive sau improductive.

Se aude că în munții Buzăului s-ar afla aur. Se formează o societate anonimă pe acțiuni pentru esploatarea minei și Creditul Mobiliar se însărcinează să le plaseze. Creditul produce hausse la bursă, le vinde bine, și acum rămâne ca acționarul cel din urmă să vază dacă există sau nu aur la Buzău. Poate să nu fi existând deloc.

Să se țină bine minte. Creditul Mobiliar se ocupă nu cu întreprinderi cari există, ci cu cele ce se vor fonda de acum înainte, a căror productivitate e cu totul necunoscută. Speculează pe speranța acestei productivități. Dacă se întâmplă însă să cumpere titluri a unor întreprinderi existente, preocupațiunea Creditului nu va fi deloc valoarea intrinsecă a lor. Din contra, acțiuni industriale vechi, clasate, a căror valoare e cunoscută, nu dau loc la operații de bursă. Cu cât titlul e mai sigur cu atât speculația se depărtează de el; [î]l părăsește pentru acțiile unei întreprinderi nouă, pe nesiguranța valorii cărora se câștigă mai mult. Creditul Mobiliar urmează deci regula pe care o urmează orice om ce are bani disponibili și vrea să opereze cu ei par comptant. Alege o hârtie discreditată, pentru ca mai târziu, când se suie cursul, s-o vânză. Deci Creditul Mobiliar poate cumpăra titluri rele, improductive, cu prețuri scăzute, poate să producă în mod artificial o hausse la bursă, să le desfacă pe prețuri urcate și să-și spele mânile în apa nevinovăției ca Pilat din Pont.

Afară de asta creditul era îndreptățit de-a mai face următoarele operațiuni:

2) Emisiunea de obligațiuni proprii pentru o sumă egală cu cea plasată în subscripțiuni și cumpărări.

3) Vânzarea sau amanetarea tuturor efectelor, acțiunilor și obligațiunilor câștigate și schimbarea lor pe alte hârtii de valoare.

4) Propunerea, cesiunea și executarea de împrumuturi și întreprinderi de lucrări publice de tot soiul.

5) Împrumuturi Lombard pe amanet de acții sau obligațiuni, credit conto-curent.

6) Primirea de depozite în conto-curent.

7) Incasso în contul societăților mai sus numite, plata cupoanelor lor de dobânzi și dividente și alte mandate.

8) Instituirea unei case de depuneri pentru toate titlurile acestor întreprinderi.

Alte afaceri erau oprite, și anume: Banca nu putea face specule pe timp la bursă nici specule pe premii.

Dar faceri de report [î]i erau permise, deși acestea constituie o speculă de bursă, care forma o însemnată parte a tranzacțiunilor Creditului Mobiliar.

Așadar afacerile Creditului Mobiliar sunt operații de haute-finance și de speculă de bursă.^[1]

În anul întâi Creditul Mobiliar Francez n-a făcut decât afaceri pe cari le fac toate casele mari de bancă. În acel an a dat din asemenea afaceri un venit net de 7 582 722.

În al doilea an a creat trei întreprinderi: Société des Immeubles de la rue de Rivoli, Société Maritime, Société des Chemins de fer Autrichiens. Beneficiile treceau peste zece milioane.

În anul al treilea societatea era în apogeul ei; întreprinderi varii i-au adus un beneficiu de 31 870 776 fr.

Dar chiar în acest an dările de seamă ale societății începură a deveni obscure și mai puțin amănunțite. La 1860 se declara o pagubă de 7 933 136 fr.,; iar la 1867 fondatorii societății, cari o admnistraseră în mod dictatorial, se retraseră. În adunarea acționarilor

de la 30 noiemvrie 1867 succesorii lor mărturisiră că pagubele se ridicau la … 47 542 000 franci. Societatea a trebuit să lichideze.

Ce s-a găsit în bilanț ?

Că societatea Creditului Mobiliar era creditoarea Companiei Imobiliare pentru 80 de milioane și că aceasta din urmă, încărcată de maidane și case ce nu le putea nici vinde, nici închiria, nu era în stare a plăti nimic.

Totodată cată să recunoaștem — zice Courcelle-seneuil în Traité des operations de banque — că răul ar fi fost și mai mare dacă s-ar fi emis, pentru 600 milioane sau pentru un miliard două sute de milioane, obligațiuni de ale societății, precum ne puteam teme câțiva ani (lucru pe care la refuzat guvernul); sau dacă societatea ar fi parvenit a pune în serviciul său o bancă de circulație. S-ar fi ajuns la o catastrofă cel puțin egală cu a lui Law.

Iată dar ce este Creditul Mobiliar. O încercare de-a monopoliza toate întreprinderile din țară: împrumuturi, construcții, lucrări publice, fie ele oricât de hazardate. Odată titlurile desfăcute prin manipulații de bursă, treaba acționarilor dacă ele produc ceva sau nu.

Din parte-ne se 'nțelege că nu putem opri pe nimenea de a-și întrebuința capitalul cum poftește. Dar orice capital nu se poate întrebuința decât în anume moduri: sau în exploatare, servind a plăti pentru muncă, sau plasat în împrumuturi ipotecare, sau în negoț, ajutând schimbul de mărfuri, sau în fine … în speculă.

Pentru milionari, pentru Rotschild și Pereire, specula e cea mai rentabilă, pentru că ei o domină; pentru capitalistul mic e de recomandat plasarea în titlurile unor întreprinderi nu viitoare, ci deja existente, al căror produs e știut, al căror venit e sigur.

Așadar liber e oricine de-a specula capitalul său; legile o permit. Dar sigur este că prin speculă averea tuturor nu câștigă nimic. Ea câștigă prin producție, prin negoț, nu prin joc de bursă.

Precum zece oameni muncesc împrejurul unei mese de joc de cărți ziua și noaptea fără ca suta de galbeni ce o au toți împreună să se 'nmulțească sau să scază, ci trece din mâna celui naiv în mâna celui abil — o deplasare a aceleiași averi — așa e aci. Milionarul abil care dominează bursa și mișcările ei, care, când vinde acții de Panama, produce hausse, iar când cumpără acții ale Băncii Naționale, produce baisse, va încasa diferențele de la publicul întreg, ba va atrage din ce în ce mai multe capitaluri din provincie, detrăgându-le agriculturii, comerțului solid și întreprinderilor solide și aruncându-le în vârtejul unor întreprinderi nouă, cu viitor necunoscut și c-o producțiune nulă poate.

Ceea ce am dori e ca presa că nu facă dintr-un institut a cărui esență e specula, producerea de hausse și baisse la bursă fără privire la valoarea intrinsecă a titlurilor speculate, un institut național, menit a ridica comerțul, industria și agricultura.

Nu voim deloc să discredităm societatea. Nu-i cunoaștem încă statutele, nu știm ce anume operații va face. Poate chiar că ceea ce este a se fonda la noi să fi având cu totul caracterul unei bănci comerciale. Ceea ce constatăm însă este că: societățile câte sau format sub acest titlu pân' acum au fost societăți de acționari, al căror capital a fost în esență întrebuințat la specule de bursă asupra unor titluri neclasate încă, bazate pe întreprinderi viitoare, cu un un produs incert, titluri al căror preț de bursă se regula nu prin venitul ce produc, ci pe speranța unui venit sau, și mai rău, pe speranța că ele se vor urca pân'la ultimo, indiferent dacă valoarea lor intrinsecă reprezintă ceva sau nu.

Facultatea pe care o bancă ca aceasta, „haute banque“, o are întru a urca un titlu oricât lipsit de valoare intrinsecă până ce-l vinde și a scădea un titlu oricât de solid până ce-l cumpără; facultatea de a urca cursul tuturor efectelor ei de portofoliu când face bilanțul, pentru a împărți și dividente fictive, luate din capitalul primitiv; în fine puterea de a detrage capitalul celor lesne crezători din întreprinderi productive și a-l abate la întreprinderi hazardate, toate acestea nu ne permit să ne felicităm tocmai mult de înființarea ei. Dar, pentru a nu prejudeca, mărturisim că din cele scrise pân' acum nu putem decât presupune statutele. Dacă operațiile indicate în ele vor fi identice sau analoge cu cele din statutele Societății Generale de Credit Mobiliar din Franța, nu va mai fi îndoială cu noua bancă e prematură pentru țara noastră și de un folos foarte discutabil chiar pentru țările acelea în cari practica și uzanțele creditului sunt mai cunoscute decât la noi.

‡

1. Max Wirth, Bankwesen, pag. 546 et sq.

II

Continuăm prin a cita luminoasa dare de seamă pe care un economist german o face despre activitatea creditelor mobiliare.^‡

•

Semnul caracteristic al tuturor acestor institute este speculațiunea.

Pentru speculațiune însă societățile anonime pe acții nu sunt potrivite. Societățile anonime speculante aduc pagube atât proprietarilor lor, adecă acționarilor, cât și publicului. Ne mărginim la următoarele argumente esențiale:

1. Afacerile de speculațiune cer, după natura lor, o mare esperiență de afaceri, o estraordinară repejune de concepție și de deciziune. Corespunzând în genere pe cale telegrafică pentru a încheia asupra a milioane, neavând adesea decât un minut de reflecție, societatea nu poate merge bine. Directori cari ar posede asemenea calități nu se găsesc, pentru că asemenea oameni preferă a-și face afacerile lor proprii. Dar, dacă se găsesc și li se dă puterea discreționară cerută, atunci societățile sunt în pericol ca directorul lor sau să proceadă cu prea mare cutezanță, sau să esploateze situația în folosul său propriu, lăsând numai șansele rele pe seama societății. Aceasta au dovedit-o procesul acționarilor Creditului Mobiliar intentat consilierilor de administrație, cari au fost condamnați în prima instanță la plata a 60 milioane franci.

Consiliarii de administrație ai Creditului Mobiliar au câștigat averi imense, pe când societatea mergea spre faliment.

Ani întregi se făceau către finitul anului tot soiul de manopere de bursă și jurnalistice. (În sferele bursei se susținea că faimoasa știre tătărască despre luarea Sevastopolului fusese comandată de Creditul Mobliar). Aceste manopere aveau de scop de a ridica cât se poate de mult cursul efectelor din cari consista portofoliul Creditului Mobiliar. Bilanțul se încheia dar cu cursurile cele mai urcate și se împărțea o dividendă mare, care în realitate absorbea o parte a capitalului acțiunilor; căci, dacă s-ar fi făcut bilanțul câteva săptămâni mai târziu, după ce cursurile scăzuseră la nivelul lor natural, ar fi rezultat un deficit al capitalului primitiv.

Fiindcă aceste institute se fondaseră pentru motive de agiotagiu, adică fiindcă subscripțiunile nu se făcuseră din capul locului decât cu intenția de-a urca cât se poate de sus acțiile nouă și de a le vinde cu agio, proprietarii aceia ai acțiilor cari rămâneau cu ele la urmă erau totdauna în pagubă. Acțiile celor mai multe institute de credit stau sub pari; acele ale Creditului Mobiliar, nominal de 500 franci, urcate odată până la 1300 franci și mai sus, au scăzut de la 1869 la 162 franci.

2. Institutele acestea nu sunt stricăcoase numai proprietarilor lor, ci și publicului. Faptul că unii speculanți precum Rotschild, Pereire și alții au câștigat multe milioane cu operații financiare a orbit publicul într-atâta că se lăsa ademenit de făgăduința de a ajunge, pe calea puterii financiare colective, la aceeași țintă. Făgăduința unor dividente mari se primi cu credință după exemplul evident al oamenilor din haute finance. Așadar nu numai că s-a subscris capitalul primitiv al unei mulțimi de institute de credit, ci s-au primit de bunăvoie și obligațiile lor. Institutele de credit, la început în perplesitate ce să 'nceapă cu capitalul — căci o bancă are nevoie de timp pentru dezvoltarea ei, ca orice altă afacere — nu s-au mulțumit numai cu a cumpăra efecte la bursă, ci participă la o mulțime de întreprinderi nouă pentru exploatarea de mine, fabrici și alte stabilimente industriale, și nu arareori se cumpărau afaceri vechi cari nu rentau ca bază a societății acționarilor. Căci un timp oarecare era de sine înțeles între speculanți că întreprinderi bune le esploatează cineva singur pe seama sa, iar cele rele se lasă unor societăți de acționari, întrebuințându-se fraza comună, „că numai exploatarea în mare are perspectivă sigură de succes“. Astfel detrăgând capitalul ramurilor de industrie deja existente și îndreptându-le spre o plasare mai puțin rentabilă, pentru că nouă, au cășunat o mișcare neeconomică a capitalului, care trebuia să perturbe atât strângerea de capitaluri cât și câștigul lucrătorului.

Ca dovadă uimitoare de exactitatea deplină a descrierii economistului german, că esența unei asemenea întreprinderi este specula, servă procedimentele de la noi.

Creditul Mobiliar nu există încă. Statutele lui sunt necunoscute, n-au fost tipărite încă; nici un decret al regelui n-au autorizat existența societății.

Ministeriul Comerțului și Lucrărilor Publice de la noi e abia în stadiul de-a se informa dacă persoanele fondatorilor sunt onorabile și dacă instituția poate fi în folosul comerțului.

Ei bine — deja se speculează acțiile neexistente ale unei scietăți neexistente.

Va să zică oameni cari au banii lor plasați în înscrisuri ipotecare, în efecte ale statului român, tot efecte sigure, vând aceste efecte sigure spre a cumpăra acțiile neexistente ale unei societăți neexistente. Nimeni nu știe nici ce va face societatea viitoare, nici ce soi de întreprindere va încuraja — totul e cuprins în caosul viitorului. Dar tocmai pentru că nimic nu e sigur, tocmai pentru că nesiguranța absolută dă loc la speranțe exagerate, specula a și pus mâna pe ficțiune și o vinde drept bani buni. E cu totul indiferentă pentru speculatori valoarea intrinsecă a viitoarelor titluri. Ei știu că la orice nouă emisie patronată de nume cunoscute se naște hausse în piață și cestiunea principală e de a vinde până e hausse. Deci, precum vede oricine, ei nici nu au titlurile în mână. Mai mult! N-au nici banii necesari pentru a le cumpăra, adică n-au nimic, nici bani, nici efecte, și cu toate acestea câștigă bani.

Rugăm pe oricine să aprecieze aceste împrejurări și să-și facă o judecată despre natura lor.

CREDITUL MOBILIAR ȘI JOCUL DE BURSĂ

Tratând materii financiare într-un ziar cotidian, avem două greutăți de întâmpinat.

Una rezultă din subtilitatea materiei. Jocul de bursă, cu toate halucinațiunile lui, ar cere un spațiu mai întins decât coloanele unei foi. Mai ales că în lumea speculei intră tot ce o societate omenească are nesănătos, ruinat, pospăit, începând cu culisele teatrului și sfârșind cu culisele bursei.

Toată lumea 'și aduce aminte de afacerea Stroussberg; de acei duci și conți sileziani cari treceau drept fondatori ai societății ale cărei acții le emiteau o haute banque … papa Stroussberg.

Plasat-au acei oameni fondurile lor disponibile în acții Stroussberg ? Ce să plaseze când n-aveau nimic? Dar au plătit poate primul vărsământ și au jucat asupra diferenței, pe prime, până la eliberarea integrală a acției sau, și mai rău, au căpătat un număr de acții gratis pentru iscălitura pusă sub documentul primitiv al fondațiunii.

Dând Dumnezeu s-avem și noi bursă în țară, vom avea ocazia de a descoperi manoperile încâlcite ale agiotajului și a le descrie așa încât oricine să le priceapă.

Așadar, cum am zis, subtilitatea materiei e o greutate. Pe puține coloane trebuie să spunem mult într-o formă nu prea concisă, căci s-ar îngreuia înțelegerea.

A doua greutate e recapitularea continuă. Fiecare număr de gazetă e o scriere de sine stătătoare, încât cetitorul trebuie să înțeleagă tot ce-i spui, făr' a pretinde de la el ca să-ți fi citit și numărul trecut.

Așadar recapitulăm, zicând: operațiile de bancă se deosibesc esențial în operații comerciale și de speculă.

Cele comerciale sunt: negoț de aur și argint, schimb de bani, depozite, virimente, arbitraje cambiale, scont, conturi curente, emisiunea de bilete la purtător, împrumuturi ipotecare, comisiuni (Definiția pe scurt a acestor operații în numărul d-alaltăieri).

Cari sunt operațiile de speculă? în esență foarte unilaterale: cumpărare de acții sau de titluri en gros și specularea lor la bursă en detail. Acesta este cercul de activitate al marilor bănci (Rotschild, Bleichroder, Perreire), acesta în fine al Creditului Mobiliar.

Dar o bancă comercială nu cumpără acții și titluri?

Nu.

Ea le ia în comision, de crede că sunt bune, și trebuie să se încredințeze dacă sunt bune, pentru că cei dendâi cărora le va vinde titluri sunt clienții ei proprii, negustori și capitaliști cu cari are a face de 30 — 40 ani și mai bine, sunt aceia cari formează sfera creditului unui bancher comercial. Dar în comision le ia.

Pentru un mic comision plătit de Societatea acționarilor, pentru altul și mai mic plătit de clienți, bancherul comercial desface acții bune ale unei întreprinderi industriale cu prețul lor normal, fără speculă, fără agiotaj, în cât le-a primit, le dă.

Câștigul poate fi mare numai dacă afacerea e mare; încolo e foarte normal, precum și plasarea e normală. Numai capitaluri disponibile i se pun la 'ndemână întreprinderii. Nu-și vinde nimeni moșia ca să cumpere acții.

Altfel e banca de speculație, altfel Creditul Mobiliar.

Aceste cumpără toate acțiile unei întreprinderi [engros]. Indiferent dacă întreprinderea e bună ori rea. Apoi le revinde în detail prin speculație, benificiind totdauna de diferențe.

Ne va întreba cineva cum se face speculația.

Ne vom încerca s-o descriem.

Să presupunem că e a se construi un drum de fier de la București la Cernavoda care costă 50 de milioane, împărțiți în 100000 de acții a câte 500 franci, de plătit în patru termene.

Va să zică titlul provizoriu pentru întâiul vărsământ costă 125 franci, total: 12 mil. 500 000 pe care haute banque [î]i varsă, cumpărând astfel totalitatea titlurilor provizorii.

De 'ndată ce titlurile promit a se emite, oricare ar fi valoarea intrinsecă, ele sunt sigure de o hausse. De ce? Numai și numai pentru că toți speculanții de profesie știu că, pe când banca de speculațiune emite, titlurile se vor urca.

Această hausse este atât de bine de prevăzut încât în vederea ei se naște un fel de cerșetorie de o speție cu totul modernă, necunoscută în timpii reacțiunii.

După textul actului de fondațiune acționarii au să verse echivalentul hârtiei lor în patru termene. Toate acțiunile le-a luat Creditul Mobiliar.

Numaidecât creditul sau sindicatul ei de capitaliști e asaltat de cereri; oameni din societatea bună, dame din lumea mare, diplomați, balerine, judecători, săbiuțe politice vin a solicita cu multă umilință la ușa bancherului, care 20, care 60, care 100 de titluri provizorii.

Bancherul de comerț are și el amicii lui: negustori engroșiști, proprietari mari, meseriași însemnați, arendași bogați, tot oameni care-și învârtesc capitalul în sudoarea frunții, cu munca.

Dar iată amicii unei haute banque. Le monde cum s-are zice franțuzește și le demi monde.

Și credeți că refuză „înalta bancă“ de-a le da acestor oameni acții?

Ferit-a sfântul.

Nu-i vorbă, să plaseze serios nu vrea nici unul. Nici n-au fondurile cuviincioase pentru a câștiga proprietatea integrală a acțiunilor pe cari le solicită.

Dar toți știu că aceste acții ce vor cota în hausse la bursă, din ziua întâia chiar, că speculatorii se vor arunca ca lupii asupra lor, rupându-se care de care să plătească o primă de 50, 100, 500 de franci chiar; că vor cumpăra, până ce ține vârtejul, cu 150, cu 200, cu 600 franci chiar un titlu provizoriu, care a costat… cât ?

125 franci al pari.

Dar cum va produce Creditul Mobiliar acest vârtej ?

Va împărți titluri provizorii: 250000 (nominal la plata integrală 1 milion) unor persoane a căror aprobare și vorbă sunt folositoare succesului afacerii, dar cari n-au nici atâta capital încât să-și poată păstra chiar timp scurt acțiile. Asta e prima categorie, alaiul fără parale.

250 000 la persoane, asemenea în condiții sociale înalte, dar destul de bogate pentru a conserva titlurile: alaiul cu parale.

250 000 la speculanți de rând și culisieri. Caracuda.

Preste tot 750 000 franci împărțiți în 6 000 titluri provizorie din care fiecare dă dreptul la achiziția ulterioară a unui titlu definitiv de 500.

Câteșitrele soiurile de oameni, lume mare, jumătate lume și culise, de orice categorie s-ar ținea, diplomat sau galopin, balerină sau adiutant domnesc, gazetar sau cinstit episcop, așteaptă, prevede, dar mai cu seamă prezice hausse asupra acțiunilor. Toată puterea intereselor lor [î]i face să vrea hausse.

Sub asemenea auspicii se deschide bursa. Capitalistul serios șade la un colț, îl cam tentează zgomotul. Ar vrea și n-ar prea vrea.

Dar ceea ce am numit noi alaiul fără parale nu-și poate păstra titlurile. Cei 150, 300, 450 franci ce i-a pus fiecare din sărăcimea înaltă în titluri devin simțitori prin lipsa lor! Ei vor să-și realizeze hârtiile.

Titlurile se oferă la bursă.

Ce face banca de speculație sau Creditul Mobiliar? Le lasă să se vânză pe orice preț? Nu.

Le cumpără ea singură cu primă.

Plătește 10, 20, 30 la sută primă. Nimica toată la 250 000.

Vânzătorii sunt încântați de-a fi realizat un beneficiu ș-o spun în gura mare, cu păreri de rău că n-au putut aștepta încă câteva zile pentru a vinde c-un curs și mai ridicat.

Dar au vândut sau au conservat acțiile lor? Puțin importă. Vorbele lor sunt folositoare creditului afacerii și atrag capitalurile.

Dacă capitaliștii tot se mai sfiesc de-a cumpăra noua valoare, există un mijloc în genere infailibil de a-i atrage: acela de-a face să-i joace pe dinaintea ochilor o mare mișcare de afaceri.

Dacă capitalistul vede vânzându-se succesiv la bursă douăzeci de mii de acții ale Creditului Mobiliar, sau patronate de el, c-un preț care oscilează uneori, dar în linie generală se tot urcă mereu, de fier să fie și tot se ispitește să cumpere. și 'ntr-adevăr, își zice el, un titlu de 125 care se vinde azi cu 150 nu va face mâini 160 poimâini 170? Mai știi? 165 tot o fi făcând dacă se vinde cu prețul acesta, dacă căutarea lui e egală cu oferta, ba chiar superioară, dacă beneficii considerabile au fost realizate de-o mulțime de persoane onorabile și de considerație cari au cumpărat, revândut și șters diferențele.

Sărmanul de el!

El nu știe că Creditul Mobiliar însuși a vândut și a cumpărat înaintea ochilor lui; că acest vârtej de afaceri a fost jucat anume pentru el, ca să-i ia ochii și să-l atragă cu bănișorii lui, strânși unul câte unul și cu greutate.

Dar cine o știe asta? Nimeni.

Cei abili se cam îndoiesc ei, dar la umbră ce le pasă. Dacă știu taina, câștigă și ei asupra diferențelor și pace bună. Dar chiar cei abili nu sunt siguri. Pentru că, când agenții de schimb merg în fiece dimineață să ia ordine de la Creditul Mobiliar sau de la haute banqne, li se dă la unul sau doi din ei ordin de a vinde (ofertă puțină) și la 40 sau 50 ordin de a cumpăra (căutare multă). Dar nici un agent de schimb nu știe ordinele date confraților lui, nici știe de cătră cine i-a fost date.

Legea, reglementele, obiceiul și, mai mult decât orice, interesul lor propriu, [î]i face pe toți foarte discreți.

Astfel se petrec lucrurile.

În măsura în care capitaliștii serioși cumpără titlurile urcate prin această comedie, Creditul Mobiliar augmentează ordinele de vânzare sau diminuează ordinele de cumpărare, după curs, nu zi cu zi, ci sfert de ceas cu sfert de ceas, până ce toate titlurile sau cea mai mare parte a lor, sunt plasate.

Să admitem acum că în decursul acestei operații prima s-a ridicat numai cu 30 la sută. La fiecare titlu provizoriu ar fi un câștig de 37,50 adecă titlul provizoriu de 125 s-ar vinde cu 162,60, lucru nu tocmai de mirare când am văzut titlurile primului vărsământ al Băncii Naționale vânzându-se cu 500.

Știm de la început însă că 6 000 titluri au fost împărțite al pari la alaiuri. Va să zică Creditul Mobiliar a speculat numai 94 000.

De la 94 000 câte 37,50 premiu e în total 3 525 000.

Dar a cheltuit spre acest scop:

1. Prima de 10% plătită subscriptorilor din înalta sărăcime. 25 000

2. Curtaj (samsarlâc) …………………………… 305 500

3. Gazetarii, administrația, pierderile …………… 144 500 475 000

3 050 000

Adecă un câștig de 3 milioane, învârtind un capital de 12 milioane și jumătate în curs de două-trei săptămâni.

Dacă însă banca ar fi plătit integral emisiunea toată și ar fi emis titlul cu 500, al pari, câștigul era de patru ori pe atât de mare, era de 12 200000, învârtind un capital de 50 000 000 câteva săptămâni.

Precum se vede din cele de mai sus, asemenea operații de bursă nu se pot face de bancherii de comerț. Numai o haute banque cu zeci de milioane capital disponibil sau numai o societate de acționari al cărei capital se 'ntrebuințează la agiotaj poate întreprinde a urca și a scădea titlurile după voință. Pentru a înlătura contramina, adecă a împiedica operațiunile în senz invers al altor case puternice, cari ar zădărnici și hausse și baisse a bancherului sau a Creditului Mobiliar, casele acestea se atrag asemenea cu o parte aliquotă la câștig, ceea ce se cheamă a le primi în sindicat. Toate operațiile acestea sunt independente de caracterul oamenilor. Bărbații cei mai onorabili cari ar lua parte la cumpărarea e 'n gros și speculațiunea en detail de titluri nouă nu se pot purta altfel decât cum le dictează natura întreprinderii lor. Ceea ce e rău e natura însăși a operațiunilor de haute banque și de credit mobiliar, nu oamenii ce le fac.

Ne rezervăm pentru altă dată a arăta dezastrele morale ce le cauzează asemenea întreprinderi, precum și crizele comerciale cărora le dau naștere, mai cu seamă pe o piață de efecte relativ nouă, inexperiență, ademenită cu atât mai lesne de lăcomia câștigului.

SOCIETATEA DE CONSTRUCȚIUNI

Ce rol joacă Creditul Mobiliar pe lângă Societatea de Construcțiuni care e a se înființa paralel cu el?

Mărturisim că nu știm. Nu vedem deloc necesitatea unui Credit Mobiliar alături cu Societatea. Are nevoie aceasta ca Creditul să-i plaseze titlurile? Dar plasarea o poate face orice bancă, fără să scumpească acțiile, fără să le speculeze; vânzându-le pe prețul de emisiune și încasând un mic comision din partea Societății și din partea clienților ei.

Ce afacere mai clară, mai puțin complicată decât de-a depune acțiile la o Casă de bancă care vrea să se 'nsărcineze cu aceasta și de-a le lăsa să fie vândute, fără speculă, fără agiotaj, către orice om ce voiește a-și plasa economiile în ele? Dar acțiile Societății se pot încredința chiar la mai mulți deodată. Toți ar putea fi comisionari ai Societății și desigur că toți ar fi bucuroși de-a face o atât de bună afacere la care nu se cere rizicul nici unui ban din capitalul propriu, la care nu se cere decât ca ei să aibă încredere că întreprinderea va fi în folosul clienților lor.

Dar vezi că într-o procedare atât de limpede n-ar mai fi loc pentru agiotaj și pentru jocul de bursă și de-aceea o vedem înlăturată.

De-aceea în decursul discuției am lăsat cu totul la o parte Societatea de Construcțiuni și Lucrări Publice, care n-are a face cu Creditul Mobiliar și care poate exista de sine. Dacă această societate află destui acționari cari să crează că, prin clădiri ce le-ar face în București și aiurea, capitalul lor e bine plasat, nu avem nimic de zis. De zidit va trebui să zidească ceva această Societate și dacă acționarii nu vor fi răpiți de curentul agiotajului spre a plăti pe acții mai mult decât fac, dacă se vor zidi case c-o valoare locativă bună, adică cari se pot închiria cu preț sau vinde lesne, acționarii pot vedea capitalul lor producând însemnate venituri. Dar dividendele vor fi determinate prin venitul real al clădirilor, venitul acestora pe valoarea lor reală. Valoarea reală se socotește lesne. Costul materialului brut și al locului, plus munca întrebuințată la construire, plus dobânda capitalului care-a servit la clădirea casei. Bine condusă, o asemenea afacere poate fi rentabilă și începe a fi hazardată numai atunci când, prin supraproducțiune, se clădesc mai multe case decât trebuiesc, cari apoi nu se pot nici închiria, nici vinde la nimenea. Din momentul în care acția se liberează și în măsura în care banii sunt băgați în clădire, ea corespunde cu valoarea acelor clădiri.

Orice acționar are dreptul de-a exige ca să se facă clădiri, ca banii lui vărsați să se reproducă în valori reale, să le creeze pe acestea.

Dar nu vedem, precum am zis, necesitatea creării unui Credit Mobiliar pentru acest scop. O casă de bancă comercială sau Banca Națională se poate însărcina cu vânzarea al pari sau pe un preț de emisiune oarecare a acțiilor Societății de Construcțiuni, luând un comision la sută. Dacă afacerea e solidă, dacă fondatorii inspiră încredere, dacă în sfârșit bancherul comisionar e cunoscut ca om ce distinge o afacere bună de una rea, capitaliștii vor merge la casa sa și va plasa fiecare în acții atât cât va voi sau [î]i va da mână.

Apoi nu-i asta intenția Creditului Mobiliar.

Creditul Mobiliar [î]i stă la spate pentru a specula acțiile Societății de construcțiuni, pentru a le vinde peste pari, peste cât vor face vreodată, puțin păsându-i dacă Societatea de construcții va fi în stare, cu toată munca și cu toate șansele, să reproducă în valori reale, în clădiri, echivalentul sumelor plătite de acționari pe hârtiile lor. Societatea de construcții nu-i decât un pretext pentru ca Creditul Mobiliar să speculeze.

Văzut-au cineva acții de-ale Societății de Construcții puse la dispoziția subscripțiunii publice? Nu. Sindicatul a acoperit singur prima emisiune. Pentru a păstra cele 20000 acții? Pentru a le plăti integral și a avea proprietatea lor integrală? Aida de! Cine ar crede-o una [ca] asta. Atunci n-ar fi o asociațiune de hautes banques. Pentru a urca cât se poate de mult prețul acțiilor și pentru a le desface scump, indiferentă fiind valoarea lor intrinsecă.

CREDITUL MOBILIAR ȘI PRESA CAPITALEI

Am dovedit, presupunem, îndeajuns că o societate de credit mobiliar e o haute banque a cărei activitate consistă în a cumpăra en gros și a specula en detail efectele unor întreprinderi mai cu seamă viitoare.

Calea comercială și ordinară de-a desface acțiile unor întreprinderi viitoare e subscripția publică, ireductibilă, precum a fost aceea a acțiilor Băncii Naționale, acea a împrumuturilor făcute în țară. Caseriile publice sau Case de bancă, Banca Națională în fine, se pot însărcina oricând cu asemenea lucruri, precum am văzut mai zilele trecute deschizându-se subscripția pentru înființarea unei fabrice de hârtie, al cărei debit e garantat întrucâtva prin furnitura cancelariilor statului.

Tot asemenea cale am recomanda și Societății de Construcțiuni și Lucrări Publice, dorind însă ca ea, prin lege să fie esclusă de la restaurarea monumentelor istorice precum: mănăstiri, biserici etc. cari, după natura lor, esclud întreprinderea în genere, necum întreprinderea anonimă pe acții. S-ar putea întâmpla bunăoară ca mănăstirea Radu-vodă, un monument rar de arhitectură, să fie restaurată a la Goldenherg (Montaureanu), căci fidelitatea reconstrucțiunii de monumente n-a fost nicicând partea tare a unei societăți de acționari.

Cu această restricțiune, Societatea de Construcțiuni [î]și poate face evoluțiunea ei de afaceri bune ori mediocre, cu rizic mai mare ori mai mic al capitalului acționarilor. Fără îndoială vom releva că soarta celor mai multe din „societățile de construcție“ (Baugesellschaften și Baubanken) din străinătate n-a fost tocmai strălucită; dar un folos real tot au adus. Au dat de lucru meșterilor zidari și arhitecților și aceștia au produs bunuri reale … Au supraprodus adeseori; au făcut case ce nu-i trebuiau nimănui, dar un substrat material totuși au avut aceste întreprinderi.

Nici un substrat real la Creditul Mobiliar.

Funcțiunea lui organică nu este a produce, ci a cumpăra en gros și a vinde en detail acțiile unor întreprinderi de-o natură necunoscută. Nu numai că e indiferent dacă întreprinderile sunt bune sau rele; din contra Creditul Mobiliar va prefera să cumpere en gros acții discreditate, rele, a unor întreprinderi ce nu se rentează, pentru a le urca prin manopere de bursă și jurnalistice și a le revinde c-un mare folos, puțin păsându-i dac-a vândut publicului valori sau maculatură.

Sumele ce le câștigă o întreprindere comercială sau industrială nu le-a pierdut nimenea. Ele sunt produsul muncii. Sumele pe cari specula le câștigă, le-a pierdut totdauna cineva. Acționarul ce-a cumpărat cu 150 o acție urcată prin agiotaj și care nu face în realitate decât 80 a pierdut 70 franci cari [î]i sunt detrași și lui și producțiunii și cari au intrat ca o picătură în marea milionarilor.

Am zis că titluri cu valoare necunoscută se urcă de către Creditul Mobiliar prin manipulații de bursă și jurnalistice.

Amândouă au început deja. Fără ca existența Creditului Mobiliar să fi fost autorizată prin vrun decret al regelui, acțiile lui sunt deja obiectul celei mai vii specule. Culisieri ce n-au nici acții, nici bani, nici speranța de a avea vrodată vrouna din două, urcă deja titlurile în piață.

De ce?

Pentru că Creditul Mobiliar începe cu sine însuși cu maniera sa de-a opera. Își speculează acțiile sale proprii, indiferent de va avea afaceri sau nu, indiferent dacă acele afaceri vor produce ceva sau nu.

Aceasta e independent de caracterul oamenilor, necesitățile profesiunii speculațiunii sunt imperioase, nu scapă nimeni de ele (Courcelle-Seneuil).

Venim la manipulațiunile jurnalistice.

„L'Independance roumaine“ a relevat întâi faptul că d. Vermont a oferit tuturor redacțiilor câte un frumos memoriu litografiat, împreună cu câte un bilet de 500 franci, în schimbul câtorva cuvinte bune. „Timpul“, adaogă foaia franceză, în loc de a lua de păr ocazia ce i se dădea de-a se domiri, a dat afară pe d. Vermont cu micul său pachet.

Lucrul are nevoie de-o mică rectificare. Noi n-am dat pe nimeni afară, de vreme ce știam că d. în cestiune nu era decât trimisul cuiva, și acel cineva e d. Boerescu. Când d. Boerescu propune unui ziar de-a trece o reclamă sub rubrica articolelor de fond pentru 500 de franci cată să admitem că d-sa, ca fost jurnalist, a prefăcut asemenea inserțiuni și reclame în articole de fond pentru o plată oarecare și că crede cumcă asemenea lucruri sunt corecte. Se 'nțelege că d-sa nu poate măsura oamenii și lucrurile decât cu măsura sa proprie și de aceea nu ne mirăm deloc că a avut până și îndrăzneala de-a propune Maiestății Regelui subscripțiunea la întreprinderile sale și de-a utiliza această subscripțiune ca mijloc de reclamă punând toate ziarele din străinătate și din țară s-o trâmbițe cât se poate de tare. Dacă afacerea va ieși rău d. Boerescu nu va pierde nimic; demult își va fi retras fondurile angajate în Creditul Mobiliar; dar ceea ce ar rămânea compromis ar fi semnătura regelui.

Dar să lăsăm astea.

Destul că ceea ce „Independance roumaine“ povestește e în esență adevărat. Aproape toate ziarele din capitală au introdus în coloanele lor drept articol de fond, drept prim București, reclama Creditului Mobiliar. Escepție au făcut „L'Independance roumaine“, „La Bourse“, „Binele public“ și „Poporul“.

Celelalte toate, inclusiv „Românul“, a prefăcut inserțiunea litografiată în câte un lung articol de fond.

Dar „Românul“ merge și mai departe. Vrea să ne domirească pe noi asupra Creditului Mobiliar. Totodată ne citează o mulțime de persoane onorabile, cari pot fi mai plăcute «Timpului»“ ce iau parte la fondare.

Negreșit foarte onorabile!

Atât de onorabile încât, deși au o influență politică determinantă asupra „Timpului“, nici una nu s-au folosit de această influență pentru a ne cere să apărăm în coloanele acestei foi interesele capitalului lor angajat în Creditul Mobiliar. Atât de onorabile încât a însărcinat c-un asemenea rol pe redactorul „Românului' și nu pe noi, a însărcinat pe acel samsar și cointeresat în afacere care împle pagina întâia a foii guvernamentale cu articole ce privesc buzunarul său propriu înainte de toate. Atât de onorabile încât știu a deosebi pe publicist de samsar și i-au lăsat „Românului“ sarcina de-a apăra un institut de bancă a cărui esență e speculațiunea.

Și de-aceea le suntem recunoscători ! De aceea am fost liberi de-a discuta cestiunea Creditului Mobiliar din punctul de vedere al intereselor economice ale țării, iar nu din acela al pungii redactorului „Românului“. De aceea am și reprodus opinia lui Courcelle-Seneuil că natura operațiilor unui credit mobiliar e independentă de natura capitaliștilor.

Aceștia pot fi foarte onorabili; operațiile nu rămân mai puțin hazardate, mai puțin avizate la câștigul prin speculațiunea capitalului, iar nu prin plasarea lui în întreprinderi productive.

Repetăm deci că liber e oricine de-a-și întrebuința capitalul fie în producțiune, fie în speculațiune. Ceea ce contestăm însă e că speculațiunea ar fi un element folositor în economia generală a unui popor. Ea e legal corectă, ea poate fi corectă în toate privirile. Niciodată nu va ajunge însă a da unei acții, unei întreprinderi, unui titlu o valoare intrinsecă mai mare de cum o are în sine. Speculațiunea e în stare a urca prețurile, nu a înmulți sau adăoga bunurile și valorile.

Cât despre noi, lăsăm „Românului“ lucrativa sarcina de-a face reclamă pentru Creditul Mobiliar, precum a făcut-o pentru Stroussberg, pentru răscumpărare (cea mai populară cestiune… impusă de la Berlin), pentru împământenire (categoriile costinescu), și ne permitem a ruga pe samsarul cointeresat al afacerii ca să nu ne mai domirească.

Ne domirim noi singuri cu mult mai bine.

________

La articolul nostru Creditul Mobiliar și presa capitalei „Războiul“-Weiss răspunde:

Deși noi n-am combătut până acum aceste întreprinderi noi, fiind din numărul acelora cari au anunțat înființarea numitelor instituțiuni, totuși aceasta n-am făcut-o nici ca articol de fond. nici ca prim București n-am scris o singură frază care s-ar putea califica de reclamă plătită; din contră ne-am ținut în ce rezervă  așteptând să vedem statutele și numele acelora cari compun consiliurile de administrație; Atunci ne vom pronunța cu aceeași independență pe care am păstrat-o totdauna în asemenea ocaziuni și fără a ne lăsa să fim influențați nici de cei interesați, nici de ziarele cari s-au pronunțat deja în această privință.

„Războiul“ nu s-a vândut și nu se va vinde nimănui, și ne îndoim că „Timpul“ a citit cele scrise de noi asupra Creditului Mobiliar și Societății de Construcțiuni, căci altfel nu ne-ar fi făcut onoarea d' a ne pune și pe noi în categoria organelor care au trâmbițat, în formă de revistă reclamă, avantajele economice ale societăților în cestiune, în schimbul unui meschin interes bănesc.

Aceasta am găsit de cuviință a răspunde celor zise de „Timpul“, pentru ca niminea să nu fie indus în eroare asupra atitudinii noastre față cu Creditul Mobiliar și cu Banca de Construcție.

Reproducem acest răspuns spre satisfacțiunea colegilor noștri de la „Războiul“-Weiss. În privirile celorlalte ziare aserțiunea noastră rămâne exactă.