Crengi uscate

 

Mă plimbam prin pădurea din Solca cu poetul X.

Pasările ciripiau, se goniau printre ramuri; era cald și lumină; mă simțiam atât de fermecat lângă poetul meu drag !...

Din când în când poetul se opria, se uită în spațiu într’un chip deosebit de al celorlalți oameni. Erau priviri ce vedeau ceeace nu putem vedea noi, muritori comuni. El mă făcea să deosebesc toate nuanțele verdelui de pe frunze — nuanțe închise, vii sau argintate de soare. Uneori mă întrebă: «Auzi tu imensa simfonie a tăcerii ?» — și făcea un gest larg, par’că arătă ceva în depărtare.

Dar câte odată poetul se opria din mers ; seninul ochilor săi se înora; ghiciam că prin sufletul său treceau nemulțumiri tainice.

Pe ici, pe colea, dam de crengi desfrunzite, uscate; și poetul meu se necăjia că aceste inutilități stricau estetica pădurii.

Iar din frazele lui de mânie, am înțeles par’că vorbele astea: «frumosul!... arta!... utilul!... sublimul!»

Tot vorbe mari !

Eu mă gândiam : poate că poetul are dreptate, deși nu prea eram dumerit.

* * *

Abătându-ne pe o cărare mai dosnică, ne-am întâlnit c’o femeie bătrână și așa de sdrențăroasă ! O adevărată regină a mizeriei.

Culegea crengi uscate.

Atunci m’am gândit la multe lucruri triste : iarnă... vifor... copii rebegeți de frig... soba rece...

Și am înțeles utilitatea bietelor crengi uscate !

Dar n’am mai stat să i-o lămuresc poetului meu drag, de teama de-a nu-l trezi din visurile lui.

Solca (Bucovina) 1895.