Criterii de valorificare în critică
Toată lumea este de acord când se încredințează intuiției răspunderea capitală în critică. Totuși, se visează la o disciplină științifică în critică, la o canonizare a intuiției, a acelui sentiment global cu care rămâne criticul de vocație in urma unei lecturi, și se fac eforturi in această direcție sau se încearcă a se impune jaloane Ne-a dat de gândit ideia unuia, cetită într-o revistă, de a se studia toate motivele existente în literatura noastră de la începuturile ei, ca să se vadă cum au evoluat ele și-n acest chip să se așeze ca riște cratițe de bucătărie pe un fel de spalier ajutător la judecata de valoare. Motivul inadaptabilității, motivul suferinței celui ales în mediul coborât, motivul logodnei spirituale etc. etc.. cele 1001 de motive dintr-o literatură, frumos inștruite la rând, ar duce, în cel mai fericit caz, la cunoașterea psihologică din înclinațiile artistice ale neamului, dar niciodată la stabilirea ierarhică a valorilor de artă. Criteriul, sau criteriile, de valorificare în critică, aiurea trebuie căutate decât in jocul întâmplător el unor potriviri de motive care există din cauza registrului redus al sentimentelor umane, oricât de extins ar părea el. Când toată lumea este de acord in a predica tăria intuiției în procesul critic și intâietatea ei necontestată, bine ni s-ar părea să nu ne depărtăm de dânsa și să extragem câteva criterii din puterea ei, care nu-i chiar atât de fragilă, sau din vecinătățile până la care îi ajunge lumina.
Spiritul critic prezintă câteva caracteristici. Nevoia, necesitatea primordială a unui spirit critic, care lasă în umbră pe celelalte, este aceia de reducere la unitate a elementului de studiat.
Acest lucru provine de la mișcarea intuitivă a inteligenții critice care surprinde raporturi nevăzute profanilor, sesizează legături și împinge căutarea până la unul, două sau mai multe nuclee, din care se împrăștie, radiază, întreaga operă. Cel dintâi criteriu de valoare, în judecată critică trebuie să se sprijine pe această facultate a intuiție, critice, care este reducerea la unitate. Și anume : cu cât un scriitor este mai ușor reductibil, cu atât talentul său este mai lipsit de enigme, mai puțin ermetic, cu un cuvânt mai limpede și mai ușor de adunat pe-o singură axă, cu atât ne găsim în fața unui scriitor mai mic. Scriitorul complex, este greu de descifrat, greu de prins, pentru pătrundere căruia se cer eforturi, reveniri și o specială (eventual) pregătire, este, pe scara valorilor, superior celuilalt. Este mai mare. Dostoiewski, atât de complex, atât de impunător, este așa, tocmai pentru că-i greu de prin într-o formulă, aproape imposibil de redus la unitate. Între doi scriitori francezi, Stendhal și Flaubert, care amândoi au scris literatură puțină, ultimul este mai mare cu primul, deoarece Stendhal poate fi ușor redus la două, trei formule, evidente in La Chartreuse de Parme, ca și în Le rouge et le noir, pe când Flaubert schimbă în L'education sentimentale modul (nu e vorba de modul formal) din Madame Bovary, iar în La tentation da Saint-Antoine nu este același cu autorul lui Salammbo.
Mateiu I. Caragiale, mare pe o dimensiune, este mai mic decât Liviu Rebreanu cu o dimensiune uriașă și altele mai mărunte. I. Al. Brătescu Voinești, ușor reductibil, este de talia lui Mateiu Caragiale. Iată un criteriu care ajută la stabilirea de ierarhii, sprijinindu-te pe o judecată de valoare. Să se observe că nu mai punem accentul pe intensitatea estetică a operei. Aceasta impune opera atenției critice. Totuși și intensitatea estetică este de luat în considerare. Nu ca un criteriu principal, ci ca unul ajutător. Cineva a scris puțin dar prin intensitate trăiește mai mult ca altul care a scris mult. Exemplul lui Cârlova în fața lui Bolintineanu. Exemplul lui Mateiu Caragiale în fața nu știu cărui romancier în vogă. Totuși, o operă de dimensiuni mici este ușor reductibilă la nucleele sale. Adică, cine a scris puțin pare și sărac esteticește, sărac în teme, în substanță. Victor Hugo, care a scris mult, a avut și șansa de a propune posterității o sumedenie întreagă de formule, de nuclee, spre deosebire de Alfred de Musset, care a produs mult mai puțin și de aceia este mai mic decât contemporanul său. Voltaire, foarte puțin poet, foarte puțin mare scriitor are șansa de a trăi, pentru că a umplut secolul cu producția sa variată. Sunt și excepții. Una este Baudelaire, care într-o operă redusă propune o poetică greu de prins într-o formulă sau două. De aceia, criteriul expus al reducerii la unitate, nu ține seama de cantitate, ci de totalitatea formulelor poeticei propusă studiului, indiferentă la numărul paginilor. Și fiindcă la dispoziția criticului se mai găsește analiza, procedeu demn de toată considerarea, el va proceda, așa zicând, la o verificare a datelor obținute prin forma sintetică a intuiției sale. Criteriul de control, proba pe care urmează s-o facă, mai laborioasă și care cere o pregătire specială este constatarea totalei organicități a operei, totala corespundere a mijloacelor artistic, metafore, comparații și altor forme stilistice la nucleul sau nucleele aflate.
Analizându-se cu atenție dacă scriitorul demonstrează puterea de expresie organică pe întinsul operei, disecându-se ți controlând intuiția primordială, dai un suport rațional, să-i zicem quasi științific, acelui travaliu de reducere la unitate. Ultimul lucrează în adâncime, primul în întindere. Reducerea la unitate caută miezul; controlul organicității, dacă nu cumva puterea centrifugală a exprimării a rupt bucăți, dezechilibrând întregul. Aceasta se poate verifica, analiya, fie că este vorba de poazie, de un volum de poezii sau de un roman. Criteriul organicității ajută la stabilirea judecății de valoare. Când scriitorul nu se dezminte nici în parte, nici în tot, când mijloacele expresive sunt cele cerute, când figurile de stil se încadrează în ritmul operei, când nicăieri nu se arată o fisură, o umplutură, un adaus neconform cerințelor operei, ne găsim, desigur, în fața unui creator de totală, completă realizare. Dacă opera sa este și greu reductibilă la o formulă, dacă prezintă o complexitate de nuclee, de dominante, atunci creatorul este de mâna întâia. Și în acest chip mutând mai sus și mai jos, mai la dreapta sau mai la stânga, greutățile acestui, să-i zicem, cântar critic, înțelegem noi că s-ar putea determina o scară de valori în care să putem avea încredere și unde să se întâlnească intuiția cu interpretarea rațională.
Activitatea clasică a celor două facultăți de care s-a abuzat în critică, de analiză și sinteză, are și ea o înfățișare specială ce merită puțină oprire. Bizuindu-se pe intuiție, criticul care parcurge o operă, utilizează în chip fatal analiza; aceasta-i înșiră, ca pe un drum niște stâlpi din distanță în distanță, fapte izolate, repere pentru activitatea sintetică, de reducere la unitate, care intervine cu-o forță împătrită în jocul de pătrundere, imediat ce s-a găsit în fața celor dintâi date. Prin intensitate, viteză și mobilitate, facultatea sintetică depășește cu mult pe cea analitică, redusă la a exista prin faptul discursiv al lecturii. S-ar zice că în prima operație, a reducerii la unitate, activitatea critică se sprijină 70% pe sinteză.
Când se consideră, apoi, că în controlul organicității, care vine ulterior, operația se sprijină pe analiză, se ajunge la stabilirea paradoxală a activității în critică, unde sinteza activează înaintea analizei.