Critica criticii

Critica criticii de Alecu Russo

Publicul a citit în foiletonul Albinei din 17 ianuarie niște luăriaminte ale domnului D. G. asupra pieselor date la Teatrul Național la prilejul benefisului dlui Necolau.

Iscălitul se socotește în numărul acelora care gândesc cum că critica nu ar prinde loc în epoca de astăzi, căci, fără a vătăma vroiubire de sine, încă nu avem, nici putem avea o literatură până maitârziu. Tălmăciri, imitații, cercări, deși vrednice de laudă, nualcătuiește o literatură, ș-ar fi păzit tăcere, dacă oareșcare socotințejudecătorești ale dlui D. G. nu l-ar sili odată pentru totdeauna a-șida opinia sa asupra criticii de față, precum ș-asupra celor ce critică, spre învățătură, pe viitorime.

Pe aicea, pe acole sunt oameni care se socot singuri în dreptate de a găsi un lucru bun sau rău, care se mânie când râde publicul șisocot cu totul abătută de bunăvoință însușirea ce-și ia parterul dea bate în palme la o piesă, fără mai întâi să treacă acele piese lacenzura dumilorsale domnilor, cenzori mai dihai decât a postelniciei. Odată cu binele s-a născut și răul, odată cu lumina s-a ivitîntunericul, adică critica; de aceea, de când lumea, critica a fostșchioapă și oarbă, când s-a iscălit D. G.

De laudă este publicul(ui) că a înțeles că, bun, rău, locul său este la piese naționale: dă aplausuri nu numai pentru că pieselesunt bune, dar pentru că a înțeles, fără însuși a-și da socoteală dece, că este mai de folos a se juca pe scena națională obiceiurile,năravurile știute în limba noastră, decât traduceri de obiceiuri

Acei care s-au alunecat pe calea teatrului național, niciodată n-au avut gând să scrie pentru a-și face un nume sau pentru a se dapublicului drept autori, ei sunt simpli iubitori de fală românească,socotindu-se ca niște salahori chemați a ridica o zidire... arhitecțiivor veni mai târziu, dacă criticii nu-i vor speria cumva... silindu-sea da o mică direcție deșteptării publicului și acelora care au gând,talent și vreme de a scrie... Scopul lor este de a introduce pe scenanațională naționalitate, dramă și comedii îmbrăcate în caracterulpământului, vorbind cum vorbim cu toții când suntem între noi,fieștecare după treapta lui, iară nu nemți, franțuji îmbrăcați în o limba care nu-i nici a lor, nici a noastră.

Critica rareori este cumpănită în lecții sau în laudă, dreaptă în judecată și învățată... nu-i destul de a ști carte și a scri, pentru a ficritică... mai trebuie neapărat judecata nepărtinitoare, cunoștințalucrurilor, a lumii și a oamenilor... cunosc mulți critici, oameniînvățați și belč profesori, care la școala inimii omenești ar fi laa.b.c. Sfătuiești, domnule, publicul a învăța toate câte nu știu șitoate câte zic că știu... și apoi să fie critice. Acum altă gâscă... săvorbim de critica de față... începutul de la sfârșit.

Domnul D. G. laudă talentul beneficientului și are cuvânt... Domnul D. G. laudă tot beneficientul de gustoasa alegere a pieselorși domnul D. G. se încurcă, sau uită cum a început articolul...pentru un critic aceasta este o mare greșeală, începutul și sfârșitulnu trebuie să se bată în capete... critica, bună, rea, trebuie să fielogică. Domnul D. G. n-a făcut despicarea cuvenită, domnul D. G.a vătămat logica.

Suindu-ne în sus, găsim lauda domnului Alecsandri; nu știu cum ar fi făcut să nu-l laude... Dar pot încredința că nu l-a înțeles...căci, vorbind de un personaj al piesei, și anume de cc. (cuconașul)Nicu: "prostia unui cuconaș de astăzi era caracterizată în el, ca încel mai desăvârșit model, pe lângă care întrunește încă și patimaamorului". Nimica de asemenea nu se vede... Domnul A., care aînvățat la alt dascăl decât la dumnealui D. G. istoria lumii, când apus pe scenă pe cuconul Nicu, nici i-a trecut prin minte să caracterizeze pe cc. de astăzi, dar să ne arate cum am fost cu toții în vârstazisă a nevinovăției, care nu-i nici copilăria, nici holteiia coaptă,prin care tot omul, care a ajuns măcar la 24 ani, a trecut, ori de cetreaptă a fost sau este: boieri, țigani, feciori de bacal ... am râs cu toții, pentru că fiecare din noi s-a văzut în cc. Nicu, în vreme cândn-avea mustăți încă și iubea o femeie slăvită, cerească, precum sunttoate femeile pentru ibovnicii cei de 18 ani... ai râs, domnule D. G.,fără să știi de ce râzi: pentru un critic îi mare mângâiere... și cc.de astăzi mulțumesc că-i socotiți prea proști ca să râdă cu d-ta... ded-ta... nu zic.

Domnul D. G. se pare a-și fi adunat toate puterile învățăturilor gramaticale, toată experiența filologică, pentru a critica în tot felulbiata Băcălie ambițioasă și a îngropa sub un nămol de cuvintesunătoare de științe dramatice. Din nenorocirea publicului și acelora care au citit articolul, domnul D. G., precum a înțeles piesadomnului A., asemene a înțeles și Băcălia dlui R.; nu este de mirare,căci nici unul din care au văzut reprezentația nu era mai în starede a o înțelege și a critica cu știință! Băcălia este scrisă moldovenește,încât fieștecare a înțeles-o până la o iotă, și tocmai un critic să-șiastupe urechile sau să-și închidă ochii într-o epocă în care duhulomenesc se dezvelește, precum știm, până și la băcali!

S-a zis Băcălia ambițioasă, și nu O băcălie sau O băcăliță, pentru că ideea autorului este și a fost a generaliza și nicicum a privi lao singură băcălie. Domnul D. G. ar fi trebuit să înțeleagă că băcălia s-a luat drept nume colectiv, care cuprinde toată tagma, precumcând zice ciubotare se înțeleg și cel care face ciubote sau papucisau care le cârpește.

S-a zis ambițioasă: asta nu s-a pus în bobot , cum ar crede criticul, și cere o explicație care va sluji domnului D. G. pentru alte articole.

De la Adam Babadam până acum și cât va fi lumea, omul, cât de mic și mai cu seamă cel mic, are în cap o sămânță de ambiție.Acea ambiție se îmbracă cu haina favorită a omului, supus, fără săsimtă, unei pravili nestrămutate de sporire, de înaintire, lăsat de la Dumnezeu, ca omul să nu zacă în statu-co (statu-quo) letargicca dobitoacele. Între oameni învățați, acele pravili se îndeletnicesccu descoperiri, iscoade, cărți, zidiri și altele. La mulți, pravila aceastade deșteptare, mai bine zicând instinctul, scrisă cu inima omenească(cu care inimi domnul D. G. n-a citit niciodată) nu-i înțeles deopotrivă, nici poate a fi, de vreme ce unii sunt crescuți cu mai puținemijloace intelectuale, alții n-au creștere bună, alții pe jumătateînvățați, alți câțiva, deși învățați, înfășurați însă în pelinjele năravurilor pământului sau a casnicelor obiceie, alții în sfârșit dupăcroiala duhului lor. De aice izvorăsc strâmbăturile, grimasele, ridicurile, criticele și toate cusururile care îndeamnă pe oameni sărâdă unii de alții, a se deosebi; cei învățați, înțelepți se înseamnăprin faptele care rămân. De aceea un sătean vrea să se facă vornicîn satul lui, de aceea vornicul va face, dacă poate, băietul săudascăl de biserică, de aceea un cojocar nu-și dă fata după un sacagiu, de aceea orișice fată de băcal are ambiție de a fi mai multdecât o băcăliță sadea sau o băcăliță de frunte, de aceea un băcalîși dă învățătură copilului, de aceea fieștecare fecior de bacal vreasă-și schimbe bernevicii pe un pantalon, pestelca pe o pereche de mănuși, contășelul pe un surtuc, cuțitul sau cumpenile pe un condei și să-și zică domn, în loc de Neculai feciorul. Este de mirare căun om învățat ca domnul D. G., care vorbește de gramatică, să nuștie aceste toate. Ambiția este în orice om, în ceea ce atârnă dedânsul, se încuibează în toată tagma, s-ascunde și se preface în felde fel de patimi. Domnul D. G. n-a înțeles titlul piesei, pentru că nuînțelege oamenii.

De zice domnul D. G. în trei rânduri că Băcălia nu învrednicește numele de piesă și că este numai un tablou de năravuri, sau căcursul piesei nu dezvelește sfârșitul ei, sau că acel sfârșit îi adusfără oareșicare preparații dramatice ce se cer neapărat într-o piesă,sau că o intitulație de asemenea în mâna dlui D. G., sau în mânaunui om cu talent, ar fi produs o comedie în 4-5 acte, m-aș închinași aș zice: "foarte mulțumesc, ai cuvânt și m-oi îndrepta, dacă voiputea"; dar când zice că Zoița rămâne înfruntată și Sărmală fărănici o răsplătire, în numele dreptei judecăți răspund: domnul D.G., precum n-a înțăles pe A., precum n-a înțeles titlul Băcăliei, asemenea n-a înțeles nici pe Zoița, nici noima piesei pe care o critică.Zoița, în gândul autorului, este o ființă care s-a aruncat afară dinsfera ei, prin ambiția ce are de a fi cc. (cucoană), fără a-și cumpăniacea ambiție cu tactul ce este de trebuință oricărui om spre a nu fiun obiect de râs, când aleargă după un țel. Scopul scriitorului afost de a arăta ridiculi, precum și este, încheindu-se morala pieseiîn rușinarea Zoiței ca o matimă pentru toate fetele (nu numai de băcal, căci noima Băcălia se poate înțelege orice trepte ale societății), care se urcă mai sus decât se cuvine după împrejurărileeducației și ale prejudețelor pământului: tonul face cântecul.

Domnul Sărmală nu-i un cuconaș pospăit numai, care umblă după averi, precum critica îl vede. Sărmală este domnul D. G.,autorul, toți câți suntem; în sfârșit lumea, publicul, care râde și sejoacă cu cusururile Zoiței, precum eu cu critica domnului D. G.Sărmală înființează în el judecata obștiei, râzând și folosindu-se deridicurile Zoiței; el s-a pus în piesă numai și numai pentru ca lecțiasă saie în ochii fiștecăruia. Sărmală a râs cât a râs și, neputându-sefolosi, și-a luat pălăria și s-a dus: "așa-i lumea".

Când se scrie o critică sau o piesă, trebuie cunoștința omului de când se naște și pân' ce moare. De aceea autorul a pus în scenă peMătăsar, care, afară de slăbiciunea părintească, face morală croitădupă meseria lui, educația lui și judecata firească de care în țaraMoldovei cei mai mulți au câte o fărmătură, afară de critici, caresocot că cu gugoașe de fată mare se face ou roșu. Sărmală îi criticaZoiței, Mătăsarul îi critica Zoiței și a lui Sărmală.

Domnul D. G., care judecă lucrurile și critică precum se vede, se face cenzor stilului zicând că ești familiar! Învățat, literat și coborâtcu hârzobul din cer, domnul D. G. socoate că băcalii vorbesc caprofesorii de Academie și cinovnicii în stilul pieselor tălmăcite.

Sinonimitate de cuvinte cam groase este iertat, deși în acest prilej există numai în închipuirea domnului critic; când e vorba debacale și vorbești cu bacali... după țigan și ciocan...

Încă un punct al criticii nu înțeleg... răsplătirea ce cere domnul D. G. pentru Sărmală... care fuge pe ușă fără a-și lua ziua bună...Domnul D. G. poate să aibă cuvânt... și să fie mai competent înrăsplătiri băcălești decât în critică... dar noi n-am socotit iertat să-lținem pe scenă, ca Paraschiva, soția bacalului, să-l ocărască, precum se va fi obicinuind pe la bacal... sau să-i arunci în cap vreostrachină de icre moi.

Să venim la personalitatea cu totul nerespectată. Domnule D. G., când un om, precum se înțelege acest cuvânt, și-a însușit dreptate a găsi personalități într-o producere literară, este dator a-și sprijini zicerea cu dovezi; căci la dimpotrivă își dă numele de unațâțător de foc și de neadevăruri. Numai și numai pentru acestcuvânt (nu trebuie) a răspunde la critica dlui D. G.; și dacă dumnealui a văzut o personalitate în Băcălia, îmi cer iertăciune și măjur pe cinste că, când s-a făcut această piesă, n-aveam cinste acunoaște pe domnul critic; nici am prevăzut că domnul D. G. vacinsti cu ființa dumisale Băcălia ambițioasă.

Domnule D. G., când am avea vreme să stăm la vorbă, ți-aș spune că n-ai idee de construcția unei piese, că nu înțelegi niciautorul, nici piesa, nici lucrurile, nici noima celor care se arată pescenă, nici știința oamenilor, a lumii și alte multe, dar suntîncredințat că nu m-ai înțelege, precum nu înțelegi nici ce citeștiacum. Știu că la vârsta d-tale îi greu de a învăța: îi mai lesne de adesface decât a face, a descoase decât a coase, a critica decât ascrie: de aceea te las în pace, sfătuindu-te ca pe viitorime să înțelegice critici, să nu dai iar peste rușine.