Crucea depe Caraiman
Motto: „Crucea de pe Caraiman a fost făcută de C.F.R. din material de pod.”
Când trenurile militare treceau pe podurile de metal spre fruntaria invadată de dușmani, fierul din care erau alcătuite huruia afund, parcă înfuriat, oricum dătător de îndemn ostașilor care stăteau cu privirea prinsă de culmile Bucegilor. Era în toamna cea de pomină a începutului răsboiului nostru. Se ducea spre graniță vlaga țării, s`o apere. Dar în cartea destinului era scris cu slove de veșnicie că vom avea încă mult de suferit până să ajungem la împlinirea legei noastre românești. Și atunci, mâini de frate au băgat sub brățările de fier ale podurilor, iarba năpraznică, aducătoare de ruperi dureroase. Și fiarele podurilor se frânseră, aruncând spre cer brațe de desnădejde și de implorare. Ele erau stropite peste tot cu sângele celor care, murind, întârziau căderea granițelor vechi. Pod și soldat aveau o soartă comună.
Dar, curând, podurile schilodite rămaseră singure, în mâini străine. Apărătorii lor se duseră departe, în moldoveneasca vizuină a mândriei românești. Și vreme îndelungată, fiarele rupte ale podurilor de pe Valea din josul Bucegilor stătură triste, în mirată și grea așteptare. Treceau zilele, săptămânile, și începură și anii să se alinieze pe frontul încruntat al veșniciei. Dar într-o zi, fiarele uitate văzură pe dușmani plecând în grăbită svoană de restriște. Se împlinia voia destinului nostru… În svâcniri ca de fulger, se auzeau strigătele de biruință ale fraților trecuți prin încercările focului și ale morții… Iar când frații se arătară, abia atunci fiarele implorătoare la cer, își simțiră isprăvită menirea.
Dar nu era așa…
După câtăva vreme, veniră săpători și pioneri - și desfăcură armătura de fier pe care trecuseră trenurile cu ostații încruntați, și din care unii muriseră în preajmă… Și purtarea noilor ostași nu era una din care s-ar fi putut crede că de-acum încolo, brațele de fier aveau să fie aruncate la «fier vechi». - Dimpotrivă… Li se pregătea o slavă și mai mare decât cea de până acum. Braț de braț, armătura fu desfăcută cu rost, - așezată cu grijă pe lungi căruțe de țară, - și ciudat!... fu purtată sus, pe culmile Bucegilor, care priviseră neclintiți, vreme îndelungată, tragedia rodnică din vale.
«Ce va face cu mine?» - așa părea că hurue, de astă dată, întocmirea de fier a vechilor poduri.
Încet, încet, - urcând din greu pe pieptul muntelui, înviorându-se treptat de asprimea dulce a înălțimilor, - armătura de fier fu lăsată jos, pe vârful Caraimanului… Meșteri dibaci începură atunci o lucrare minunată. Alcătuiră din ea o imensă Cruce de Fier, pe care o înfățișară întregei văi de la Câmpina până la Predeal, văii de la 1916 și celei de la 1918… Semn al vremurilor. Ea - Crucea - semnul jertfei celei fără pereche în viața omenirei, amintitoare acum a jertfei noastre românești…
Când a privit Valea, abia atunci armătura vechilor poduri duruitoare de drum de fier, a înțeles ce destin mare o urmărise. Ea fusese drum de nădejde la început, - ajunsese apoi îndurerată și însângerată rămășiță de fier îndoit trudnic spre cerul așteptărilor, - pentru ca acum, transfigurată, să amintească tuturor măreața epopee a trecutului, precum și îndatorirea urmașilor de a nu uita vremea trecută…
Aceasta este povestea adevărată a Crucei de pe Caraiman…
Ea străjuie azi cu fruntea în cer, și cu rădăcina în pământ, - însăși viața noastră cea de obște. Ea poate mângâia pe cei ce nu vor uita niciodată ceea ce-a fost… Ea poate aduce și imputarea grea acelora care vor uita…
……………………………………………….
Când te duci din Câmpina la deal, vezi Crucea pogorând din cer spre pământ, ca pentru a-ți spune: «Iată, aduc din cer pentru voi toți binecuvântarea mucenicilor care au fost sfințiți prin moarte, aici, în Valea pe care călătoriți voi acum…» Iar când cobori de vale, vezi Crucea înălțându-se spre cer, ca pentru a-ți spune: «Nu uitați pe cei care s-au jertfit pentru voi…» Și așa, Crucea de pe Caraiman, veghează fără răgaz pentru viața sufletului nostru de azi… Simbolul ei de mângâiere și înălțare să nu-l uităm niciodată.