Cu paloșul

Cu paloșul de Radu Rosetti

Poveste vitejească din vremea descălecatului Moldovei

I - La voievodul Bogdan vine un oaspe neașteptat

Era seara, pe la sfârșitul lunii februar 1348. În sala cea mare a castelului său, mai bine zis, a casei întărite de la Cuhnia, în comitatul Maramureșului, se primbla cu pas încet, adâncit în gânduri, un om de statură neobișnuit de înaltă.

Pletele lui bălăi, lungi dar rari, amestecate pe ici și colea cu fire albe, arătau că ajunsese în ceea ce, pe drept sau, mai degrabă, pe nedrept, s-a obișnuit a se numi floarea vârstei, adică, că se afla între patruzeci și cincizeci de ani.

Fruntea îi era lată, ochii cenușii, reci, pătrunzători, cu pleoapele lungi și încrețite, nasul lung, drept și ascuțit la vârf. O pereche de mustăți bălăi subțiri dar lungi, lăsate în jos, acoperea gura mare cu buzele drepte; fălcile erau dezvoltate și bărbia lată. Toată înfățoșarea lui arăta o fire puternică, înzestrată cu o voință de fier și cu o iscusință ce lesne putea să se schimbe în vicleșug, puse în slujba unei minți puternice.

Îmbrăcămintea îi era alcătuită dintr-un dolman de postav albastru, cu șireturi galbene, scurt și strâns pe trup și din cioareci roșii. Pe deasupra, purta o jupană sau manta de atlaz roșu cu mâneci largi, venind numai până la coate, având blană de samur la guler și la mâneci și strânsă la cingătoare cu o curea lată de vreo două degete, bătută cu flori de argint și la care atârna, în partea dreaptă, un junghier cu mâner de fildeș. Era încălțat cu ciubote galbene care se suiau până sub genunchi.

Trupul lui uriaș rămăsese sprinten, iar mersul hotărât și mândru arăta omul încrezător în sine și deprins a porunci. Acest bărbat era Bogdan, voievodul românilor din Maramureș.

El era urmașul unui neam vechi pe care ungurii îl găsiseră în stăpânirea mai multor cnezate întinse și care era înrudit cu neamurile cele mai de seamă din țările locuite de români.

Cucerirea ungurească, pe lângă că știrbise în chip simțitor stăpânirea cnejilor în folosul noilor veniți, îi făcuse să se coboare din starea de stăpâni la acea de mijlocitori între ungurii cuceritori și mulțimea românilor cuceriți. Cu vremea însă, o parte din acești cneji, unii prin purtarea lor vitejească în războaie, alții prin însușirile arătate în slujba crăiei ungurești, izbutiră să-și întemeieze stări care, dacă nu erau strălucite și nu-i puneau pe aceeași treaptă cu nobilimea ungurească, erau totuși statornice și folositoare. Cea mai înaltă stare la care puteau să năzuiască era acea de voievod al românilor unui comitat. Acest dregător judeca, în vreme de pace, toate pricinile ce se iscau între cneji și săteni, era însărcinat de fișpan, de voievodul Transilvaniei sau de palatinul Ungariei, uneori chiar de crai, să facă cercetările trebuitoare în pricinile care priveau pe români sau să ieie parte la acele izvorând din certuri între români și unguri. Pentru aceste slujbe primea anumite dări. În vreme de război, voievodul era însărcinat cu adunarea și povățuirea oștenilor români. Erau comitate în care erau mai mulți voievozi, îndeobște însă era numai unul și în vremea în care se petreceau faptele al căror șir alcătuiesc povestirea noastră, Bogdan de la Cuhnia era singurul voievod român în Maramureș. Stăpânirile lui erau foarte întinse, cuprinzând pe lângă Cuhnia, și satele Iodu, Bocicăcel, Vișău de Sus, Vișău de Jos, Moisei, Siliștea de Sus, Siliștea de Jos și Borșa, adică tot colțul Maramureșului cuprins între comitatul Bistriței și Bucovinei. Veniturile acestor sate împreună cu foloasele aduse de slujba de voievod, la care fusese ridicat încă în vremea craiului Carol Robert, îi alcătuiau cea mai frumoasă avere din comitat. În această privință nu se putea măsura cu el niciunul din nemeșii localnici. Pe lângă starea lui materială, faptele războinice săvârșite de el atât în crăiea trecută cât și în războiul purtat în anul 1344 de voievodul Transilvaniei cu tătarii în Moldova, apoi cu prilejul cruciatei lui Lajos, în anul următor împotriva litvanilor, îl puseseră în vază mare atât printre români cât și printre unguri.

Bogdan stăpânea satele lui în puterea dreptului românesc, adică: ele nu erau stăpâniri desăvârșite ca acele ale nemeșilor ungurești, ci cnezate. Pământul era privit ca fiind al craiului și țăranii români locuind pe el îl aveau în folosință din tată în fiu. Cneazul se bucura de dijme și de diferite dări la care erau supuși locuitorii: gloabe, drepturi de judecată, venituri din crâșme, din mori și din pământuri nelocuite. El era însă supus la dări către clerul catolic și către vistieria crăiască, sarcini de care erau scutiți nemeșii și nu lua nicio parte la ocârmuirea țării.

Mulți cneji, ademeniți de aceste foloase, intraseră în rândurile nobilimii, lepădându-se de credință și de neam. Dobândirea unor asemenea foloase ar fi fost un lucru prea lesnicios pentru Bogdan: și în multe rânduri i se propusese să apuce pe aceiași cale, dar răspunsese totdeauna că nu voiește să cumpere foloase și drepturi, oricât de folositoare ar putea ele să fie, cu prețul părăsirii credinții în care trăiseră părinții lui și că nefiindu-i rușine de neamul din care s-a născut, nu se leapădă de el. Această nepăsare față de niște foloase atât de râvnite de obicei, mărise într-adevăr trecerea și vaza lui Bogdan printre români dar, totodată nemulțămise pe unguri. Se stârnise împotriva lui bănuiala că această purtare era menită a-i mări vaza în ochii românilor și a înlesni strângerea lor împrejurul lui pentru scopuri potrivnice coroanei. Fusese chiar vorba de a-l înlocui prin alt voievod, prin Ion, fiul lui Iuga, nepot de frate al lui Bogdan și care, prin stare și fire, se arăta a fi mai puțin primejdios; dar, la urmă, nu se făcuse nimic. Mulți dintre nemeși și chiar dintre magnați îi datorau bani cu care se împrumutase pentru a putea duce traiul luxos adus în Ungaria de craii angevini, și ei nefiind în stare să-i înapoieze, nu îndrăzneau să o rupă cu dânsul. Pe de altă parte, el îndeplinea slujba ce i se încredințase în chip vrednic și priceput. Dar ocrotea, în marginea puterilor sale, pe români împotriva samovolniciilor ungurești, nu-i cruța de câte ori se făceau vinovați de vreo abatere de legi. Purtarea lui față de stăpânire părea cu totul neprihănită încât nu dădea dușmanilor prilej să-și sprijine bănuielile pe niciun fapt vădit. Vom vedea însă, în curând, care erau scopurile ce le urmărea în taină.

Odaia unde se afla Bogdan în seara în care începe povestirea noastră era, precum am spus mai sus, sala cea mare a casei; într-însa se primeau oaspeții, într-însa se dădeau mesele, într-însa se judecau pricinile. Această încăpere lungă străbătea clădirea dintr-un capăt până în celălalt. Păreții cei mai scurți, care dădeau afară, aveau câte două ferești alcătuite dintr-o mulțime de geamuri mici, legate între ele prin cercuri de plumb. Cu toate că sala se afla la rândul de sus, pe din afară de ferești erau zăbrele groase încrucișate. În ceilalți păreți erau câte trei uși de stejar, într-un singur canat și împodobite cu cuie de fier. Podeala era de scânduri de brad, iar grinzile și scândurile tavanului, netencuite, fuseseră înnegrite de fum și de vreme. Încălzirea, se făcea prin două sobe mari, cu vetre, așezate față în față, aproape de ușile din mijloc și având înfățoșarea sobelor țărănești de astăzi; în fiecare din ele ardea câte un trunchi întreg de fag.

Îmbrăcămintea odăii era alcătuită dintr-o masă mare în patru muchii, pusă cam la mijlocul sălii, împrejurul căreia se vedeau vreo douăzeci de scaune de lemn cu speteze. Lângă fiecare ușă din mijloc, în partea în care nu era sobă, se afla câte un dulap mare: de-alungul păreților se vedeau lavițe de lemn, două mese mici rotunde și un număr mare de scăuieșe cu trei picioare. Toate erau de lemn de stejar săpat, iar săpăturile datorite unui meșter de pe loc. Lângă fiecare sobă erau așezate câte două scaune mai mari, având speteze cu flori de alamă și perne de catifea roșie umplute cu lână. Pe spetezele tuturor scaunelor și pe dulapuri era săpată stema voievodului: un buzdugan și un junghier încrucișate în mijlocul scutului.

Într-un unghi al sălii se vedea o icoană mare a Maicii Domnului, înaintea căreia ardea o candelă de argint. Toți păreții eram acoperiți cu unelte de război și de vânat de toate felurile: sulițe, țăpi, paloșe, baltage, buzdugane, ghioage, măciuci și junghiere de toate chipurile și de toate mărimile, arcuri, tolbe cu săgeți, coifuri, scuturi de fier, de lemn și de piele, toate prinse în cuie. Faptul că nu vedeai pe ele niciun fir de colb și că erau unse cu îngrijire, dovedea că nu erau menite a sluji numai de podoabă ci că se așteptau de la ele slujbe bune la nevoie. Masa și lavițele erau acoperite cu scorțuri de lână dinaintea sobelor și sub masă piei de urși și de lupi acopereau podelele. În două sfeșnice mari de lemn boit, de chipul acelor ce se văd astăzi în bisericele de la țară, înalte de un stat de om, ardeau câte două lumânări de său care, deși groase cât brațul, cu greu ar fi putut lumina sala fără ajutorul focului din vetre.

Bogdan fu trezit din gânduri prin intrarea unei slugi care îl înștiință că la poartă s-a oprit un străin îmbrăcat în zale, care cere să fie adus înaintea lui. Voievodul, crezând că este vreun trimes de al fișpanului, porunci să-l aducă. În curând se auziră deschizându-se mai multe uși grele și în sală intră un bărbat sprinten, de statură înaltă, având pe cap coiful rotund obișnuit de unguri, cu săgeata alcătuind nazalul ridicată în sus și purtând peste un dolman verde, o cămeșă de zale care se scobora până aproape de genunchi. Ciorecii de postav roșu intrau, deasupra pulpelor, în ciubote galbene la călcâii cărora luceau pinteni de aur.

Când îl văzu Bogdan care îl aștepta în picioare, cu spinarea întoarsă către focul unei sobe care bătea în plin asupra feței străinului, izbuti numai pe jumătate să înăbușească un strigăt de mirare.

— Ștefan Stroici! Se poate? strigă voievodul întinzând brațele spre străin.

— Se prea poate, vere, răspunse străinul și amândoi se îmbrățișară cu căldură.

— Dar eu te știam pornit la Napole cu craiul, zise Bogdan, n-ai pornit? Te-ai întors de pe drum?

— Ți le voi spune toate, răspunse Ștefan, dar dă-mi voie să lepăd întâi armele și zaua.

Zaua și armele fură scoase de pe călător, și i se aduse, pe o tavă de alamă, o cină alcătuită, căci se aflau în săptămâna albă, aproape numai din brânzeturi. Tablaua fu pusă pe o masă rotundă care se așeză lângă foc, și Ștefan, după ce zise o scurtă rugăciune, luă loc la dânsa; iar Bogdan se așeză în cealaltă parte a mesei, privind pe oaspele lui care mânca în tăcere.

Fața lui Ștefan era plăcută la privit: cu trăsături frumoase, luminată de doi ochi căprii mari și vioi, în care se citea o fire deschisă și vitează; pletele lui castanii erau lungi, barba scurtă o purta cam ascuțită. Fața galbenă și privirea întunecată a tânărului erau un lucru de mirare pentru voievod. Îndată ce cina, în vremea căreia ei schimbase numai câteva cuvinte fără însemnătate, fu isprăvită, Bogdan nerăbdător, făcu un semn și slugile luând cu ele tablaua, ieșiră.

— Acuma, zise el, cred că mă vei pune în cunoștința pricinei întoarcerii tale neașteptate și a supărării ce se vede scrisă pe fața ta.

— Ce zici supărare, strigă Ștefan sărind de pe scaun cu glasul schimbat, n-am părăsit oastea: am fost izgonit dintr-însa ca cel de pe urmă lefegiu fiindcă, în fața unei batjocuri ce nu o putea suferi nici om de neam nici oștean deplin, am tras paloșul în apărarea cinstei mele terfelite și am dat pedeapsa cuvenită aceluia care îndrăznise să-și facă râs de mine.

Și tânărul, căruia îi tremura tot trupul, căzu iar pe scaun apoi, sprijinind coatele pe masă, își acoperi fața cu mâinile și începu să plângă cu hohot.

Bogdan rămase încremenit atât la auzul veștii neașteptate cât și la vederea durerii de care era cuprins Ștefan.

II - Pentru ce Ștefan Stroici părăsise oastea craiului Lajos

După câtăva tăcere, băgând de seamă că Ștefan s-a mai liniștit, voievodul zise:

— Spune-mi cum s-au întâmplat aceste lucruri care îmi par de necrezut. Cum de nu te-a ocrotit craiul pentru care ai făcut atâtea jertfe?

— Iartă, Bogdane, slăbiciunea ce ți-o arăt, zise Ștefan ridicând capul. Simțirile pe care le stăpânesc de două luni în sfârșit m-au învins. Îți voi spune tot căci pentru atâta venit-am întins la dumneata.

Precum știi, în toamna trecută am plecat la oastea craiului care mergea la Napole să răzbune moartea fratelui său Andrei, ucis cu știrea dacă nu din porunca soției sale, crăiesei Ioana.

Duceam cu mine cincizeci de suliți, toți români din satele mele, strânși, înarmați și ținuți cu cheltuiala mea. Mi-am adus adesea aminte cum dumneata mă certai, zicându-mi că rău fac de-mi risipesc averea adunată de părinți pentru slujba craiului unui neam de la care al nostru nu poate aștepta decât asuprire și batjocură și amar m-am căit că nu ți-am ascultat sfaturile. Ca o răsplată a jertfelor ce le făcusem până atunci, nu mai slujeam ca altădată sub banderiul fișpanului de Maramureș ci aveam steagul meu și făceam parte din banderiul a însuși craiului, alăturea cu cetele curtenilor. În vremea cât am străbătut Ungaria, munții Stiriei și țările Italiei, am putut să-mi dau samă că atât magnații cât și nemeșii de rând mă priveau cu ochi răi. Dacă unii erau supărați prin faptul că un român se găsește pus pe aceeași treaptă cu ei, având steagul lui și primind, ca și ei, poronci numai de la crai, apoi ceilalți, care slujeau sub banderiul fișpanilor, se simțeau și mai amărâți văzând că acel român se bucură de o vază la care ei nici nu se puteau gândi. Supărările nu-mi lipsiră de la început și mie mi se dădeau gazdele cele mai rele, eu eram însărcinat cu slujbele cele mai neplăcute, mi se făceau tot felul de greutăți pentru hrana oamenilor și a cailor; de câte ori locuitorii se jăluiau de vreun jaf făcut de oșteni, se învinovățeau românii mei. Mult sânge rău făcutu-mi-au aceste necazuri zilnice și la grea încercare a fost pusă răbdarea mea. Dar le răbdam pe toate: dormeam fără adăpost pe pământul gol, îndeplineam toate însărcinările câte mi se dădeau, sufeream de foame și de sete, plăteam toate merindele scump și privigheam cu cea mai mare grijă purtarea slujitorilor, în nădejdea că, odată în fața dușmanului, vom ști, prin vrednicia noastră ostenească, să silim pe unguri a ne privi cum trebuiesc priviți frații de arme viteji.

În ziua de 23 decembrie trecut, aflând craiul care se afla la Aquilea că Ludovic de Tarent, al doilea soț al crăiesei Ioana, se pregătea să apere trecerea Voltumului, poronci lui Neculai Cajetani, grofului de Fundi, să ieie trei mii de italieni și trei mii de călăreți din cetele curții și să azvârle pe dușman dincolo de Capua. Aflându-mă față, mă rugai ca și steagul meu să facă parte din curtenii ce erau să meargă cu Cajetani și, spre mâhnirea ungurilor, cererea mea fu încuviințată.

A doua zi, în ajunul Crăciunului, plecarăm de cu noapte și ajungând la revărsatul zorilor pe malul Volturnului, zărirăm pe dușman așteptându-ne dincolo de apă. Cajetani puse la mijloc nemții și italienii îmbrăcați numai în fier, împărți călărimea ungurească la aripi și poronci să trecem îndată râul și să năvălim asupra napolitanilor, apoi intră el cel de întâi, în apă.

Oastea întreagă se luă după dânsul și, cu toate că arcașii și prăștiașii dușmanilor aruncau asupra noastră o ploaie de săgeți și de pietre, ajunserăm repede la celălalt mal și ne repezirăm cu sulițele întinse asupra potrivnicilor. Ceata mea fusese așezată la capătul aripei stângi, alăturea era un steag al lui Paul Fejervary sub porunca fiului său Gyula. Dincolo de apă, găsisem în fața mea numai câțiva călăreți care, cum ne văzură pe mal, dădură dosul iară eu mă luai la goană după dânșii. Văzând însă că sunt puțini și că numai cu greu îi voi putea ajunge, mă întorc îndată, la pas, pentru a lăsa caii să răsufle. Când ajung iar aproape de râu, dau cu ochii de steagul lui Fejervary care, încă cu vreo trei, năvălesc asupra unui deal ce se afla în marginea de la vale a șesului pe care mă întorceam și de pe care deal, ascunși în niște vii, un stol de arcași împroșcau pe unguri cu săgeți. Năvala călăreților, la deal, prin vii era o curată nebunie și în curând fiind respinși, ei se întorc în risipă având printre dânșii o mulțime de cai fără călăreți. Dar, în loc de a se cuminți, îi vedem tocmindu-se pentru o nouă năvală. Prevăzând că și de astă dată nu vor putea face nicio ispravă, descalec oamenii, lăsând numai vreo câțiva pentru paza cailor, și încep a sui dealul pe jos spre a lua pe dușman în coastă. Dealul, deși repede, fiind mic, ajunserăm în vârful lui tocmai când călăreții noștri o luau pentru a doua oară la fugă fără a fi putut măcar intra în vii dar lăsând marginea lor semănată cu morți și cu răniți. Noi, însă, fără a mai dodăi, ne repezim asupra arcașilor, erau niște genovezi, și intrăm într-înșii cu paloșele zmulte.

Ei nu aveau nicio putere pentru a se apăra de paloșe căci arcurile nu le mai puteau fi de folos, năvala noastră fiindu-le fără veste și noi amestecați cu ei. Într-o clipeală, peste cincizeci zăceau morți sau răniți la pământ iar ceilalți, aruncând armele, căzuse în genunchi și cereau să le cruțăm viața. Uitându-mă atunci împrejur, zăresc de pe deal napolitanii retrăgându-se în grabă pe toată întinderea bătăii și banderiile noastre înfipte pe locurile ce, mai dinioarea, erau în puterea dușmanilor. Atunci apuc steagul meu din mâna stegarului și îl înfig în pământ. Călăreții care pornise în risipă cu Fejervary ajunse în fuga lor până la apă unde oprindu-se se tocmiră din nou. Se văzură căpeteniile sfătuindu-se, apoi Fejervary, urmat de ai lui, apucă spre mine în treapădul cailor. Ajuns în marginea viilor și neputând străbate printr-însele grămadă călări, o ia la deal urmat numai de stegar și de vreo zece oameni, înaintând foarte cu greu printre vițe. Slujitorii mei abia isprăvise să lege mâinile genovezilor, temându-se să le lase mișcările slobode căci numărul lor era încă de trei ori mai mare decât al nostru, când iată că ajunge și Fejervary la mine.

— Să trăiască craiul, îi zic eu, mila Domnului, izbânda este a măriei sale.

Fără a răspunde un cuvânt, el descălecă, ia banderiul în mână, trântește pe al meu jos cu piciorul și îl înfige pe al său în pământ.

Fapta era așa de neașteptată și fusese îndeplinită atât de iute încât nu avui vreme să-l opresc.

— Ce faci, nemernicule, ai înnebunit? strig eu punând mâna pe paloș.

— Nu este aicea locul pentru cârpa murdară a cânelui de olah, răcnește atuncea ungurul și scoate paloșul, ci pentru banderiul magnatului maghiar și dacă olahul nu-i mulțămit, sunt gata să-i tai și urechile.

Paloșul meu ieși din teacă și, nebun de mânie, printr-o lovitură puternică făcui să-i sară arma din mână apoi, prin două tăieturi în cruce, îi însemnaiu obrazul pentru toată viața.

Ungurul, greu rănit și chiorât de sângele care-i curgea din frunte, căzu jos cu un țipăt de durere. Slujitorii lui, făcând atunci o mișcare pentru a se arunca asupra mea, ai mei îmi săriră în ajutor și ungurii, văzându-se în număr mic, puseră iar paloșele în teacă. Eu smulsei din pământ banderiul lui Fejervary și aruncându-l în lături ridicai iarăși pe al meu. Chiar atuncea se auziră trâmbițele sunând adunarea și toată oastea noastră se văzu clătinându-se în treapădul cailor spre locul unde fâlfâia banderiul lui Cajetani.

Ungurii ridicară de la pământ pe stăpânul lor rămas aproape fără cunoștință și unul dintr-înșii luându-l pe cal, se îndreptară spre tovarășii care văzuse întâmplarea dar, din pricina răpejunei cu care se petrecuse, abia avusese vreme să descalece și să se puie în mișcare spre noi.

Trâmbițele necontenind a suna, îmi strânsei oamenii și prinșii și ne scoborârăm spre cai pe drumul cel mai drept. Încălecarăm cu toții și împingând înaintea noastră pe genovezi, silindu-i să grăbească pasul pe cât le era cu putință, ne îndreptarăm spre locul unde era strânsă oastea, înconjurând dealul pe care se afla via unde se petrecuse lupta. Ajungând la cotitură, văzurăm înaintea noastră oamenii lui Fejervary; ei nefiind ca noi împiedicați de prinși, se împreunară cu grosul oastei mult înaintea noastră.

Când ajunserăm, găsirăm pe Cajetani înconjurat de mai mulți unguri de seamă care, cum mă văzură, începură să strige aruncându-mi ocări și amenințări. Nu putea să încapă îndoială că cele întâmplate între mine și Fejervary le erau cunoscute. Făcându-mă că nu aud amenințările lor, mă apropii de Cajetani și îi dau seamă de lupta ce o purtasem fără însă a vorbi despre cearta cu Fejervary.

— Fiindcă dumneata ai numărul cel mai mare de prinși, îmi zise groful, vei mai lua pe acei ce îi avem cu noi și, împreună cu cincizeci de oameni de ai căpitanului Verner, te vei duce la măria sa craiul, la Aquilea, și îi vei spune de izbânda noastră. Vei mai adăoga că mergem înainte spre Capua, unde nădăjduim să intrăm pe la prânz.

Înțelegând că această însărcinare mi se dădea în scop de a mă depărta de prietenii lui Fejervary, spre a nu da loc la certe care ar fi putut să îngreuieze mersul oastei, deși nu mă simțeam vinovat cu nimic și găseam că mi s-ar fi cuvenit o slujbă mai cinstită, m-am supus în tăcere. Cajetani, lăsându-mi toți prinșii cu cincizeci de lefegii nemți, apucă drumul spre Capua iar noi pornirăm îndărăt spre Aquilea. Cam pe la jumătatea calei, mergând încet din pricina prinșilor, furăm ajunși și întrecuți de Gabor Apor și Mihai Csaki, amândoi rude de aproape cu Fejervary. Privirile pline de ură ce-mi aruncară în treacăt și graba cu care părăseau o oaste ce trebuia să intre într-un oraș bogat și vestit, îmi dădeau destul de lămurit a înțelege că se întorceau atât de grabnic numai spre a mă pârî craiului.

Abia ajuns la Aquilea, îmi iese înainte armașul cel mare al curții și, zicându-mi că are poruncă de la măria sa craiul să mă puie la opreală, mă duce la închisoare unde stau trei zile sub paza cea mai aspră. Dar nu eram prea îngrijit de soarta mea căci, deși mă așteptam ca bătrânul Fejervary să întrebuințeze toată trecerea lui la curte pentru a răzbuna mândria neamului său smerită de mine și ca magnații, aproape toți rude sau prieteni cu dânsul, să-i deie ajutor ca să mă piardă, totuși mă bizuiam pe dreptatea lui Lajos. Nu puteam să cred că craiul pentru slujba căruia cheltuisem o parte însemnată din avere, pentru care îmi vărsasem sângele de două ori și care trecea drept cavaler deplin, să mă poată măcar ține de rău fiindcă pedepsisem cutezanța acelui ce îndrăznise să terfelească semnul la umbra căruia trăiau și mureau, de sute de ani, bărbați fără vină și oșteni fără frică, și pentru ferirea căruia de orice necinste eram dator să-mi dau oricând viața. Eram încredințat că pârile și ura ungurilor nu vor găsi nicio trecere la el, căci nu uitasem sprijinul ce mi-l dăduse înaintea Vilăului când am fost făcut cavaler. Erai acolo și-ți aduci aminte cum, după ce numai cu câțiva oameni, români maramureșeni de ai noștri, răspinsesem năvala făcută în mijlocul nopții de cnejii litvani Olgerd și Keistut asupra taberei și, deși greu rănit, cucerisem steagul lor, craiul Boemiei care se oștise cu noi, a tras spada și, lovindu-mă, de trei ori peste umăr, m-a făcut cavaler.

Ți-aduci aminte de supărarea ungurilor și cum a doua zi alergară la Lajos pentru a-i cere să hotărască că craiul Boemiei greșise căci nu putea să știe că, nefiind papistaș și nefăcând parte din nobilimea maghiară, nu sunt vrednic să fiu cavaler. Lajos atuncea le-a răspuns că cavaleria nu se poate lua înapoi și că cinstea ce mi s-a făcut fusese plătită cu sângele meu. Mă bizuiam, în sfârșit, pe faptul că purtând pintenii de aur trebuia înainte de toate să fiu judecat de cavaleri și că nu va fi unul care să găsească rea o faptă ce-mi era poroncită de toate legile cavalerești... Dar mă înșelam amar!

A patra zi, de dimineață, intră în închisoare armașul și-mi citește o carte iscălită de tot sfatul coroanei, prin care se zicea că:

Deoarece cneazul român Ștefan Stroici avusese îndrăzneala să rănească pe nobilul Gyula Fejervary și să arunce la pământ banderiul zisului nobil, uitând deosebirea ce este între el și un asemenea nobil precum și supunerea ce-i datorește, deși pedeapsa ce s-ar cuveni lui Stroici pentru o asemenea faptă nu poate fi decât moartea, totuși craiul, în mila sa, îi dăruiește viața. Hotărăște însă, ca de îndată și sub pază, să fie dus la portul de mare cel mai apropiat, iar de acolo la Fiume unde va fi slobozit; steagul lui va fi desființat și slujitorii ce-l urmau vor face de acum înainte parte din ceata lui Fejervary. Totodată armașul mă vesti că steagul meu fusese ars cu un ceas înainte în fața oștenilor mei și a oamenilor lui Fejervary, că craiul cu oastea pornise la Capua și că urma ca eu să plec la Ancona sub paza a șase slujitori nemți din straja curții.

Ești oștean, te tragi dintr-un neam tot atât de vechi ca și al meu; ești prin urmare în stare să-ți închipui ce am simțit la auzul acestei hotărâri crude și nedrepte, văzând mai ales neputința în care mă aflam! De atunci durerea, mânia, și dorul de răzbunare mi-au fost soții nedespărțite măcar o clipă în lunga mea cale. Am venit întins la dumneata, ruda mea și vechiul prieten căruia m-a încredințat părintele meu în ceasul morții. Viața mea este zdrobită, viitorul de oștean ce l-am visat din copilărie nimicit, averea pe jumătate dusă, rămân de râsul ungurilor!

III - În care se vorbește de facerea unei țări

La vârsta ta, dacă viața pare zdrobită, cu înlesnire se poate începe alta, răspunse Bogdan rece și arătându-se nemișcat. Cu adâncă mâhnire ascultatu-ți-am povestirea. Da, nedreptatea ce ții s-a făcut este crudă și strigătoare. Ți s-a sfărâmat viitorul de oștean al craiului care se părea că-ți surâde atâta! Eu nu m-am lepădat nici de lege nici de neam dar m-am mulțămit să fiu voievodul românilor din comitatul Maramureșului, adică mai mare peste cei asupriți și supus poroncilor magnaților. Tu, iarăși ți-ai păstrat legea și neamul dar ai visat visuri mari, acum le vezi sfârșitul! Însă n-ai pierdut nimic, ești tânăr. Averea îți este încurcată, dar nu pierdută; dacă te vei retrage la țară și-ți vei restrânge cheltuielile, o poți îndrepta în câțiva ani; deocamdată îți pot veni în ajutor cu oricât ți-ar trebui. Apoi vom căuta o fată cu stare și, în liniștea unei căsnicii fericite, vei uita cu încetul neajunsurile ce au dat peste tine.

— Nu vorbi de căsătorie, îl întrerupse Ștefan, acest cuvânt deșteaptă în mine amintirea miresei frumoasă și iubită pe care mi-au răpit-o tatarii acum patru ani; sunt destul de bătut de Dumnezeu acuma din curând pentru ca să nu mai atingi o rană ce este departe de a fi închisă! Deci, dumneata găsești cu cale să fiu menit de azi înainte a duce viața obișnuită de obștea cnejilor noștri. Să n-am altă grijă și alt scop decât vânarea banului, să găsesc în prăsila turmelor de vite, în judecarea pricinilor dintre săteni, în strângerea veniturilor mele și a dărilor stăpânirii uitarea visurilor tinereții și a dorului de răzbunare care mă arde. Fiind născut din părinți români, din neam falnic care a stăpânit odată lumea întreagă, trebuie oare să uit o ocară ca aceea ce mi s-a făcut și să nu mă mai pot gândi la vreun viitor mai falnic?

Tânărul care rostise aceste cuvinte fiind stăpânit de o puternică mișcare, se sculase de pe scaun; Bogdan se ridică și el în picioare apoi, punând mâna pe brațul lui Ștefan și strângându-l cu putere îi zise:

— Iartă-mă Ștefane! Am vrut numai să te încerc. Da, durerea ta este durerea mea. Batjocura ce ți s-a făcut ție mă arde și pe mine, ea este făcută neamului nostru întreg. Sunt gata să te ajut, să iau parte la răzbunarea ce ai de gând s-o iei. Spune-mi numai ce vrei să faci.

— Vreu, zise Ștefan, să-mi vând ocinile pentru oricât voi putea prinde pe ele spre a putea aduna împrejurul meu o ceată de oșteni români cât se poate de numeroasă.

Bogdan scutură capul; un zâmbet îi trecu pe buză.

— Eu îți pot face parte, zise el, la altă răzbunare mai mare și mai aleasă. Urmează-mă și îți vei răzbuna ocara chemând la o viață nouă un neam în amorțire și făcându-i o țară!

— O! sunt gata să te urmez, te fac stăpân pe viața și pe averea mea!

— Ascultă!

Bogdan se așeză pe scaun făcând semn lui Ștefan să-și reia locul, apoi urmă:

De la urcarea pe tron a craiului Carol Robert, vedem starea noastră înrăutățindu-se din zi în zi. Cneazul, oricât de vechi i-ar fi neamul, este pus mai jos decât cel de pe urmă venetic care, prin slugărnicie, prin lingușire sau prin bani a stors craiului o bucată de piele cu slove latinești pe ea. El nu este privit ca un om întreg, căci înaintea judecăței mărturia unui nemeș prețuiește cât acea a patru cneji. El plătește biruri ca cel de pe urmă mișel; iar nemeșul care nu le plătește ia parte la adunarea ținutului și la adunarea țării pe când cneazul nici poate visa să-și facă glasul auzit în sfatul care, adesea, hotărăște asupra banului și a sângelui său. Vezi un neam așezat de curând în țară, nemții, bucurându-se de aceleași drepturi ca și ungurii, putând visa orice viitor fără a se lepăda de neamul lor, luând parte la toate sfaturile, pe când noi, băștinașii acestui pământ, suntem priviți ca o turmă de robi! Și luăm parte la toate sarcinile, vărsăm, sângele nostru șiroaie în slujba craiului, plătim dările cele mai nedrepte! Apoi chiar, ca culme a nedreptății, pe când nemeșul este scutit de orice dare către biserica lor catolică, noi pravoslavnicii suntem siliți să dăm dijmă unor preoți care nu se rcagă pentru noi și sunt dușmanii cei mai neîmpăcați ai credinței noastre.

Dar dacă jalnică este starea cnejilor, ce să mai zic despre aceea a nenorociților din popor. Încărcat cu dări grele cătră crai, cătră preoțimea papistașă, cătră stăpânul satului ce, adesea, este un ungur care nu-i pricepe nevoile, nu-i înțelege limba și care caută să stoarcă dintr-însul tot ce este de stors, țăranul român nu este privit ca om, mărturia lui n-are niciun temeiu, uciderea lui se pedepsește numai cu o gloabă bănească. Mulți din cnejii noștri în vremile din urmă, mai slabi de înger decât părinții lor, s-au lăsat a fi ademeniți de pofta unei soarte mai strălucite, mai falnice; s-au lepădat de legea și de neamul lor, s-au făcut unguri și papistași în schimbul unei privilii crăiești. Pilda o fost molipsitoare și pe zi ce merge vedem pe acei mai bogați, pe acei mai de seamă, pe acei ce ar trebui să rămâie în veci stâlpii neclătiți ai neamului, părăsind părinții din care s-au născut, pe acei de un sânge și de-o lege pentru a se înneca în valurile nobilimii ungurești, înmulțind numărul acelor ce asupresc pe frații lor de ieri.

Astfel, fără îndoială, va veni o vreme, poate nu prea depărtată, în care numai țăranul va rămânea român, singur, sărac, neînvățat, neputincios, părăsit de ocrotitorii săi firești. Astăzi o nouă primejdie ne amenință, craiul voiește să ne ia și credința. Poronci strașnice au sosit pentru ca preoții noștri care vor muri, să nu mai fie înlocuiți prin alții tot pravoslavnici, dar prin preoți uniți veniți din Țara Leșească. Se stinge astfel pavăza noastră cea de pe urmă. Precum vezi, nu se cruță nimic centru desființarea neamului nostru și dacă vom mai sta în nepăsare și în amorțire, va veni în curând ziua în care acest neam nu va mai fi în ființă.

— Și crezi că a sosit ceasul în care trebuie să ne răsculăm și să cădem asupra ungurilor cu fier și cu pojar? întrerupse Ștefan.

— Pe cine vrei să răscoli aice, răspunse Bogdan; pe niște cneji fără inimă, pe niște țărani fără arme? Țara geme de cetăți ale craiului, ale episcopilor și ale nemeșilor. La izbucnirea răscoalei, ungurii ar găsi în ele un adăpost teafăr și închiși în zidurile lor, ar aștepta în liniște sosirea oștilor crăiești care ar face din noi fărâmi. Nu, alta este ținuta mea, și Bogdan să ridică în picioare. Peste munți, zise el arătând spre răsărit, este o țară frumoasă ca raiul și dulce ca mierea, o țară străbătută de ape, mărginită de Dunăre și de mare, cu câmpiile cele mai mănoase, cu pădurile cele mai tari, plină de bogății de tot felul, o țară plină de oameni, și de ce oameni! De români ca și noi, dar încercați și oțeliți în lupte necontenite cu păgânii, deprinși a-și ara ogorul și a-și păzi turmele cu măciuca la brâu și cu arcul în spinare, ageri, sprinteni, neobosiți, un popori de zmei; și această țară este fără de stăpân!

— Cum, fără de stăpân? întrerupse Ștefan...

— Acel ce va izbuti să puie mâna pe Moldova, alungând pe nemernicul Sas, și să întrunească sub ascultarea lui puterile răzlețe ale românilor, acela va fi în stare să ție piept craiului unguresc când el se va încerca să recucerească Moldova. El va fi pus temelia unei domnii ce cu vremea este menită a fi crăie, unde românii din această parte a munților vor găsi pururea ajutor, care va fi reazimul firesc al neamului nostru obijduit.

— Te-am înțeles, strigă Ștefan voios, vrei să faci peste munții noștri ceea ce au făcut Basarabii de la Făgăraș, vrei să întemeiezi o nouă domnie românească!

— Vreau să fac mai mult, răspunse Bogdan. Basarabii au înființat o domnie românească fără a îndrăzni să se lepede de stăpânirea ungurului: ei au mai împodobit coroana craiului cu o floare nouă. Eu, vreu să întemeiez o domnie de sine stătătoare, al cărui sâmbure va fi o floare ce o voi smu]ge din coroana lui Lajos: Moldova.

— Și eu, zise Ștefan, plecând genunchiul dinaintea voievodului, cel dintâi supus al acestei domnii, îți jur credință nestrămutată și orbească ascultare, cerându-ți însă ca în lupta ce o începi locul cel mai primejdios să fie de drept al meu.

— Lupta va fi grea și lungă, zise Bogdan, ridicându-l, primejdii vor fi multe și mari iar cererea ți-o pot îndeplini îndată: dar șezi căci avem multe de vorbit.

Gândul de a întemeia o domnie românească peste munți s-a și născut în mine cu prilejul războiului care l-am purtat acolo cu tătarii, când i-a învins pe Siret voievodul Lațc, război la care ai luat parte, în care ai fost atât de greu rănit și în urma căruia ai avut nenorocirea să pierzi pe logodnica ta, răpită de tătari. De atunci mi-am urmărit țelul cu stăruință și astăzi am deplină încredere că anul viitor va vedea izbutirea mea, deși mai sunt greutăți mari de învins. Sas, voievodul Moldovei, este cu drept cuvânt urât și disprețuit de obștea cnejilor și a locuitorilor Moldovei. Lacom de avere, el seacă, fără cruțare, toate izvoarele de bogăție ale țărei punând dări peste dări; la dânsul judecățile nu sunt decât un mijloc de înavuțire, dreptatea fiind a acelui ce aduce ploconul cel mai de preț. Adesea el a răpit averi sub cuvintele cele mai ușuratice.

Văzând ura ce o au moldovenii pentru el și temându-se de izbucnirea ei, s-a dat cu totul în brațele ungurilor. Slugarnic și lingușitor către ei, le împlinește poftele, ce zic, le ghicește, căci până acum a mărit de trei ori, de la sine, și fără ca ei să fi cerut, birul ce-l dă țara craiului. El nu este un domnitor român ci un diregător unguresc.

Ajuns azi la adânci bătrânețe, domnia o lasă de fapt în grija fiului său Balc și a fraților de pe mamă a acestuia: Drag, Dragomir, Costea, Tatar și Ștefan. Balc este bărbat iscusit la sfaturi și ager în războaie dar mai lacom încă decât tată-său, crud și desfrânat la culme; a făcut de râs o mulțime de fete și de neveste, stârnind astfel un noian de nemulțămiri. De mult l-ar fi ucis moldovenii dacă nu s-ar păzi zi și noapte, fiind totdeauna înconjurat de o ceată de lefegii unguri, gata să sfâșie pe oricine s-ar apropia de el. Frații lui sunt departe de a avea aceeași iscusință și aceeași agerime dar nu se lasă mai prejos de el în ce privește lăcomia și desfrâul. Nemulțămirea este la culme, cea mai mică scânteie va ajunge pentru a aprinde pojarul care va nimici casa lui Sas, iar moldovenii vor ridica voioși în locul lui pe acel de la care vor auzi glasul de deșteptare. Măsurile mele sunt luate, când voi voi, Moldova va fi a mea.

Locuitorii micilor țări de peste Prut: hotinenii, orheienii și lăpușnenii se găsesc fără sprijin în fața necontenitelor prădări ale tatarilor. Craiul leșesc Cazimir a vrut să-i facă cu sila să primească ocrotirea lui, dar ei, ferindu-se de el fiindcă este papistaș, când a venit cu oaste ca să-i supuie, i-au strigat bărbătește împotrivă și l-au pus pe fugă. Însă ei ar primi bucuros stăpânirea unui voievod de aceeași limbă care, închegând în mâna lui puterile lor răzlețe și întrunindu-le cu acele ale Moldovei, ar fi în stare să puie tatarilor o stavilă puternică. Mi-am făcut printre fruntașii lor mulți prieteni și cărțile ce le-am primit în zilele din urmă mă încredințează că sunt gata să-mi deie ajutor pentru cucerirea Moldovei.

Neamul voinic și ager al codrenilor, ocrotit atât de tăria locurilor pe care trăiește cât și de minunata sa vitejie, a știut până astăzi să respingă toate năvălirile tătărești urmărind pe păgâni până în țara lor. Mă temeam ca ei ferindu-se de orice legătură care ar putea măcar să semene a supunere, să steie de o parte și să nu mă pot folosi de brațele lor voinice: dar după cât aflu grija mea era zădarnică. Înmulțindu-se din zi în zi, ei nu mai încap în codrul lor; turmele de vite le pasc sub pază la câmpiile ce se întind până la Dunăre, dar nu pot așeza sate în acele locuri deschise căci veșnic ar fi amenințați să le vadă pustiite de tatari. Au înțeles că dacă vitejia lor ajunge pentru a-și apăra satele și a duce acolo un traiu câtuși de puțin teafăr, nu ajung puterile lor și că trebuie să se alipească de alții. Intrase chiar în vorbă cu Basarab, care și-a întins în anii din urmă stăpânirea în părțile de jos a Dunării, nădăjduiesc însă să împiedic orice alcătuire între ei și domnul muntenesc și să-i câștâg pentru mine.

Dar greutatea cea mai mare am avut-o și o mai am cu bârlădenii. De câtăva vreme s-au încercat pe de o parte Basarab și pe de alta Sas să-i ademenească la închinare, făgăduind să le lese obiceiurile și datinele neatinse, ocârmuindu-se ei singuri și pe viitor, fiindu-le domnul, căruia se vor închina, numai căpitan al oștilor și neavând ei a-i da alt ajutor decât acel de oaste la vreme de război, jurându-le în schimb ocrotire de tătari și de alți dușmani.

Bârlădenii, parte plugari și gospodari de vite, parte negustori, deși au necaz mare din pricina vecinătății tatarilor care, necontenit năvălind la ei, le răpesc turmele, îi silesc să se închidă în orașe, ucid sau robesc negustorii străini pe care îi întâlnesc pe drumuri, totuși până acuma, s-au ferit de a se pleca cătră vreunul din ei. Dar, de când ungurii bătură pe tatari au legat prieteșug mare cu dânșii. Am temeiuri pentru a crede că unii din fruntașii târgurilor lucrează printre ceilalți pentru ca să se închine craiului Lajos, ca fiind mai tare. Ei nădăjduiesc ca, prin această închinare, să izbutească a dobândi micșorări de vamă atât pentru mărfurile lor cât și pentru acele ce trec pe la ei venind de la Țarigrad spre țările din Apus sau din acele țări spre Țarigrad. După cât știu acesta este sfatul târgoveților în mâna cărora stă astăzi puterea căci ei, ce nu au alt Dumnezeu decât banul, ar face prin o asemenea tocmeală din țara lor trecătoarea, bâlciul unde s-ar întâlni mărfurile din răsărit cu cele din apus. Alipirea bârlădenilor cătră unguri ar fi pentru năzuințele mele un glas de moarte căci, dacă bârlădenii ar veni în ajutorul lui Sas, puterile lor întrunite ne-ar putea învinge sau cel puțin ar prelungi lupta până la sosirea oștilor ungurești și împreună cu ele m-ar zdrobi. Dar eu cred că am ac și de cojocul negustorilor!

Precum îți spusei, puterea în Tutova este în mâna lor, bogățiile sunt ale lor, diregătoriile se împart între dânșii, iar cnejii ce, altă dată erau fruntașii și stăpânii țării cu locuitorii satelor, sărăciți și unii și alții de năvălirile tatarilor, înomoliți în datorii cătră negustori, nu mai înseamnă aproape nimic. Prea puțini dintr-înșii cu stare sunt primiți la sfaturi, unde glasurile le sunt înecate de mulțimea celor din târg. Acei cneji, deși săraci, sunt oameni de neam, mai toți oșteni vestiți care au slujit în oștile împăratului de la Țarigrad, în acele leșești sau ungurești. Trăiesc la țară în mijlocul sătenilor care, în mare parte, i-au urmat în războaie și, împărtășind nevoile și primejdiile vieții lor, au mare trecere la ei. O parte din acești cneji, văzându-se nesocotiți și smeriți de negustorime, sunt adânc nemulțămiți și gata să se unească cu acel ce le va da prilej să moaie fudulia târgoveților și să câștige iar vaza lor de odinioară.

M-am folosit de această stare de lucruri și am câștigat pentru scopurile mele pe cei mai însemnați din ei, venind chiar cu bani în ajutorul celor mai strâmtorați și scăpându-i din ghiarele lacome ale negustorilor. Cu cel mai vestit dintr-înșii, cu Toma Alimoș, am legat prietenie în vremea războiului cu tătarii; el este astăzi acel care lucrează acolo în numele meu. Am toată încrederea în înțelepciunea și în credința lui, dar sarcina îi este grea, căci negustorii sunt puternici, parte din cneji tot mai țin cu dânșii, alții stau la îndoială. Împlinirea scopurilor mele atârnă de la izbânda lui Toma Alimoș asupra târgoveților. Dacă vor fi bârlădenii cu mine, Moldova este a mea și puterile tuturor românilor de peste munți întrunite. Multe sunt oștile lui Lajos, dar mulți sunt dușmanii ce și i-a făcut trufia ungurească; de jur împrejurul crăiei lor nu vezi decât neprieteni, numai leșii țin cu ei. Împrejurările vin în ajutorul nostru; războiul napolitan ține pe craiu, și îl va ține încă multă vreme departe de noi cu floarea puterilor lui. Vrăjbile cu venețianii sunt departe de a fi sfârșite și în curând războiul va izbucni din nou în Dalmația. Sârbii, de abia învinși se scoală din nou, în țarul Dușan se ridică un potrivnic vajnic care silește pe Lajos să ție la graniță oști numeroase; Boemia și Austria așteaptă numai ceasul potrivit pentru a-și răzbuna ocările din trecut. Vom avea de luptat numai cu o parte din oștirile lui și, dacă izbutesc să încheg în mâinile mele toate puterile românești, nu mă tem să mă pun cu el, chiar dacă nu ar mai avea să se ferească și de alții: tari sunt codrii Moldovei și vânjoase brațele românilor!

— Și ce parte ai de gând să-mi dai în această lucrare, întrebă Ștefan. Când crezi că vei putea să mă întrebuințezi?

— O parte aleasă, grea și primejdioasă, răspunse Bogdan. Până acum am lucrat peste munți prin doi oameni din care unul este Toma Alimoș, celălalt un călugăr, Isaiia. Cel de întâi trebuie să-ți fie cunoscut și ție din războiul cu tătarii, el lucrează pentru mine la Bârlad.

— Da, îl cunosc, dar prea puțin, știi că abia se întruniseră oștile noastre cu bârlădenii și s-a dat bătălia în care am fost atât de greu rănit.

— Cel de-al doilea, urmă Bogdan, călugărul Isaiia, este inima întregii mișcări ce se pregătește în Moldova. Într-un trup sarbed, sub rasa-i sărăcăcioasă de călugăr s-ascunde o inimă de leu și o voință de oțel, stăpânite de o minte aleasă, ajutate de o învățătură mare și însuflețite de o nemărginită iubire de neam. A ți-l zugrăvi mai bine ar fi lucru greu și muncă zadarnică căci în curând îl vei cunoaște și-l vei putea judeca. Amândoi mă înștiințează că este neapărată trebuință sau să vin eu însumi sau să trimit în Moldova pe un om de încredere spre a face cu ei și cu căpeteniile prietene mie, cele de pe urmă pregătiri. Este mai ales trebuință de un oștean priceput în treburile războiului, care să poată povățui oastea moldovenilor răsculați până la sosirea mea sau până la acea a lui Toma Alimoș. Dacă aș merge însumi, lipsa mea de aici ar deștepta bănuielile ungurilor; aflarea mea în Moldova, unde sunt cunoscut, ar pune pe Sas pe urma scopurilor mele și aș da astfel prilej dușmanilor să împiedice împlinirea lor luând din vreme măsuri de apărare.

Sosirea ta îmi este deci binevenită, căci aflarea ta peste munți nu va putea deștepta nicio bănuială; te știu ager și destoinic în trebile războinice. Vei merge cu cărți de la mine întins la călugărul Isaiia, la sihăstria lui de lângă cetatea Neamțului...

— Când trebuie să plec?

— Cât mai curând, chiar mâine dacă nu ești din cale afară de ostenit.

— Până acum am fost prea scârbit pentru a simți truda, acuma sunt nerăbdător să dau și eu ajutorul meu la falnica lucrare ce o începi; voi pleca mâine.

— Bine, te voi pune chiar în astă noapte în cunoștința amănunțită a tocmelilor ce au urmat între mine și românii de dincolo. Mâine, cărțile și deplinele puteri ce ți le dau spre a te pune în stare să faci legături în numele meu, vor fi gata de dimineață și vei putea pleca.

IV - În popas de cărăuși sub Perchiu

Acei din cititorii mei care au fost la Târgu Ocnei își aduc negreșit aminte de Perchiu, dealul din fața Oneștilor; dincolo de Trotuș, și de stâncile de pe coasta de miazăzi a acestui deal, care par spânzurate în aer și gata să se prăbușească în capul călătorului silit să treacă sub ele.

Acum 550 de ani ca și astăzi, drumul la Târgul Trotușului și la Ocnă trecea sub poalele Perchiului și miile de cărăuși, care aduceau sarea în toate unghiurile zării, făceau acolo, când drumul era bun, popasuri de amiază, iar când era desfundat de ploi, acel de noapte.

În seara în care se petreceau cele povestite de noi în capitolul din urmă, o uriașă tabără de cărăuși plecase în revărsatul zorilor de la Gura Ocnei, unde fusese oprită vreme de două săptămâni din pricina unui dezgheț urmat de ploi.

El ajunse sub Perchiu pe la asfințitul soarelui după ce necăjise ziua întreagă în noroiul cleios de pe șesul Trotușului în care roțile intrau până la butuc. Boii fusese dezjugați și sloboziți în lunca care acoperea pe atunci malurile râului, iar oamenii, uzi până la cămeșă căci spre seara începuse iar să bureze, aprinseră focurile și începură pregătirea cinei. Dacă pentru țăranul nostru de astăzi, aceste pregătiri sunt de mare ușurință, ele pe atunci erau și mai lesnicioase căci popușoiul fiind necunoscut, fiecare avea cu dânsul pâne sau mălaiu și, deoarece cărăușii noștri se aflau în săptămâna albă, udătura era alcătuită din brânză, din ceapă crudă, din bureți uscați sau din câteva măsline. Cina isprăvită, cei mai obosiți, învăliți în cojoace și cu căciula trasă peste ochi se lungiră pe lângă focuri, ceilalți se puseră la vorbă, vorbind despre treburile lor sau ascultând poveștile celor buni de gură.

Tabăra era alcătuită din oameni veniți din toate părțile, care mai târziu s-au topit în domnia Moldovei... Locuitorii aceluiași sat alcătuiau împrejurul aceluiași foc câte o ceată deosebită. Cam pe la mijlocul otacului, împrejurul unui foc voinic, erau adunați vreo douăzeci de codreni îmbrăcați cu chebe roșii sau albastre, cu bonde și nădragi de aba albastră cusute cu flori roșii sau galbene și încălțați cu ciubote lungi având turetci suflecate sub genunchi. Toți tineri și veseli, o duceau într-o șagă și într-un râs; trei ploști mari se plimbau necontenit de la unul la altul și, după ce se isprăvise cina, unul din ei, un flăcău oacheș de vreo douăzeci de ani, nalt și spătos, scoase dintr-o căruță o lăută și începuse a cânta. Cu încetul tinerii de pe la alte focuri se adunase, alcătuind împrejurul cântărețului, care nu se mai ostenea, un cerc din tot tineretul otacului.

Alăturea, lângă alt foc, mai mic, ședeau vreo zece moldoveni din satul Cristești de pe Moldova aproape toți oameni făcuți, și ascultau vorbele unui bătrân cu barbă și plete albe, dar încă rumen la față și voinic.

— Nu, băieți, zicea bătrânul, nu m-ați înțeles: nu am vrut să zic că-i bine de noi și că românul are astăzi o soartă de care trebuie să fie mulțămit și să aștepte pentru a se jălui ca să i se ieie și cenușa din vatră. Văd și eu ca și voi toate nevoile ce sunt pe capul nostru, nedreptățile și jafurile ce le suferim, dar ni s-o urât de plângerile care le aud de ani de zile. Barba mea din neagră ce era s-o făcut albă de când aud că Sas mănâncă țara, că cnejii și juzii jefuiesc pe săteni, că birurile și jafurile nu mai sunt de suferit și că românul seamănă mălaiul și crește vite nu pentru dobânda lui dar pentru folosul domnului, a judelui sau a ungurilor. Sunt ani de când îl aud văitându-se că se iau trei dijme în loc de una, că dreptate pentru cel slab nu este și că n-o mai rămas nevastă sau fată frumoasă care să nu fi fost necinstită de fiii lui Sas. Se vede că tot nu ne-o răzbit încă destul, că mare din cale afară fiind răbdarea românului cuțitul nu o ajuns încă la os. Nu ajunge că ne aduce la sapă de lemn, nu ajunge că ne ia bucățica din gura copiilor, nu ajunge că își bate joc de nevestele și de fetele noastre, să vede că tot ar mai trebui să ne facă ceva ca să strigăm în sfârșit: destul! Căci de ni s-ar părea că ajunge, nu ne-am mai jălui ca muierele și am apuca pe o cale care să ne poată duce la scăpare. Vedeți bine că jalbele și nemulțămirile noastre nu sparie pe vodă, nu-l fac să-și schimbe calea și Dumnezeu știe dacă le cunoaște! Nu este zi în care numele lui să nu fie blestemat: iarna la șăzătoare, dumineca la crâșmă, pe drumul mare la fiecare popas, n-auzi pe român decât jăluindu-se și ocărând stăpânirea. Iar vodă lasă țara să se plângă în tihnă și o mănâncă pe zi ce merge mai mult, doar știe că românul latră dar nu mușcă.

— Dar ce vrei să facem, pe ce cale să apucăm, moș Marine? întrerupse unul din oameni.

— Ce să facem și cum să facem, Andrei, nu e aici locul s-o spunem. Înainte de toate trebuie să ne dăm seamă că cu vaietele și cu plânsetele nu putem ajunge la nimica. Câtă vreme Sas și dirigătorii lui vor vedea că față cu fărădelegile lor noi plângem dar ne supunem ei vor urma înainte cu ele; faptele lor în loc de a se mai astâmpăra vor crește din ce în ce: vedeți că nevoile și greutățile noastre sporesc din zi în zi.

— Așa este, dăjdiile se înmulțesc în fiecare zi, zise alt cărăuș. Acum patru ani dădeam a doua dijmă pentru ca să plătească vodă birul țării către tătari; tătarii sunt goniți peste Nistru și noi nu numai că tot mai dăm acea dijmă dar s-o mai adăugat încă una sub cuvânt că trebuie să plătim cheltuielile făcute de vodă cu oștile ungurești care ne-au ajutat ca să alungăm pe păgâni.

— Și ai să le vezi urcându-se și dintr-atâta, Stoiene, întâmpină Marin, cu plângerile noastre și cu răbdarea noastră avem să ajungem să luăm noi una din rodul pământului și al muncii noastre și să dăm nouă stăpânirei.

— Și juzii din zi în zi să fac mai lacomi, zise alt român care până atunci nu vorbise; din trei zile de clacă câte erau de obiceiu să se facă judelui până mai an, se cer astăzi șase și șeapte. Ș-apoi judecățile lor, ce feluri de judecăți sunt! Fără plocon nu te primește nici să-i vărbești; dacă i-ai dat plocon iar acel cu care te judeci i-a dat altul mai mare, ori câtă dreptate ai avea tot te dă rămas.

— Ș-apoi cum vrei să fie altfel, Ioane? zise Marin. Ungurii ca să scoată bani mulți din țară, îl lasă pe Sas să jupuiască cât poate și cât vrea, iar Sas ca să găsească unelte care să-l ajute în jafurile lui, lasă pe juzi și pe ceilalți diregători să jupoaie pe român după placul lor, și noi, cei din sus, nu suntem cei mai de plâns.

Ați auzit la Ocnă ce ne spuneau bieții oameni de pe aice. Ei sunt amestecați cu ungurii și preoții papistași sunt tari și mari la dânșii. Pe lângă că plătesc toate dăjdiile care ne apasă pe noi, mai dau încă o dijmă, a patra, unui vlădică unguresc care nici nu șede pe la noi. Dajdia este strânsă de popii și protopopii lui, și ei își mai fac și râs de români. Ați auzit ce ne spunea omul cel care l-am lăsat în satul prin care trecurăm pe la toacă, Pleșeștii? Cum avea el două fete, pentru păcatul lor frumoase, cum o trimes protopopul papistaș din Târgul-Trotușului să le ridice cu de-a-sila sub cuvânt că satul este închinat bisericii lui și are dreptul să le ieie ca slugi, și le-o trimes pe urmă înapoi după ce le necinstise! V-au spus oamenii cum prigonesc papistașii pe preoții noștri și cum vor să întoarcă pe români de la legea lor, cu de-a-sila. Sas este voievod și peste văile de aice dar, în loc să apere pe bieții oameni care sunt de o credință cu dânsul, el ține cu papistașii. Preoții lor mare trecere au la el, șî mulți zic că vodă gândește că, cu vremea, să se lepede de legea noastră și să se facă și el papistaș ca să fie și mai bine văzut de unguri. Atunci aține-te și vei vedea prigonire!

Uitați-vă, iată, oameni fericiți, urmă moșneagul arătând cu mâna la focul de alăturea, împrejurul căruia ședeau codrenii și unde veselia, mulțămită cuprinsului ploștelor și al cântecelor, se făcuse din ce în ce mai mare și mai zgomotoasă. Ei n-au nici stăpâni străini, nici voievodul lacom pe capul lor; cnejii aleg dintre ei câte doi căpitani pentru a-i duce la război când se încearcă tatarii sau alții să-i calce și să-i judece în vreme de pace. Iar cnejii sunt drepți cu oamenii și, fiind pe vecie stăpâni, nu se lăcomesc să-i sărăcească spre a se îmbogăți ei cât mai curând. Pricep că dacă ar face una ca asta ar rămânea pe urmă copiii lor fără venit. Și apoi nici codrenii cei de rând nu sunt oameni să se lese să fie nedreptățiți de cineva. La dânșii n-ar putea vreun cneaz să iee ceea ce nu este de drept a lui și mai ales nu ar îndrăzni fiii unui căpitan să necinstească casele oamenilor, chiar a celor mai săraci. Se vede că numai noi suntem mai răbdători și mai blajini.

— Zău, nu te înțeleg, moș Marine, zise din nou Andrei, la început ne-ai zis că te-ai săturat de plânsetele oamenilor și că ai vrea să-i vezi lăsându-se de ele pentru a apuca calea care să ne ducă la scăpare. Și tot dumneta de un ceas ne înșiri întreg pomelnicul nevoilor noastre fără a ne arăta vreo cale de mântuire!

— Am vrut să vă arăt, răspunse bătrânul, că vă plângeți de un veac de om, de o sumedenie de nevoi care, într-adevăr, ne apasă pe toți, dar că vă mărginiți numai la plângeri. Din păcate, deși nevoile nu mai sunt de suferit, nu vă gândiți la ce este de făcut pentru a le înlătura. Eu vă zic lămurit vouă, oameni din satul meu precum și tuturor acelor care vorbim aceeași limbă, împărtășim aceeași credință și zăcem sub același jug de nevoi: conteniți cu plânsetele și luați cu toții hotărârea bărbătească de a le pune capăt. Viața care o duceți este prea ticăloasă pentru ca să puneți vreun preț pe ea; fiți deci gata s-o jertfiți pentru a întemeia copiilor voștri un viitor mai bun, care să fie într-adevăr o viață omenească.

— Prin urmare dai a înțelege că trebuie să ne sculăm asupra lui vodă și a ungurilor? Dar ce putere avem noi să stăm împotriva lor? zise Stoian.

— S-ar găsi mijloace dacă am fi hotărâți cu toții să jertfim și viața și puțina avere ce ne-o mai rămas pentru mântuirea noastră și a copiilor noștri. Mulțimea ar fi cu noi, căci ea este nemulțămită, vodă are cetăți și oșteni, dar ar cădea cetățile și ar fi biruiți oștenii dacă fiecare din noi ar fi hotărât să nu părăsească lupta decât mort sau biruitor. Mai multă putere dă credința că lupți pentru dreptate și că mântuirea o poți găsi numai în urma izbândei, decât cetăți și lefegii.

— Păunașul Codrilor doară nu are nici cetăți nici cei mulți lefegii și-și râde de Sas, de juzi și de crijații de la Neamțu, zise Ion, iată un prieten adevărat al nevoieșilor! Oamenii lui Sas și ungurii spun că-i lotru și s-o pus preț pe capul lui, dar mai mari lotri sunt Sas și juzii care jăfuiesc pe cel slab și sărac. Păunașul Codrilor lovește numai pe cei tari și puternici; pe Sas, pe unguri și pe diregătorii lacomi și jacași. Pe oamenii saraci totdeauna i-o ajutat.

— Așa este, zise Andrei, am un cumătru în satul Costișa pe Bistrița, om bătrân și scăpătat. Îi murise boii în toamna trecută tocmai când era să-și cunune fata căreia îi făgăduise că-i dă boii de zestre. Părinții mirelui voiau acuma să strice logodna fiindcă nici flăcăul nu prea avea stare. Era necăjit de tot bietul român, când iată că într-o bună dimineață, sculându-se și ieșind pe prispă, vede în bătătură o păreche de juncani frumoși de-ți alunecau ochii pe dânșii. Unul din ei purta o talancă spânzurată de gât, iar celălalt o tăbliță de lemn cu slove pe dânsa. Omul, socotind că sunt vite pripășite sau de furat se duce cu ele la popa ca să vadă ce înseamnă slovele. Iar popa, după ce le citește, îi spune că stă scris pe tăbliță că Păunașul Codrilor dăruiește lui Vasile a Cucului, așa să numește cumătrul meu, o păreche de juncani pentru ca să nu-i rămâie fata nemăritată. Am văzut juncanii cu ochii mei și pot spune că nu găsești adesea vite așa de frumoase.

— Faptele cele bune ale Păunașului Codrilor nu se mai pot număra, spuse Stoian. Oamenii din Budești, de pe Cracău, pornise în vara trecută să facă din nou biserica din sat arsă de tătari, acum patru ani. Când era clădirea gata, s-au trezit că nu au cu ce s-o îmbrace și tocmai atunci cade o pacoste mare peste ei: se găsește pe hotarul satului un neamț de la Cetate, mort. Aflând crijații, vin cu putere în sat și cât pe aici era să-i deie pârjol; numai cu greu i-au îmbunat oamenii plătindu-le o gloabă cumplită, rămânând lipiți pământului și datori pe toată viața unor negustori din Piatra. Rămâneau fără biserică de n-ar fi trimes Păunașul Codrilor, prin un necunoscut, popii bani destui ca să îmbrace biserica cum n-ar fi fost în stare s-o îmbrace oamenii niciodată. Au adus treizeci și șase de preoți și de diaconi ca s-o sfințească și tot le-o mai rămas bani ca să plătească gloaba aproape întreagă.

— Dar câte fete sărace n-o măritat, pe câți nenorociți care nu aveau cu ce să-și plătească gloabele nu i-o scăpat de la închisoare? Rău a făcut Păunașul Codrilor numai lui vodă și ungurilor, juzilor și cnejilor vânduți lor! Auzit-ați de Micu, cneazul de la Bahna? El sărăcise pe niște biete femei văduve luându-le stupii din prisacă și vitișoarele din bătătură sub cuvânt că i-ar fi rămas niște datorii de la soții lor. Păunașul Codrilor i-o trimes răspuns prin un cioban că de nu dă avutul lor femeilor înapoi, până în trei zile, are să-l facă să se căiască. Cneazul, drept răspuns, o pus să țintuiască pe cioban de o ureche, în fața crâșmei, și o scos toți oamenii ca să străjuiască zi și noapte împrejurul hotarului. Dar, tocmai la trei zile, într-o dimineață, s-o găsit cneazul țintuit de același copac la care țintuise pe cioban, dar de amândouă urechile. Iar cireada de vite a Micului pierise peste noapte și cneazul n-o putut să puie mâna pe dânsa până când n-o dat vadanelor înapoi îndoit cât le răpise.

— Iată aproape anul de când o năvălit la Pângărați asupra lui Dragomir, fiul vitreg al lui vodă, când ducea peste munți birul țărei și i l-o luat, rănindu-l și fugărindu-i oștenii. Pe capul lui este pus preț mare de vodă și de unguri și nu numai că nu-i prins, dar pe zi ce merge auzim de vr-o ispravă nouă. Oare cine să fie el, moș Marine?

— Nu știu cine-i Păunașul Codrilor, Neculai, nici de unde vine; știu numai că-i român răspunse scurt unchiașul.

— Acuma au pus și bârlădenii preț pe capul lui, urmă Neculai.

— Da pentru ce? întrebară ceilalți. El de români nu se leagă afară de acei vânduți lui Sas și ungurilor. Ce legătură au oare bârlădenii cu dânșii?

— Sunt bârlădeni și bârlădeni, răspunse moș Marin. Cei din oraș nu se potrivesc cu cei de la țară; cnejii și românii din sate n-au nici în clin nici în mânecă cu vodă și cu ungurii, dar cu târgoveții stă treaba astfel. Știți că în vara trecută Păunașul Codrilor o pus la toate vămile niște tăbliți, pe care stă scris că de acum înainte orice negustor străin intră sau iesă din țara Moldovei are să-i plătească și lui aceeași vamă ce o plătește lui vodă. Nu s-o putut afla cine o pus tăblițele; ele s-au găsit pe la toate vămile în aceeași dimineață, bătute de o prăjină înfiptă în pământ; însă, de atunce, n-o fost în stare niciun negustor străin să treacă prin țară fără a plăti vamă Păunașului.

Le ieșea înainte, el sau tovarăși de ai lui, și dacă nu dădeau vama cerută de bună voie, erau siliți s-o deie îndoită, de nevoie. Cum trebuie să știți, de la Țarigrad intră pe Dunăre o mulțime de mărfuri străine și merg din Țara Ungurească și din țară leșască la Țarigrad, tot prin Dunăre. Bârlădenii cumpără din aceste mărfuri pentru a le desface la dânșii și la noi. Luând Păunașul Codrilor încă o vamă peste acea luată de bârlădeni și de Sas, pe lângă că mărfurile se scumpesc din pricina asta, apoi negustorii streini se feresc de a mai trece pe aice și precupeția bârlădenilor tânjește. De aceea, târgoveții fiind de o bucată de vreme tari și mari în țara bârlădenilor, vor cu orice preț să scape de Păunașul Codrilor și au juruit o mulțime de bani, două sute de zloți, aceluia care îl va da prins sau lor sau lui Sas. Dar socot că nu se va găsi niciun român în stare să facă o faptă așa de mișelească.

— Oare unde stă el și câți tovarăși are? întrebă din nou Neculai.

— Cred că stă prin codri, răspunse Marin, iar tovarășii lui sunt câteodată mulți altă dată puțini, după împrejurări. Când o luat birul țării din mâinile lui Dragomir, se zice că ar fi avut cu el vreo optzeci de oameni, altădată o ieșit înaintea negustorilor numai cu trei sau patru inși, uneori chiar singur.

— Dar oare l-o văzut vreodată cineva? Ce fel de om este el? Unii zic că-i tânăr, alții că-i bătrân. Unii îl fac frumos ca soarele, alții spun că-i mai urât decât dracul, ziseră mai mulți deodată.

— Nu l-am văzut niciodată, răspunse Marin, dacă-l voi întâlni cândva, vă voi spune și vouă cum este la față și la trup.

V - Oaspele cărăușilor codreni

Tocmai atunce, cântecele și gălăgia ce o făcea tineretul adunat împrejurul focului codrenilor, încetând deodată, moș Marin și tovarășii lui făcură mișcarea firească omului când încetează un zgomot cu care se deprinsese.

Uitându-se în acea parte, văzură că tăcerea era datorită sosirii înaintea acelui foc a doi călăreți.

— Dorim bună sară și sănătate, rosti un glas puternic.

— Mulțămim dumitale și-ți dorim și noi asemene, răspunseră codrenii într-un glas.

— Am văzut focul vostru de departe și am venit pentru a vă ruga să ne dați voie să ne mai uscăm hainele ude de ploaie, urmă străinul.

— Sunteți bine venit, răspunse unul din codreni, care părea mai de seamă, un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani, nalt și mlădios, cu ochi vioi și cu musteața castanie răsucită în sus, cu plăcere vă facem loc și la ploscă, și întinse spre drumeț o ploscă de lemn putând cuprinde vreo două vedre.

Străinul care vorbise descălecă, se apropie și pășind înspre codrean, îi luă plosca din mână zicând:

— Mulțămim pentru amândouă și să fie cu bine, apoi ducând plosca la gură, trase o dușcă zdravănă.

— Bun vin prietene, zise el dându-i plosca înapoi, fac rămășag că-i de la Odobești și o trecut de patru ani.

— Ai gâcit, nene, răspunse codreanul râzând, se vede că ești cunoscător și deprins cu vinațuri bune. Dar, parcă erați doi, și luând iar în mână plosca o întinse celuilalt călător care descălecase și el și ținea caii de frâu.

Lumina focului bătea acuma în plin asupra călătorului care vorbise și cărăușii rămaseră uimiți de statura și de frumusețea feței lui. Sub fruntea largă cuprinsă între plete lungi castanii, luceau doi ochi negri, mari, plini de viață și de foc; nasul era drept, de chip frumos, cu nările mișcătoare, mustețile ceva mai deschise decât părul și răsucite în sus, lăsau să se vadă gura mândră și rumenă.

Purta îmbrăcămintea unui mocan cuprins: căciulă neagră mare, țuguiată; peste cămeșa de pânză de in, un pieptar de piele de oaie cusut cu flori negre și roșii, pe deasupra pieptarului o bondă de suman. Era încins cu un chimir lat de piele neagră, bătut cu flori tot de piele; ițarii de lână intrau în ciubote de iuft rusesc care să suiau până la genunchi. Peste chimir se vedea o curea de care era atârnat un paloș lung cu mânerul de os. Nu i se putea da mai mult de douăzeci și patru până la douăzeci și cinci de ani și dacă fața arăta o fire voinică, statura lui de urieș, umerile late, brațele lungi și mânele frumoase dar mari, făceau dintr-însul o icoană a puterii. Acel ce-l însoțea era un mocan de statură mijlocie și de făptură îndesată; părea cu vreo zece ani mai în vârstă decât tovarășul lui și deși purta îmbrăcăminte de aceeași croială era lesne de gâcit din înfățoșarea lui față de cel dintâi că unul era stăpân iar celălalt slugă.

Caii străinilor atrăseseră de la întâia vedere băgarea de seamă a codrenilor, atât de iubitori și de cunoscători de cai frumoși. Cel de pe care descălecase întâiul străin era un armăsar sur, rotat, celălalt o iapă neagră; capul mic cu ochii blânzi dar vioi, gâtul vânjos, coama deasă, părul luciu și picioarele vânjoase ale calului arăbesc se unea la ei cu pieptul lat, și sapa puternică a dextrierilor încălecați de cavalerii îmbrăcați în fier din apusul Europei. De oblâncul fiecărei șei era atârnată în partea stângă, de o curea, o ghioagă năstrujită iar dinapoi, de fiecare plocad, era legat un arc, în tocul lui de piele și o tolbă de săgeți.

— Frumoși cai mai aveți, nene, zise codreanul care le întinsese plosca cu vin, și care nu-și putea lua ochii de pe ei, deși sunt încă departe de bătrânețe, prin multe țări oștit-am și mulți cai văzut-am, dar numai un singur loc știu unde să se crească acest soi.

— Trebuie să-l cunoști bine, răspunse străinul, ei vin chiar de la voi, căci, după port, văd că sunteți codreni de la Tigheciu. Mi i-o trimis un fruntaș al vostru care îmi este prieten bun. Trebuie să cunoști pe Gheorghiță al Șalgăi?

— Cum nu, răspunseră codrenii într-un glas și cu o mirare voioasă pe fața lor, el o fost ales în toamna trecută căpitan de codru și este cneazul nostru.

— Atunci, adăugă cel care părea mai mare printre ei, trebuie să fii Mihu, tovarășul lui Gheorghiță, în oștile leșești, fratele lui de cruce, despre care vorbește într-una.

Ești omul care n-are păreche în mânuirea paloșului și a suliței, arcașul care nu știe ce vrea să zică a da greș, ești Mihu cel grozav care rupe potcoava cea mai groasă în două, numai cu câte două degete de la fiecare mână! Mă bucur că te cunosc! Eu mă numesc Toma Făgău, sunt din satul lui Gheorghiță și omul lui. Dar înainte de a te odihni, hai să mai cinstim o dată în sănătatea căpitanului nostru și a fratelui său de cruce, și îi întinse plosca din nou...

Mihu, luând-o răspunse:

— Să trăiască Gheorghiță, căpitanul vostru și fratele meu de cruce, să trăiți și voi, codreni voinici (...)

După ce bău, plosca trecu iar din mână în mână iar Mihu așezându-se lângă foc, alăturea cu Toma începu să întrebe de Gheorghiță, cum îi merge și ce i s-a mai întâmplat de când s-a despărțit de el.

Dacă oamenii dimprejurul lui moș Marin s-ar fi uitat la el în clipa în care Mihu, descălecând, se apropiase de foc, ei ar fi văzut că moșneagul tresare ușor și că o mirare mare se oglindește pe toate trăsăturile lui. Dar aveau și ei ochii ațintiți asupra străinului, și bătrânul își alcătuise iar, aproape îndată, o față nepăsătoare deși nu pierdea nimic din ce se petrecea și se zicea alăturea. Focul cristeștenilor fiind aproape stins, moșneagul trimise pe unul din tovarăși să aducă câteva lemne de luncă. Apoi, zicând că începe a-i fi frig, se duse și el să se mai încălzească la focul codrenilor care dădea semne de viață lungă căci ei, după ce aprinseseră un plop întreg, mai făcuse alăturea și o stivă de uscături spre a-l hrăni necontenit. Marin se așeză drept în fața lui Mihu și începu să-și încălzească când o mână când cealaltă, când un picior când celălalt, părând cu totul nepăsător la cele ce se petreceau și se ziceau împrejurul lui Mihu, vorbind cu Toma, dădu cu ochii de moșneag și fără a da niciun semn de mirare, ținu ochii ațintiți asupra lui, așteptând să arunce și Marin o privire spre el și, când acesta în chipul cel mai firesc se uită la dânsul, Mihu îi făcu cu ochiul semn neînțeles pentru ceilalți la care bătrânul răspunse în același fel.

— Când veneam spre voi, zise Mihu codrenilor, se auzea un cântec frumos, oare de ce o fi amuțit cântărețul, parcă văd o lăută în mâna flăcăului celui oacheș.

— Văru-meu Filip, este un cântăreț vestit la noi, zise Toma. El este în stare să cânte trei zile și trei nopți de-a rândul, fără a răguși și fără a zice de două ori același cântec.

— Îmi plac și mie cântecele, zise Mihu, și deoarece m-ați primit atât de bine și m-ați bucurat cu vești bune de la prietenul meu cel mai drag, dacă nu vă este cu supărare, v-aș cere lăuta și v-aș cânta și eu ceva.

— Ne va fi cu mulțămire, răspunseră voios codrenii și dându-i-se lăuta, Mihu cu un glas puternic, dar cald, începu să cânte.

El zise mai întâi un cântec de iubire, dulce și plin de dor, apoi un cântec vitejesc care însufleți adunarea. Cerură cu toții să-l mai cânte odată, dar Mihu le zise că are altul care poate le va plăcea și mai bine.

Și începu să zică durerea unei mame încă tânără și frumoasă, care se plânge fiului ei că un străin lacom și varvar a bătut-o, a pradat-o, a batjocorit-o și și-a făcut râs de ea.

Flăcăul care este voinic și începe a învârti paloșul, întreabă, nebun de mânie, care este numele acelui neom pentru ca nu cumva să treacă noaptea fără ca acea rușine să fie răzbunată.

Mama răspunse că el este prea tare și prea mare pentru ca un copil să-l poată învinge.

Flăcăul zice ce mânie cumplită simte pentru ocara făcută ei, ființei celei mai frumoase, celei mai duioase, celei mai sfinte din lume, îi dă inimă de leu și putere de zmeu care-l vor duce la biruința, ori cât de mare și de tare ar fi potrivnicul lui, înfruntă zece morți dar nu mai rămâne niciun ceas nerăzbunat.

Atunci mama îi zice că ea nu a fost batjocorită de nimeni dar că o mamă mai mare, mai frumoasă, mai dulce și întru toate sfinte, mama țară, este zilnic prădată, batjocorită și pângărită de un voievod lacom plătit de dușmani străini.

Dacă mama pentru o ocară făcută ei a dat fiului său inimă de leu și putere de zmeu, apoi nemărginit mai mare trebuie să fie mânia ce o simte pentru ocara făcută zilnic mamei țări; inima trebuie să-i fie cât zece inimi de leu și puterea cât puterile întrunite a zece zmei.

Flăcăul cade în genunchi înaintea ei și-i mulțămește fiindcă l-a deșteptat din amorțirea în care trăise până atunci și jură că pleacă fără întârziere să lupte împotriva acelor care-și fac râs de țară, ca să-i răpuie. Când Mihu tăcu, izbucniră din toate părțile strigăte însuflețite de mulțămire care păreau că nu mai au sfârșit.

După ce se făcu puțină liniște, Mihu zise:

— Ne vom mai vedea și altă dată și atunci vă voi cânta și partea a doua a cântecului: lupta și biruința flăcăului căci poate va da Dumnezeu ca până atunci el să iasă biruitor.

— Amin! Să deie Dumnezeu! Așa să fie! se auzi din toate părțile și în ochii tuturor celor de față se citea acuma dorul de voinicie și de răzbunare.

Apoi Mihu, după ce zise un nou cântec de iubire, dădu lăuta lui Filip rugându-l să-i mai arate și el cum se cântă în codru.

Noaptea era înaintată când Mihu făcu iar semn din ochiu lui moș Marin care nu-și schimbase locul. Atunci bătrânul sculându-se, se întoarse iar la tovarășii lui care aprinseseră focul din nou și strânseseră destule uscături pentru a-l face să ție până la ziuă; dar în loc să se culce, el zise că merge în luncă să vadă dacă străjerii-și caută de datorie. Strecurându-se printre care și printre focurile aproape stinse, își luă drumul spre apă dar, când ajunse la marginea otacului cârni spre stânga și ajunse la drum, îl urmă pe o depărtare de vreo sută de stânjeni apoi dând peste o bucată mare de stâncă în marginea drumului, se tupi lângă ea.

Mihu, puțin după plecarea lui Marin, se sculă zicând lui Toma:

— Hainele mi s-au uscat bine și caii s-au odihnit, calea mea fiind încă lungă sunt silit să mă despart de voi. Vă mulțămesc pentru prietenia ce mi-ați arătat-o și te rog să spui lui Gheorghiță că nădăjduiesc să mă întâlnesc cu el în curând. Am niște turme de oi pe valea Chinezei, trebuie să văd cum au iernat și ce-mi fac ciobanii; cu acel prilej mă voi repezi și până la codru. După ce codrenii îl siliră să mai aducă încă o dată plosca la gură, Mihu își luă rămas bun de la toți, strânse cu căldură mâna lui Toma apoi, încălecând el și cu tovarășul lui, apucară pe drum la vale.

Când ajunseră în dreptul stâncei lângă care era tupit moș Marin, se auziră trei șuierături ușoare. Mihu opri calul. Bătrânul se apropie de el.

— Dorim sănătate, căpitane, zise el încet.

— Bucuros de întâlnire, moș Marine, răspunse Mihu. Ai vreo veste pentru mine?

— De o săptămână și mai bine te caută părintele și Petrea Cărăbuș prin oameni trimiși în toate părțile; focurile de vestire ard în fiecare noapte pe vârfurile munților și nimeni nu știe unde te afli.

— Am fost înștiințat, răspunse Mihu, că pe la trecătoarea Oituzului au să intre niște negustori ducând marfă din Lipsea și din Brașov la Țarigrad. După cât mi se spunea ei trebuiau să intre numaidecât în țară și crezând că voi zăbovi numai o zi sau două, n-am mai dat de veste nici părintelui nici lui Petrea. Dar negustorii au plecat numai azi din Brețcu unde au stat zece zile din pricina ploilor. I-am vămuit fără nicio împotrivire din partea lor și acum mă întorceam în sus. Nu mă mir că nu s-au văzut focurile căci munții sunt ascunși de neguri. Oare știi de ce mă caută?

— După cât am putut înțelege, Sas trimete iar bani peste munți. De astă dată merg cu ei doi feciori domnești: Dragomir și Ștefan. Pe lângă un steag întreg de oșteni de ai lui vodă se strâng și oamenii din satele supuse Cetății. Părintele și cu Petrea au luat toate măsurile pentru a aduna un număr îndestulător de oameni de ai noștri, dar fără de dumneata nu prea am nădejde de izbândă.

— Nu știi când trebuie să plece?

— Dragomir și cu Ștefan trebuie să fi ajuns azi la Neamțu și nu știu cât vor popăsi acolo. S-ar putea să plece chiar mâine, dar eu cred, că tot are să fie nevoie de o zi pentru a aduna oamenii de prin sate. Oricum, cel târziu poimâine trebuie să plece, așa că dacă vrei să fii de față n-ai nicio clipă de pierdut, grăbește.

— Caii ne sunt odihniți, zise Mihu, și mâine de amiazi voi fi la Neamțu; de vor fi plecat ai noștri îi voi întâlni pe drum.

— La toate răspântiile vei găsi veste de la părintele înștiințându-te despre mersul lor.

— Oare nemții de la Cetate întovărășesc și ei pe oamenii domnești? mai întrebă Mihu.

— Crijatul cel bătrân care e mai mare peste Cetate a plecat de vreo zece zile peste munți cu nevasta lui luând cu sine vreo cincisprezece nemți, așa că n-au mai rămas acolo decât crijatul cel tânăr cu vreo zece, doisprezece oșteni și nu cred să poată lăsa Cetatea pustie.

— Lupta va fi deci numai cu lefegii lui vodă căci oamenii din strânsură nu ne vor sta împotrivă; îndată ce vor năvăli ai noștri, vor rupe-o de fugă, zise Mihu.

— Dacă vor ști că ești de față, cu bună seamă că nu vor fi nebuni să-și puie viața în primejdie pentru Sas și să se opuie dumitale. Mulți din ei chiar poate că ți-ar da ajutor, căci ai făcut o mulțime de bunătăți prin satele acele și printr-însele avem mulți oameni pregătiți pentru lucrarea cea mare.

— În tabăra asta, zise Mihu, arătând spre otac, sunt adunați oameni cam din toate părțile țării și de peste Siret și Prut, luatu-te-ai în vorbă cu dânșii de departe ca să afli cum gândesc ei și dacă avem sorți să avem cu noi obștea pentru împlinirea scopurilor noastre?

— Din toți moldovenii cu care am vorbit n-am găsit nici măcar unul care să nu fie sătul de câte le îndură și să nu urască pe Sas. Sunt încredințat că chiar mâine, dacă ar vrea părintele, s-ar scula țara ca un singur om asupra lui vodă.

— Poate că de acuma nu va mai trece mult și va sosi ceasul în care vom da-o pe față. Dar, rămâi sănătos, moș Marine, căci trebuie să mă grăbesc dacă este să joc și eu în horă.

— Să ne vedem cu bine, căpitane, răspunse moșneagul. Călăreții se făcură în curând nevăzuți, luând drumul pe Tazlău în sus, iar moș Marin apucă spre luncă.

VI - În care facem cunoștința unui neamț foarte îndrăgostit

Aproape de vârful Capotei, în mijlocul unei poieni din Cirtolom, pe drumul ce duce de la Borzești pe Trotuș, la Răcăciuni pe Siret, se vedea în vremea în care se petreceau întâmplările care le povestesc, un rateș mare de piatră acoperit cu șăndrilă.

Clădirea era îndoit de lungă cât era lată. Una din fețele mai lungi privea spre Trotuș, cealaltă înspre Siret. La capătul de la deal, în păretele despre apus, era o poartă mare de stejar în două canaturi prin care intrai într-un fel de sală mergând până la jumătatea clădirei. Poarta era destul de largă pentru a lăsa să intre carele mocănești cele mai largi, înhămate cu patru cai buziș. În stânga sălei se vedeau ușile și ferestruicile a douăsprezece chilioare menite a adăposti pe călători, iar în dreapta ușile odăii care slujea de crâșmă, a altor patru odăi și a cuhnei. În capătul sălei, la dreapta, era un grajd cu stănoage și corlăți, iar în stânga un loc slobod sub acoperământ unde se adăposteau trăsurile. În păretele care privea înspre Siret, din jumătate de stânjen în jumătate de stânjen se vedeau deschizături înguste, numai de două degete și lungi de o palmă în chip de metereze. Tot astfel de deschizături se vedeau în dreapta și în stânga porții de intrare precum și în păretele de la vale, în fața acelei porți. Păretele despre miazăzi, cu privirea înspre Trotuș, avea șapte deschizături; o ușă și șase ferești. Două deschizături mari, fără geamuri, fără cercevele și o ușă erau a crâșmei, iar patru ferești mai mici luminau fiecare câte o odaie. Ușa crâșmei era alcătuită din blăni de stejar, groase de un lat de mână, legate pe dinăuntru cu șini puternice de fier încrucișate și prinse de lemn prin numeroase piroane. În partea dreaptă a acestei uși se vedea un oblonaș mișcător în balamale. În loc de ferești, precum am spus-o, erau două deschizături ce se puteau închide sau deschide, după voie, ridicând și scoborând niște obloane grele de stejar, întărite cu fier și legate de ușorul de jos prin balamale groase, în care se vedea asemene cât un oblonaș mișcător. Celelalte ferești, toate, aveau geamuri mici, rotunde, și erau apărate pe din afară prin zăbrele de fier, groase și încrucișate.

Două zile după cele povestite în capitolul din urmă, pe la toacă, se aflau în crâșmă doi inși. Unul era un bărbat nalt și spătos, cu părul și barba bălăi, cu ochii albaștri, cu trăsături regulate și chiar frumoase, a cărui îmbrăcăminte era acea purtată atunci în toată Europa de lefegii nemți, cunoscuți în țara lor sub numirea de landesknechte, pe care francezii au schimbat-o mai târziu în lansquenets.

Peste o haină scurtă de piele galbenă, purta o cămeșă de zale, strânsă la cingătoare printr-o curea de la care, în partea dreaptă, spânzura un junghier. De la altă curea, mai lată, ce trecea peste umărul drept și era prinsă sub brâu, atârna o spadă dreaptă, lungă și lată, cu mânerul în chip de cruce, menită a fi mânuită cu amândouă mânele.

Nădragii erau de piele galbenă, cu franjuri tot de piele la genunchi, acoperind în parte turetcile ciubotelor care se suiau până deasupra pulpelor. Coiful de oțel rotund, cu o pană de vultur și mănușile de piele îmbrăcate cu platoșele subțiri de fier, erau puse pe masa lângă care se așezase pe un scăuieș cu trei picioare. La părete era răzămată o suliță cu coada de lemn, lungă și scobită la mijloc, purtând sub fier o flamură neagră și argintie. Prin ușa deschisă se vedea, legat de căpăstru, la un stâlp la fața crâșmei, un cal sur, mare și puternic, cu frâul scos, care mânca voios ovăzul cuprins într-o traistă atârnată de capul lui. Sub șa, o zale deasă acoperea spinarea, coastele și deserturile calului, gâtul și pieptul îi erau acoperite de platoșe de fier și la pământ, lângă frâu, se vedea frunteiul, tot de fier, ce-i fusese scos pentru a-l lăsa să mănânce în tihnă.

A doua ființă care se afla în crâșmă, din dosul tejghelii, cu coatele răzămate pe ea, era o femeie care arăta a fi cam de douăzeci și cinci de ani și de o frumusețe neobișnuită. Părul bogat, bălan, bătea în roșu, fruntea scurtă era lată și albă ca zăpada, ochii mari, verzi, presărați cu aur, sub niște sprâncene mai închise decât părul, erau plini de viață. Chipul nasului era fără prihană, gura gingașă, cu buzele deschise, pline, roșii ca cireșile coapte, descoperea niște dinți mici, strălucind de albeață. Pielița întregii feți era străvezie, albă și rumănă. Gâtul alb și mlădios, linia umerilor fără greș, pieptul bogat. Din mânecile largi ale cămeșii, ieșeau brațele albe, purtând niște mâni mari dar strâmte, cu degetele lungi și subțiri, a căror albeață dovedea că frumoasa femeie le privea ca o podoabă menită a fi pururea scutită, nu numai de munca câmpului, dar chiar și de multe lucrări ale gospodăriei casnice. Purta o cămeșă de pânză de in albă, cu mânecile largi și, deasupra, o bondă de postav alb, cusută cu flori roșii; peste o fustă albă, o fotă de lână albastră cu dungi roșii, lăsând, pe partea stângă, să se vadă fusta și strânsă la cingătoare de o bată roșie și albastră.

Părul îi era strâns într-o basma de mătasă roșie ce-i acoperea toată partea de dinapoi a capului și a cărei capete îi cădeau pe spete.

Ostașul vorbea, și din când în când, întrerupea vorba pentru a sorbi din ulcica cu vin pusă dinaintea lui.

— Da, zicea el și după vorbă se cunoștea a fi neamț, dumneta tot mă porți cu vorba. De un an eu vin pe aice în fiecare lună și te rog să te înduri de mine, iar dumneata tot răspunzi că încă nu ești hotărâtă, că trebuie să mai aștept...

— Ți-ar fi părut poate mai bine ca din capul locului să răspund: nu, întrerupse frumoasa femeie râzând. Îți pot împlini lesne dorința și pot spune nu și acuma.

— Tot îți bați joc de mine, răspunse neamțul. Știi cât te iubesc și dumneta numai mă necăjești. Nu mă iubești de loc, numai râzi de mine. Ah! și îmi ești atât de dragă; de când te-am văzut numai la dumneta gândesc.

— Ia ascultă, Hans, zise ea, eu nici nu te-am rugat să mă iubești, nici nu ți-am făgăduit că te-oi iubi. Când mi-ai spus că vrei să mă iei de nevastă, ți-am răspuns că nu pot să mă hotărăsc așa, cu una cu două, să-mi leg soarta și să mă duc după un bărbat de alt neam și de altă lege. Văzând însă cât de mult ții la mine și că ești un bărbat frumos și un oștean voinic, ți-am spus să-mi dai vreme să mă mai gândesc și să mă deprind cu gândul de a-ți fi nevastă. De atunci m-am tot gândit și ceea ce mi se părea altă dată cu neputință, mi se pare astăzi lucru mult mai firesc și mai puțin greu. Mai aibi răbdare și, deși nu-ți pot făgădui numaidecât, totuși îțî zic că ai sorți mari să-ți fiu soție. Dacă pui pe mine prețul care zici că-l pui, nu-i mare lucru să mai aștepți câteva luni.

— Ah, Vidro, nu câteva luni, dar și câțiva ani aș aștepta bucuros dacă aș fi încredințat că odată vei fi a mea. Dar singură spui că nu poți să făgăduiești numaidecât, vrasăzică tot este primejdie să nu-mi fie implinită dorința. Gândește câtă grijă am eu departe de dumneta, când te știu aici, la o crâșmă pe drumul mare, unde vin fel de fel de oameni și ești așa de frumoasă încât nu te poate vedea niciun bărbat fără ca să te poftească.

— Și crezi poate că eu sunt femeie să mă uit la toți drumeții câți trec pe aici, întâmpină Vidra ridicându-se în picioare și lăsând astfel să se vadă falnica ei statură cu mijlocul subțire și mlădios. Crezi poate că acea pe care vrei să o iei de soție este femeie să mulțămească poftele călătorilor pentru a-și spori precupeția, urmă ea cu glasul răstit, cu sprincenile încrețite și cu ochii scânteietori. Îți bați joc de mine fiindcă sunt o femeie singură...

— Nu, Vidro, nu, răspunse neamțul îngrijit de supărarea ei și îmblânzindu-și glasul, nu înțelegi, ești prea iute. Eu cred că ești curată ca un înger, dar trece pe aice multă lume, pe mine nu mă iubești și poate să-ți placă vreunul din ei și atunci vei uita pe bietul Hans și vei merge după acela care poate va fi mai frumos și mai bogat decât Hans! Eu de asta mă tem și, zicând aceste cuvinte cu jale, neamțul ridică iar ulcica cu vin la gură, dar zadarnic o răsturnă căci nici nu mai era nicio picătură într-însa.

Vidra luă atunci în mână un ulcior mare ce se găsea lângă dânsa și, ridicând oblonul din mijlocul tejghelii, merse la masa unde ședea Hans și umplu din nou ulcica neamțului. Apoi, punând ulciorul iar la loc, rămase în picioare lângă tejghe.

— Lucrul despre care vorbești, zise ea, s-o întâmplat o dată, dar sunt mulți sorți că n-are să se mai întâmple de acum înainte. Nu mai sunt eu femeie să mă îndrăgostesc în cel de întâi făt-frumos ce-mi va ieși înainte. Destule necazuri tras-am cu bărbatul meu care o murit. El era tânăr, frumos și bogat dar din tinereța, frumuseța și din bogățiile lui făcea partea cea mai mare altora, nu mie care mă prăpădeam după dânsul. Când o murit, ucis din pricina unei femei, m-o lăsat săracă pe drumuri și, de nu mă lua la dânsa mătușa Sanda, nu știu unde ajungeam. Mie îmi trebuie un bărbat statornic și cuminte, lângă care să pot trăi liniștită. Până astăzi din câți m-au pețit ești cel către care mă trage inima și mintea mai tare.

— Dragă Vidră, zise Hans, fii încredințată că voi face tot pentru ca să fii fericită. Jur că, de când ochii mei te-au văzut pentru întâia oară, de atunci nu m-am gândit la altă femeie și cât voi trăi nu va fi alta pentru mine. Dar, îndură-te de mine, nu mai pot îngădui asemine traiu, necontenit tremur să nu cumva să te pierd. Aș aștepta cât de mult dacă cel puțin nu ai trăi într-o crâșmă. Mută-te la Trotuș sau la Bacău sau la Piatră și voi fi liniștit. Dacă ți-i milă de Hans, te rog, mută-te de aici.

Vidra scutură capul.

— Nu pot să părăsesc pe mătușa care mi-o făcut atât bine, mai ales acuma când e slabă și bolnavă. Ș-apoi ce-aș face eu singură într-un oraș? Acolo primejdia de care te temi ar fi cu mult mai mare, căci m-ar vedea lume mai aleasă. Aice, într-adevăr, trec mulți, dar știi bine că eu nu mă port prin crâșmă și stau mai totdeauna în odaia mea. Numai când vine vreun prieten vechi, mă mai arăt; avem slugi care poartă grija crâșmei. Trebuie deocamdată să ai răbdare...

— Până când? întrerupse Hans supărat.

— Deocamdată, răspunse Vidra, așteaptă până la toamnă, îți făgăduiesc că atunci îți voi da un răspuns hotărâtor.

— Și la toamnă vei fi nevasta mea? întrebă Hans voios, sculându-se de pe scaun și apropiindu-se de Vidra.

— La toamnă îți voi da un răspuns hotărâtor și cred, zise ea plecând ochii în jos, că voi zice da.

Hans, care se afla acum lângă dânsa nu-și mai putu stăpâni bucuria și făcu o mișcare pentru a o strânge în brațe și a o săruta; dar ea, sprintenă ca o șopârlă, lunecă din brațele lui. Când neamțul înfierbântat se luă după ea și întinse din nou brațele ca s-o cuprindă, mâna albă a Vidrei se ridică în sus pentru a cădea, cu o putere de necrezut la o femeie, asupra fălcei îndrăgostitului prea grăbit. Lovitura fu atât de puternică încât Hans, cât de zdravăn era el, șovăi pe picioare și, ca să nu cadă, fu silit să se apuce cu mâna de tejghea. Apoi rămase amețit, cu urechile țiuind și cu toate stelele câte sunt în cer într-o noapte de vară senină și fără lună trecându-i dinaintea ochilor. Când își mai reveni în fire văzu pe Vidra la câțiva pași, dreaptă și nemișcată, cu ochii scânteind, cu nările mișcând și buzele deschise într-un surâs răutăcios care lăsa să se vadă dinții mici și ascuțiți încleștați, iar mâna ei ținea un cuțit. Dar privirea ce i-o aruncă Hans era atât de rușinată și atât de păcătoasă încât înfățoșarea ei hotărâtă și chiar sălbatecă se schimbă îndată și băgând cuțitul în sân, zise neamțului liniștit și cu un zâmbet:

— Dacă ai poftă să mai capeți una și apoi să nu mă mai vezi cât vei trăi, poți să te mai încerci.

— Iartă-mă Vidro, zise Hans rușinat, bucuria m-a înnebunit și nu m-am putut stăpâni. Dacă vrei, eu până la toamnă nu mai vin aice, numai mă tem să-mi pierd capul cu totul dacă nu te-oi vedea atâta vreme.

— Nu-ți cer așa de mult, răspunse Vidra cu totul domolită, poți să vii de câte ori vrei, dar să știi că dacă te vei mai obrăznici vreo dată, se sfârșește tot între noi. Acuma pune-te jos și-ți isprăvește vinul căci calea-i lungă până la Bacău, nu mai ai mult de stat, și tânăra femeie se așeză pe o laviță lângă masa la care Hans își reluă locul.

— Ia spune-mi ce s-o mai întâmplat pe la Cetate.

— Cavalerul nostru cel bătrân a plecat acum zece zile în Țara Nemțească. El a luat pe soția lui cu dânsul, dar ea merge numai până la Udvarhely și trebuie să se întoarcă mâine sau poimâne.

— Și cine o rămas acuma mai mare peste Cetate? întrebă Vidra.

— Este cavalerul cel tânăr Ulrich, și eu stau sub poroncile lui.

— Dar am uitat la câți oameni poroncești?

— Avem douăzeci și cinci de nemți, dar acuma au rămas numai zece, căci ceilalți au plecat cu cavalerul Albrecht și se întorc cu jupăneasa.

— Cum, întrebă Vidra, cu o mirare voioasă, care nu ar fi putut să scape unei minți mai agere decât aceea a lui Hans, numai zece nemți sunt în Cetate.

— Ba, mai sunt țăranii din satele de sub ascultarea Cetății.

— Dar când rămân așa de puțini nemți în Cetate, se mai trimit ei cu slujbe pe din afară?

— Nu se mai trimite pe nimeni afară, căci cu zece oameni de abia putem păzi Cetatea. Numai pe mine m-au trimis la protopopul nostru de la Trotuș cu cărți, fiindcă cavalerii au încredere în mine. Dar nemții, câți au rămas nu pot ieși din Cetate căci în țărani cavalerii nu prea au nădejde.

— Dar pe Păunașul Codrilor, tot nu l-ați putut prinde? Aud că n-o contenit cu hoțiile.

— Nu-mi vorbi de Păunașul Codrilor. De doi ani umblăm toată vara după dânsul fără a putea pune mâna pe el. Parcă este lucru vrăjit. Când îl căutăm în sus, el este în jos, când îl căutăm în jos, el este în sus. Se vede că știe mai bine decât noi unde avem să-l căutăm.

— Poate că a fi cumpărat pe unul din voi, zise Vidra râzând. Dar aveți de gând să umblați după dânsul și în vara asta?

— Îndată ce se va întoarce cavalerul Albrecht, am să plec cu zece nemți și cu un căpitan al voievodului, cu treizeci de slujitori, pentru paza drumului mare între Suceava și Smirodava. Acolo pradă Păunașul Codrilor pe negustorii care trec prin țară și avem mare nădejde să punem în sfârșit mâna pe el.

— Dar știți măcar cum este, la față și la trup, tânăr, bătrân, frumos, urât?

— Da, știm bine că-i om gros și spătos, cu păr sur, cu barbă roșie, și trecut de cincizeci de ani. Eu să-l văd îndată l-aș cunoaște.

— Dacă știți așa de bine cum este, apoi nu poate să mai scape, trebuie să puneți mâna pe el. Da, Hans, când vei fi în urmărirea lui, cred că te vei mai răpezi și pe aice, căci înainte de a mă hotărî, dacă te ieu sau nu, vreu să te cunosc mai bine. Și apoi cine știe? Pe aice trece lume din toate părțile țărei, și multe s-aud, poate să afli de la trecători vreo știre care să-ți ajute mult în căutarea Păunașului.

— Știi, zise Hans, măgulit și încântat de cuvintele Vidrei, că mă răpăd la dumneta de câte ori pot scăpa. Câteodată cavalerii au vrut să trimită pe alt slujitor cu cărți la Trotuș, dar totdeauna am cerut să fiu trimis eu și am făcut de multe ori ocoale de patru zile, cu dus și cu întors, pe ger sau pe ploaie, numai ca să te văd un ceas. Nu trebuie să te îndoiești că am să viu de câte ori voi putea găsi prilej. Dar trebuie să plec de acuma, căci altfel nu voi putea fi în Bacău astă noapte.

Și Hans, golind ulcica, se sculă de pe scaun, ieși afară, scoase traista cu grăunțe din capul calului, o strânse întrunul din rafturile de la șa și puse frâul. Apoi intră iar în crâșmă, își așeză coiful pe cap, puse mănușile, luă sulița și apropiindu-se de Vidra îi zise:

— Vidro, eu plec și doresc să te văd iar în curând. Până atunci mai gândește-te la bietul Hans din când în când. Deschide-ți inima la iubirea lui și hotărăște-te să-l faci fericit. Și acum dă-mi mâna să ți-o sărut înainte de plecare.

Vidra îi întinse, parcă ar fi fost o crăiasă, o mână pe care neamțul îndrăgostit își lipi buzele cu evlavie, îi dori cale bună și întoarcere grabnică, urmându-l cu ochii după ce încălecă până ce se făcu nevăzut în dosul rateșului. Dar atunci un zâmbet de dispreț se văzu pe buzele ei. zâmbet însoțit de cuvintele:

— Ce prost!

VII - În care facem cunoștința unui popă sătul de popie

Vidra era să reintre în crâșmă când zări, venind dinspre valea Tazlăului, în umbletul cel mare, un preot călare pe un cal murg.

Ea rămase pe loc și preotul nu oprise încă bine calul când îl întrebă repede, cu glasul tremurând:

— Ce s-o întâmplat? Cum îi este?

— S-o întâmplat ca totdeauna, răspunse preotul descălecând și încredințându-se că sunt singuri, i-am pus pe fugă și am luat banii.

— Dar el, nu-i rănit?

— Nu știi mata că viața lui este vrăjită și că nu se atinge de el nici paloșul, nici sulița, nici săgeata? Îi teafăr și în curând trebuie să fie aice.

Vidra răsuflă lung.

Noul venit era un preot de vreo treizeci și cinci de ani, de statură mijlocie, dar spătos. Pletele și barba îi erau negre ca pana corbului, fața rumenă, cu sprincene stufoase și ochii negri, cu nasul mare și gros, s-ar fi putut numi frumoasă de n-ar fi fost stricată de o gură mare cu buze groase și vinete.

— Cheamă pe cineva să-mi adape calul și poroncește să mi se deie un ulcior de vin vechi, că nu mai pot de sete.

Vidra reintrând în crâșmă, deschise ușa ce dădea în sala dinăuntru și chemă pe un argat și pe o slujnică care veniră îndată.

Ea poronci celui dintâi să îngrijească de calul părintelui, iar celei de a doua să scoată din pivniță un ulcior de vin vechi.

După ce se aduse vinul, preotul se puse pe scaunul pe care șezuse Hans și, turnând din ulcior în ulcică, dădu îndată pe gât tot coprinsul ei.

— Bun vin, zise el, pocnind din limbă, și umplând ulcica pentru a doua oară.

— Dar spune-mi, cum s-au petrecut lucrurile și dacă lupta o fost grea, întrebă Vidra care nu-și putea stăpâni nerăbdarea.

— Cum s-o întâmplat? Știi că părintele Isaia trimisese în toate părțile să caute pe căpitan care nu se găsea nicăirea. Văzând că banii pleacă de la Neamțu la Piatră și că nu s-aude nicio veste de la căpitan, părintele poroncește lui Petrea Cărăbuș să adune câți oameni va putea la Buhalnița, în strâmtoare, și să năvălească asupra feciorilor domnești, Dragomir și Ștefan, când vor trece pe acolo. Dar, pe de altă parte, trimite pe Matei Ursu cu vreo treizeci de oameni să prăde casele unor sfetnici de ai lui Vodă pe Șomuz, cu poroncă s-o ieie de la gura Șomuzului în sus, făcând larmă mare că el este Păunașul Codrilor și purtând pene de păun la căciulă. Dragomir și Ștefan pierzând o zi în Piatra în desfătări, după obiceiul lor, le-o și venit veste că Păunașul Codrilor pradă pe Șomuz, căci părintele s-îngrijise ca vestea să se răspândească cât mai răpede. Auzind ei de asta s-au bucurat tare și au plecat fără grijă după amiazi. Dar, cu o zi înainte de plecarea lor, iată că sosește și căpitanul la noi, care eram mai bine de două sute, în codru, la Buhalnița. Știind că au de gând să facă cel întâi popas de noapte la Păngărați, ne-am așezat în strâmtoare, sub vârful Bisericii, la Buhalnița, unde am stat ascunși ieri noapte și ieri până aproape de prânz. Feciorii lui vodă plecaseră din Piatra fără de grijă căci, precum ți-am spus, credeau pe Păunaș în altă parte. Aveau cu ei două steaguri, vreo sută cincizeci de slujitori ai curții și ca două sute de oameni de strânsură din satele ce ascultă de Cetate.

Înainte mergeau vreo cincisprezece slujitori, în urma lor vreo sută de oameni de strânsură, apoi un steag de slujitori cu căruțele cu bani și cu pieile cele scumpe, după ei rămășița strânsurei și, la coadă, al doilea steag de slujitori. Noi eram așezați de amândouă părțile drumului, supuși după stânci și copaci. Căpitanul o lăsat slujitorii care mergeau înainte să treacă de noi și apoi o dat semn din corn să începem năvala. Într-o clipă arcașii noștri, trăgători aleși, unul și unul, au dat jos pe slujitorii care mergeau în cap și am năvălit cu toții strigând: Iată Păunașul Codrilor! Iată Păunașul Codrilor! Oamenii de strânsură îndată au dat dosul, băgând o nerânduială cumplită în steagul cel întâi de slujitori. Aceștia, amestecați fiind cu ei în învălmășeala aceea, nu știau cum să se apere și deși unii din ei s-au luptat vitejește, după puțină vreme au purces în risipă lăsându-ne stăpâni pe care. Țăranii venind după care, fugiseră și ei și dăduseră peste al doilea steag de slujitori care, voind să vie mai curând în ajutorul tovarășilor lor, au început să taie în țărani, iar aceștia se apărau și căutau să treacă cu sila prin slujitori. Ajungând peste ei și celelalte două cete în risipă, era o îngrămădeală și o amestecătură cumplită, așa că, când i-am ajuns, au luat-o cu toții la fugă ucigându-se unul pe altul pentru a ieși mai degrabă din strâmtoare. Dragomir și Ștefan au scăpat cu mare nevoie. Pe cel dintâi era cât pe ce să-l ajungă căpitanul și o putut scăpa numai fiindcă, văzând primejdia stăpânu-seu, un slujitor s-o aruncat cu paloșul asupra Păunașului, plătind apoi cu viața îndrăzneala lui. Banii s-au împărțit pe loc, iar pieile și partea căpitanului s-au trimis cu zece oameni aleși și cu Paisie la tainițele lor.

— Și Mihu vine astăzi?

— Până la noapte trebuie să cadă nezmintit. Ar fi sosit de mult de nu s-ar fi dus cu Petrea Cărăbuș până la Bacău, nu știu pentru ce. Dar ulcioru-i gol, fă bine și pune să-mi mai scoată unul că nu mi-am putut încă astâmpăra setea.

Vidra chemă din nou pe slujnică care aduse alt ulcior cu vin și-l puse pe masă lângă preot. Acesta umplu ulcică după ulcică și le deșertă una după alta, privind în tăcere pe Vidra care ședea pe laviță și părea adâncită în gânduri. Se vedea în ochii lui că avea ceva de zis, dar că-i venea greu să înceapă vorba. În sfârșit, pe semne că vinul îi dezlegă limba căci, după ce tuși, zise:

— Jupâneasă Vidră, tare te văd gânditoare și mai că aș face rămășag că știu la ce te gândești.

— Mi se pare că dacă ai ghici, asta n-ar vra să zică că ești năzdrăvan.

— N-am zis că știu la cine gândești, dar la ce gândești. Că gândul îți este nedespărțit de căpitan o știu mai mulți, nu numai eu; dar eu ghicesc de ce ești mâhnită când gândești la el.

— Te înșeli, mi se întâmplă adesea să fiu îngrijată, știind viața primejdioasă care o duce, dar n-am pentru ce să fiu mâhnită.

— Ba dumneța vrei acuma să mă înșeli pe mine; fericită ai fi dacă nu ai avea altă grijă decât primejdiile zilnice care-l amenință. Anul trecut primejdiile erau aceleași dar ochii dumitale erau mai veseli. Nu te temi de un rău ce s-ar putea întâmplă trupului lui, să piardă în luptă un ochiu, sau un picior, sau chiar viața, te temi să nu pierzi dumneta inima lui.

— Ce vrei să spui? Nu te înțeleg.

— Ba mă înțelegi foarte bine. Eu știu că în cugetul dumitale îți zici că de o bucată de vreme s-au înmulțit trebile căpitanului din cale afară și că o prins a uita drumul Ciortolomului nostru. Așa că am ghicit?

— N-ai ghicit nimic, strigă Vidra cu ciudă. Îți spun că nu înțeleg ce zici.

— Vezi, ciuda cu care îmi răspunzi dovedește că am dreptate și că am pus degetul pe rană. Da, căpitanul nostru mult drum calcă și multe gazde are. În țara noastră se găsesc multe femei frumoase și nu este nici fată nici nevastă care să nu se uite cu drag la el și căreia să nu-i umple ochii.

— Dacă știi ceva, te rog spune-mi, zise Vidra, necazul făcând-o să-și piardă cumpăneala.

— Ha! vezi că am dreptate și că singură acum ai dat de gol focul care te arde. Nu știu mult, dar tot știu ceva. Știu că gazda căpitanului la Bacău este sora lui Petrea Cărăbuș, care-i văduvă și vestită de frumoasă. De o bucată de vreme multe trebi mai are căpitanul la Bacău, șede acolo cu săptămânile.

— Dacă aș ști că se poate întâmplă una ca asta... zise Vidra, cu dinții încleștați.

— Te-ai răzbuna, nu-i așa? zise preotul. Și mie, jupâneasă Vidră, adăogă el uitându-se țintă la dânsa, mi se pare că ai și început să te răzbuni.

— Ce vrei să zici?

— Când am ieșit în poiană mai dinioară, am văzut de departe plecând de aice un neamț frumos de la Cetate. Dumneta erai în ușă și-i doreai călătorie bună; de o bucată de vreme des îl mai întâlnesc pe aice.

— Și dumneta îți închipui că eu mă uit la acel păcătos de lefegiu nemțesc, strigă Vidra mânioasă, sculându-se de pe laviță. El este un prost care, de aproape doi ani, și-o pierdut mințile după mine și vrea să mă ia de nevastă. Iar eu sufer venirea lui aicea și ascult prostiile lui numai fiindcă el nu știe să-și stăpânească limba și-mi spune toate alcătuirile ce se fac la Cetate asupra lui Mihu. De câte primejdii nu l-am înștiințat în urma vorbelor neamțului!

— Doamne, jupâneasă Vidră, frumoasă mai ești, când te mânii, zise preotul liniștit; eu n-am vrut să te supăr. Știindu-te o femeie părăsită de acel ce îl iubești, singură în pustietatea asta unde nu vezi decât cărăuși și pe ici și colea câte un drumeț mai de seamă, văzând pe un oștean voinic și frumos învârtindu-se împrejurul dumitale, mi-am zis și eu că ar fi lucru firesc dacă l-ai fi ales ca să-ți mângâie durerea.

— Și drept astfel de femeie mă iei, strigă Vidra și mai mânioasă, cu ochii scânteind și cu glasul tremurând. Astfel crezi că m-ași răzbuna de necredința acelui ce mi-o fost și-mi este încă mai drag decât orice în lume. Crezi că i-aș da cuvânt să mă disprețuiască, că aș îndreptăți oareșcum viclenia lui, dovedind că sunt nevrednică de credință, fiind în stare să mă dau după cel de întâi venetic rătăcit pe aici nu știu de unde.

— Dar nu te supăra și mai ales nu striga așa de tare că au să te auză slugile și jupâneasa Sanda, zise preotul. Am avut și eu o bănuială nedreaptă, iartă-mă căci văd acuma că nu avea niciun temeiu. Nu-ți poți închipui cât mă bucur văzând că am fost înșelat. Dar, te rog, șezi că am să-ți spun lucruri ce se cade să fie spuse în tihnă și în liniște. Jupâneasă Vidră, urmă el după ce tânăra femeie se puse iar pe laviță, că ești părăsită și înșelată nu mai încape îndoială. Eu cred că se cade ca în loc de a da căpitanului vreme să te părăsească cu desăvârșire, bătându-și joc de dumneta, să o iei dumneta înainte și să te lepezi de el. Mă bucur că nu vrei să te dai după un venetic fără căpătâiu ca neamțul despre care vorbeam, dar singură nu poți rămânea. Trebuie să-ți alegi un bărbat statornic care să-ți fie un sprijin pentru viitor. Ascultă-mă! Eu de popie m-am săturat de mult și acuma am început a fi sătul și de lotrie. Văd bine că treaba s-îngroașe: căpitanul s-o făcut din zi în zi mai cutezător. Astăzi putem zice că poartă război deschis cu vodă și, în curând, trebuie să i se înfunde. Mâine, poimâne va fi prins, mulți din noi cu dânsul și ne vom sfârși viața la spânzurătoare sau pe roată. Eu copii n-am, preoteasa mi-o murit de mult, sunt hotărât să părăsesc biserica și poporul, să-mi rad barba, să-mi tai pletele și să plec. Am strâns o grămăgioară bună de bani și mă voi așeza în Hotin sau în Orheiu, unde nimeni nu cunoaște pe popa Stoian din Patrașcani și acolo, cu cât am, mă voi apuca de negustorie. Eu te iubesc pe dumneta de mult. Lasă pe căpitan să se drăgostească cu Stanca, sora lui Cărăbuș, până când l-or prinde oamenii lui vodă, lasă pe părintele Isaia să viseze și să puie la cale lucruri mari care niciodată nu se vor putea împlini și vină cu mine; îți jur că te voi lua de nevastă. Bănișori trebuie și dumneta să ai mulți; adăogându-i la câți am eu, vom putea să ne apucăm de negustorie mare și să trăim în liniște și în belșug. Astăzi trăiești într-o crâșmă în pădure și ești ibovnica unui căpitan de haiduci cărui i s-o urât de dumneta căci se iubește cu altele. Mâine poimâne te va lăsa pe drumuri să îmbătrânești în sărăcie, dacă nu te vor sluți cumva vreo dată judecătorii ca partașă și tăinuitoare de fapte haiducești. De, mă vei asculta, vei trăi în oraș, într-o casă frumoasă, vei fi Vidra, nevasta negustorului Stoian, cinstită de toată lumea. Iată ce aveam de spus, acum aștept răspunsul dumitale.

— Și eu, zise Vidra sculându-se și privindu-l cu ochii plini de dispreț, îți răspund că numai cu greu m-am silit să ascult vorbele dumitale. Mișelule! Te-am înțeles! Ai bârfit pe Mihu pentru a mă depărta de el crezând că-ți voi cădea în ghiare. Poftești banii ce presupui că-i am, nu mă poftești pe mine. Spui că vrei să mă iei de soție crezând că nu știu că un răspopă nu se poate cununa, ca să mă poți astfel ademeni să te urmez. Dar află că găsesc mai cinsteș să rămân ibovnica chiar înșelată a lui Mihu, sluga, roaba lui, decât nevasta unui mișel viclean și lacom ca dumneata chiar de n-ar fi răspopit. Piei de dinaintea ochilor mei! Și, să știi, că îndată ce va veni Mihu îi voi aduce la cunoștință vorbele ce mi le-ai zis.

— Când m-am hotărât să-ți vorbesc, zise Stoian rece și nemișcat, știam că nu mă vei crede de o dată și că nu vei primi îndată să vii după mine. Dar eu sunt răbdător de felul meu. Cu vremea vei vedea că toate câte ți le-am spus sunt adevărate și că-ți sunt un vroitor de bine. Cine va trăi va vedea. Dar nu sunt un copil. Am prevăzut că, orbită de patimă, ai putea avea de gând să spui lui Mihu cele ce ți le-am zis. Să știi că, de vei face una ca asta, a doua zi oamenii lui vodă vor afla toate adăposturile Păunașului Codrilor și numele tovarășilor lui de căpetenie. Să mai știi că în zadar s-ar încerca să mă împiedice să vorbesc, luându-mi viața, căci toate câte le-aș putea grăi le-am scris într-o carte încredințată unui prieten și el, îndată ce ar afla că mi s-a întâmplat ceva sau, chiar că m-am făcut nevăzut de mai multe zile, va pune-o în mâna dregătorilor. Prin urmare dacă vei vorbi, știi la ce te poți aștepta.

Vidra nu avu timp să răspundă căci intrară atunci în crâșmă mai mulți călători care, în cursul acestei convorbiri, trăsese la rateș și fu silită să iasă spre a chema slugile. Acestea, la venirea lor, fură urmate de o femeie în vârstă, purtând îmbrăcămintea unei țărance avute de la munte, care întrebă pe călători de trebuințele lor. Iar preotul, după ce goli ulciorul cu vin și plăti prețul slujnicei care luase loc la tejghea se apropie de bătrână și, după ce-i lăudă vinul își luă ziua bună și plecă. Rateșul cu încetul începu a se umplea de oameni, cei mai mulți cărăuși venind despre Bacău cu deșertul spre a încărca sare de la ocnă, alții venind de la ocnă cu sare sau cherestea spre Bacău.

Vidra se duse în odaia ei, a doua după crâșmă, a cărei ușă dădea în sala din mijloc. De întâi era stăpânită numai de mânia și disprețul ce stârnise într-însa vorbele preotului; cu încetul însă, amintindu-și toate amănunțimile convorbirii lor, vorba despre desele și lungile absențe ale iubitului ei, precum și tragerea lui în gazdă la o femeie a cărei renume de frumuseță venise până la ea, simți deșertându-se din nou într-însa înțepăturile necazului ce o chinuia de atâta vreme. Zădarnic căuta să se încredințeze că Stoian mințise pentru a o face mai plecată către dorințele lui, faptul că Mihu dădea din ce în ce mai rar pe la dânsa era prea adevărat și, deși se încerca să creadă că legăturile lui cu sora lui Cărăbuș, cu frumoasa Stanca Floareș, erau numai o iscoadă a preotului, totuși temerea ei era stârnită și chinurile mărite. Pe de altă parte amenințările preotului o înspăimântau deoarece știa că Stoian, fiind una din căpeteniile cetei, cunoștea aproape toate tainele lui Mihu și putea să-l piardă oricând. Se întrebă dacă trebuie sau nu să puie pe iubitul ei în cunoștința celor întâmplate între Stoian și ea. Înțelegea că vorbele preotului erau o dovadă că nu mai era vrednic de nicio încredere, că se prea putea ca el să vândă pe Mihu, fără ca acesta să facă vreo faptă dușmănească împotriva lui și că prin urmare era de neapărată trebuință ca el să fie înștiințat de apucăturile viclene ale lui Stoian pentru a lua măsuri de apărare. Dar, cunoscând iuțeala și îndrăzneala lui Mihu, se temea ca nu cumva el, prin vreo faptă necugetată, să nu-și pricinuiască singur peirea. Îi părea acuma rău că nu se stăpânise și nu se prefăcuse față de preot, lăsându-l să creadă că deși vorbele lui au mirat-o, totuși ea nu se poate încă hotărî, cerându-i vreme pentru a se mai gândi la ele.

VIII - Cine era Mihu

Vidra, fiind astfel chinuită când de bănuiala că Mihu o părăsește, când de grija pentru viața lui, nu băgase de seamă că noaptea căzuse până ce intră o slujnică purtând o lumânare în mână care îi zise:

— O sosit jupânu Mihu.

— Unde-i? întrebă Vidra, sărind de pe scaun și putând de abia vorbi de tare ce-i bătea inima.

— Chiar acuma o intrat în odaie la jupâneasa Sanda cu un om care l-o ajuns tocmai când descăleca.

Vidra, fără a mai asculta cele de pe urmă vorbe a slujnicii, ieși repede în sală și intră în odaia de alăturea care se găsea între a ei și crâșmă. Când intră, zări, în fața ușei, stând în picioare, pe mocanul ce-l văzurăm la otacul cărăușilor de sub Perchiu și care, precum a ghicit cititorul de mult fără îndoială, era una și aceeași ființă cu ibovnicul frumoasei Vidra și cu Păunașul Codrilor. Mihu părea cuprins de o mare mânie căci sprincenile îi erau încrețite și privirea cruntă. Vidra era să se arunce în brațele lui dar se opri pe loc văzând că în odaie mai era un om care stătea în fața lui Mihu. Era un țăran mic la trup și uscăcios, cu pletele și mustețile negre, având îmbrăcămintea purtată și astăzi de țăranii de la munte, dar cu capul legat, rupt, plin de noroi și de sânge, și părând copleșit de osteneală.

Când Mihu dădu cu ochii de Vidra, fruntea i se mai însenină și făcu o mișcare ca să se apropie de ea dar, stăpânindu-se îndată, îi făcu numai cu capul un semn ușor și se întoarse din nou către țăran zicându-i cu glas răstit:

— Vorbește!

Iar țăranul arătând pe Vidra cu ochiul, Mihu zise din nou cu glas mai aspru, mai ridicat:

— Vorbește!

— Iată cum s-o întâmplat, căpitane, zise atunce românul. Știi că prada s-încărcase pe patru cai și că eram rânduiți, fratele Paisie și eu, cu șase oameni din Bălțătești și patru din Cracăoani, s-o ducem la părintele Isaia care trebuia să ne aștepte sub Horaița, am plecat pe înserate. Noaptea era întunecoasă și, când am ajuns sub dealul Simonului, a început a ploua și mergeam încet printre stânci și dărâmături, caii căzând într-una. Cu mare greu ne-am suit până la curmătura de la care te scobori în Cracău și, când am ajuns cu toții în vârf, ne-am pus jos ca să răsuflăm puțin. Deodată se năpustesc asupra noastră, de după niște stânci, o ceată de oameni. Eu de abia apucasem să pun mâna pe ghioagă când am primit o lovitură cumplită în cap și am căzut jos leșinat. Cât voi fi stat așa nu știu, dar când mi-am venit în fire, făcând o mișcare, am auzit glasul lui Paisie care întreba cum îmi este. Eram încă amețit, nu i-am putut răspunde deocamdată și numai după ce mi-o dat să beau ceva vin dintr-o ploscă, mi-am dat seamă despre ce s-o întâmplat și l-am întrebat cum a scăpat.

El mi-o spus că acei care au năvălit asupra noastră erau Ianoș Ungureanul cu haraminii lui și că el, când s-au ivit, aflându-se la o parte și văzând că ungurii sunt mulți și că n-avem ce le face, o smuls de pe un cal care păștea lângă el doi desagi cu bani și o scăpat cu ei în râpa de sub noi. Acolo, ascunzându-se în țâhlă, o auzi vaietele oamenilor noștri măcelăriți de unguri apoi, după ce au contenit acele vaiete, chiotele de bucurie a hoților când au dat de pradă și plecarea lor. După ce s-au depărtat, Paisie, îngropând desagii cu bani în tufiș, s-o suit iar în deal unde o găsit trei unguri și pe ai noștri zăcând la pământ morți, iar pe mine suflând. După ce mi-am venit bine în fire, ne-am sfătuit ce să facem și ne-am hotărât ca el să meargă să dea de știre părintelui, iar eu, să mă duc la dascălul Gheorghe din Roznov să-i spun întâmplarea pentru ca el să te înștiințeze pe dumneta.

Am ajuns la Roznov pe la prânzul cel mic iar dascălul Gheorghe fiind rănit din lupta de ieri și neavând alt om de nădejde sub mână, mi-o dat un cal și m-o trimes tot pe mine aici să-ți spun pățania noastră. Țăranul încetând să vorbească, Mihu, a cărui frunte se întunecase din ce în ce mai mult în vremea acestei povestiri, stătu câtva în tăcere cu ochii îndreptați spre pământ apoi, ridicând capul, zise cu un glas surd care tremura de mânie:

— Dacă aveați grijă să trimiteți înainte pe vreo doi, trei inși pentru cercetarea drumului, nu se întâmpla una ca asta și nu eram acuma cu toții de râsul hoțomanului de Ianoș. Să știi că voi afla de la Paisie cum s-au petrecut lucurile, și că de te voi găsi vinovat cu ceva, îți vei plăti vina cu viața.

Era să urmeze, dar ușa se deschise și mocanul pe care l-am văzut însoțind pe Mihu în tabăra cărăușilor vârî capul în odaie.

— Cu voia dumitale, am să-ți spun ceva, căpitane.

Mihu s-întoarse iar către țăran și-i zise:

— Du-te de mănâncă și de te odihnește, vom mai vorbi mâine.

După ieșirea românului, Mihu făcu semn mocanului să vorbească:

— Pe vârful Benei se văd cinci focuri așezate, într-un șir; cel din capătul de la deal îi mai mare; în dreapta și în stânga celui de la mijloc se văd două focuri mai mici.

— Ha, zise Mihu și fața i se înveseli: Paisie o dat de ei. Onea, oamenii trimiși de mine cu prada s-au lăsat să fie loviți fără veste de Ianoș ungurul, hoțul cel vajnic și crud care pune copiii în țapă sub ochii mamelor. Ianoș i-o ucis pe toți afară de Paisie și de țăranul pe care l-ai văzut aici și le-o luat toată prada. Dar se vede că Paisie s-o pus pe urma lor și știe unde sunt, căci cele cinci focuri în șir cu cel din capătul de la deal mai mare înseamnă că este treabă la dealul Simonului, iar cele două mai mici de la mijloc sunt iscălitura lui Paisie; știu acuma unde trebuie să adun tovarășii. Încalecă îndată, du-te în fuga mare în vârful Benei și spune lui Apostol Găburici să aprindă numaidecât cinci focuri în cerc; unul să vie drept spre miazănoapte și să fie mai mare decât celelalte patru, iar în mijlocul cercului alte patru în cruce, și toate să ardă până în ziuă. Stăi, adaose el văzând că Onea se întorcea spre ușă, Fulger și cu Vijelia sunt osteniți, ei vor rămânea aice ca să se odihnească. Când vor fi două ceasuri până în ziuă, vei pune șeile pe Tunet și pe Trăsnet și vom pleca.

Onea ieși.

— Cum, zise Vidra apropiindu-se de Mihu, de abia ai sosit și iar pleci?

— Vidro, draga mea, zise el luând-o în brațe și sărutând-o de mai multe ori, ai auzit știrile ce mi s-au adus și ai văzut ce însemnează răspunsul care mi-l trimite Paisie. Știi că nu pentru întâia oară Ianoș îndrăznește să se atingă de mine și de oamenii mei; dacă aș îngădui ca îndrăzneala lui să rămâie nepedepsită, apoi rău s-ar știrbi renumele de strășnicie al Păunașului Codrilor, renume care o avut o parte atât de mare în izbândele noastre. Mi-o scăpat Ianoș odată, nu-mi va scăpa a doua oară.

— De trei săptămâni nu te-am mai văzut, și acuma iar pleci pentru nu știu câtă vreme, zise Vidra mâhnită.

— Vidro, de mult tânjesc după tine; acum trei zile veneam de pe Oituz aicea plin de dorul tău, cu gândul să petrec câtăva vreme cu tine când, la Onești, am primit veste că părintele mă căuta peste tot locul și că Sas iar trimite bani din țară peste munți. Nu puteam pierde nici măcar o clipeală. Călătorind toată noaptea de abia am putut ajunge la vreme spre a face pregătirile trebuitoare pentru lupta ce s-o dat ieri. Astă noapte am petrecut-o iar pe cal căci trebuia ca numaidecât, înainte de ziuă, să fiu în Bacău.

— Se vede că treaba ce o aveai în Bacău era vajnică și grabnică de tot, zise Vidra uitându-se în ochii lui.

— Foarte grabnică, răspunse Mihu, căci un tovarăș de ai noștri, cunoscut de noi ca nu tocmai tare de înger, o fost cunoscut de un ciangău care aducând niște marfă din Galați la Bacău, era față când ai noștri au oprit pe negustori în drum și i-au silit să plătească vama hotărâtă de mine. Șoltuzul o închis pe tovarășul nostru și era vorba să-l chinuiască până când va spune cine o mai fost cu el, unde șed tovarășii și căpeteniile lui. Noroc că o aflat numaidecât Petrea Cărăbuș și, ajungând noi astă noapte în Bacău, prin bani am cumpărat păzitorul temniții care l-o făcut pe român scăpat.

— Și ce ai făcut la Bacău atâta vreme, căci ai ajuns aice foarte târziu și calea-i numai de vreo patru ceasuri?

— Eram cumplit de ostenit după două nopți petrecute pe cal și m-am odihnit puțin.

— Dulce o mai trebuit să fie acea odihnă și greu o trebuit să-ți vie să părăsești o gazdă atât de plăcută.

— Vidro, zise Mihu uitându-se la rândul lui, drept în ochii ei, nu te înțeleg ce vrei să spui?

— Vreau să spun că de o bucată de vreme rar te vedem pe aice și scurte sunt șederile tale; iar cu cât vii mai rar la noi, aud că cu atâta mergi mai des pe la Bacău și zăbovești mai mult acolo. Și eu bănuiesc că pricina care o făcut să ne urăști pe noi și să îndrăgești Bacăul este sora lui Cărăbuș, Stanca Floareș, la care aud că tragi în gazdă.

— Și tu crezi că pentru dânsa eu te dau uitării pe tine? întrebă Mihu. Oare cine ți-o vârât prostia asta în cap?

— Chiar de nu mi-ar fi zis nimeni nimica, răceala ta de astă toamnă încoace ar fi de ajuns ca să-mi deștepte bănuielile, zise Vidra nemaiputându-și opri lacrimile. De mult presupuneam că inima ta s-o depărtat de mine, că altă femeie este stăpână pe ea, dar acuma oamenii care știu mi-au spus că trebile ce zici că te tot țin departe de mine sunt numai niște minciuni și că-ți petreci vremea la Bacău lângă Stanca cea frumoasă.

— Vidro, răspunse Mihu punând o mână pe umărul ei, rău faci că te potrivești la bârfelile unor oameni pe care nu-i cunosc dar care nu pot să nu ne fie dușmani și mie și ție. Mă cunoști de aproape trei ani și minciună din gura mea încă nu ai auzit; îți jur că de când cunosc pe Stanca lui Floareș n-am schimbat cu ea nici zece cuvinte și că nici nu știu cum îi sunt ochii. Am fost la Bacău numai pentru neapărate trebuinți și niciodată pe mai mult decât câteva ceasuri. Dar spune-mi cine te-o umplut de minciuni?

— Poate n-o fi Stanca, zise Vidra, fără a răspunde la întrebarea lui, dar atunci trebuie să fie alta!

— Și de ce trebuie oare numaidecât să fie alta? întrebă Mihu.

— Nu mai ești cu mine Mihu cel de odinioară, este ceva schimbat în tine și inima-mi zice că nu mă mai iubești.

— Te înșală inima, zise Mihu așezându-se pe laviță lângă ea și îmbrățișând-o, bănuielile tale sunt fără temeiu. În vremea din urmă am tot fost pe drumuri pentru că lucrarea cea mare care o înjghebat-o părintele se apropie de ceasul în care se va începe lupta hotărâtoare și pregătirile pentru izbânda ei au cerut de la mine multă muncă și mult zdruncin. Dar fii liniștită, nu ai de ce să te temi, inima mea tot a ta este, într-însa nu se ascunde chipul unei alte femei, eu tot pe tine te iubesc.

— Poate, răspunse Vidra, dar nu ca altă dată.

— Ba tot atâta, zise Mihu sărutându-i ochii. Dar, adaose el râzând, mi se pare că tu începi a mă iubi mai puțin, căci iată-mă aici de mai bine de un ceas și nici nu te-ai îngrijit să afli de sunt flămând sau nu.

— Iartă-mă că m-am gândit numai la durerea mea, zise Vidra sculându-se și zicându-și în sine, că altădată Mihu și-ar fi adus aminte de foame numai după ceasuri de dezmierdări și nesfârșite cuvinte de dragoste. Părăsi odaia cu un lung suspin.

În curând veni femeia în vârstă care o văzurăm în crâșmă îngrijindu-se de trebuințele călătorilor, urmată de o slujnică, aducând cu ele șervete, străchini și linguri de lemn. Mihu se închină la dânsa numind-o mătușă Sandă, și întrebând-o de sănătatea ei, iar ea îi răspunse numindu-l: nepoate.

Se aduse mâncarea și Mihu se puse la masă, dar deși mânca cu poftă, era ușor de văzut că gândurile îi erau aiurea. După ce isprăvi, se închină iarăși dinaintea bătrânei luându-și noapte bună, o vesti că pleacă înainte de ziuă apoi, ieșind afară, trecu pe dinaintea odăiei Vidrei și intră alăturea, încuind ușa după el cu zăvorul. O lumânare de seu, pusă într-un sfeșnic de lemn așezat pe o masă mică de brad, lumina odaia: lângă sfeșnic, pe masă, se aflau armele lui Mihu: ghioaga, arcul și tolba cu săgeți, căci cu paloșul rămăsese încins. Lângă ușă, în partea dreaptă, era un pat de lemn cu salte, acoperit cu un macat de piei de lup ce ajungea până la pământ, iar deasupra așternutul era făcut. La masă erau două scaune de lemn alb și, din stânga, o ladă de Brașov. În păretele despre odaia Vidrei se vedea o ușă; păreții erau văruiți, podelile de jos și pardoseala de sus erau de brad. Mihu merse drept la colțul dintre fereastră și odaia Vidrei, unde ardea o candelă înaintea unei icoane și îngenunchind, apăsă cu mâna pe capătul unei podele. Două scânduri se ridicară îndată descoperind o bortă în care putea încăpea un om; Mihu răzămă scândurile ridicate, de părete, apoi mergând la ladă o deschise cu o cheie ce o luă din chimir și scoase dintr-însa o frânghie lungă cu noduri, având la un capăt un belciug de fier. Închise iar lada cu îngrijire, apoi îngenunchind din nou lângă bortă, prinse belciugul într-o verigă ce se afla sub scârdura de la marginea bortei. Pe urmă, stingând lumânarea, bătu ușor în ușa Vidrei. Ușa se deschise îndată și tânăra femeie apăru pe prag cu o lumânare în mână.

Părul despletit îi atârna pe spate în șuvițe de foc; scosese bonda și fota: cămeșa de in subțire lăsa să se vadă, în toată strălucirea lor, brațele și sânul de marmoră; fusta scurtă lăsa descoperită albeața de zăpadă a picioarelor goale și a gleznelor. Era atât de frumoasă încât Mihu rămase nemișcat privind-o.

— Frumoasă mai ești! zise el în sfârșit. Apoi, intrând în odaie și cuprinzând-o în brațe adaose:

— Frumoasă cum nu mai este alta!

Vidra ascunse capul în sânul lui fără a răspunde.

— Vidro, urmă Mihu, ridicându-și încet capul și silind-o să se uite în ochii lui. Vidro, alungă gândurile cele negre și bănuielile zadarnice. Viața care o ducem este numai primejdii. Mâine, ce zic, peste un ceas, poate să întâmpinăm un sfârșit strașnic. Noi, numai din când în când avem parte de o clipă de liniște și de fericire; nu mai turbura o asemenea clipă cu închipuiri dureroase și cu îngrijiri deșerte. Vidro, nu ne-am văzut de trei săptămâni, uite, brațele mele cer să te strângă, pieptului meu îi este dor de căldura sânului tău, buzele mele sunt flămânde de sărutul buzelor tale. Miezul nopții s-apropie și când va răsări luceafărul de ziuă el trebuie să mă găsească călare; ne rămâne un ceas pentru dragoste și două pentru somn.

— Ah, Mihule, răspunse Vidra, o presimțire-mi spune că acest ceas de fericire are să fie cel de pe urmă al dragostei noastre și aș dori să mor acuma în brațele tale, răzămată de pieptul tău, cu buzele tale pe buzele mele.

IX - Ștefan Stroici întâlnește pe o jupâneasă puțin prietenoasă

Precum fusese hotărât, Ștefan Stroici plecă din Cuhnia spre Moldova în dimineața după sfătuirea lui cu Bogdan. Era însoțit de o slugă care se afla de patru ani la dânsul și care îl urmase în Italia, Anton Guercy, un francez.

Anton părăsise Franța de tânăr cu un nobil din Burgundia care se afla în slujba împăratului nemțesc. Stăpânul său căzând într-o bătălie, Anton trecu în slujba unui cavaler al tagmei purtătorilor de spadă și luă parte cu dânsul la mai multe războaie împotriva leșilor, a litvanilor și a rușilor. Acest cavaler găsindu-și și el sfârșitul pe câmpul de război, Anton căzu în robia unui cneaz român care ținea un steag de călăreți români pentru slujba craiului leșesc. Mai pe urmă cneazul, ajuns la bătrânețe, se retrase din slujba leșească și se întoarse la locul lui urmat de Anton care petrecu în Moldova ani îndelungați. În cursul unei călătorii ce o făcu la Dunăre pentru trebile stăpânului, o mare nenorocire lovi pe bătrânul cneaz, nenorocire în urma căreia își pierdu și viața și averea. Sluga credincioasă, când se întoarse, găsi casa risipită și averea toată luată în stăpânire de voievodul Moldovei. Sătenii îl sfătuiră să se depărteze cât mai curând de pe acele locuri căci toți oamenii de încredere ai cneazului fuseseră măcelăriți și era în primejdie să aibă și el parte de aceeași soartă. Anton urmă sfatul ce i se dădea și, trecând munții în Maramureș, intră în slujba lui Ștefan Stroici.

El era un bărbat de statură mijlocie și uscăcios, purta părul scurt și mustețile lungi. Fața lui, dubită de soare și de vijelii, era luminată de doi ochi cenușii mici dar vioi și pătrunzători. Deși se apropia acum de șasezeci de ani era încă sprinten și puternic. Călăreț îndrăzneț, iscusința lui în mânuirea paloșului și a suliței uimise pe toți tovarășii de război. Era viteaz, bun la inimă, lipsit de vicleșug, și credincios celui a cărui pâne o mânca. Cam uitase limba părinților lui dar vorbea foarte bine nemțește, leșește și românește iar acuma începea a rupe și ungurește.

În dimineața zilei a treia după plecarea lor din Cuhnia, Ștefan care luase drumul cel mai lung, prin Udvarhely, ajunse la granița Moldovei și, pe la prânzul cel mare, se opri la o crâșmă pentru a odihni caii. Dinaintea crâșmei, șaptesprezece cai, legați de niște țăruși bătuți în pământ, mâncau grăunțe din traistele atârnate de capetele lor. Șeile și frâiele întinse pe pământ alăturea cu caii precum și cincisprezece suliți lungi, înfipte în pământ, ar fi fost destulă dovadă că acești cai erau oștenești, chiar de nu s-ar fi văzut, în crâșmă și pe prispa ei, bând și mâncând, o ceată de nemți, cu coiful pe cap, acoperiți cu zale și purtând spade lungi și late care le spânzurau subsuoară.

Ștefan, lăsând pe Anton să scoată șeile de pe cai și să le deie grăunțe, se duse în crâșmă unde crâșmarul, un sas înalt, cu părul balan și cu fața spână, îmbrăcat în haine strâmte nemțești, vărsa vin în oalele ostașilor. Aceștia văzând înfățoșarea hotărâtă și ostășească a lui Ștefan, armele lui scumpe și, mai ales, pintenii de aur ce-i zăngăneau la călcâie, se închinară la el, purtând totodată mâna la coif, iar cei ce ședeau jos se sculară drepți. Ștefan le răspunse plecând ușor capul, apoi întrebă pe crâșmar nemțește, dacă are vreo odaie în care s-ar putea odihni câtva.

— O singură odaie am, răspunse crâșmarul, și într-însa se află acuma, întorcându-se de la Udvarhely, soția cavalerului de Wolkenstein, de la Cetatea Neamțului, cu o slujnică. Dumnealor, adaose el arătând pe oștenii nemți, o însoțesc.

— Atunce, răspunse Ștefan, mă voi odihni și eu aice cum voi putea și, așezându-se pe un scaun, porunci crâșmarului să aducă vin pentru el și pentru sluga lui.

În fundul crâșmei ședeau, pe aceeași laviță, împărțind o masă ușoară, doi țărani români care, când intră Ștefan, vorbeau cu câțiva nemți ce se strânseșeră împrejurul lor. Unul din aceștia, reluând vorba întreruptă, întreabă pe țărani:

— Credeți voi oare că Păunașul Codrilor să umble tot pe aice?

— Cine poate să știe unde se află Păunașul Codrilor, răspunse unul dintre români. Astăzi îl întâlnești pe Șomuz, mâine pe Trotuș, poimâine pe Bistrița, parcă-i o nălucă. Spun oamenii care au fost față la lupta de alaltăieri că avea vreo trei sute de oameni cu dânsul și astăzi s-ar crede că au intrat în pământ, sau că s-au stins în văzduh. Pe toată valea Bistriței întâlnești numai oameni pașnici, și mâine poate să auzim de vreo nouă faptă a lui, spre Suceava sau spre hotarul Țării Muntenești.

— Spui că erau trei sute? mai întrebă neamțul îngrijat.

— Cel puțin așa am auzit noi, răspunse românul. Slujitori de ai lui vodă și strânsură din sate erau ca la patru sute de oameni și peste cincizeci au rămas morți; singur am văzut cum i-au îngropat ieri niște oameni cu popa din Păngărați.

— Pentru noi, n-avem teamă, zise alt neamț, căci meseria noastră este războiul și Păunașul Codrilor n-ar putea lua de la noi decât lovituri. Dar avem grijă fiindcă nu este încredințată stăpâna noastră.

— Nicio grijă să n-aveți pentru dânsa din partea Păunașului, zise atunci celălalt român, care tăcuse până atunci, el nu se leagă de femei și mai ales de una ca jupâneasă voastră care-i vestită pentru bunătatea și binefacerile ei. Păunașul Codrilor ar apăra-o chiar, la nevoie, de orice dușman. Dar acuma nu umblă numai el prin codri și nu iesă numai el la drumul mare; să vă ferească Dumnezeu de vreo întâlnire cu Ianoș și cu haraminii lui.

— Cum? Iar s-a ivit pe aice? întrebară mai mulți nemți. De an vară nu se mai auzea de el!

— Sunt trei zile de când s-o ivit din nou la Pipirig și o prădat pe un preot dintr-o cătună depărtată. Umbla vorba că preotul are niște bani ascunși și atâta l-au chinuit până ce și-o dat sufletul și după moarte au început să chinuiască pe preoteasă. Au legat-o de un stâlp în curte și i-au aprins foc sub tălpi, apoi văzând că tot nu spune unde sunt ascunși banii, și cum era să spuie când ei săracii n-aveau bani, au tras doi copii în țapă sub ochii mamei. Știți că tot așa o mai făcut și altădată. Dacă o da el peste voi, rău aveți s-o duceți, nefiind în număr pentru a vă pune cu dânsul căci are împrejurul lui o ceată de cincizeci de hoțomani. Mai ales că are ciudă pe voi de când, în primăvara trecută, ia-ți ucis o mulțime de tovarăși și era cât pe ce să-l prindeți. Apoi când dă de o femeie frumoasă n-o scapă din mână până când nu-și mulțămește pofta asupra ei și stăpâna vă este mândră de tot. Eu v-aș sfătui să părăsiți gândul de a merge la Cetate de-a dreptul prin codri, ci mai bine să înconjurați frumos pe Bistriță și să mâneți astă noapte în Piatra.

O fată tânără, bălaie cu ochii albaștri deschiși, purtând o rochie de lână albastră, cu pieptarul lung, cu mânecile largi până la cot și înguste de la cot în jos, intră atunce spărietă în crâșmă, zicând că stăpânei ei i-a venit rău deodată, că se necăjește cu dânsa fără a o putea aduce în cunoștință și ceru să i se aducă repede o cofă cu apă. Mai mulți nemți săriră numaidecât căutând o cofă, iar soția crâșmarului, o săsoaică naltă, albă și grasă, ieșind din bucătărie, alergă cu tânăra spre odaia unde se afla stăpâna ei.

— Se vede că stăpâna voastră nu este deprinsă cu călăria și că truda drumului a fost prea mare pentru ea, zise Ștefan aceluia din nemți care să vedea că este peste ceilalți.

— Până aice părea mai puțin obosită decât noi și era foarte veselă, răspunse neamțul, mă duc la ușă să văd ce este.

S-întoarse după puțină vreme zicând că i-a spus slujnica că doamna, la sosire, era bine și veselă dar că, apropiindu-se de fereastră, dăduse deodată un țipăt și căzuse jos leșinată, acuma începea să-și revie în fire și credea că se vor putea pune pe drum în curând. Ștefan atunci îl întrebă dacă nu ar fi mai bine să urmeze sfatul dat de țăran, de a merge la Cetate prin Piatra în loc de a tăia de-a dreptul prin munți.

— Și eu cred că sfatul este bun, zise neamțul, și l-aș urma bucuros, dar cavalerul nostru mi-a poruncit să mă întorc pe acelaș drum pe care am venit, adică prin codri și nu îndrăznesc să-i calc porunca, afară numai dacă stăpâna ar hotărî altfel. Dar dacă cavalerul i-a fi spus ca și mie să meargă de-a dreptul prin codri, nu este nimic în stare s-o hotărască să facă în alt chip.

— Cavalerul trebuie să-i fie foarte drag sau să fie cumplit de aspru, zise Ștefan surâzând.

— Cavalerul nostru este bărbat de șaizeci de ani trecuți și orice dorință a soției lui este o poruncă pentru împlinirea căreia, atât el cât și noi, ne-am da cu fericire viața. Dar ea are numai dorința de a face bine lumii întregi și de a-și mulțămi soțul în toate. În lucrurile cele mici ca și în acele mari nu iesă din cuvântul lui măcar că știe că orice face ea este sfânt pentru el,

— Și demult o are de soție? Cum de și-a părăsit ea țara și neamurile pentru a-l urma în această țară depărtată și plină de primejdii?

— S-au căsătorit de vreo doi ani, dar ea este româncă.

— Româncă, întrebă Ștefan, de unde?

Când neamțul era să surâdă, slujnica cea bălaie ieși pe prispă și-i spuse că stăpâna simțindu-se acuma bine voiește să plece.

Neamțul, lăsând pe Ștefan, își strânse îndată tovarășii, cu toții începură să puie sălele pe cai, iar Stroici poronci și el lui Anton să facă pregătirile de plecare. După ce totul fu gata, oșteanul care vorbise cu Ștefan se duse la ușa odăii în care se afla stăpâna sa și după ce bătu într-însa, intră. Când ieși de acolo, fața lui arăta o mare îngrijire și, prindu-se în fața lui Ștefan, îi zise:

— Vezi că am avut dreptate! Doamna noastră vrea să meargă de-a dreptul, prin codri; în zadar m-am încercat s-o fac să-și schimbe hotărârea, n-a fost chip.

Tot atuncea ea se arătă pe prispă urmată de tânăra slujnică. Era o femeie de statură mijlocie; rochia de postav verde închis cu poala lungă, lipită pe dânsa, făcea să reiasă trupul ei mlădios. Capul îi era acoperit cu o glugă de mătasă cenușie scoborându-se pe umeri, cu canaf de fir atâmat din dos și cu ceapraz de aur împrejur, însă din față nu se putea vedea nimic căci era îmbrobodită într-un văl negru și foarte des.

Ștefan se închină la ea purtând mâna la coif apoi zise oșteanului:

— Du-te și spune doamnei că cavalerul Ștefan Stroici îi trimite închinăciuni plecate și o roagă, deoarece merge și el spre Neamțu, să-i deie voie să fie și el de pază lângă dânsa până acolo.

Neamțul, apropiindu-se de prispă se grăbi să puie pe stăpâna lui în cunoștința celor vorbite de Ștefan, iar ea, după o scurtă îndoială, răspunse, însă cu un glas atât de slab încât acei care, ca Stroici erau mai departe nu putură să audă răspunsul. Oșteanul i-l aduse și spre marea mirare a tuturor acest răspuns suna astfel:

— Doamna de Wolkenstein mulțămește cavalerului Stroici, atât pentru închinăciunile trimise cât și pentru însoțirea la care zice că este gata; paza ce i-a dat-o soțul ei fiind îndestulătoare, este hotărâtă să-și urmeze calea însoțită numai de oștenii ce sunt cu dânsa și roagă pe cavaler să nu se ostenească întru nimic pentru slujba ei.

Foarte mirat și chiar jignit de acest răspuns neașteptat și potrivnic obiceiurilor cavalerești de atunci, Ștefan se închină din nou la doamnă, la care închinăciune ea răspunse plecând ușor capul.

Nemții aduseră la prispă două iepe albe, având pe ele șei bărbătești, însă cu speteze de piele din dos și, dinainte, cu rezămători pentru genunchi, care porneau de la oblânc și se scoborau până jos. Deși șeile femeiești cu furci începuse a fi întrebuințate în Italia și în Franța, ele erau încă necunoscute în Germania și cu atât mai mult în țările răsăritene. Doamna și slujnica ei încălecară deci bărbătește și nemții, suindu-se și ei pe cai, se depărtară cu toții în treapăd. Ștefan îi urmă o bucată de vreme cu ochiul apoi, încălecând; și el, apucă cu Anton pe urma lor, potrivindu-și mersul după mersul lor și ținând între el și ei o depărtare de vreo două bătăi de arc. La o cotitură cârniră spre stânga, părăsind drumul mare de pe vale și începură a sui la pas colnicile dealurilor care despart valea Bistriței, de acea a Neamțului. Suișul fiind greu și cărările strâmte, încurcate cu copaci căzuți, hogașuri și stânci, mergeau foarte încet și soarele era jos, când ajunseră la culmea munților sub care șerpuiește Neamțul. Aice era o poiană mare care se întindea pe coasta dealului, cu un șipot de apă rece și limpede care curge în capătul de la vale. Caii fiind însetați și foarte obosiți atât de suiș cât și de povara oștenilor, toți oamenii mari, grei și acoperiți cu zale, se făcu popas, șalele fură scoase și caii duși la apă. Ștefan, lungit pe pământ, răzămat pe un cot la o depărtare oareșcare de locul unde descălecase soția cavalerului, urma cu un ochiu nepăsător mișcările nemților care, după ce adăpase caii, le puneau traistele cu grăunțe în cap. Deodată văzu venind spre el și oprindu-se în fața lui, pe oșteanul cu care stătuse de vorbă la crâșmă.

— Domnule cavaler, zise el, mă iartă dacă îți turbur odihna, dar de astă dimineață am o presimțire, o neliniște care ma face să cred că ne pândește o nenorocire. La multe războaie luat-am parte, multe primejdii înfruntat-am și de multe ori uitatu-m-am în ochii morții, dar niciodată n-am simțit ceea ce simt astăzi. Nu pot împărtăși temerile mele tovarășilor căci mă tem să le moi inima. Avem să fim loviți, o simt. Dacă am avea de dat lupta în loc deschis nu m-aș prea îngriji căci oamenii care-i am cu mine sunt toți oșteni aleși și încercați, în stare să înfrunte un număr împătrit de dușmani. Dar de acuma, intrăm într-o vale strâmtă unde nu pot merge doi călăreți alăturea și fel de fel de piedici au să ne despartă unul de altul. Nu mă tem pentru mine sau pentru tovarăși, dar pentru sarcina ce ne este încredințată. Te rog, nu avea inimă rea, pentru o toană de femeie, toană cu totul neobișnuită la stăpâna noastră, și la pornire nu te ține atât de departe de noi. Brațul dumitale și acel al slugii ce te însoțește ne pot fi de mare folos; aș dori să rămâneți cât mai în apropiere. Apoi, adaose el, dacă mi-se va întâmplă să cad îți încredințez dumitale paza stăpânei și povățuirea peste oamenii mei. Ești oștean deplin, asta se vede de departe și vei ști să dobândești ascultare de la ei fără ca să le vorbesc eu mai nainte.

— Datoria mea de cavaler este să-ți împlinesc dorința, răspunse Ștefan mișcat de conștiința ce o punea oșteanul în îndeplinirea datoriei. Mă voi ținea lângă voi în vremea mersului și în luptă, dacă luptă va fi, veți vedea că nu sunt leneș și că mi se cuvin pintenii de aur ce-i port. Apoi dacă, ferească Dumnezeu, ți s-ar întâmplă vreo nenorocire, fii încredințat că nu voi cruța nimic pentru ca stăpâna voastră să ajungă teafără la Cetate.

— Îți mulțămesc, zise neamțul care acuma părea mai liniștit, nu mă așteptam la mai puțin din partea dumitale. Numele meu este Conrad Müller și, dacă voi avea norocul să scap astă noapte, se va găsi poate prilej să te ajut la rândul meu.

— Cum astă noapte'? Eu credeam că înainte de noapte vom fi în Neamțu?

— Dacă nu se va întâmplă nimic și dacă nu vom găsi prea mulți butuci în curmezișul drumului, vom ajunge pe la miezul nopții, dar mai curând nu, și Conrad mulțămindu-i din nou se îndreptă spre ai lui.

Îndată ce caii isprăviră grăunțele, șeile fură puse și se dădu semnalul de pornire. Ștefan care pusese pe Anton în cunoștința celor vorbite cu Conrad, se ținu acuma în apropiere de nemți.

Dacă suișul fusese greu, călătorii noștri găsiră sccborâșul și mai anevoios. Caii lunecau necontenit pe poteca îngustă urmată de ei în care ploile din zilele trecute săpase adevărate râpi, și o mulțime de copaci zăceau răsturnați în curmeziș așa că oștenii toți descălecase și câte doi inși duceau de frâu caii femeilor. Când ajunseră în pârâu înnoptase bine. Iar, acolo, drumul mergea chiar prin albia îngustă, cu maluri adânci și călătorii erau siliți să meargă unul după altul, iar caii lunecau într-una pe bolovani. Ștefan se folosise de noapte pentru a scurta depărtarea dintre dânsul și doamna de Wolkenstein, nemaidespărțindu-i acuma decât slujnica și vreo doi nemți.

X - Român și ungur

Călătorii noștri mergeau în tăcere, de aproape un ceas, în matca pârâului când, deodată din dreapta și din stânga, izbucniră chiote sălbatice și, de după copaci, o droaie de oameni năvăliră asupra lor cu baltage, cu măciuci și cu ghioage. Ștefan, care desprinsese baltagul aninat de șa, simți calul căzând sub dânsul și se văzu în față cu o umbră uriașă care ridica măciuca asupra-i, dar spada lui Anton intră subsuoara hoțului și îi scăpă zilele.

— Mulțămesc, Antoane, strigă el sărind în picioare de pe calul mort. Învârtind baltagul și lovind în dreapta și în stânga se repezi înspre femei. Ajunsese lângă ele, călcând peste trupuri de oameni și de cai, când auzi glasul lui Conrad strigând:

— Dumnezeu să-mi fie milostiv domnule cavaler, scapă pe stăpâna.

Un hoț se aruncă înaintea lui Ștefan dar o lovitură de baltag în frunte îl culcă jos. Se afla acuma lângă doamnă care se găsea încă călare când simți o durere în coasta dreaptă și, aproape totodată, primi în cap o groaznică lovitură de măciucă care îl doborî la pământ fără cunoștință.

Nemții se apărau cu cea mai desăvârșită vitejie, dar câte trei și câte patru hoți se năpusteau asupra fiecăruia din ei, caii spărieți nu puteau fi mănuiți cu înlesnire în strâmtoare, lunecau pe bolovani și cădeau turtind călăreții sub ei; sulițele și spadele lungi cu care erau înarmați oștenii le erau de puțin folos față cu baltagele, cu măciucile și cu paloșele scurte ale potrivnicilor. După o luptă înverșunată toți oștenii zăceau la pământ morți sau răniți și doamna de Wolkenstein, legată pe calul ei, se afla în puterea hoților (...).

Hoții aduseseră căpitanului lor un cal negru, mare și frumos și, după ce el încălecă, toată ceata porni urmând drumul în jos.

După un mers de vreo jumătate de ceas prin albia pârâului, valea lărgindu-se, intrară într-o poiană lungă și îngustă, iar când ajunseră în mijlocul acestei poieni, deodată s-auzi un glas puternic care striga:

— Stați!

Când Ianoș și cu ungurii uimiți se uitară împrejurul lor, văzură că din toate părțile îi încunjură o mulțime de oameni înarmați care se părea că au ieșit de sub pământ. Iar din pădure venea înaintea lor un călăreț de o statură de urieș, cu trei pene lungi de păun la căciulă și a cărui față de la ochi în jos, era acoperită cu un văl negru. Oprind calul, el mai strigă:

— Lepădați armele!

Ungurii se mai uitară împrejurul lor pentru a vedea încă o dată pe unde ar putea să scape dar, de jur împrejur, se vedea la lumina lunei care răsărea atunci, un îndoit lanț de oameni cu arcurile întinse.

— Lepădați armele, mai strigă încă o dată călărețul cu un glas poruncitor.

— Și cine ești tu, ca să ne poroncești nouă? întrebă Ianoș.

— Sunt Păunașul Codrilor, răspunse călărețul care nu era altul decât Mihu. Voi, cutezătorilor, ați îndrăznit să vânați pe pământurile mele. Și n-ați vânat ca niște voinici, dar ca niște mișei atingându-vă de femei și de prunci, bizuindu-vă să vă puneți cu bărbații numai când ați fost cinci la unul.

— Dar tu astăzi viteaz ești când ai adunat zece oameni la unul de ai mei?

— Am venit să pedepsesc niște lotri mișei, nu ca să mă lupt cu bărbați viteji! Încă o dată: lepădați armele.

— Nu vom lepăda armele după poronca unui mișel, dar vom muri cu răscumpărare, zise Ianoș. Sunteți zece la unul și vă temeți să vă apropiați de noi!

— Ianoș, zise Mihu, dacă într-adevăr ai poftă de luptă dreaptă sunt gata să mă măsor singur cu tine ca să se vadă care din noi este mai bărbat.

— Și dacă tovarășii tăi vor vedea că-i greu de tine, ei îți vor veni în ajutor și mă vor omorî mișelește pe la spate, zise Ianoș.

— Pentru tovarășii tăi nu-ți pot da nicio nădejde, răspunse Mihu, dar încât te privește, de mă vei dovedi, vei plecă teafăr de aice și spre mai mare credință vom ieși amândoi din cerc.

— Primesc, răspunse ungurul.

— Dați-vă în lături și lăsați-l să treacă, strigă Mihu întorcându-se către acei care închideau cercul la drum; orice s-ar întâmplă între noi, nu vă mișcați dar urmați a păzi pe ceilalți hoți cu arcurile întinse.

Cercul se deschise și Ianoș ieși dintr-însul urmat de Mihu.

— Ianoș, zise el, să mergem la o depărtare până la care să nu poată ajunge săgeata.

Când ajunseră aproape de capătul de la deal al poienii, Mihu zise:

— Aci să ne oprim, și amândoi se opriră.

— Cum vrei să ne luptăm, întrebă Mihu, călări sau pe jos? Cu paloșul sau cu ghioaga?

— Călări și cu ghioaga, răspunse ungurul.

— Fie după voința ta, zise Mihu. Să mergem fiecare până la marginea pădurii, tu din sus și eu din jos, ș-apoi să ne repezim unul la altul.

— Fie, zise Ianoș.

Amândoi se despărțiră și, când ajunseră la marginea poienii, fiecare din ei întoarse calul, apoi punând mâna pe ghioagă să răpeziră unul asupra celuilalt. La drum se întâlniră, se ridicară în scări și ghioagele grele zburau în văzduh învârtindu-se deasupra capetelor potrivnicilor dar, deodată, chinga de la șaua lui Ianoș se rupse și ei căzu greu la pământ.

— Rău semn, Ianoș, zise Mihu stăpânindu-și calul și plecând ghioaga în jos.

Ungurul sări în picioare strigând:

— Eu știu să mă lupt și pe jos.

— Ba nu, răspunse Mihu, am spus că lupta va fi dreaptă și dreaptă trebuie să fie, și sărind de pe cal zise:

— Să ne luptăm pe jos cu paloșul.

— Bine, zise ungurul, paloșul mi-e prieten, și aruncând ghioaga scoase paloșul.

Mihu trase și el pe al lui și amândouă se încrucișară zăngănind și aruncând scânteie, dar după câteva lovituri zadarnice din partea lui Ianoș, fierul lui Mihu atinse cu putere pe acel al ungurului, de-a lungul, de la vârf spre mâner, zmulgându-i-l din mână și făcându-l să sară departe. Mihu se răpezi și puse piciorul pe paloșul căzut la pământ:

— Acuma, Ianoș n-ai ce spune, n-ai știut să-ți ții prietenul în mână, viața ta este în puterea mea.

— Vino de o ia, răspunse Ianoș hotărât.

— Voi veni și voi lua-o, fii pe pace, zise Mihu, dar voi veni bărbătește fără nicio armă, pentru a mă lupta cu tine voinicește numai cu brațele, și aruncând paloșul, înaintă asupra lui cu pas liniștit.

Ungurul îl aștepta nemișcat, iar când nu mai rămase decât o palmă de loc între ei, scoase cu iuțeala fulgerului un cuțit din brâu și se aruncă asupra lui Mihu. Dar, oricât de iute fusese mișcarea lui, Mihu o văzuse și era pregătit: cu mâna stângă apucă brațul drept al ungurului iar cu cea dreaptă îi cuprinse gâtul strângându-l cu putere.

— Ha, câne! Eu îți dăruiesc de două ori viața și tu umbli cu vicleșug; dar acuma îți vei lua pedeapsa.

Ianoș făcu o opinteală desnădăjduită dar în zadar, cu brațul drept nu putea face nicio mișcare căci era strâns ca într-un clește de fier iar acel stâng încerca în zadar să desprindă mâna dreaptă a lui Mihu care-i strângea gâtul tot mai tare.

— Ai dus o viață mișelească, vei muri ca un mișel, zise Păunașul Codrilor și, dând o zmuncitură puternică, ciolanele ungurului se auziră pocnind, apoi trupul lui fără viață căzu la pământ.

Tovarășii lui Mihu care priveau lupta, căci acuma se vedea ca ziua, dădură un strigăt de bucurie, iar ungurii căzură în genunchi.

Mihu se încredință că Ianoș nu mai dă niciun semn de viață, apoi încălecând, intră iar în cercul alcătuit de români.

— Legați pe acești mișei, poronci el, iar dacă unii dintr-înșii s-ar împotrivi trageți cu arcurile în ei ca în niște câni.

Dar ungurii, cu totul încremeniți de spaimă, n-aveau niciun gând de împotrivire și în scurt timp fură legați de mâni și de picioare.

— Căpitane, zise unul din români, iată o femeie legată pe un cal și care pare a fi moartă.

— Deslegați-o repede și dați-o jos cu îngrijire.

Adunându-se mai mulți pentru a o dezlega și a o întinde pe pământ, unul din ei zise deodată:

— Îi jupâneasa de la Cetate!

— Nu se poate, zise altul.

— Ba da, ea este, jupâneasa Maria, o cunosc, zise un al treilea.

Mihu, descălecând, să apropie de locul unde zăcea nenorocita femeie și îngenunchind lângă dânsa puse urechea pe pieptul ei.

— Nu-i moartă, trăiește zise el, trebuie să fi leșinat de spaimă. Aduceți repede puțină apă. Oare cum să fi căzut ea în mâinile lui Ianoș? O știam peste munți cu soțul ei?

Unul din unguri care știa bine românește spuse atunci cum năvăliseră ei asupra oștenilor sub paza cărora ea călătorea și cum o răpiseră după ce omorâseră pe toți nemții.

Se aduse apă într-un corn și Mihu stropi fața tinerei femei care deschise ochii, se ridică răzămându-se pe un cot, aruncă împrejurul el o prâvire mirată, apoi văzându-se încunjurată de o mulțime de oameni înarmați își aduse aminte de nenorocirea ei și își ascunse oohii cu mâna.

— Nu te teme, jupâneasă, zise atunci Mihu care rămăsese în genunchi lângă dânsa, te afli între prieteni și nu ai de ce să te mai temi.

— Dar, îngână ea, hoții...

— Hoții sunt legați în puterea noastră și în curând vor lua pedeapsa ce li se cuvine precum a și luat-o căpitanul lor.

Maria privea cu uimire și cu frică pe Mihu a cărui față îmbrobodită precum și lungile pene de păun înfipte în căciulă îi dădeau o înfățoșare grozavă și o nelinișteau.

— Jupâneasă, zise el pricepând simțirile care o tulburau, fii în tihnă; fața mea este acoperită, dar inima îmi este deschisă și curată când îți spun că toți câți ne aflăm aci îți suntem prieteni. Cunoaștem cu toții bunătatea sufletului dumitale despre care avem ca dovezi nenumărate binefaceri și cu toții suntem gata să te slujim pe cât va fi în puterea noastră. Când vei fi mai liniștită, ne vei povesti prin ce împrejurări ai căzut în mâinile hoțului sângeros...

Dar ea, aducându-și atunci aminte de întâmplarea fioroasă în urma căreia fusese răpită, sări deodată în picioare strigând:

— Ștefan!... oștenii!... O, dacă cum spui, în piepturile voastre bate o inimă miloasă, nu vă pierdeți vremea cu mine aice. Mie, mi-este bine acuma, dar în pădure zac o mulțime de oameni viteji care și-au pus viața pentru mine. Poate că printre dânșii să mai fie unii vii, nu-i lăsați să piară cu zile, iar dacă sunteți creștini nu îngăduiți ca trupurile lor să rămână prada fiarelor. Dar ce zic, voi veni și eu, voi merge în fruntea voastră!

Mihu se sfătui răpede cu vreo doi din tovarășii lui.

— Jupâneasă, îți voi împlini dorința și te voi urma. Acei care zac în pădure sunt de alt neam și de altă credință decât noi, s-au arătat dușmani neîmpăcați, de multe ori găsitu-ne-am față în față cu ei în luptă nemiloasă, dar nu va fi zis că Păunașul Codrilor a lăsat oșteni viteji, chiar dușmani lui, să piară în codri și să putrezească fără mormânt. Suntem gata să plecăm.

Dar jupâneasa auzind că acel care-i vorbește este Păunașul Codrilor, haiducul vestit despre care umblau atâtea vorbe, ea fiind soția unuia din acei care îi erau dușmani de moarte și de doi ani îl urmăreau zi și noapte, rămase încremenită.

— Ești Păunașul Codrilor, zise ea încet, ești... și glasul i se opri tremurând.

— Da, jupâneasă, sunt Păunașul Codrilor, acel pe care soțul dumitale îl vânează ca pe o fiară; sunt omul cel îndrăzneț care nu se sfiește să poarte război cu Sas și cu ungurii, acel pe capul căruia s-o pus preț, pe care-l numiți lotru, dar peste toate sunt ocrotitorul celor slabi și prietenul celor buni și drepți.

— Multe auzit-am de dumneta, zise Maria după o clipă de tăcere, multe pâri și multe laude; până acuma nu știam ce să cred, dar acuma îmi aduc aminte că pârile veneau de la cei mari și tari iar laudele de la acei mici și slabi. De astăzi înainte știu ce să cred.

— Și știu că vei crede numai ce este drept răspunse Mihu, căci plecarea dumitale este de a asculta pe acei mici și slabi. Dar noaptea trece și ziua nu trebuie să-mi găsească tovarășii adunați. Cincizeci de oameni vor veni cu mine, treizeci vor rămâne aici cu Petrea Cărăbuș pentru paza ungurilor. Ceilalți să se împrăștie.

Se aduseră caii. Mihu ajută pe Maria să încalece și plecară. Păunașul Codrilor și cu ceilalți tovarăși mergeau pe jos având pe Maria în mijlocul lor, iar Onea urma ducând de frâu calul lui Mihu.

Înaintau răpede și în curând ajunseră locul pe care se dăduse lupta. Precum arătarăm mai sus, acei care însoțeau pe soția cavalerului, fusese siliți de strâmtorarea albiei pârâului în care era drumul să meargă câte unul. Din această împrejurare și, cu toate că în vremea luptei oștenii, pe cât le fu cu putință, se apropiase unul de altul, trupurile lor erau împrăștiete pe o depărtare destul de mare. Cele dintâi peste care dădură erau acelea a trei nemți și patru unguri zăcând aproape grămadă.

Maria sărise îndată de pe cal și urmărea cu un tremur a trupului întreg mișcările românilor care trăsese la o parte trupurile nemților și căutau la dânsele semne de viață, dar în zadar: erau reci și înțepenite de moarte. Ceva mai departe, în altă grămadă zăcea un neamț cu capul aproape despărțit de trup, iar sub el doi unguri. Ridicându-se trupul oșteanului, să auzi un geamăt și dându-se acele ale hoților la o parte, Maria recunoscu pe Conrad într-un lac de sânge. Bietul oștean avea un jungher înfipt în piept care după ce trecuse printre verigile zălei străpunsese haina de piele groasă. Fu ridicat și întins cu îngrijire pe pământ uscat iar jalnica căutare urmă mai departe. După Conrad se găsiră încă doi nemți, dar aceștia morți. Mișcarea de care era cuprinsă Maria creștea din ce în ce, când se dădu peste o adevărată movilă de trupuri acoperind pe jumătate un cal alb care se zbătea din când în când. Se scoase din grămadă un neamț cu capul zdrobit și, la lumina faclelor, se zări trupul lui Ștefan, cu fața galbenă și plină de sânge; Maria căzu în genunchi lângă el.

— Păcat de voinic, frumos este, zise unul din români. Nu pare a fi neamț.

— Trebuie să-l cunoști, jupâneasă, întrebă Mihu, cine-i?

— Nu... da, îngână Maria, tot trupul fiindu-i scuturat de un tremur cumplit, e un... O rudă a mea... un cneaz... din Maramureș... da oare nu mai este nicio nădejde?

— Puțină, zise clătinând din cap Mihu care îngenunchiase și el și pipăia trupul rănitului, dar mort încă nu-i, este încă cald. Apropieți făclele, poronci el scoțând un cuțit din brâu. Apoi descleștându-i dinții cu degetul îi ținu puțin cuțitul dinaintea buzelor și pe urmă îl apropie repede de facle.

— Suflă, strigă voios, vedeți, cuțitul este asudat! Dar să vedem unde-i rănit!

Și scoase coiful din capul lui Ștefan și dintr-însul ieși un șuvoi de sânge.

— Capul este spart, zise Mihu, dar coiful o amorțit lovitura căci numai aice, și arătă partea stângă a frunții, simt ciolanul rupt; dacă ar fi numai atâta n-ar fi mare lucru. Ha! urmă el pipăind pieptul, aice stă treaba mai rău, și arătă în partea dreaptă o bortă; grozavă lovitură de țapă a primit el aici, vedeți că zaua, cât era ea de bună, este ruptă. Dacă rana nu va fi adâncă tare, poate să scape, sânge văd că nu mai curge. Ridicați-l cu îngrijire și-l puneți pe mușchiul de lângă tulpina ceea de brad; jupâneasa spune că-i român.

Ștefan fu lungit pe mușchiu și Maria se puse în genunchi lângă el, iar Mihu cu tovarășii urmară cercetarea celorlalte trupuri. Găsiră pe Anton zăcând fără cunoștință lângă un cal ucis, cu brațul rupt dar fără altă rană și, tocmai la urmă, pe un neamț, turtit în pârău sub calul lui mort dar altfel nevătămat și care își recâștigă cunoștința îndată ce calul fu scos de pe el. Ceilalți oșteni erau înțepeniți de moarte, iar ungurii câți se mai găsiră suflând primiră lovitură de milă fără ca să se mai cerceteze dacă mai aveau sorți de viață sau nu.

Mihu poronci oamenilor să facă în grabă trei tărgi acoperite cu cetină pentru ridicarea răniților și se întoarse la Maria pe care o găsi nemișcată lângă Ștefan.

— Jupâneasă, zise el, am luat măsuri pentru ca răniții să fie duși de oamenii mei, pe tărgi, până la Humulești, iar pentru paza trupurilor celor uciși vor rămânea doi inși care se vor depărta numai când vor vedea apropiindu-se acei ce vor fi trimiși de la Cetate pentru ridicarea morților.

— Îți mulțămesc, răspunse Maria, fii încredințat că nu voi uita niciodată binele ce mi l-ai făcut mie și bieților răniți. Dar... mă tem că ruda mea să nu-și deie sufletul pe drum, multe ceasuri au să treacă până i se vor putea lega rănile.

— Am legat multe răni în viața mea, răspunse Mihu, și dacă vrei să-mi dai ajutor, îl pot lega eu deocamdată, dar să ne grăbim că ne mai rămân numai patru ceasuri de noapte și-i departe de aicea până la Humulești.

— O! sunt gata, spune-mi numai ce trebuie să fac.

— Deocamdată să-i ridici capul și să-l ții ridicat până ce-l voi spăla și lega. Onea, adaose el, adu-mi scama și pânza de legat din rafturi.

Capul fu spălat și legat cu o fășie de pânză apoi Mihu răzămă pe Ștefan de brad, spuse Măriei să-l ție și, scoțând zaua și dolmanul, deschise cămeșa, îi dezvăli pieptul și descoperi rana. Borta era lată, două coaste rupte și rana, după cât își putu da socoteală Mihu, adâncă. Maria spărietă îl întrebă:

— Crezi că va putea trăi?

— De va avea zile va trăi, răspunse Mihu, am văzut oameni cu borte mai mari în piept îndreptându-se, dar multă îngrijire are să-i trebuiască.

Rana fu spălată, umplută cu scamă și tot pieptul înfășat într-o legătură strânsă.

Targele gătindu-se, se așeazără răniții pe ele apoi, punându-se câte doi oameni la fiecare targă, apucară cu toții drumul la vale, Maria urmând călare targa pe care era întins Ștefan.

XI - Dreptatea Păunașului

Ei străbătuseră jumătate din cale până la poiana unde rămăsese Cărăbuș când, la o cotitură a drumului, auziră înaintea lor un țipet și zăriră o umbră care fugea printre copaci.

— O nălucă! zise un român.

— Ferește-ne, Doamne, de lucru necurat! zise altul crucindu-se.

— Mama pădurii! strigă un al treilea.

— Nu vă este rușine! strigă Mihu. Drac, nălucă sau mama pădurii, după dânsa și mi-o prindeți!

Vreo câțiva oameni se răpeziră după umbră și în curând se întoarseră aducând ceva între dânșii.

— Ce era? întrebă Mihu.

— O femeie, căpitane.

— Ce femeie?

— Neculai Pârvu spune că-i slujnica jupânesei de la Cetate.

— Hertha, strigă atunci Maria, Hertha trăiește?

La auzul glasului stăpânei, fata scăpă din mâinile țăranilor, alergă la Maria pe care o recunoscu de departe la lumina faclelor și se aruncă pe ea cuprinzându-i mijlocul cu amândouă brațele.

— Ah! milostivă doamnă, milostivă doamnă, zicea ea nemțește, plângând și râzând totodată, ce noapte înfiorătoare, ah! Dumnezeule!

— Hertha, sărmană Hertha, răspunse Maria dezmierdându-i fața, eu te credeam moartă! Cum de ai scăpat din mâna hoților?

— Ah! milostivă doamnă, milostivă doamnă, zicea ea necontenit credeam că nu vă voi mai vedea și că am să mor singură în codri.

— Jupâneasă, zise atunci Mihu, noaptea trece și fata poate spune ce are de spus mergând, să ne urmăm drumul.

Porniră din nou și Hertha, răzămată de șaua Măriei, îi povesti cum, în clipa în care năvăliseră hoții, simțind că calul cade sub dânsa, sărise în lături; mâna grea a unui hoț se abătuse pe umărul ei când văzu, învârtindu-se deasupra capului ei, umbra unei spade și mâna care o apucase lunecă de pe dânsa. Simțindu-se slobodă, o luă la fugă la deal prin codru fără a ști unde merge și închipuindu-și că aude pe hoți urmărind-o. Nu-și putea da seama câtă vreme fugise astfel; simțindu-se obosită și nemaiauzind niciun zgomot se puse jos și se odihni câtva. Înțelegând că tot suindu-se la deal, s-ar depărta de drumul care ducea la Cetate, după ce se simți odihnită, începu să se scoboare spre pârâu și ajunsese la drum când auzi gură și văzu mișcându-se umbrele acelora care însoțeau pe Mihu și pe Maria. Crezând că iar a dat peste hoți, spaima o făcuse să scape un țipăt și începuse a fugi, dar se împiedecase de o buturugă șd căzuse iar oamenii care o urmăreau puseră mâna pe ea. Socotea că ajunsese ceasul ei cel de pe urmă când auzi glasul cunoscut al stăpânei.

Când Hertha își isprăvea povestirea ajungeau la poiana în care îi aștepta Petrea Cărăbuș cu ungurii legați.

— Aice, jupâneasă, zise Mihu, trebuie să ne despărțim. Douăzeci de oameni de ai mei te vor însoți cu răniții până la Humulești, iar acolo ești cunoscută și vei găsi cu cine să-i duci la Cetate. Îți doresc să-i vezi în curând sănătoși, dar am să-ți fac o rugăminte.

— O, spune! zise Maria. Îți este împlinită de mai înainte dacă împlinirea ei este în puterea mea.

— Slujnica dumitale și oșteanul care o scăpat teafăr au văzut fețele tovarășilor mei; se poate întâmplă ca, în curând să se întâlnească cu ei, și mult rău ar putea să aibă bieții oameni dacă s-ar afla că stau în legătură cu mine. Cer, prin urmare, ca dumneta să întrebuințezi toată trecerea ce o ai pentru ca ei, dacă vor întâlni vreodată pe unul din acei pe care i-au văzut astă noapte aicea, să se facă că nu-l știu.

— Îți făgăduiesc că vor rămâne necunoscuți, slujnica mea și oșteanul care o scăpat atât de minunat sunt oameni cinstiți și buni creștini. Spre liniștea dumitale îi voi face să jure, aice în fața tuturor că oriunde-i vor întâlni, nu-i vor cunoaște. Și scoțând din sân o cruce neagră având pe ea chipul Mântuitorului răstignit, cheamă, pe Hertha și pe oștean și-i făcu să rostească jurământul cerut.

— Să știți, le mai zise Maria, că dacă vă călcați jurământul, mă faceți și pe mine sperjură, căci iată: jur și eu pe această cruce că nici eu, nici voi nu vom cunoaște sau da de gol vreodată pe unul din acei care ne-au scăpat din mâna hoților. Așa să-mi ajute Dumnezeu! Și blăstămată să fiu dacă eu sau unul din voi ne vom călca jurământul.

Oșteanul și Hertha căzură în genunchi înaintea Mariei și se legară din nou către dânsa că vor ține cu sfințenie jurământul lor.

Oamenii care trebuiau să meargă cu Maria fiind gata de plecare, ea înainte de a încăleca s-apropie de Mihu și-i zise:

— Înainte de a ne despărți îți mulțămesc încă o dată pentru binele ce ne-ai făcut. Îți voi rămâne recunoscătoare în veci și te las având credință că, cu drept cuvânt, te numești ocrotitorul celor slabi și prietenul celor buni. Și-i întinse mâna.

Mihu îi luă mâna plecându-se, o atinse cu buzele și zise:

— Cuvintele dumitale au plătit de zece ori ajutorul ce ți l-am putut da. Rămâi sănătoasă, Dumnezeu să-ți dea fericirea care ți se cuvine și să-ți răsplătească binele care îl semeni împrejurul dumitale. (...)

XII - În care Ștefan își regăsește logodnica

Clădită în veacul al treisprezecelea de cavalerii nemți ai sfintei Marii de la Ierusalim, pe un deal care stăpânește atât valea Ozanei cât și șesul Topoliței, Cetatea Neamțului a văzut desfășurându-se în vreme de cinci veacuri, șirul faptelor care alcătuiesc trecutul Moldovei.

În zidurile ei au trecut pe rând cruciații îmbrăcați în zale veniți din locuri depărtate pentru a înfrunta năvălirile pagânilor, Bogdan descălecătorul Moldovei, Petru Mușat, întemeitorul domniei, Alexandru cel Bun, întâiul legiuitor al țării, Marele Ștefan, acel domn prea mare pentru o țară mică, Petru Rareș, vrednicul fiu al eroului, crudul Lăpușneanu, Movileștii și Sobieski, eroul polon.

Ele au văzut nașterea Moldovei, au privit-o în floare și, înainte de a fi sfărâmate, au fost martori ai decăderii de care fusese cuprinsă. Nu le-a fost dat să vadă, întregi, renașterea și noua pornire spre față a neamului românesc. (...)

În vremea în care se petreceau faptele alcătuind povestirea noastră, rămășițele de astăzi erau o falnică cetate încredințată de craiul Ungariei vitejiei cavalerilor Albrecht de Wolkenstein și Ulrich de Lidenberg, amândoi urmași ai unor neamuri vestite din Germania de miazăzi. Straja Cetății, precum auzirăm din gura lui Hans, se alcătuia din douăzeci și cinci de lefegii nemți și din românii satelor vecine, închinate Cetății, care făceau strajă cu schimbul și al căror număr era mai mare sau mai mic după trebuință.

Veniturile satelor închinate erau ale cavalerilor, ele erau alcătuite din gloabe, din dijma pământului, din desetina stupilor, din goștina porcilor, din deosebite dări în bani și în fructe precum și din venitul crâșmelor și din acel al morilor.

Cavalerii judecau pricinile pentru moarte de om și pentru tâlhărie, iar pricinile mai mici se cercetau în fiecare sat de judele ales de locuitori care era însărcinat și cu strângerea dărilor. Cavalerii erau însă ținuți să plătească din acele venituri lefile slujitorilor și să întâmpine cheltuielile pentru hrana cailor și pentru ținerea Cetății în stare bună.

Sătenii, pe lângă dări, mai erau datori să facă cu schimbul de strajă, atât înlăuntru Cetății cât și pe dinafară, să lucreze un număr de zile pe an la meremeturi și să îndeplinească slujbe casnice.

Cavalerii nu erau puși sub ascultarea voievodului Moldovei, dar erau datori să-i deie ajutor pentru păstrarea bunei liniști și pentru toate trebile Craiului, fiind însă ținut și voievodul la aceleași îndatoriri cătră dânșii.

Cetatea era alcătuită, pe atunce, dintr-o clădire în patru muchii ceva mai lungă decât lată, cu o curte la mijloc; cu două rânduri pe toate laturile și avea, la fiecare colț, câte un turn pătrat cu trei rânduri; podul mișcător și poarta se aflau în partea dinspre răsărit. Rândurile de jos și de sus a părții despre miazăzi, care privește spre Ozana, slujeau de locuință cavalerului Albrecht de Wolkenstein care era castelan al cetății. Celălalt cavaler locuia în încăperile din rândul de sus al laturii despre răsărit, iar în rândul de jos al acestei laturi se aflau cancelaria, locuința capelanului și sala de judecată. În rândul de sus al laturei despre apus erau capela și încăperi pentru oșteni, iar în rândul de jos închisoarea și un cerdac cu stâlpi în care se adăposteau caii în vreme de împresurare și unde, vara, în vreme liniștită, dormeau sătenii de strajă. În rândul de sus al laturii despre miazănoapte erau mai multe odăi pentru oșteni, iar în cel de jos bucătăriile și mai multe hambare. Toate laturile coprindeau câte un singur șir de odăi, a căror uși dădeau într-o sală îngustă având în fiecare capăt câte o scară.

Lemnăria ușilor într-un singur canat și a fereștilor era de stejar; podelile de jos și de sus, de brad. Toate fereștile aveau geamuri mici, rotunde, întrunite prin cercuri de plumb și zăbrele groase de fier. Laturea despre miazăzi, deasupra râpei, nu era apărată nici de șanțul, nici de zidul ce înconjurau celelalte laturi. În partea despre crivăț, între șanț și zid, se afla un loc slobod, sădit cu pomi, iar în colțul despre apus al acestei curți, lipite de zid, erau grajdurile pentru cai și pentru vite precum și mai multe hambare.

Odaia din rândul de mijloc al turnului, care se afla între locuințele celor doi cavaleri, era încăperea în care se găzduiau străinii de seamă.

Această odaie avea o fereastră privind spre Ozana și două uși. Pe păreți și pe jos erau întinse scoarțe frumoase de lână; un pat de stejar săpat, cu baldachinul răzămat pe patru stâlpi suciți, un jilț mare, trei scaune de stejar cu spetezele săpate și o masă alcătuiau îmbrăcămintea ei.

Două săptămâni după întâmplările povestite mai sus, târziu după miezul nopții, se găseau în acea odaie luminată de o făclie de ceară, împrejurul patului în care zăcea Ștefan Stroici cu capul legat și cu pieptul înfășat, patru inși.

În genunchi, lângă capul patului, să afla Maria care, de când îi adusese la Cetate, nu părăsise pe rănit nici zi nici noapte; lângă dânsa se ținea în picioare credincioasa Hertha. De cealaltă parte a patului, cu mâna pe pulsul bolnavului ședea un călugăr minorit cu părul și barba albă, iar la picioarele patului, cu coatele răzămate pe el, sta un bărbat tânăr și voinic, cu părul și mustețile blonde, cu fața deschisă și plăcută, îmbrăcat în hainele strâmte obișnuite în apusul Europei.

Rănitul avea ochii deschiși și din buzele lui ieșeau cuvinte fără șir.

— Dați de tot... Tătarii... Maria... nu vă lăsați... izbânda va fi a noastră...

— Părinte Anselm, zise nemțește Maria spărietă cătră călugăr, niciodată n-a aiurit ca astăzi, oare nu i se apropie sfârșitul?

— Eu cred, fiica mea, răspunse liniștit călugărul, că se apropie un sfârșit, dar deși nu mă pot încă rosti cu hotărâre, acest sfârșit este acel al bolii, iar nu acel de care te temi. Oricum, în cursul acestei nopți are să i se aleagă, fierbințeala asta cumplită și pulsul acesta nu mai pot ține mult. Dar să-i mai dăm să bea din leacul ce i l-am pregătit, nădăjduiesc că-l va mai liniști. Maria, cu cea mai mare îngrijire, ridică capul lui Ștefan cu o mână, îi descleștă dinții cu cealaltă, iar Hertha îi vărsă în gură câteva linguriți din cuprinsul unei cești, apoi capul rănitului fu așezat din nou pe pernă. Buzele i se mișcară iar, dar pentru a alcătui cuvinte fără înțeles. După o clipă de liniște călugărul zise încet:

— Pulsul s-a mai domolit, a închis ochii și Maria uitându-se la Ștefan văzu că, într-adevăr, închisese ochii:

— S-ar părea că doarme, zise ea.

Călugărul făcu un semn cu capul apoi, după oareșicare așteptare lăsând mâna bolnavului, să plecă și apropie urechea de gura lui:

— Doarme, zise el, aud cum trage sufletul: pulsul este acuma aproape liniștit. Apoi sculându-să, zise Mariei:

— După cât mă pricep, primejdia a trecut; din somnul de acuma se va trezi răcorit și, cu o îngrijire bună, în câteva săptămâni va fi pe picioare. Prin urmare, poți să mergi să te odihnești: trebuie să fii zdrobită de oboseală căci de două săptămâni nu te-ai culcat. Cavalerul Ulrich și cu mine vom rămâne pe lângă rănit.

— Da, milostivă doamnă, zise cavalerul, mergi de te odihnește, căci mă tem să nu te îmbolnăvești și dumneata de atâta oboseală. Poți să fii încredințată că părintele Anselm și cu mine nu ne vom depărta de lângă bolnav.

— Nu, răspunse Maria, nu mă voi resimți dacă nu voi dormi încă câteva ceasuri; îndată ce va căpăta cunoștința vă făgăduiesc că mă voi retrage, dându-vă de știre; până atunci rămân și vă rog pe amândoi să mergeți să luați puțină odihnă.

Văzând că stăruințele lor ar fi zadarnice, părintele Anselm și cu cavalerul ieșiră, iar Maria se așeză pe scaunul părăsit de capelan, făcu semn Herthei să șază pe perna pe care stătuse în genunchi și tinerele femei rămaseră singure lângă Ștefan, care urma să doarmă liniștit.

Ceasurile treceau, Hertha învinsă de oboseală adormise și ea cu capul pe muchia patului, Maria însă rămăsese nemișcată cu ochii ațintiți asupra rănitului. De vreo două ori îi pusese ușor dosul mânei pe obraz și văzuse cu bucurie că fierbințeala ce până atunci crescuse necontenit din zi în zi, făcuse loc unei ușoare sudori. Era aproape de revărsatul zorilor când Ștefan făcu deodată o mișcare și deschise oehii.

Maria se sculă de pe scaun și se plecă asupra lui. Zărindu-i fața, rănitul deschise ochii mari și făcu o încercare zadarnică pentru a se ridica în pat.

— Mario, zise el... visez!

Maria, galbenă ca ceara, nu răspunse.

— Mario, zise Ștefan cu glasul slab și încercându-se din nou să se ridice, Mario, nu, nu visez... sunt treaz... răspunde-mi Mario... tu ești sau umbra ta?

— Eu sunt, Ștefane, răspunse Maria speriată de mișcarea de care îl vedea coprins, eu sunt... Maria.

— Tu... Maria... logodnica mea... trăiești... te-am găsit? Unde mă aflu? și făcând o încercare deznădăjduită, izbuti să se ridice pe un cot, dar numai pentru o clipă căci junghiurile care le simți la corp și în coastă îl siliră să se lase iarăși pe spate.

— Da, Ștefane, da, zise Maria punându-i binișor mâna pe umăr pentru a-l liniști, eu sunt Maria, logodnica ta; trăiesc și tu te afli printre prieteni. Ai fost foarte bolnav, dar acuma, cu voia lui Dumnezeu, ai să te faci bine, dar te rog, nu vorbi că ești încă slab și vorba te ostenește.

— Mario, urmă Ștefan și mâna lui căuta mâna ei, Mario, te-am găsit, de acuma nu te mai las.

— Ștefane, te rog, dacă... dacă mă mai iubești, nu mai vorbi, nu te mișca așa, că iar are să-ți fie rău.

— Te iubesc, o da, te iubesc, dar tu, tot mă iubești? Dă-mi mâna.

Maria, ca să-l liniștească îi dădu mâna și simți cum degetele lui Ștefan se încercau să i-o strângă.

— Mario, tu tot mă iubești, nu-i așa? Răspunde, te rog, răspunde!

— Da, Ștefane, da, răspunse biata femeie care își pierdea cumpătul cu totul, dar liniștește-te, te rog.

— Spune-mi că mă iubești și că nu mă vei mai părăsi, zise el.

— Nu, nu te voi părăsi, dacă vei ședea binișor și nu vei mai vorbi, altfel iau mâna mea din mâna ta și mă duc.

— O nu, nu te duce, se rugă rănitul cu glasul stins, lasă-mi mâna; dar spume-mi încă o dată că tu ești Maria, logodnica mea și nu umbra ta, nu o nălucă amăgitoare, spune-mi că mă iubești.

— Da, Ștefane, eu sunt Maria, eu, logodnica ta și te... te... te iubesc, zise Maria zăpăcită, dar te rog nu vorbi!

Rănitul ostenit de opintelile ce le făcuse tăcu, numai degetele lui strânseră mai tare mâna iubitei; închise ochii și în curând adormi din nou.

Maria atuncea trezi pe Hertha care dormea dusă și o trimise să roage pe părintele Anselm să vie ca s-o înlocuiască. Călugărul veni îndată însoțit de un tânăr îmbrăcat în haina obișnuită de ucenicii minoriților ordinului sfântului Francisc. Maria se apropie de Anselm și zise hotărâtă:

— Am să-ți spun lucruri de cea mai mare însemnătate, și care nu rabdă întârziere, te rog să mă urmezi în odaia mea; fratele Ambrosie și cu Hertha vor sta cu bolnavul care doarme linișit, și de va fi trebuință vor veni să ne deie de știre.

Călugărul se închină în tăcere, fără a părea prea mirat de cererea tinerei femei și, după ce spuse câteva cuvinte lui Ambrosie, ieși după dânsa. Deoarece partea cea mai însemnată a convorbirii ce o avu Anselm cu soția castelanului de Neamțu se va cunoaște din cele ce au să urmeze, spre a nu mai obosi pe cetitor nu-i vom mai urma în odaia Măriei și vom începe iar șirul povestirii noastre la întoarcerea călugărului în odaia rănitului, aproape două ceasuri după ce ieșise cu Maria.

— Doarme liniștit, răspunse Ambrosie la întrebarea ce-i puse Anselm.

— Semn bun, răspunse acesta, cred că după somn răcorirea și cunoștința vor fi depline, iar în cât privește slăbiciunea, cu o căutare îngrijită și cu hrană bună, o vom învinge cu ușurință. Dar nu mai am nevoie de voi aice: Hertha, du-te de ajută pe stăpână-ta să se dezbrace și să se puie în patul care o așteaptă de două săptămâni. Tu, Ambrosie, poți merge să-ți vezi de trebi. Spune cavalerului Ulrich că departe de a avea nevoie de el, m-ar îndatori dacă, deocamdată, n-ar veni, căci ceea ce trebuie mai presus de toate este liniște; când voi fi obosit îl voi chema.

Anselm rămase singur cu Ștefan care-și urma somnul și era aproape de amiazi când auzindu-l mișcând și întorcându-se la el, minoritul văzu că este treaz și că căuta pe cineva cu ochii. Zărind pe călugăr, rănitul întrebă:

— Unde mă aflu?

— Te afli teafăr într-o casă de prieteni, răspunse Anselm care vorbea bine românește, și nădăjduiesc că acum ești afară de orice primejdie. Mai aibi puțintică răbdare și în curând te vei putea scula.

— Dar, zise Ștefan, mi s-a părut că lângă patul meu era astă-noapte o femeie, care se numea Maria, visat-am sau nu?

— Dacă vrei să vorbești de Maria, soția cavalerului Albrecht de Wolkenstein, castelanul acestei Cetăți, răspunse călugărul după oarecare îndoială, atunci nu ai visat căci de când te-a adus aice rănit și până astă-dimineață, ea nu te-a părăsit nici zi nici noapte și faptul că ai scapat cu viața îl datorești mai ales îngrijirilor ei. Altă Mărie nu s-a apropiat de patul în care zaci și nici nu este în Cetate.

— Iar voi fi visat, zise Ștefan cu un lung suspin, dar, adaose el după o tăcere, capul este slab, sunt amețit și nu înțeleg, nu-mi aduc aminte cum am venit aici.

— Le vei afla toate la urmă, răspunse minoritul, dar acuma ești încă prea slab, vorba te slăbește și mai tare; după două, trei zile le vei înțelege toate. Deocamdată voi chema pe ucenicul meu ca să-mi ajute să-ți primenesc legăturile și pe urmă vom căuta să-ți dăm ceva mâncare pentru ca să începi a-ți câștiga iar puterile.

Rănile fură spălate și legate din nou cu ajutorul lui Ambrosie și Ștefan luă cu o plăcere vădită o ceașcă de zeamă și două degete de vin vechi.

— Mă prind că ai mai vrea, zise Anselm zâmbind, dar pentru întâia oară ajunge. Mai spre seară ți se va mai aduce; acuma închide ochii și caută să dormi.

Ștefan era atât de slab încât nici nu încercă să mai scoată un cuvânt; închise ochii și adormi îndată.

Rămase în aceeași stare două zile și două nopți; se trezea numai pentru a-și vedea legăturile primenite și pentru a mânca. Părintele Anselm, cavalerul Ulrich și Ambrosie îl păzeau pe rând.

În dimineața zilei a treia să întărise bine și înfățoșarea rănilor era cât se poate de mulțămitoare; mâncă cu poftă și goli cu totul paharul de vin ce i se adusese.

— Bun vraciu mai este tinerețea, zise părintele Anselm care-l privea cu plăcere. Mulțămește lui Dumnezeu, fiule, pentru firea puternică cu care te-a înzestrat; mulți răniți căutat-am în viața mea, dar nu-mi aduc aminte să fi văzut vreunul în stare mai deznădăjduită decât aceea în care te aflai când te-au adus aice.

— Mulțămesc lui Dumnezeu, dar mulțămesc și celor care m-au căutat atât de bine, răspunse Ștefan. El acuma prinsese puteri și-și aducea bine aminte de întâmplările în urma cărora fusese rănit. Dar, adaose el, aveam cu mine o slugă credincioasă la care țin foarte mult, trebuie să cred că a fost mai puțin norocoasă decât mine căci altfel aș fi văzut-o până acuma.

— Sluga îți trăiește, răspunse Anselm, dar și el este în pat cu brațul drept frânt; viața nu-i este de loc în primejdie și cred chiar că brațul i se va îndrepta cu totul, dar la vârsta lui firea nu mai lucrează ca în tinerețe, și vor trece câteva săptămâni dacă nu câteva luni până ce va putea să-l întrebuințeze.

— Dar acuma, spune-mi, te rog, părinte, ce s-a întâmplat după ce am căzut rănit și cum s-a isprăvit lupta.

Părintele povesti atunci, spre marea mirare a lui Ștefan, nimicirea oștenilor nemți, răpirea Măriei de către Ianoș, întâlnirea lor cu Păunașul Codrilor, învingerea lui Ianoș și aducerea răniților la Cetate.

XIII - În care Ștefan Stroici află lucruri de seamă pentru el

După ce puse mai multe întrebări asupra Păunașului Codrilor, Ștefan zise deodată:

— Mi s-a zis de către un oștean de aicea, în dimineața zilei în care am fost rănit, că soția cavalerului de Wolkenstein este româncă. În vremea războiului cu tătarii, acum patru ani, am avut prilej să cunosc pe cei mai mulți din cnejii de aicea. A cui fată este ea oare?

— Destul ai vorbit pentru astăzi, fiule, zise Anselm fără a răspunde acestei întrebări. Acuma este vreme să dormi.

Tocmai atunci intră și cavalerul Ulrich în odaie și călugărul, sculându-se, îi zise:

— Bolnavul nostru merge răpede spre bine, dar s-a făcut din cale-afară de vorbăreț. Numai decât trebuie să doarmă acuma. De aceea, fii bun, domnule cavaler, de nu te lua de vorbă cu el, iar dacă ar vrea numaidecât să vorbească, să nu răspunzi la întrebările lui.

— Fii pe pace, părinte răspunse cavalerul râzând, sunt oștean și știu să împlinesc orbește poroncile celor mai mari.

Părintele ieși iar Ștefan, vrând-nevrând, fu silit să tacă și, de urât, s-adoarmă. Trecură alte două zile în timpul cărora puterile rănitului crescură văzând cu ochii, rana de la cap era aproape tămăduită, iar starea acelei de la coastă se îmbunătățise mult. Părintele Anselm, după ce îi legă rănile, spuse lui Ambrosie să iasă, se așeză pe scaun lângă pat și începu să vorbească cu glasul lui încet și blând:

— Mare este mulțămirea mea, fiule, că te văd în sfârșit ieșit din orice primejdie și îndreptându-te răpede spre o însănătoșire deplină. Cred că aș face rău dacă aș mai întârzia să-ți împărtășesc niște vești ce știu că au să-ți tulbure rău atât inima cât și mintea. Datoria mea de preot și de prieten al casei în care ne aflăm este să vorbesc; n-am făcut-o până acum căci, în slăbiciunea în care te aflai, orice zguduire ți-ar fi putut primejdui zilele, dar astăzi, când ți-ai recâștigat puterile în mare parte, nu mai pot tăcea căci aș pune în primejdie numele, liniștea și viitorul unei ființi ce trebuie să ne fie scumpă la amândoi.

Ștefan se uita la el cu mirare.

În noaptea în care ți-ai recâștigat cunoștința n-ai visat...

— O, Doamne strigă Ștefan, Maria trăiește!

— Da, zise călugărul, Maria trăiește...

— Oh! zise Ștefan, de ce m-ai amăgit? O asemenea veste mi-ar fi grăbit îndreptarea!

— Știam, răspunse domol minoritul, că vestea cum că acea pe care n-ai încetat s-o iubești trăiește, ar face mult pentru a-ți grăbi îndreptarea, dar mă temeam că întregirea acestei vești să nu te deie din nou pradă fierbințelei și aiurării. Nu te-am amăgit, căci Maria pe care ai plâns-o până astăzi ca moartă este Maria, soția cavalerului Albrecht de...

— Dumnezeule, strigă Ștefan, am găsit-o numai pentru a o pierde încă o dată!

— Întâlnirea voastră este fără îndoială o nenorocire, urmă Anselm, căci are să redeștepte, poate mai vie, durerea de odinioară, făcându-te să înduri pentru a doua oară chinurile ce fuseseră alinate de vreme.

— Dar ea, cum de și-a călcat jurămintele către mine, cum de m-a uitat și s-a învoit să fie a altuia?

— O, nu-ți face păcat învinovățind-o, nu știi cât a suferit și prin câte a trecut!

— Dar mi-a jurat că niciodată nu va fi a altuia, este o femeie fără credință!

— Nu știi cum o nedreptățești prin aceste bănuieli. Te rog, aibi puțină răbdare și lasă-mă să te pun în cunoștința împrejurărilor care au silit-o să ieie pe cavalerul Albrecht de soț.

Văzând că Ștefan, amețit de această știre cumplită tăcea, călugărul urmă:

— Ți-aduci aminte că te aflai la tatăl Măriei, la cneazul Orsat, la Orsătești pe Tutova, când se auzi că tătarii au năvălit în Țara Leșească și că de acolo se îndreptă spre Țara Ungurească. Ți-ai părăsit pe loc logodnica, schimbând cu dânsa jurăminte de veșnică credință și iubire și te-ai întors în grabă, ajungând în Maramureș odată cu păgânii, luând parte la luptele ce s-au dat împotriva lor și în care au fost învinși. I-ai urmărit cu oastea voievodului Lațc peste munți și ai luat parte la bătălia hotărâtoare ce s-a dat pe malurile Siretului. Păgânii au fost zdrobiți cu desăvârșire, dar dumneta ai fost lăsat greu rănit, ca mort, pe câmpul de bătălie. Tătarii învinși s-au împărțit în mai multe trâmbe, unii apucând în sus, alții în jos pe Siret și Bârlad, pustiind tot în calea lor.

În oastea voievodului era și cavalerul Albrecht de Wolkenstein, castelanul acestei Cetăți, cu câțiva oșteni și cu oameni de strânsură din satele închinate. El, îndată după bătălie, se puse cu vreo cincizeci de călăreți în urmărirea dușmanilor, pe Bârlad. Era de mult prieten cu tatăl Măriei și când, seara, ajunse la porțile Bârladului, auzi că o parte din tătari apucase pe Tutova, în sus. Cuprins de o presimțire rea, cu toată oboseala oamenilor și a cailor, se puse iar pe urma lor. Satele de-a lungul văii erau arse și o mulțime de trupuri sluțite de ale nenorociților locuitori zăceau pe drumuri.

În revărsatul zorilor era în Orsătești și, pe locul unde fusese satul, găsea niște grămezi de dărâmături aprinse, casa cneazului în flăcări, trupul lui și acele ale slugilor împrăștiete prin curte. Un om scăpat prin minune de urgia păgânilor, văzând oșteni creștini, ieși din ascunzătoare și povesti cum tătarii năvăliseră fără de veste în ziua din urmă, după căderea nopții, măcelăriseră bărbați, femei și copii, dând pe urmă foc satului. Cneazul care abia avusese vreme să se închidă în casă, încercase în zadar să se apere; tătarii pătrunseseră înăuntru, uciseseră pe cneaz și pe slugile ce-l înconjurau și răpiseră pe frumoasa sa fiică Maria. După desăvârșirea acestei lucrări de nimicire trecuseră, peste dealuri, în valea Similei. Albrecht, după o scurtă odihnă, se puse iar în urmărirea lor, străbătu valea Similei până la gura ei, trecu apa Bârladului și-i urmări în valea Chinezei; tocmai peste Prut îi ajunse. Păgânii, mai mulți decât creștinii, se pregătiră de luptă dar cavalerul, văzând micul număr al tovarășilor săi, se opri pe loc și trimise tătarilor pe unul de ai lor care rătăcise și fusese prins de creștini, cu însărcinare să ducă vorbă precum că el nu are de gând să-i supere dacă ei primesc să înapoieze teafără, pe fata cneazului Orsat în schimbul unei răscumpărări bănești. Tătarul se întoarse cu răspuns din partea mârzacului că fata, fiind de o frumusețe minunată, este menită să fie dusă hanului, dar dacă cavalerul primește să-i numere o mie de zloți, el este gata să i-o lese. Cavalerul fu silit să consimtă și se hotărî ca tătarii să ducă pe Maria dincolo de Nistru și acolo să aștepte cu dânsa opt zile sosirea banilor. Un oștean credincios al lui Albrecht fu trimis să însoțească fata spre a o păzi de orice necuviință, iar tătarii, din partea lor, trimiseră creștinilor ca zălog pe fratele mârzacului și cavalerul se întoarse îndată la Bârlad. Cinstea lui era bine cunoscută de târgoveți, dar numai cu greu izbuti să adune banii și, pornind din nou, ajunse la Nistru unde tătarii primiră banii și predară în mâinile lui, numaidecât, pe Maria, teafără, dar adânc zdruncinată atât de oboseală cât și de întâmplările grozave la care fusese față.

Albrecht o duse la Bârlad în casa unui negustor prieten lui și, acolo biata fată fu înștiințată de oameni care te cunoșteau și se întorceau de la război că ai căzut pe câmpul de bătaie și că au văzut cu ochii cum te duceau la groapă.

— Și numai prin minune n-am fost îngropat, întrerupse Ștefan. Numărul morților era atât de mare încât nu se mai dovedea cu săpatul gropilor și nevenindu-mi încă rândul, vărul meu Bogdan puse vracii să-mi mai cerceteze trupul iar aceștia mai găsiră încă semne de viață în mine.

— Aceste se întâmplară, pesemne, după plecarea bârlădenilor, așa că ei aduseră Măriei numai știrea despre moartea dumitale, urmă călugărul. Pe când biata fată, care acuma pierduse tot ce-i era drag pe lume, se lupta cu jalea-i cumplită, cavalerul Albrecht se îngrijea ca cuvântul ce-l dăduse negustorilor să fie ținut. Satul Orsătești fiind pustiit de oameni, turmele cneazului fiind pierite și casa lui arsă, nu-i mai rămânea Măriei nicio avere, el trebuia acuma să despăgubească pe negustorii care îl împrumutaseră cu banii răscumpărării din mijloacele lui și era departe de a fi om bogat. Se-ntoarse aici lăsând pe Maria în sama negustorului la care se afla, strânse puțini bani ce putu să-i adune și trimise cărți fraților lui, în țara nemțească, cerându-le să vândă micile ocini ce le avea acolo și să-i trimită de sârg prețul ce-l vor putea dobândi. Când, după cinci luni de așteptare, credinciosul trimis cu cărțile se întoarse, îi aduse de-abia cinci sute de zloți căci numai atâta se putuse prinde pe ocini. Cavalerul se duse la Bârlad și plăti șase sute de zloți din datorie, iar patru sute se tocmi să-i plătească în patru ani, din veniturile lui de castelan al Cetății noastre.

Dar negustorul la care se afla Maria și soția lui muriseră și fata era amenințată să rămâie pe drumuri căci neamuri nu avea. Atunci cavalerul, atât pentru a-i putea da un adăpost teafăr și cinsteș cât și împins de simțirile deșteptate într-însul de frumusețea și de bunătatea Măriei, o rugă să-l primească de soț. Ce era să facă biata fată? Era singură în lume, fără părinți, fără avere și te știa mort. Știa că Albrecht își jertfise tot avutul și se osândise la mai mulți ani de lipsă pentru a o mântui de soarta cumplită ce i să făcuse jertfindu-și, la rândul ei, frumusețea și tinerețile pentru a mângâia și a lumina bătrânețile binefăcătorului ei. După ce îl puse în deplină cunoștință a logodnei și a iubirii voastre nevinovate, primi să-i fie soție, cerându-i numai să n-o silească să se lepede de legea în care se născuse. Trei ani au trecut acuma de când bătrânul meu prieten și-a adus tânăra nevastă în această cetate și de atunci nici cel mai mic nour n-a venit să tulbure cerul senin al căsniciei lor. Ea, înțelegând și prețuind mărinimia și simțirile alese ce deosebesc pe soțul ei, își revărsă la rândul ei comorile sufletului pentru a-l înveseli și a-i înfrumuseța viața. Și, pe lângă dânsul, noi toți câți trăim împrejuru-i, tot poporul care locuiește pe această vale, toți acei ce o cunosc, se încălzesc la razele acestei bunătăți. Nu este pe împrejur durere care să nu o aline, fericire la care să nu fi luat parte. Deși mijloacele lor sunt din cele mai restrânse, ea găsește chip să vie în ajutorul tuturor nevoieșilor și totdeauna e senină și voioasă. Pentru Albrecht orice dorință a ei este o poroncă, orice zice sau face este sfânt, dar ea nu știe ce este o toană femeiască și când cere, cere numai pentru alții.

Îmi pare rău că sunt silit să-ți măresc durerea arătându-ți ce ai pierdut într-însa, dar împlinesc acuma o datorie sfântă care cere să nu te cruț. Deși fiind preot de altă lege, nu-i sunt duhovnic, ea a văzut în mine, de la început, un prieten și nu mi-a ascuns nimic din cugetele ei curate. Știu deci cât de mare și cât de curată a fost iubirea voastră; nemărginit de mare a fost durerea Măriei când a aflat că te pierduse și numai cu încetul, vremea, acel vraciu al tuturor durerilor, a putut s-o aline și s-o amorțească, rămânându-i o amintire totodată jalnică și dulce. Te las să judeci ce cumplită zguduitură a primit biata Maria când, deodată, prin fereastra odăiei în care să afla, te-a zărit urcându-te pe prispa crâșmei unde întâmplarea a voit ca amândoi să faceți popas. Acuma vei înțelege atât leșinul de care a fost cuprinsă cât și pricina pentru care nu a primit însoțirea dumitale. Când te-a adus aice, mi-a spus îndată tot și, cu toate că o rugasem să se ție deoparte, ea știind că niciodată îngrijirea ce o pot da unui bolnav niște bărbați nu poate înlocui pe acea a unei femei, mai cu seamă în starea de primejdie în care te aflai, te-a căutat zi și noapte: trebuie să mărturisesc că datorești viața acestei îngrijiri neadormite. Când, recâștigându-ți simțirile, ai cunoscut-o, ea îndată ce te-a văzut adormit și liniștit, m-a chemat și mi-a cerut s-o sfătuiesc și să-i arăt purtarea ce de acuma trebuia s-o aibă față de dumneata. În urma sfaturilor mele, și văzându-te afară de orice primejdie, s-a hotărât ca, deocamdată, să nu ți se mai arate, însărcinându-mă pe mine să te pun în cunoștința durerosului adevăr îndată ce nu va mai fi de temut ca starea să ți se înrăutățească în urma unei asemenea vești.

— Și n-am s-o mai pot vedea niciodată? întrebă Ștefan deznădăjduit.

— Ba, ai s-o vezi, răspunse Anselm, căci rănile te vor mai ține la noi încă șase săptămâni cel puțin, și s-ar da loc la bănuieli nedrepte dacă stăpâna casei ar sta atâta vreme la o parte fără a vedea pe un cavaler ce-i este oaspe în urma rănilor primite în apărarea ei. Dacă, de câteva zile, nu s-a mai arătat, pricina este că am crezut de cuviință ca, înainte s-o vezi, să fii pus în cunoștința faptelor îndeplinite. Mă temeam că dacă ai recunoaște-o fiind și alții de față, să nu se poată da un înțeles rău cuvintelor nesocotite ce ți-ar fi putut ieși din gură și să nu sufere mai pe urmă numele ei.

— Și când putea-voi s-o văd? întrebă Ștefan cu nerăbdare.

— În toate zilele, răspunse Anselm, dar, adaose el, uitându-se drept la dânsul, numai față cu alții. Înseamnă-ți bine că nu mai trebuie s-o privești altfel decât ca pe o prietenă, ca pe o rudă. Nu hrăni vreo nădejde vinovată, Maria este hotărâtă să-și păstreze credința către soț.

Sunt încredințat că avem în fața noastră un cavaler plin de cinste și că nu te vei încerca s-o întorci de la calea datoriei; încercarea ar fi zadarnică și ar putea numai să tulbure liniștea viitorului ei. Dacă o iubești cum se cuvine să fie iubită, trebuie ca cinstea ei și bunul ei nume să-ți fie mai scumpe decât orice în lume.

— Dar ei, întreabă Ștefan, nu i-a mai rămas nimic din dragostea ce a avut-o odată pentru mine?

— Ea, înainte de toate este roaba datoriei, răspunse călugărul, și datoria poroncindu-i să nu cunoască altă dragoste decât acea a soțului, știu bine că va izgoni din inima ei, fără milă, orice altă simțire. Te rog, dacă ții la numele ei, să nu scăpi niciun cuvânt ce ar putea să dea a înțelege altora că o cunoști de mai de mult. Dar văd că ești foarte tulburat și că-ți trebuie acuma odihnă numaidecât. Te las să te liniștești și voi trimite pe Ambrosie ca să steie cu dumneta, și cu aceste cuvinte, Anselm ieși, lăsând pe Ștefan în prada unui iad întreg de chinuri.

A doua zi, după amiazi, cavalerul Ulrich se afla la bolnav și pentru a-l scoate din mâhnirea în care îl vedea cufundat, îi povestea niște fapte războinice, când Anselm se arătă la ușă și zise lui Ștefan:

— Stăpâna noastră, care te-a căutat cu atâta îngrijire pe când erai fără cunoștință, dorește să se încredințeze prin sine de calea ce-ai făcut-o spre bine și să-ți arăte recunoștința ei pentru vitejia cu care ai apărat-o.

Și călugărul dându-se la o parte, Maria intră în odaie.

Era albă ca varul și cuprinsă de un tremur ce abia îl putea stăpâni, dar frumusețea îi era uimitoare.

Nici naltă, nici mică, era de o făptură fără greș de la creștet până la picioarele mici și înguste. Părul bogat era auriu, ochii negri, mari, luminoși și plini de bunătate, genele lungi și sprincenele bogate, negre și ele, sub o frunte albă și senină; nasul era drept, gura mică. Purta o rochie de lână albă, cu corsajul lung și cu mânecile largi între umăr și cot, strânse pe braț de la cot în jos; împrejurul mijlocului mlădios purta un colan de fir. Înaintă încet înspre patul lui Ștefan care se schimbase și el la față și o privea înmărmurit.

— Îmi pare bine că văd pe apărătorul meu apropiindu-se răpede de însănătoșire, zise ea nemțește, și glasu-i cam surd tremura. Pot în sfârșit să-i aduc mulțămirile mele pentru cavalereasca lui purtare, și întinse mâna lui Ștefan.

Dar Ștefan era atât de tulburat, încât numai după o bucată de vreme se gândi să ieie mâna întinsă și să o sărute fără a putea scoate niciun cuvânt. Maria se așeză pe un scaun lângă patul bolnavului: ar fi vrut să vorbească, dar cuvintele nu-i ieșeau din gură. Ștefan, în sfârșit, își reveni în fire.

— Mie mi să cade, milostivă doamnă, zise el, să-ți mulțămesc pentru îngrijirea cu care m-ai căutat și căreia, o știu de la părintele Anselm, îi datoresc viața; eu trebuie să-ți rămân vecinic recunoscător.

Vorbele lor urmară, mărginindu-se de o parte și de alta la cuvinte de curtenie, dar cât de departe erau mințile vorbitorilor de vorbele rostite de buzele lor! Ele călătoreau departe, spre un colnic de deal la fundul Tutovei, unde doi tineri nepăsători schimbau odinioară, sub umbra unui stejar bătrân, jurăminte de vecinică iubire și nevinovate dezmierdări!

După un ceas, Maria se sculă și luându-și ziuă bună de la Ștefan, ieși din odaie vestindu-l că de acum înainte va veni să-l vadă în fiecare zi.

Se ținu de cuvânt, în fiecare zi după amiazi venea în odaia lui pe când se aflau într-însa cavalerul Ulrich și părintele Anselm, își lua loc lângă patul rănitului dar vorbele ce le schimbau erau aproape aceleași, curtene, dar reci. Și Ștefan se întreba adesea dacă bucuria de a o vedea și de a privi fața ei dulce și frumoasă, nu era covârșită de mâhnirea pricinuită de asemănarea ce o făcea între amintirile de odinioară cu deznădăjduirea de azi.

Cavalerul Ulrich și părintele Anselm își dădeau toată silința ca să scurteze pentru rănit lungimea zilei. Anselm, mai ales, izbutea adesea să depărteze gândurile care-l chinuiau, povestindu-i întâmplările vieții sale. Ștefan și cu Ulrich ascultau ceasuri întregi luptele la care luase parte și călătoriile ce le făcuse în țări depărtate căci, în tinerețe, călugărul, urmașul unui neam mare din Saxonia, fusese un cavaler frumos și vestit prin vitejie, și părăsise lumea în urma unei dragoste nenorocite.

XIV - Maria este hotărâtă să rămâie credincioasă soțului ei

Ștefan, într-o dimineață, avu bucuria să vadă pe Anton intrând în odaia lui. Bătrânul oștean, destul de uscăcios din firea lui, rămăsese acuma numai cu pielea și cu ciolanele; el purta brațul într-o legătură atârnată de gât.

Mare-i fu bucuria când își văzu stăpânul atât de aproape de însănătoșire. Începu îndată să-i povestească toate câte le auzise despre Păunașul Codrilor, atât de la oștenii Cetății cât și de la țăranii care veneau la strajă.

Deodată, Ștefan se bătu pe frunte și, sculându-se în pat, zise cu glasul schimbat.

— Dă-mi repede hainele.

Anton, crezând că Ștefan voiește să se scoale, începu să-l sfătuiască să șadă liniștit fiind încă prea slab pentru a ieși din pat.

— Adu-mi numaidecât hainele și nu mai pierde vorbele în zadar, îi strigă cu mânie Ștefan foarte mișcat, nu vreau să mă scol, dar îmi trebuiesc hainele numaidecât: aleargă și le cere.

Bietul Anton, văzând că ele nu sunt în odaie, ieși pe cât de iute îl ierta slăbiciunea și se întoarse în curând urmat de o slugă care aducea în brațe hainele pătate de sânge scoase de pe rănit la sosirea lui în Cetate. Ștefan puse îndată mâna pe dolman și, întorcându-l pe fața dinăuntru, începu să pipăie căptușala din partea stângă a pieptului, dar în zadar; căptușala era tăiată în mai multe locuri și într-însa nu se afla nimic.

— Antoane, zise Ștefan și deznădăjduirea era întipărită pe fața lui, îmi lipsesc niște cărți al căror coprins poate fi primejdios pentru o lume întreagă; ele mi-au fost încredințate de vărul meu, Bogdan de la Cuhnia, spre a le aduce unor prieteni de ai săi aice! Știi că la pornirea noastră le-ai cusut în căptușala dolmanului și acuma le-am căutat și ele nu mai sunt acolo. Cercetează dacă nu cumva le-a găsit cineva când m-au adus aice, dar fără a spune ce sunt și de unde sunt.

Anton ieși iar și, după ce zăbovi câtva se întoarse tu părintele Anselm și cu cavalerul Ulrich care-i spuseră că cărțile nu sunt nicăiure și că își aduc bine aminte că, când au dezbrăcat pe Ștefan pentru a-l pune în pat, căptușala dolmanului era ruptă, căci ei căutaseră cu de-amănuntul toate hainele lui pentru a găsi și a pune la o parte lucrurile de preț ce s-ar găsi în ele. În haine nu se aflase nimic, dar oșteanul care fusese găsit zăcând sub cal primise de la tovarășii Păunașului Codrilor împreună cu toate lucrurile nemților, și o pungă de piele, cu bani, pe care era cusută stema cavalerului român luate toate de la ungurii lui Ianoș.

— Se vede, adaose minoritul, că hoții după ce au ucis pe oșteni, v-au căutat pe toți și dând de cărțile cusute în căptușala hainei ce-o purtai, le-au scos crezând că poate ar fi lucruri de preț apoi, văzând că sunt niște hârtii ce nu le pot fi de niciun folos, le-au lepădat în codru.

Ștefan era foarte supărat de pierderea cărților; căci pe lângă că ele cuprindeau lucruri de cea mai mare greutate, ce-i erau cunoscute numai în parte, ele mai alcătuiau și puterile lui pe lângă prietenii lui Bogdan în Moldova.

Apoi, deși împărtășea credința lui Anselm încât privea soarta lor, totuși se temea că ele, prin o întâmplare oareșicare, să nu fi căzut în mâinile lui Sas sau în acele ale oamenilor lui și știa cât de primejdios era cuprinsul lor. Îi trebuiau acuma alte cărți, dar nu știa prin cine să deie de veste lui Bogdan căci Anton nu putea să încalece încă vreme îndelungată și nu era chip să ceară cavalerului Ulrich vreun credincios spre a-l trimite la Cuhnia căci, pe de o parte se temea să nu deștepte astfel bănuieli, iar pe de alta, cavalerii de la Neamțu fiind oamenii craiului unguresc îi venea greu să-i facă pe dânșii, după ce ei îl primise în casă și-l îngrijise, să lucreze pe neștiute împotriva datoriei lor. La urma urmelor, văzu că o singură cale îi este deschisă: ca îndată ce se va îndrepta, să se întoarcă singur la Cuhnia spre a pune pe Bogdan în cunoștința celor întâmplate și a lua de la el alt rând de cărțî.

De Paști, Ștefan, care se sculase din pat de câteva zile, fu în sfârșit în stare să iasă din odaie și să ieie parte la masă împreună cu Maria, cu cavalerul Ulrich și cu părintele Anselm.

Prilejurile de a se găsi împreună cu Maria deveniră mai dese, dar ea nu ieșea de loc din răceala ce i-o arătase la întâia lor întâlnire, ferindu-se mai ales de a rămânea singură cu el. Ștefan simțea că dragostea lui pentru ea crește din zi în zî și purtarea Măriei către el, în loc de a-l liniști și de a-l răci, îi stârnea patima mai tare. Puterile i se întorseseră acuma cu totul, rănile îi erau tămăduite, vedea apropiindu-se răpede ceasul plecărei și nu vroia să părăsească Cetatea fără a fi vorbit cu Maria singură. Căuta prilejul fără a-l găsi când, într-o seară, aflându-se cu toții la masă, părintele Anselm și cu cavalerul Ulrich fură înștiințați că ajutorul vlădicăi catolic de Milcov, de care atârnau toate parohiile din Moldova, se afla în Piatra și, în urma unor întâmplări neprevăzute, neputând veni la Cetate unde era așteptat, îi ruga să se răpadă cât mai curând la el, având a se întreține cu ei despre trebi grabnice. Părintele și cu cavalerul porniră de sârg spre marea bucurie a lui Ștefan care înțelese că se ivea în sfârșit prilejul căutat de el atâta vreme. La plecarea călătorilor, se afla în curtea dinlăuntru a Cetății împreună cu Maria venită acolo spre a-și lua ziua bună de la ei. Când ea voi să se întoarcă înspre casă, Ștefan, închinându-se, îi zise în nemțește în auzul tuturor oștenilor ce erau de față:

— Înaintea mesei spuneai, milostivă doamnă, că ai suferit de căldura zilei de astăzi și că, pentru a te răcori vrei să petreci câteva ceasuri afară, sub copacii de lângă poarta Cetății. Ți-aș părea oare prea îndrăzneț dacă te-aș ruga să-mi dai voie să te însoțesc?

Maria rămase o clipă nehotărâtă și Ștefan înțelese că căuta un cuvânt pentru a nu se afla singură cu el dar, la urmă, se vede că se răzgândi, căci zise:

— Cu plăcere, domnule cavaler. Hertha, adu-mi mantelul și vină și tu.

Ștefan, pricepând că ea voiește ca Hertha să-i însoțească, își mușcă buzele și amândoi, ieșind pe poartă, trecură peste podul mișcător și se întreptară spre un brad uriaș aflat, la jumătate de cale între pod și zidul înconjurător, împrejurul căruia era o laviță pe care se așezară. Crengile bradului se lăsau în jos împrejurul laviței ascunzându-i vederii oștenilor care stăteau în poartă, soarele asfințise și noaptea cădea răpede.

Întâmplarea veni în ajutorul lui Ștefan căci Hertha zăbăvind în casă, el se folosi de această împrejurare, pentru a zice Măriei:

— Mario, de când am aflat că tu mai ești pe lume, mintea și inima mi-au fost stăpânite de un singur gând, de o singură dorință; să rămân singur cu tine numai un ceas ca să-ți pot zice cel puțin o parte din câte fierb în mine. Mario, dacă într-adevăr m-ai iubit odată, îndură-te de mine, îndură-te de iadul de care am parte și, hărăzăști-mi acuma un singur ceas. Nu ai pentru ce să te ferești de mine; iată fata vine, te rog, trimite-o înapoi.

Fără a-i răspunde, Maria zise liniștit Herthei care se apropia de ei:

— Uitasem că n-ai șezut la masă, du-te de mănâncă.

După ce fata se depărtă, Maria ridică ochii ei cei limpezi spre Ștefan și zise cu glasul ei cam surd, dar dulce și plin de un farmec nespus pentru el:

— Sunt gata să te ascult.

— Crud a fost ceasul în care, de-abia îndreptat de rănile ce le primisem, fui zdrobit de vestea cumplită că ai fost răpită de tătari și de multe ori blestemat-am soarta care a hotărât să scap ca prin minune de moarte, numai pentru a auzi îngrozitorul sfârșit al visurilor mele de fericire. Fuseși întâia, singura mea dragoste, toate visurile mele de viitor falnic și strălucit, de nemărginită feridire casnică erau legate de tine, nu-mi închipuiam viața fără de tine. Și când toate greutățile erau învinse, când nimic nu mă mai despărțea de tine, 'aud că o soartă mai cumplită decât moartea te-a smuls din viața mea. Știrea mi se dăduse cu amănunțimi de oameni vrednici de încredere și rănile mă ținuseră pe coastă vreme prea îndelungată pentru ca să fi putut nădăjdui că scăparea ta este cu putință. De nespus au fost chinurile ce le-am îndurat, atuncea, când ziua și noaptea îmi închipuiam suferințele tale în mijlocul păgânilor sălbatici, când, o Doamne, te vedeam în vis pângărită de dânșii!

Vremea, cu încetul, depărtă acele vedenii înfiorătoare însă fără a-mi alina durerea, fără a-mi stinge dorul. Dar se vede că măsura suferințelor ce mi-au fost ursite era încă departe de a fi plină, căci acum, când pentru a doua oară m-am trezit în urma unei lupte între viață și moarte, primesc o nouă și cumplită lovitură, aflu că ai scăpat de pângărirea păgânilor dar... că ești soția altuia. Și acuma am ajuns să blastăm soarta care n-a vrut ca fierul ce m-a lovit să intre mai adânc pentru ca să cad mort la picioarele tale.

— Nu blăstăma, zise Maria spărietă de patima și de deznădăjduirea cu care Ștefan vorbise, nu blăstăma! Voința cerească hotărăște fiecăruia din noi măsura bucuriilor și a durerilor de care trebuie să aibă parte pe pământ, iar noi putem numai să ne închinăm înaintea ei și să-i cerem să ne deie puterea trebuitoare pentru a purta cu vrednicie povara lor. Crezi, poate, că durerea mea o fost mică când, abia scăpată de o soartă înfiorătoare, după ce-mi văzusem părintele măcelărit sub ochii mei, am primit vestea grozavă că tu nu mai ești și că sunt lipsită de cel de pe urmă sprijin ce-mi rămânea pe pământ, pe care întemeiasem, în visurile tinereții, fericirea întregii mele vieți? Crezi că inima nu mi s-o rupt când m-am hotărât să fiu soția altuia? Crezi că durerea și dorul meu se stinseseră când, deodată, te-am văzut înaintea ochilor mei, în dimineața zilei în care ai fost rănit? Crezi că de atunci am mai avut o clipă de liniște și că mici sunt durerile care-mi sfâșie inima?

— Mario, strigă Ștefan, luând mâna ei în mâna lui și strângând-o cu putere, te aud și nu-mi vine să cred cuvintele tale. Mario, înțeles-am oare bine? Tu tot mă iubești?

— Da, zise Maria cu hotărâre, da, Ștefane, te iubesc; iubirea care ai deșteptat-o în mine va pieri numai atunci când voi pieri și eu.

— O Doamne, zise Ștefan, de acuma uitat-am toate durerile și toate chinurile; visurile de odinioară sunt aproape de împlinire! Mario, mai zi-mi încă o dată că nu mă înșel, că în adevăr mă iubești, că mă vei iubi totdeauna, și ducând mâna albă și gingașă a iubitei la buze, o acoperi cu sărutări fierbinți.

— Da, te iubesc, zise Maria, încercându-se în zadar să-și tragă mâna înapoi, și te voi iubi totdeauna, dar nu da cuvintelor mele un înțeles ce nu-l pot avea, te iubesc dar sunt legături care ne despart pe vecie. (...)

— N-ai dreptul să dai cu piciorul în fericire, urmă el, ce ne pasă de judecata altora când este vorba să ne câștigăm raiul care ne-a fost răpit, și nemaiputându-se stăpâni, Ștefan o strânse cu patimă la piept și-i acoperi fața cu sărutări.

Dar Maria, cu o putere pe care nu-i o presupunea, se smulse din brațele lui și făcu un pas spre poartă. Ștefan, sculându-se, se răpezi ca s-o oprească:

— Ștefan Stroici, zise ea oprindu-se, cu glasul tremurând dar cu fața hotărâtă, îți aduc aminte că ești cavaler și că mă faci să mă căiesc de încrederea ce ți-am arătat-o!

Ștefan, rușinat, rămase mut.

— Rămâi cu bine, zise ea cu glasul îmblânzit, după o clipă de tăcere. Astăzi ne-am văzut pentru cea de pe urmă oară, dar de departe ca și de aproape voi dori fericirea ta și mă voi ruga pentru ea. Uită-mă! și cu aceste cuvinte Maria se îndreptă răpede spre poarta Cetății, urmată cu ochii de Ștefan care, în jalea și în deznădăjduirea lui, nu mai găsea niciun cuvânt.

XV - Ștefan Stroici în fața părintelui Isaia

A doua zi, Ștefan de-abia se îmbrăcase după o noapte fără somn, când o slugă intrând în odaie, îi spuse că a sosit un călugăr care cere să fie adus înaintea lui.

— Să vie, zise Ștefan mirat.

În curând intră în odaie un tânăr călugăr, de statură mijlocie, cu plete lungi castanii și cu barba rară.

El se închină adânc înaintea cavalerului nostru.

— Bună dimineața, părinte, zise Ștefan, spune-mi, te rog, cine ești, de unde vii și cu ce te pot sluji.

— Nu sunt încă părinte ci numai un frate neînsemnat, ucenic la iermonahul Isaia.

La auzul numelui de Isaia, Ștefan se înroși căci acest nume îi amintea însărcinarea ce-i fusese dată de Bogdan și cărțile pierdute. Se simțea vinovat văzând cât de stăpânit fusese cu gândiri străine de acea însărcinare.

— Și ce dorește de la mine iermonahul Isaia? întrebă el.

— Părintele Isaia mi-o spus; mergi frate Paisie la Cetatea Neamțului, unde se află rănit cneazul român de peste munți Ștefan Stroici, cere să fii adus față cu el și-i spune din partea mea: Binecuvântare duhovnicească și sănătate! Voința lui Dumnezeu o făcut ca cele pierdute să nimerească în mâinile spre care erau trimise. Am aflat că cu voia atotputernicului rănile cneazului sunt lecuite și, dacă îi va fi cu voie s-asculte molitvele de mulțămire, ce, ca bun creștin, este dator, s-aducă Domnului pentru minunata sa scăpare prin glasul unui preot de legea cea adevărată, sunt gata să le zic, dacă va binevoi să-și deie osteneală să vie până la sihăstria mea.

Înțelesul ascuns în aceste cuvinte nu fu pierdut pentru Ștefan; el își mușcă buzele și răspunse:

— Mulțămesc părintelui pentru bunăvoința lui și pentru grija ce o poartă sănătăței mele sufletești; mă voi grăbi să merg astăzi la cuvioșia sa, numai de voi afla unde se află sihăstria lui.

— Părintele m-o însărcinat să te duc până la el.

Deși Maria îi hotărâse că nu o va mai vedea, Ștefan nu pierduse nădejdea că va găsi în acea zi, cea de pe urmă în care erau să fie singuri, căci Anselm și cu cavalerul Ulrich trebuia să se întoarcă spre seară, o clipă spre a face o nouă încercare pe lângă iubita lui. El răspunse călugărului:

— Nu știu dacă voi putea merge până după amiazi și nu aș voi să te fac s-aștepți.

— Părintele mi-o spus să mă supun cu totul poroncilor dumitale și să-ți aștept voia pentru plecare.

— Atunce, zise Ștefan, te voi înștiința îndată ce voi fi gata de plecare.

Călugărul se închină cu smerenie și părăsi odaia.

Veștile ce le primise acum Ștefan de la călugărul necunoscut cătră care îl trimisese Bogdan, redeșteptase într-însul simțul datoriei și a marii răspunderi însușite de el când primise însărcinarea voievodului. Întâlnirea lui neașteptată cu acea pe care o credea pierdută cu desăvârșire, precum am văzut, îi redeșteptase patima întreagă și această patimă în zilele de pe urmă câștigase într-atâta stăpânire asupra întregii lui ființi încât lucrarea măreață începută de Bogdan și a cărei izbândă atârna în mare parte de la izbutirea călătoriei lui, fusese aproape uitată. Cuvintele călugărului îi dădeau a înțelege că întâmplarea făcuse ca cărțile voievodului să ajungă tocmai în mâinile acelui care trebuia să le primească.

Deși simțea în urma acestei vești o bucurie și o ușurare mare, totuși cugetull îl mustra pentru ușurința cu care se deprinsese cu faptul pierderii lor. Simțea că cinstea și datoria îi cereau să jertfească toată vremea și toate puterile lui, pentru izbutirea unei pricini ce era nu numai acea a lui Bogdan și a lui, dar a unui neam întreg. Ele îi mai poronceau să părăsească Cetatea fără cea mai mică întârziere. Simțirile lui cavalerești, asemene îl mustrau căci nu-și putea ascunde că dacă nu răsplătise căutarea și ospătarea ce o primise la Cetate printr-o faptă osândită de toate legile cinstei, aceasta nu se datora voinței lui. Pe de altă parte dragostea ce o simțea pentru Maria, cu toată hotărârea arătată de dânsa de a nu-și călca datoriile către soțul de care o legase împrejurările, cu toate mustrările lui de cuget, îl împingeau să nu părăsească Cetatea fără o de pe urmă și hotărâtoare întâlnire. Hrănind încă în fundul inimei nădejdea că iubirea ei cătră dânsul, iubire netăgăduită de ea, tot va învinge la urmă în inima ei, știind că Maria era totdeauna sculată și îmbrăcată de dimineață, trimise s-o roage să-l primească, zicând că are să-i împărtășească lucruri de seamă și nesuferind întârziere.

Spre marea lui supărare, Hertha îi aduse răspuns că milostiva doamnă se află cam bolnavă și nu-și va putea părăsi odaia câteva zile.

Înțelese atunci că Maria fugea de o nouă întâlnire și necazul îi crescu. Ieși din Cetate și se primblă prin livadă chinuit de gândurile cele mai potrivnice. În sfârșit, se hotărî să meargă să vadă pe călugăr; trimise să cheme pe Paisie și întrebându-l dacă poate merge pe jos până la Sihăstrie, fratele îi răspunse că ea se află numai la vreo patru bătăi de arc de Cetate.

Ieșiră împreună pe poartă, înconjurară zidul ei de împrejmuire și scoborându-se în pârâul care curge sub poala de miazăzi a dealului, apucară de-a lungul lui la deal. După un mers de un sfert de ceas apucară pe o scursură îngustă la dreapta și se găsiră în curând înaintea unei porți grele de stejar legată cu fier.

Alăturea cu ușa se vedea, în pământ, o deschizătură mică, cu zăbrele de fier, închisă cu un oblon gros de stejar care în clipa sosirii lor era ridicat în sus.

Paisie se opri și bătu de două ori în ușă. Aceasta se deschise îndată și Ștefan, urmând pe ucenic, intră într-o peșteră luminată prin deschizătura de lângă ușă. Păreții netezi și bolta bine alcătuită nu-și datorau ființa unei întâmplări ci mânei omului. Chipul peșterei era aproape rotund, în păreți se vedeau trei uși într-un canat. Îmbrăcămintea se alcătuia dintr-un pat de scânduri acoperit cu o rogojină, având la căpătâiu o cergă și o pernă, patru scaune cu câte trei picioare fără speteze, o masă de brad în patru muchii și un mic dulap de scânduri. La părete în fața patului era un iconostas cu mai multe icoane, iar înaintea lor ardea o candelă de alamă galbină.

În mijlocul peșterii sta în picioare un călugăr, mic la stat și uscăcios. Pletele rari și barba cam ascuțită erau sure, fruntea de sub potcapul ros era naltă și sprâncenile stufoase. Ochii erau negri, mari, de toată frumusețea și când privirea lor se opri asupra cavalerului, el se simți pătruns până în fundul inimii. Nasul era drept, cu nările mișcătoare, fălcile puternice, gura mare cu buzele strânse, bărbia puternică. Deși haina îi era din cele mai calice și statura mică, avea o înfățoșare impunătoare.

Ștefan scoase de pe cap căciulița de catifea verde împodobită cu o pană de vultur și, apropiindu-se de călugăr, se închină și îi sărută mâna, iar Paisie ieși prin una din uși.

— Bine ai venit, zise călugărul cu un glas puternic și cald, nepotrivit cu trupu-i sărbed. Te aștept de mult.

— Am auzit, părinte, răspunse Ștefan, că cărțile ce-mi erau încredințate pentru cuvioșia ta și-mi fuseseră răpite de tâlhari, printr-o întâmplare fericită au nemerit în mâinile cuvioșiei tale.

— Noi, creștinii, numim o asemine întâmplare milă și prevedere dumnezeiască, răspunse călugărul. Cărțile au nemerit la mine încă din ziua aducerii dumitale la Cetate și, auzind că de o bucată de vreme te afli sănătos, am trimes pe ucenicul meu să-ți vestească sosirea lor, ca nu cumva să te pui în zdruncin spre a dobândi altele și spre a te mântui de grija cumplită ce trebuie s-o resimți, temându-te ca aceste scrisori să nu fi căzut în mâni dușmănești.

Ștefan se înroși căci în cuvintele călugărului discoperea mustrarea pentru ușurința cu care se deprinsese cu faptul pierderii scrisorilor.

— Așteptam numai îndreptarea mea deplină pentru a mă întoarce la Cuhnia și a pune pe vărul meu în cunoștința nenorocirii ce mi s-o întâmplat, zise Ștefan după o tăcere. Dar, urmă el, ai avut bunătatea să-mi propui să zici însuși cuvioșia ta, molitvele de mulțămire ce, ca bun creștin, sunt dator să le aduc lui Dumnezeu pentru minunata mea scăpare de moarte; sunt recunoscător cuvioșiei tale și gata să le ascult.

Un zâmbet ușor încreți buzele călugărului:

— Slujbele mele preoțești sunt la îndemâna oricărui creștin, mare sau mic, bogat sau sărac; cu atât mai mult sunt gata să mă rog Domnului pentru ruda voievodului Bogdan și să duc cerului mulțămiri fierbinți pentru că ți-o păstrat zilele. Dar nu știu dacă trebuie mai întâi să-i mulțămim pentru primejdia trupească din care ai ieșit sau să-i aducem rugăciuni pentru ca să te mântuie de acea sufletească în care ai căzut.

— Nu te înțeleg, părinte, răspunse Ștefan înroșindu-se, căci înțelesese prea bine.

— Eu mă tem că nu vrei să mă înțelegi, zise călugărul rece.

— Nu cred că am dat până acum cuvioșiei tale dreptul să te îndoiești de cuvântul meu, zise Ștefan încrețind sprâncenile.

— Eu cred, răspunse călugărul nemișcat, uitându-se țintă în ochii tânărului și silindu-l prin puterea privirii să-i întoarcă spre pământ, că am tot dreptul să stau la îndoială asupra acelui ce l-o ales Bogdan spre a-i ține locul într-o lucrare de la izbânda căreia atârnă soarta unui neam întreg!

La auzul acestor cuvinte rostite cu un glas disprețuitor, întâia mișcare a lui Ștefan fu de a căuta mânerul paloșului și de a răspunde în chip răstit, dar înfățoșarea călugărului, privirea lui liniștită și stăpânitoare îl făcură să rămâie nemișcat și-i pironi limba în gură.

— Dar, urmă bătrânul cu mai multă putere și stând nemișcat pe loc, credeam că un cunoscător de oameni ca Bogdan, care știe să puie pe fiecare la locul ce i se cuvine, ne-ar fi trimes aice pe un om vrednic de falnica lucrare ce o urmărim, pe un bărbat cu inimă stăpânită numai de iubirea de neam și dorul de a-l desrobi, iar nu pe un făt-frumos oareșicare gata să uite tot pentru o poftă nelegiuită de femeia altuia!

— Părinte, răspunse atunci Ștefan liniștit dar hotărât, uitându-se la rândul lui drept în ochii călugărului, haina ce o porți mă împiedică să dau vorbelor cuvioșiei tale răspunsul ce l-aș da altuia. Dar mă nedreptățești. Vina mea, dacă vină este, nu-i atât de mare cum ți-o închipui: am fost numai om când nu-mi era iertat să fiu om. În cât privește cărțile lui Bogdan, pierderea lor a fost pricinuită de întâmplări ce nu le putea prevede nime și știi că eram în neputință de a face ceva pentru aflarea lor. Dar mă mai învinuiești că aș fi uitat însărcinarea ce mi-a încredințat-o Bogdan și aș fi pus în primejdie izbânda lucrărei care trebuie să ne fie tuturora mai scumpă decât orice pe lume și că aș fi uitat-o împins de o poftă nelegiuită pentru femeia altuia. Nu vreu ca această bănuială să apese asupra mea și cer să asculți de la mine, fie ca duhovnic fie, ca namestnic al lui Bogdan pe locurile aceste, povestirea împrejurărilor care au făcut ca purtarea mea să poată stârni bănuieli în mintea cuvioșiei tale.

Călugărul făcu lui Ștefan semn să ieie loc pe un scaun și așezându-se pe altul în fața lui, îi zise:

— Vorbește, te ascult!

Ștefan povesti logodna lui cu Maria, rătăcirea în care îi adusese pe amândoi împrejurările, făcându-l pe el s-o creadă în puterea tătarilor pe când ea era încredințată de moartea lui. Povesti căsătoria Măriei cu cavalerul de Wolkenstein, viața lui în cei patru ani de pe urmă, nedreptatea craiului Lajos către dânsul, mergerea la Cuhnia și convorbirea cu Bogdan, însărcinarea ce i-o încredințase acesta, povesti întâlnirea cu Maria, lupta cu hoții și aducerea lui la Cetate, povesti, în sfârșit, cum se găsise față în față cu iubita și toate câte se petrecuse între ei.

— Ca duhovnic, urmă el, ești dator să-mi dai iertare de păcate, dar această iertare nu-mi ajunge, îți cer să vorbești acum ca namestnic al lui Bogdan și să te rostești, fiind în deplină cunoștință a împrejurărilor, dacă purtarea mea este într-adevăr aceea a unui nevrednic de încrederea ce a pus Bogdan într-însul.

— Purtarea dumitale, zise Isaia îmblânzit prin mărturisirea tânărului, nu este neprihănită nici ca creștin, nici ca părtaș la o lucrare măreață. Ca creștin ești vinovat căci ai voit să momești soția legiuită a altuia și numai credinții ei cătră soț și datoriei și mulțămește faptului că ai rămas pe marginea pierzaniei. Ca trimis al lui Bogdan însărcinat cu ducerea unor cărți de văjnicia celor purtate de dumneata, a căror cădere în mâni rele putea să pricinuiască nu numai moartea celor mai aprigi susțiitori ai lucrării noastre dar chiar și nimicirea ei, ești și mai vinovat. Fiind dată însemnătatea acelor cărți, erai dator să le ferești de orice întâmplare, urmând sleahul cel mare, iar nu să apuci de-a curmezișul prin codri, uitând grija lor pentru o deșertăciune cum este însoțirea unei femei ce nici nu o cunoșteai. Însă uitate fie păcatele trecutului, întâia parte a însărcinărei ce ți-o dat-o Bogdan, aducerea cărților în mâinile mele, o fost îndeplinită, întâmplarea sau, mai degrabă, voința lui Dumnezeu, o îndreptat greșala făcută de ușurința dumitale. Dar înainte de a începe îndeplinirea celor ce rămân de făcut, vreau să știu dacă ești hotărât să jertfești pentru izbânda lor orice altă patimă, orice altă nădejde.

— Am hrănit în zilele din urmă, răspunse Ștefan, o nădejde ce o numești nelegiuită. Acea de la voința căreia atârna îndeplinirea ei nu mi-a lăsat nicio îndoială că această nădejde este deșartă și că trebuie s-o îngrop pentru vecie? Nu mai este, deci, nicio pricină care ar putea să mă facă să șovăiesc în calea apucată și nu-mi mai rămâne altă patimă și alt scop decât dezrobirea neamului nostru și răzbunarea nelegiuirilor a căror pradă, acest neam, este de veacuri.

— Am pierdut din pricina... rănilor dumitale, zise călugărul, săptămâni menite în gândul meu să fie întrebuințate la o muncă rodnică. Astăzi nu mai avem nici măcar o clipă de pierdut. Ne vom pune îndată pe lucru și mâine trebuie să plecăm. Cred că vindecarea dumitale este destul de înaintată pentru ca să poți călători?

Gândul de a părăsi Cetatea și a se depărta de Maria ar fi părut lui Ștefan nesuferit cu o zi înainte, stăpânit cum era de iubirea lui, dar atât hotărârea Măriei cât și cuvintele călugărului zdrobise în el orice nădejde de a-și vedea dragostea încununată de izbândă. Pe de altă parte simțirile lui cavalerești se deșteptaseră și ele nu-l îngăduiau să mai rămâie oaspete unor oameni care, prin starea lor, erau dușmanii pricinii îmbrățoșate de dânsul și în fața cărora putea să se găsească în curând cu paloșul în mână.

— Acei ce m-au îngrijit cred că încă o săptămână de liniște mi-ar putea fii de mare folos, dar mă simt chiar astăzi destul de tare pentru a te însoți. Numai nu știu dacă până mâine voi putea găsi un cal căci atât al meu cât și acel al slugei mele au fost uciși în lupta cu hoții.

— Mă însărcinez să-ți găsesc până mâine un cal de care ar putea rămânea mulțămit orice oștean, răspunse călugărul. Bogdan îmi scrie că deși el te-o pus în cunoștința lucrurilor, totuși nu o putut să intre în amănunțimi, întâi pentru că i-o lipsit vremea ș-apoi fiindcă chiar el nu le cunoaște toate. Urmează deci ca fără a mai întârzia să-ți împărtășesc cele ce sunt de neapărată trebuință. Dar avem multe de vorbit și nu te vei putea întoarce la Cetate până deseară, vei fi deci silit să te mulțămești cu masa ce ți-o va putea da un biet călugăr.

— Sunt oștean, și deprins să mă mulțămesc cu cât găsesc, răspunse Ștefan.

— Dar este nevoie să-ți câștigi răpede puterile. Din fericire un nepot al meu, pe care-l așteptăm din ceas în ceas, vânător și pescar vestit, mi-o trimis o căprioară și câteva hârzoabe de păstrăvi afumați. Două ploște mari cu vin vechi de Nicorești însoțeau acele merinde și astăzi sunt în stare să fac cinste oaspelui meu.

XVI - Părintele Isaia arată lui Ștefan Stroici chipul în care a lucrat

Tocmai atunci intră ucenicul Paisie aducând, pe o tablă de lemn, o ploscă, două ulcele de lut și un colac cald.

— Până ce va sosi ceasul prânzului și nepotul meu, zise călugărul, putem să stăm de vorbă. O ulcică de pelin vechi și o bucată de colac proaspăt îți va da putere și răbdare. Apoi, umplând amândouă ulcelile:

— În sănătatea dumitale sufletească și trupească și în izbânda lucrării noastre, zise el ciocnind cu Ștefan.

După ieșirea ucenicului, călugărul începu să arăte lui Ștefan, starea în care se aflau atât Moldova cât și țările megieșe, apoi îi destăinui în chip amănunțit alcătuirea întregii mișcări.

— Făcusem cunoștința lui Bogdan, zise el, cu prilejul războiului purtat de Lațc cu tătarii, în Moldova; faima vitejiilor voievodului ajunsese de mult până la noi și în curând îmi putui da seamă de însușirile strălucite cu care era împodobită mintea lui.

Faptul că inima fiecăruia din noi era stăpânită de aceeași mândrie de neam; de același dor de a-l dezrobi și de a lucra la mărirea lui ne apropie răpede făcând să nască între noi o temeinică prietenie. După încetarea războiului, l-am urmat la Cuhnia unde am petrecut împreună mai multe săptămâni și atunce, în urma unor lungi și amănunțite chibzuinți, am hotărât să ne punem la lucru spre a răsturna pe Sas, a întruni într-o singură oblăduire pe toți românii din această parte a munților spre a ridica pe Bogdan în scaunul noii domnii.

La întoarcerea mea în țară, mi-am început lucrarea întâi în popor. Doi ani de zile de-a rândul am mers din sat în sat, am auzit plângerile lui și am căutat să deștept în el dorința, de mântuire. Haina ce o port depărta de mine orice bănuială și-mi dădea prilejuri pentru a pătrunde în fundul inimii sătenilor. Când vorbeam cu obștea, îmi măsurăm cuvintele cu îngrijire, astfel că, chiar dacă erau auzite de oamenii lui Sas, puteau să fie luate numai drept cuvinte de mângâiere sufletească.

În sfaturile mele cu ei nu puteam atinge partea cea mai înaltă a scopurilor mele: dezrobirea neamului de sub domnia străină și întemeierea unei mari domnii românești; ei n-ar fi înțeles o asemenea cugetare, s-ar fi spăriet de ea și s-ar fi depărtat de mine. Poporul nostru este îndrăzneț, el desprețuiește viața căci viața pentru dânsul are aproape numai amărăciuni; fiind nepăsător de moarte, căci primejdiile de tot felul în mijlocul cărora trăiește l-au deprins cu dânsa din copilărie, o înfruntă cu ușurință pentru cel mai mic câștig, și chiar adesea numai dintr-un dor de vitejie. Lefegii români furnică în oștile stăpânitorilor străini și pretutindeni se aduc numai laude strălucitei lor vitejii. Dar, despărțiți de veacuri în oblăduiri mici, vecinic supuși domniei străine, s-au deprins cu dânsa: gândul că neamul lor este mare la număr, că dacă el și-ar întruni puterile ar putea să fie de sine stătător, mândria de ei, dorul de mărire și de fala lui este străin, puțini sunt acei în stare să-l priceapă. Dacă Sas ar fi fost un stăpânitor drept și vrednic, poporul ar fi fost mulțămit de el și n-aș fi putut găsi nicio pârghie pentru a-l ridica, n-aș fi putut găsi nicio înrâurire asupra lui. Dar lăcomia, jafurile și nedreptățile voievodului sunt simțite de toți, ticăloșia ocărmuirei lui o stârnit în toate sufletele ură și dor de mântuire.

Vorbeam deci cu poporul de nevoile lui zilnice, mulțămindu-mă să hrănesc în inima lui simțirile de împotrivire ce le vedeam. Când găseam însă vreun om mai deștept, mai hotărât, în care dorul de răzbunare pentru nedreptățile suferite vorbea mai cu putere, atuncea mă sileam să deștept într-însul voința de a-și tălmăci simțirile prin fapte. Când îl vedeam bine pregătit îi descopeream o parte din scopurile mele și îl legam prin jurământ strașnic la neobosita părtășie în munca mea pentru dezrobirea obștească, la supunere oarbă către mine. Îl însărcinam să lucreze necontenit printre ceilalți săteni, hrănind cu cea mai mare râvnă focul nemulțămirii ce fierbea într-înșii și să ațâțe în inimele lor dorința de a se împotrivi jafurilor și nedreptăților stăpânirii. Mai era însărcinat să aleagă prin satele învecinate oameni hotărâți ca el, de a căror credință îmi era răspunzător, și pe care îi punea pe urmă în legături cu mine.

Astăzi puține sunt satele unde să nu am mai mulți aseminea credincioși. Cea mai mare parte din ei știu numai că țelul ce-l urmărim este răsturnarea lui vodă și punerea pe scaun a unui stăpânitor drept, vrednic și cu durere de popor. Dar câțiva din ei, mai deștepți, mai vrednici de credință, știu că țintim mult mai departe și că ostenelile noastre sunt menite a întemeia, sub domnia lui Bogdan, o mare Țară Românească.

Ei sunt oameni de frunte a căror minți vioiae au priceput îndată mărimea acestei cugetări și în a căror inimi calde s-o trezit iubirea de neam; ei sunt astăzi ajutorii mei cei mai neobosiți, sfetnicii mei cei mai de credință. Dar lucrarea mea nu s-o mărginit numai la popor, ea s-o întins și asupra boierimii: Sas o nedreptățit fără cruțare pe acei cneji și juzi ce n-au voit să se facă unelte supuse a patimilor lui; multe case au fost necinstite și batjocorite de nevrednicii săi fii. Credincioșii mei din popor mă puneau în cunoștința trecutului și a împrejurărilor fiecărui nemulțămit; mi-era lesne în urmă, intrând de-a dreptul în vorbă cu ei, să-mi dau seamă despre acei care erau vrednici de încredere. Aveam a face cu oameni de neam vestit, cei mai mulți din ei erau oșteni care-și făcuseră un nume falnic prin războaie; firile lor mândre și dârze erau cuprinse de un dor nemărginit de răzbunare, pentru nedreptățile și ocările suferite: munca mea printre dânșii o fost ușoară. Cu toții cunoșteau pe Bogdan al cărui renume de oștean viteaz și de cârmuitor drept și vrednic străbătuse de mult până la ei; primiră cu bucurie să lucreze cu mine la înlocuirea lui Sas printr-însul. Toată greutatea era de a-i întruni, de a stinge vrăjbile și neînțelegerile dintre ei și de a îndrepta pornirea lor pe calea cea dreaptă. Cu încetul am învins această greutate și am avut fericirea să văd dușmani neîmpăcați dându-și mâna spre a lucra de acum împreună la mântuirea obștească. Pentru cei mai mulți din ei această lucrare nu este decât un mijloc de răzbunare, unii, o știu, iau parte la ea împinși mai cu seamă de nădejdea să se îmbogățească cu prilejul unei domnii noi sau prin dobânda ce le va ieși din războaiele ce le vom purta; alții, în sfârșit, s-au unit cu noi din pricina dorului de vitejie firesc în inima fiecărui oștean. Puțini sunt acei cu suflete alese, în care arde același dor ce arde în noi și sunt gata să jertfească tot pentru mântuirea și mărirea neamului. Dar acestea erau puterile ce s-au putut aduna pentru purtarea luptei care are să ne ducă la izbândă, din ele trebuia tras tot folosul putincios.

Rămânea acuma un pas greu de făcut: era, trebuință de un povățuitor, de un cap al întregii mișcări care, întrunind în mâna lui toate puterile, să le îndrepte cu dibăcie spre țel.

Mă temeam ca alegerea acestui povățuitor să nu deie loc la certe, căci printre cneji erau mulți care prin stare, prin faimă războinică și prin alte însușiri erau în drept să râvnească la această sarcină pe cât de cinsteșă pe atât de împovărătoare. Spre mirarea mea însă, când i-am adunat la o sfătuire tainică, ei cu toții au hotărât, într-un glas: că deoarece toată această mișcare fiind pornită de la mine și eu bucurându-mă de toată încrederea lui Bogdan, se cuvinea ca, și de acum înainte, să fiu tot eu povățuitorul lor, făgăduindu-mi supunere și ascultare. Nu m-am mulțămit cu această alegere, i-am întrunit pentru a doua oară, în număr mai mare, le-am zis că sunt gata să las locul de căpetenie altuia mai vrednic, mulțămindu-mă a-i fi sfetnic, dar ei au hotărât din nou că acest loc mi se cuvine numai mie și cu toții mi-au făcut jurământ de oarbă supunere.

Întinsesem cercul silințelor mele peste hotarele Moldovei și făcusem legături de prietenie cu fruntașii țărilor românești de pe Siret și Prut, chiar înainte de a întruni în mâinile mele toate firile mișcărei. Izbutisem să găsesc printre fruntașii lor oameni care au înțeles foloasele unei lucrări obștești; mi se făcură făgăduinți că mișcarea împotriva lui Sas va fi sprijinită de megieșii români ai Moldovei.

Au adus pe cei mai de seamă din ei, aice, i-am adunat la un loc cu căpeteniile tovarășilor mei din Moldova în mai multe întruniri și i-am făcut să priceapă folosul ce l-ar trage cu toții închegând în aceeași mână puterile răzlețe, puteri mici câtă vreme fiecare din ele lucra la o parte, dar vajnice odată strânse împreună. Când m-au întrebat care ar putea să fie mâna destul de puternică și de dibace pentru a putea ținea închegate aceste puteri, l-am numit pe voievodul Bogdan din Maramureș, pe care îl rădicam întâi la scaunul Moldovei, iar pe urmă îl făceam domn al tuturor românilor. Niciunul nu se ridică împotriva acestui cuvânt, dar cu toții se legară să lucreze în țările lor pentru a lăți faima numelui lui Bogdan.

S-au ținut de cuvânt: astăzi acest nume răsună pretutindeni și Bogdan este privit de românii de pe acele locuri ca cel mai falnic fiu al neamului românesc, ca mântuitorul și ocrotitorul firesc al acestui nume. De atunci am pășit răpede spre ceasul hotărâtor, acel ceas nu mai poate întârzia: mișcarea este pregătită în toate amănunțimile ei și am cerut lui Bogdan să vie el însuși sau să-mi trimită un credincios cu care să putem hotărî ziua în care va izbucni.

Înainte însă de a putea lua o asemenea hotărâre, spre o mai bună închezeșuire a izbândei noastre, trebuie ca împreună cu dumneta să adunăm căpeteniile tovarășilor noștri de luptă, atât pe acele din boierime cât și pe cele din popor.

Așteptam cu mare nerăbdare să te văd însănătoșit căci în acel sfat trebuie ca dumneata, rudă și sol al lui Bogdan, să iei în numele lui oareșicari îndatoriri menite a avea o înrâurire puternică asupra mișcării noastre.

Știi că la noi pământul este al stăpânirii, că locuitorii de aice, ca și românii de peste munți, nu sunt stăpâni desăvârșiți pe el. În satele stând în puterea unor drepturi strămoșești, sub ascultarea cnejilor, sătenii se bucură de roada pământului muncit de ei, iar cnezul ia numai dijmă din acea roadă, mai bucurându-se de osebite venituri cum sunt acele de pe mori, de pe crâșme, de pe heleșteie și altele. În satele unde, în loc de cneji poroncesc juzi numiți sau întăriți de stăpânire, dijma se strânge de dânșii pe seama lui vodă iar ei, pe lângă venitul de pe mori, crâșmă și heleșteie, se folosesc și de o parte din gloabele plătite de locuitori pentru judecăți.

În vremile din urmă, când sub un cuvânt, când sub altul, Sas o izgonit pe mai mulți cneji din cnezatele lor, punând juzi în loc și făcând dintr-însele sate domnești.

Pe de altă parte, pe lângă dijma legiuită luată din vechime, mai ia acuma alte două dijme, atât de la locuitorii satelor domnești cât și de la acei ai satelor cnejești, nemulțămind într-acest chip atât pe cneji cât și pe sătenii de rând. Nădejdea că venind Bogdan în locul lui Sas aceste neajunsuri se vor îndrepta, nu m-o ajutat puțin în lucrarea mea și eu n-am stat la îndoială ca să le fac făgăduinți în această privință. Acum socot că dacă aceste făgăduinți ar fi reînoite în chip lămurit de credinciosul lui Bogdan ele nu ar putea decât să facă pe tovarășii noștri să lucreze cu o râvnă mai deosebită și mai aprinsă.

Iar în ziua în care va izbucni mișcarea, lățirea vestei foloaselor făgăduite de Bogdan va mări în chip simțitor numărul nostru. Pentru a mulțămi pe țărani va trebui deci să te legi, în numele voievodului, că din ziua în care el să va urca pe scaunul domniei, nu se va lua de la locuitori mai mult decât o singură dijmă pe an din roada pământurilor muncite de ei și că numărul zilelor de clacă va fi același ca în trecut.

Spre a atrage cu desăvârșire pe cneji, va trebui să le făgăduiești că noul stăpânitor le va întări în chipul cel mai desăvârșit, prin pravili liniștea și vrednica stăpânire a veniturilor satelor stăpânite de ei, atât lor cât și urmașilor lor. Iar pentru a ajunge pe juzi, mai numeroși decât cnejii și bucurându-se în cea mai mare parte de o mare trecere în satele lor, va trebui să te legi că noul voievod va răsplăti slujbele juzilor care vor ținea cu el, hărăzindu-le pe vecie lor și urmașilor lor atât veniturile de care se bucură astăzi cât și dijma ce o ia acuma stăpânirea, asemănându-i cu totul cu cnejii. Cred că va fi bine să te legi prin jurământ că aceste făgăduinți vor fi împlinite cu sfințenie.

Am luat deci toate măsurile pentru ca peste trei zile cnejii și juzii cei mai de seamă și un număr de săteni fruntași să s-adune la casa cneazului Balaș din Poilama. Această adunare nu va putea da loc la bănuieli deoarece, în ziua Sfinților împărați Constantin și Ileana, cneazul Baloș, a cărui singură fată se numește Ileana, are de obiceiu să adune la dânsul cu acel prilej, în fiecare an, pe prietenii și cunoscuții lui.

De acolo vom porni la Iași spre a încheia, în numele lui Bogdan, legături și cu tovarășii noștri de pe acele locuri care au și ei nevoi și dorinți ce ți le voi arăta pe drum. Ne vom întoarce pe la Bârlad unde vom hotărî cu Toma Alimoș ziua în care va trebui să aruncăm vălul. Puterile noastre nu sunt de disprețuit. După socotelile mele, Moldova singură ne va putea da, din întâia zi, opt mii de oameni pedeștri și șase mii de călăreți (...)

Cel mult o lună după izbucnirea răscoalei, vom avea la îndemână o oaste cuprinzând nouăspreze mii de călăreți și unsprezece mii de pedestrime cu care vom aștepta sosirea lui Bogdan și a maramureșenilor lui.

Cât privește Cetatea Neamțului, cel mai tare din toate adăposturile lui Sas, ea va fi în mâna noastră chiar din ceasul în care se va da semnul luptei, precum îți voi dovedi-o chiar azi și din capul locului vom dobândi astfel un loc de mare tărie, pe care ne vom putea răzăma la orice întâmplare, și unde ne-am putea adăposti după vreo neizbândă vremelnică.

Și care sunt puterile ce Sas ni le poate pune împotrivă? Miezul puterei lui este alcătuit din o mie de slujitori unguri și sași care stau în Suceava, și de alte câteva sute împrăștiete prin celelalte orașe; acești de pe urmă vor fi măcelăriți sau prinși de poporul răsculat, iar cnejii și juzii prieteni lui chiar dacă ar fi urmați de toți oamenii din satele lor nu sunt în stare să adune mai mult de șase mii de oameni, pe jumătate călăreți și pe jumătate pedeștri, adică toată puterea lui nu va putea alcătui nicio treime din puterea noastră.

— Dar bârlădenii? întrebă Ștefan. Nu te bizui pe ajutorul lor?

— La Bârlad, cu toate ostenelile noastre, cu tot ajutorul ce ni-l dă Toma Alimoș, am dat peste greutăți mari. Toată puterea țării este în mâna fruntașilor târgului și ei se află în legături strânse cu Sas. Până acuma am putut câștiga numai pe vreo câțiva din ei. Șoltuzul și pârgarii sunt atât de aplecați spre Sas și, mai ales, spre Basarab, încât nici nu am încercat să ne lipim de ei.

Toma Alimoș are o vază mare în țara lor și la chemarea lui sunt încredințat că vor răspunde o parte însemnată din cneji și din săteni; după socotelile noastre ar putea aduna împrejurul lui la patru mii de călăreți și tot atâți oameni pedeștri. Dar, deocamdată, va fi silit să-i întrebuințeze pentru a se lupta în țara lui cu puterile ce vor fi adunate de târgoveți, și nu se va putea uni cu noi înainte de a-i fi învins. Oricum, tot ne ajută mult prin faptul că-i împiedecă să mărească numărul dușmanilor noștri.

Acuma îmi rămâne să-ți mai destăinuiesc o parte însemnată, poate chiar cea mai însemnată din toată chibzuiala mea.

Într-o lucrare ca a noastră, multe se pot dobândi printr-o minte înțeleaptă și ageră, printr-o inimă tare și prin brațe puternice, dar puterea minții, a inimei și a brațelor se înzecește când, cu dânsa se unește puterea banului. Cu banul se dobândesc brațe vânjoase și arme pentru acele brațe, prin banul bine întrebuințat în ajutoare date la ceasul potrivit, se vine în ajutorul prieteniilor strâmtorați, slabi de înger, împiedecându-se astfel trecerea lor în partea potrivnicului; prin bani se pătrunde până la sfaturile lui și se ajunge la cunoștința tainelor lui cele mai ascunse; cu bani, în sfârșit, se țin oștirile, se întregesc din nou șirele lor împuținate, să înlocuiesc armele tocite sau pierdute.

Văzându-mă ajuns în capul unei ocărmuiri tainice, lucrând împotriva ocărmuirei nemernice a lui Sas, m-am gândit să am și eu slujitorii mei în fața slujitorilor lui, visteria mea în fața visteriei lui. Dar, cu deosebire că această visterie nu trebuie să se umple din avutul câștigat prin sudoarea, celui sărac, prin jaf și prin înșelăciune, ci prin bir pus străinului și prin dijmuirea cât de mare luată de la jefuitorii norodului, chibzuite astfel ca măcar o parte din jaf să poată fi întrebuințată de mine pentru mântuirea lui. Ai auzit vorbindu-se de Păunașul Codrilor și de isprăvile lui, îi datorești faptul că te găsești în viață. Află că Paunașul Codrilor nu este niciun lotru obicinuit, niciun haiduc stăpânit de setea prăzii sau de vreun dor nebun de voinic. Cetașii lui nu sunt niște lotri și el este căpitanul care poroncește slujitorilor mei. Ei alcătuiesc floarea oștirii mele și în ziua în care se vor sfărâma lanțurile Moldovei, ei vor lupta în fruntea tuturora.

XVII - Ștefan Stroici face cunoștință cu Mihu

Ștefan rămăsese mut de surprindere:

— Văd în ochii dumitale nu numai mirarea la auzul acestor vești neașteptate, dar și scârbă. Fiind oștean deprins a te lupta cu dușmanul în fața lumii, în luptă voinicească dar cinstită, te temi să nu te vezi silit să primești, ca tovarăși de luptă, voinici de codru care lovesc într-ascuns sau chiar de dinapoi și luptă nu pentru cinste, ci pentru pradă. Liniștește-te! Niciunul din cavalerii rătăcitori despre care vei fi auzit povestindu-se de cântăreții din apus sau la șezători, împrejurul focului otacelor, n-o purtat vreo dată, la șold, spadă mai neprihănită decât paloșul căpitanului meu. El o ieșit din teacă numai în apărarea celui slab și nedreptățit, el o lovit numai pentru pedepsirea nedreptății, a răutății și a răului în luptă dreaptă de viteaz, față în față și ochi în ochi, el n-o intrat în teacă decât cu cinste.

Oștenii mei sunt împărțiți în toate satele Moldovei, de la hotarul leșesc până la cel muntenesc, de la munți până la Siret: un jurământ de oarbă și neapărată supunere îi leagă cătră mine și cătră căpitanul ce l-am pus în fruntea lor. De câte ori mi se aduce vestea unui jaf, unei nedreptăți făptuită de oamenii lui Sas, prin focuri aprinse pe dealurile cele mai înalte ale țării, înșirate după împrejurare, când într-un chip când într-altul, putând astfel înlocui vorba sau slova scrisă, se cheamă la un loc dat un număr de oameni sub poronca căpitanului sau a unui namestnic al lui. În curând nedreptatea este îndreptată sau pedepsită, dobânda luată pe nedrept înapoiată păgubașului, iar făptuitorul globit. O treime din gloabă este împărțită la oameni, două treimi, partea căpitanului, se varsă în visteria noastră. De două ori până acum izbutit-am să punem mâna pe birul țării trimis de Sas peste munți. De anul trecut am pus bir pe negustorii străini ce trec prin țară. Ne plătesc aceeași vamă ce o plătesc lui Sas și, până astăzi, cu toate străjuirile lui vodă, încă niciun negustor n-o izbutit să iasă din țară nevămuit de noi. Lucrul nu s-o făcut fără de veste ci pe față; s-au pus la toate granițele tăbliți arătând cât era să plătească de fiecare și pentru orice soi de marfă. Cu banii adunați am alinat suferinți, am ajutat oameni săraci, ne-am făcut prieteni credincioși, am pătruns până la sfaturile lui Sas, am adunat arme pentru ceasul luptei și ne mai rămân grămezi de aur și de argint pentru purtarea războiului de mântuire. Mergi de cutreieră țara, oprește-te atât prin curțile cnejilor cât și prin bordeile sărăcimii, abate-te chiar și prin casele acelor ce țin cu vodă: sunt încredințat că nicăiri nu ți se va putea dovedi măcar o faptă mișelească a Păunașului, o picătură de sânge nevinovat vărsat de el, o cruzime zadarnică săvârșită, un capăt de ață luată pe nedrept de oamenii lui fără ca fapta să nu fi fost pedepsită de dânsul cu sârg și cu cea mai neînduplecată strășnicie! Tot norodul sărac se-nchină astăzi în numele lui, toți îl binecuvântează.

Cetele de hoți care jupuiau țara mai înainte au fost stinse de el și drumețul pașnic poate astăzi să doarmă cu desagii de bani și fără arme pe drumul mare, dar folosul cel mai de preț ce l-am dobândit este poate încrederea poporului în puterea lui, văzând că cu tărie de înger se poate înfrunta și învinge stăpânirea.

Da, Păunașul Codrilor este un oștean viteaz și drept. Dacă în luptă-și ascunde fața sub un văl negru, n-o face de teamă, dar în urma poroncii mele. Acel văl nu-i este de folos împotriva armelor dușmanilor, ci este menit a-l feri de trădare și a îngreuia pentru oamenii stăpânirii urmărirea și aflarea lui.

— Și cine este oare acel voinic, întrebă Ștefan, asupra căruia cuvintele călugărului lăsau o puternică întipărire.

— El este... un nepot al meu, fiul unei rude a mele, rămas la naștere orfan de tată și de mamă și pe care l-am crescut. Se trage din neam vechi și vestit, dar iată-l că sosește, și călugărul sculându-se de pe scaun merse de deschise ușa.

Mihu, îmbrăcat mocănește, intră în peșteră.

Luându-și din cap pălăria de pâslă neagră, sărută mâna călugărului care-l sărută pe frunte și, după ce închise ușa cu îngrijire, îl luă de mână și îl aduse înaintea lui Ștefan, zicând:

— Nepotul meu, Mihu, apoi adăugă: Păunașul Codrilor.

Mihu tresări și se uită mirat la moșul său, dar acesta îi zise:

— Cneazul Ștefan Stroici, căruia i-ai scăpat viața, este trimisul lui Bogdan în părțile noastre cu deplină putere să încheie orice legătură și să lucreze în numele lui împreună cu noi la dezrobirea obștească; pentru el n-avem taine.

Ștefan, câștigat cu desăvârșire de înfățoșarea frumoasă, deschisă și voinicească a lui Mihu, îi întinse mâna pe care acesta i-o strânse cu putere.

— Sunt fericit că pot întâlni pe acel căruia îi datoresc viața, îi zise el.

— O datorești mai ales unei ființi mult mai dulce decât mine, răspunse Mihu, dar sunt fericit că întâmplarea m-o pus în stare să fiu de ajutor trimisului voievodului Bogdan.

După ce mai schimbară câteva cuvinte de curtenie, Mihu începu să deie samă călugărului despre diferite însărcinări ce primise de la el și în curând Paisie aduse masa.

Călugărul bea și mânca puțin dar Ștefan și cu Mihu făcură cinste atât păstrăvilor și butului de căprioară, cât și vinului de Nicorești cu o poftă de tânăr ieșit din boală și de călător flămând.

— Spune-mi te rog, părinte, întrebă Ștefan, cum au nemerit cărțile lui Bogdan în mâinile dumitale.

— Foarte ușor, zise călugărul. Toate lucrurile găsite la unguri s-au strâns de oamenii lui Mihu, între ele s-au aflat cărțile și mi s-au adus a doua zi, tocmai când voiam să trimit pe Mihu la Cuhnia.

După ce se sculară de la masă, Isaia îndreptându-se spre una din ușile din fund, făcu semn lui Mihu și lui Ștefan să-l urmeze; ei îl urmară în tăcere. Dincolo de ușă peștera se îngusta și bolta ei se scobora treptat. În curând se găsiră la gura unei chioarce în care cu greu puteau păși doi oameni unul lângă altul iar uriașul Mihu era silit să ție capul plecat. După un mers de un sfert de ceas călugărul, oprindu-se, scăpără și aprinse un capăt de lumânare: ajunsese în capătul chioarcei.

— Acest drum sub pământ, zise el, este datorit muncei aproape neîntrerupte a ucenicului meu în vreme de trei ani. El o fost cunoscut până azi numai lui, mie și lui Mihu. Șase palme de pământ ne despart de altul, în curmezișul lui, care duce la Cetate, în oraș. Acesta este cunoscut numai de cei doi cavaleri de la Cetate, de preotul papistaș și de un sas credincios, în a cărui casă din oraș se află gura lui. Gura cealaltă este în fântâna Cetăței, la zece stânjeni sub pământ. Un ceas de muncă ajunge pentru a doborî bucata de pământ care desparte aceste două drumuri. Printr-însele putem năvăli în Cetate oricând, cu două sau trei sute de oameni și cei douăzeci sau treizeci de nemți ce o păzesc nu ne-ar putea face decât puțină împotrivire. Nu vorbesc de oamenii din satele închinate care se aduc de pază în fiecare zi: ei, departe de a se opune nouă, ne-ar veni în ajutor. Vezi că am avut dreptate când ți-am zis că Cetatea Neamțului va fi a noastră chiar în ceasul în care va izbucni răscoala.

— Și oare ce întâmplare fericită te-a pus în cunoștința acestui drum sub pământ, întrebă Ștefan, după ce se întoarseră în peșteră.

— Ființa lui mi-o fost descoperită acum trei ani de cătră o slugă a sasului în a cărui casă se află gura chioarcei, când acea slugă era în ceasul morții. El făcuse această descoperire din întâmplare, numai cu câteva zile înainte de a fi atins de boală, căutând o tainiță pentru a ascunde niște lucruri furate de la stăpân. Iar eu, înțelegând tot folosul ce-l puteam trage de aicea, pentru a mă încredința mai bine, am vârât vremelnic pe un credincios slugă la acel sas și el, într-o noapte, o izbutit să meargă prin acel drum sub pământ de la casa sasului până la Cetate, întorcându-se teafăr înapoi și putând prin ajutorul a două răsuflători să însemne pe unde trece drumul.

Părintele Isaia mai începu să ceară din nou lui Mihu seamă despre osăbite însărcinări ce-i dăduse, întrerup-îndu-se din când în când pentru a pune pe Ștefan în cunoștința mai multor amănunțimi privind lucrarea lor.

Soarele era aproape de asfințit când Stroici părăsi peștera spre a se întoarce la Cetate; plecarea lor fusese hotărâtă pentru a doua zi de dimineață.

Când Ștefan ajunse la Cetate, părintele Anselm și cu cavalerul Ulrich sosiseră. Ei auziră cu mirare hotărârea luată de oaspele lor și să încercară în zadar să-l înduplece să mai steie vreo câteva zile, arătându-i temerile ce aveau că rănile lui, încă rău vindecate, să nu se deschidă din nou în cursul călătoriei. Ștefan le mulțămi pentru prietenia ce i-o arătau; dar rămase neschimbat în hotărârea lui.

Însă văzându-se din nou cuprins de un dor nebun de a mai vedea o dată pe Maria, rugă pe părintele Anselm să-i spuie că pleacă în zori de ziuă și dorește s-o vadă în acea seară spre a-și lua ziua bună de la dânsa și a-i mulțămi pentru toate bunătățile ei.

După o zăbavă destul de lungă, minoritul se întoarse cu Maria. Fața ei era mai albă decât de obicei.

— Am auzit că ne părăsești, zise ea, și lui Ștefan i se păru că glasul ei atât de dulce tremură, și mi-a părut rău căci mă tem ca osteneala drumului să-ți facă rău. Trebuie oare numaidecât să pleci?

— Fii încredințată, doamnă, răspunse Ștefan, că numai temeiuri din cele mai vajnice pot să mă facă să părăsesc mai curând decât credeam această casă unde am fost primit cu atâta bunătate și unde am petrecut ceasuri ce nu le voi uita niciodată.

Apoi, după ce îi mulțămi pentru îngrijire și ospătare, își luă ziua bună de la dânsa.

Nu-și putea sătura ochii privind-o cât vorbea cu ea iar când luă mâna ei întinsă și să plecă, ca s-o sărute, i se păru că este pe cale de a părăsi lumina zilei și a se cufunda în întuneric.

— Rămâi sănătos! Să te ajute Dumnezeu! cu aceste cuvinte Maria părăsi odaia.

A doua zi, Ștefan, după ce îmbrățișă pe părintele Anselm și pe cavalerul Ulrich, încălecă pe murgul voinic ce i-l trimisese părintele Isaia prin Onea. Ochii lui se îndreptară înspre fereastra Măriei, i se păru că, pentru o clipă, perdeaua este ridicată într-o parte și că doi ochi de nespusă dulceață îndreaptă razele lor spre dânsul.

XVIII - Părintele Isaia povestește ce a făcut la Țarigrad și la Roma

Isaia și cu Mihu așteptau pe Ștefan în marginea de la deal a orașului. Cu dânșii erau Onea și încă două slugi voinice.

Ei apucară pe Ozana în jos. La prânzul cel mic trebuiau să ajungă în Cristești unde erau să se oprească câteva ceasuri, căci părintele și Mihu își dăduseră întâlnire cu Petrea Cărăbuș la casa lui moș Marin. Lipsa lor din Moldova având să fie prelungită, era de neapărată trebuință ca ei să se sfătuiască cu dânsul ca unul ce era să înlocuiască în acel răstimp pe căpitan în povățuirea cetașilor lor.

Când ajunseră la casa moșneagului, acesta lipsea de două zile și baba, rămasă singură, era foarte îngrijită căci uncheșul îi spusese la plecare că să va întoarce a doua zi de dimineață, și acuma după douăzeci și patru de ceasuri de așteptare, nu primise încă nicio veste de la el.

Călătorii, fiind hotărâți de mai înainte să se oprească în Cristești până după amiazi, nu se îngrijiră de fel de neființa prelungită a moșneagului. Ei mângâiară pe babă zicându-i că moș Marin este om prea cuminte pentru ca să se fi vârât în vreo primejdie, dar că el se va fi întârziat la casa vreunui prieten și trebuie să sosească dintr-un ceas într-altul.

Bătrâna, fiind înștiințată însă de cu noapte de sosirea oaspeților, le pregătise prânzul.

Văzând că ceasurile sunt înaintate iar nici Petrea Cărăbuș nici Marin nu se arată, călătorii se puseră la masă și făcură cinste borșului de puiu și plăcintelor de brânză pregătite de gospodină.

După masă se apucară de vorbă și Ștefan, mirat de înțelepciunea și de învățătura care reieșeau din toate cuvintele călugărului, îl întrebă:

— Iartă-mă, părinte, dacă îți pun această întrebare, dar tare aș dori să știu unde ți-ai însușit o învățătură din nenorocire atât de neobișnuită la, preoții și călugării noștri?

— Învățătura mea, răspunse călugărul, este foarte mică față de acea a multor mireni și preoți din apus. De mic copil mi-o plăcut să învăț și am avut norocul să-mi pot astâmpăra setea de carte la cel mai mare izvor de învățătură ce-l are creștinătatea.

— Ai fost la Kiev? mai întrebă Ștefan.

— Am fost la Kiev și la Țarigrad, dar învățătura ce o poți culege în aceste două orașe este mică pe lângă aceea de care poți avea parte la Roma.

— Ai fost la Roma? strigă Ștefan uimit. O! dacă nu-ți este cu supărare, povestește-ne prin ce împrejurări ai ajuns tocmai acolo.

— Precum v-am spus, zise călugărul după oareșicare tăcere, de mic mi-o plăcut cartea. Tatăl meu, urmașul scăpătat al unor cneji vestiți, era preot. Văzând pe deoparte setea mea de carte și pe alta slăbiciunea trupului meu, mă pregătise din capul locului pentru tagma bisericească. Rămas de tânăr orfan de tată și de mamă, eram hotărât să-i urmez dorințele. Mă pregăteam să mă duc la Halici pentru a dobândi hirotonirea de diacon de la vlădica din acel oraș cu gândul de a mă întoarce îndată spre a mă așeza în satul în care mă născusem.

O... nenorocire, zdrobindu-mi toate visurile și făcând ca priveliștea locurilor pe care trăisem și care până atunci îmi păruse un raiu, să se schimbe pentru mine în lăcaș de chin și de durere nespusă, le-am părăsit pentru totdeauna și, în loc de a merge la Halici, m-am îndreptat spre Kiev cu hotărâre de a mă călugări. La Kiev am intrat în mânăstirea Lavrei celei mici, unde, după o ucenicie de un an, m-am făcut ieromonah.

Tocmai atuncea mitropolitul Mihail al Kievului se silea să aducă o apropiere între biserica de la răsărit și aceea de la apus. Încercările lui, bine văzute de unii din călugări, găseau în alții o împotrivire înverșunată. Mă aflam printre cei de întâ'i căci de la început mă încredințasem că dezbinarea din biserica creștină putea să fie numai spre paguba întregii creștinătăți. Mi se părea că deosebirile de păreri asupra înțelesului tainelor erau mai ales roada încăpățânării unora și a nemăsuratelor pofte de putere a altora.

Sfaturile noastre în mânăstire se purtau mai ales asupra acestor mari întrebări; ele adesea, se schimbau în sfezi aprinse. Setos de a pătrunde la adevăr, cetisem nu numai toate cărțile aflate în mânăstirea noastră, dar și cele împrăștiete prin celelalte biserici și mânăstiri din Kiev. Cu cât ceteam mai mult, cu atât mi se tulbura mintea mai tare. Adevărul însă, cel atât de dorit, rămânea tot atât de depărtat de mine, îndoiala în loc de a se micșora creștea.

Nu înțelegeam acuma cum fruntașii bisericii creștine puteau să se sfâșie cu atâta turburare asupra înțelesului întunecat a unor cuvinte a căror tălmăcire, sau într-un chip sau într-altul, nu putea s-aducă nici umbră de tulburare miezului binefăcătoarei și mântuitoarei învățături a lui Hristos.

Cărțile noastre erau, aproape toate, cărți grecești sau tălmăciri rusești a scrisurilor părinților bisericii din Țarigrad și din țările grecești. Învățasem grecește spre a le putea ceti în limba lor și a mă putea încredința, prin mine însumi, de adevăratul înțeles al cuvintelor. Crezând că voi găsi la Țarigrad și cărți mai multe și dascăli mai luminați, trei ani după sosirea mea în Kiev, m-am folosit de mergerea în orașul împărătesc a unui archiereu rusesc pentru a-l însoți.

În Țarigrad am găsit, într-adevăr, o nemărginită comoară de cărți și dascăli, a căror dibăcie în mânuirea cuvântului și a condeiului mă umpleau de mirare. Dar, ca și la Kiev, toate vorbele, toate cuvintele lor purtau numai asupra înțelesului Unor cuvinte. Deși citeam cu sârguință toate scrisurile grecești și ascultam cu cea mai deosebită băgare de seamă cuvintele fruntașilor bisericii, lumina tot nu se făcea în mintea mea. Iar priveliștea ce mi-o arăta clerul grecesc îmi umplu în curând inima de scârbă. Acest cler era fără de seamă, cu mult mai deștept și cu mult mai învățat decât acel rusesc dar lăcomia, desfrâul și vicleșugul îl rodeau până la măduvă.

Poporul în mijlocul căruia trăim era plin de înțelepciune vioaie, învățat, priceput la toate, dar stricat cu desăvârșire, mișel și neputincios. Mă miră faptul că ei, grecii, vorbind numai grecește, își ziceau romani când, în tot Țarigradul, nu găseai nimic viu sămănând a roman, numai lucrările uriașe făcute de dânșii și lăsate de greci să se dărâme și să se prăbușească sub povara veacurilor. Vorbeau necontenit de Roma; cuvintele lor, î-nsă, erau numai cuvinte de ură și de hulă. Mi se păru în curând că acea ură și acea hulă ascundeau numai o teamă nespusă de puterea Romei și o ciudă cum o resimte adesea o ființă slabă când se gândește la alta falnică și puternică.

După o ședere de doi în Țarigrad, simțindu-mă mai nedumerit, mai setos de a ști decât în ceasul sosirii mele, am plecat la Roma.

Îndată ce am pus piciorul într-însa mi-am dat seamă că intru, nu numai în altă biserică, dar chiar în altă lume. În locul anarhiei din biserica răsăriteană, unde fiecare patriarh dă poporului său o îndreptare deosebită, unde patimile fiecăruia din ei sfâșie biserica în orice ceas, la Roma un singur poruncitor ține în mâinile lui frâiele întregului sobor. Când acel unul poruncește, toți se închină, ascultă și tac.

Aici am găsit o învățătură cu mult mai înaltă, cu mult mai temeinică, și o nemărginită comoară de cărți. M-am pus pe lucru cu însuflețire: toată ziua și o parte bună din noapte mi se trecea cetind sau ascultând învățătura dascălilor. Erau tagme întregi de călugări a căror menire era numai știința: învățau în tot cursului vieții lor, fără a obosi vreodată. Fruntașii lor erau cei mai învățați dintr-înșii care împărțeau celorlalți știința lor prin graiu și prin scris. Toată viața era jertfită pentru fala și mărirea bisericii fără ca vreunul să aibă în vedere un folos pentru sine.

Dar în scurt timp eram în stare să mă încredințez că acești adevărați ucenici ai lui Hristos alcătuiau numai o parte nemărginit de mică față cu obștea preoțimii papistașe și că afară de acea pătură subțire, ea este supusă acelorași patimi care necinstesc pe acea din răsărit: lăcomia, vicleșugul, desfrâul. Aceste apucături se dădeau pe față numai în cât privea purtarea lor în lume, dar nu aveau nicio înrâurire asupra trebilor bisericii, în deobște căci aice poroncile papei erau pretutindeni urmate cu o supunere oarbă, cu ascultare desăvârșită.

Frumoase erau cuvintele cărților și a dascălilor din Roma, totuși nu au fost în stare să-mi curme nedumerirea. Atâția ani petrecuți în căutarea adevărului au întărit numai în mine credința ce o căpătasem de la început că biserica creștină, ruptă în două, se ceartă asupra unor cuvinte seci, asupra unor lucruri de care Hristos nu o vorbit niciodată. Și în această vreme, ea lăsa cu totul în părăsire nemuritoarele lui povețe, de un înțeles atât de ușor. Am ajuns, chiar la urmă să fiu încredințat că tălmăcirea dată de către catolici acelor cuvinte a părinților bisericii, din care izvorâse cearta, este mai încurcată și mai grea de înțeles pentru mintea omenească decât acea dată de biserică răsăritului. Râvna de a pătrunde adevărul care trăise în mine până atunce, începu să slăbească căci pierdusem orice nădejde să pot odată pătrunde la acel adevăr. Dar setea de a învăța crescu; numai că se îndreptă pe alt drum.

De la sosirea mea în Roma rămăsesem uimit de rămășițele uriașelor clădiri ale romanilor, ele făcuseră o puternică întipărire asupra inimii și a minței mele. Le cercetam necontenit; rămâneam ceasuri întregi privindu-le pironit în fața lor de o putere ce nu mi-o puteam tălmăci.

Părăsind cu încetul cărțile bisericești și cuvântările din amvon, am început să răsfoiesc izvoadele vechilor scriitori latini a căror limbă o știam bine. Am început să cetesc isprăvile acelui popor urieș, pornit dintr-o așezare de bejănări, care întemeind întâi un oraș, și-a croit pe urmă un petec de țară apoi, cu încetul, a supus Italia întreagă și în cursul vremurilor, a cucerit lumea toată făcând-o să trăiască fericită și înfloritoare sub legile lui. În curând mi-am dat seama că pârghiile cu ajutorul cărora romanii izbutiseră să ajungă, de la așa micime la atâta mărime, fuseseră iubirea și mândria nemărginită de neam, supunerea oarbă la lege și jertfirea, fără preget a fiecăruia pentru binele obștii.

Și nu mă puteam împiedeca să fac o asemănare între împărăția vechei Rome și puterea Romei papistașe de astăzi. Roma veche domnise asupra lumii prin puterea armelor, pusese sub jug mai toate popoarele, iar craii acelora care nu fuseseră de tot supuse se închinau la cuvintele venite de la Orașul cel vestit și se grăbeau să îndeplinească poroncile primite de la el. Când, la un asemenea craiu, sosea vreo solie, vreun legat cum se zicea pe atunce, de la Roma, acel craiu îl primea cu fruntea plecată și îl așeza în dreapta lui. Astfel, astăzi când merge un legat al papei la vreun craiu creștin, craiul își pleacă fruntea înaintea solului Romei și se închină la cererile lui. S-au văzut crai și chiar împărați, oameni groaznici, trufași, puternici care îndrăzniseră să înfrunte pe Papa, să nu vreie să asculte poroncile lui, chiar să pornească cu oaste asupra lui. Dar toți acești cutezători, fără deosebire, s-au văzut siliți să-i ceară iertare, în genunchi, desculți și cu capul acoperit de cenușă. Și eu vedeam în această Romă nouă, atât de puternică și ea, deși de o putere deosebită de acea a Romei vechi, urmașa, moștenitoarea ei firească. Vedeam în acel oraș un lăcaș ursit de pronia Dumnezeiască să fie pururea scaunul puterii celei mai de căpetenie pe pământ! Mijloacele care aduseseră Roma veche la stăpânirea lumei toate prin puterea armelor, supunerea la legi, ascultarea oarbă către cei mai mari, jertfirea fiecăruia pentru binele obștesc, erau mijloacele întrebuințate și astăzi de Roma nouă pentru lățirea și întinderea stăpânirii Papei asupra întregii lumi catolice, nu prin arme, ci prin cuvânt.

Zece ani cercetat-am izvoarele vechi latinești, zece ani hrănitu-m-am cu amintirile poporului craiu. Am învățat pe de rost șirul minunatelor fapte războinice împlinite de brațele romanilor. Mi-am întipărit în ochi chipul lucrărilor mărețe cu care au împodobit scaunul lor. Am căutat să mă pătrund de înțelesul legiuirilor înțelepte ieșite din mințile lor.

Un fior îmi scutura tot trupul, de la creștet până la talpă, când îmi ziceam că acei romani, acei stăpâni ai lumii erau strămoșii noștri: că noi suntem carne din carnea lor, sânge din sângele lor, moștenitorii adevărați ai poporului craiu. Apoi, îndată, mă apuca o nemărginită jale când gândeam la starea de înjosire în care zăceau urmașii stăpânilor lumii. Nu mai era clipă de odihnă în care aceste simțiri să nu-mi stăpânească și să nu-mi tulbure adânc inima și mintea. În mine, domneau acum atot puternice, iubirea și mândria de neam. Ele nu mă lăsau să dorm noaptea în pace, nu mă îngăduiau să citesc ziua în tihnă, înțăpându-mi necontenit inima cu gândul robiei rușinoase în care zace neamul din care am ieșit.

Atunci s-o născut în mine dorul de a-mi jertfi puterea, mintea, inima și viața pentru dezrobirea și deșteptarea lui. Visasem odată să fiu un însemnat apostol, propovăduind pacea și unirea între biserici. Acuma eram stăpânit de dorul de a fi un apostol al neamului. S-o deșteptat în mine, o crescut și s-o înfipt în sufletul meu credința nestrămutată că neamul românesc străbate astăzi numai un șir de încercări, că, cu vremea, el este menit să iasă învingător dintr-însele și să se îndrepte cu pași răpezi spre falnica cale ce i-o fost trasă de strămoșii lui.

Această lucrare nu este acea a unei vieți de om sau chiar a unui singur veac, de dânsa vor avea parte veacuri multe și rânduri nenumărate de vieți omenești. Eu mă simt vrednic să mulțămesc îndestul domnului fiindcă m-o ales pe mine, nevrednicul, ca să fiu înainte mergătorul, întâiul propăvăduitor al unei lucrări atât de falnice.

Mâna atotputernicului o călăuzit pașii mei de la început. De scurtă vreme mă întorsesem în țară când am avut norocul să fac cunoștința lui Bogdan. Găsisem miezul împrejurul căruia era să se înceapă lucrarea de deșteptare visată de mine în fața rămășițelor orașului veșnic. Țelul vieții mele sta acuma lămurit înaintea ochilor mei: închegarea puterilor române într-un singur mănunchi purtat de o mână puternică și pricepută, apoi, întărirea acestor puteri adunate în una.

M-aș simți fericit să văd întâia parte a acestei lucrări împlinită: voi, tinerilor, veți lucra pentru împlinirea părței a doua. Celor ce se vor ivi pe viitor, urmașilor voștri, le vor cădea alte sarcini. Vor fi pentru acest neam zile de miere amestecate fără îndoială cu zile amare dar, în sufletul meu, nestrămutată rămâine credința că la urmă el din toate încercările va ieși biruitor!

XIX - Un călător greu de vămuit

Cuvintele părintelui Isaia erau atât de adânc simțite și atât de însuflețite încât ele făceau pe Ștefan și pe Mihu să simtă la auzul lor că le trece un fior de-a lungul spinării. Și ei aveau despre romani numai științe foarte nelămurite. Deși erau departe de a putea înțelege simțirile care stăpâneau pe călugăr, totuși acesta știuse să stârnească într-înșii dorul de a ști mai mult și ei începură a-i pune fel de fel de întrebări asupra Romei și a romanilor vechi și noi la care părintele răspundea cu o vădită plăcere.

În acest chip ceasurile treceau, soarele era acum jos și nu se arăta nici Petrea Cărăbuș, nici moș Marin.

Părintele și cu Mihu începură a bănui că, fără de știrea lor, să se fi ivit împrejurări care ar fi făcut trebuitoare vreo lovire din partea cetei lor. Această bănuială câștigă mai multă putere când pe la toacă, văzură intrând în curte două femei care începură să întrebe pe baba lui moș Marin dacă nu are vreo veste de la unchieș. Ele erau îngrijate căci bărbații lor plecaseră cu dânsul, lăsând vorbă că vor zăbovi numai până a doua zi.

Mihu ar fi dorit măcar să afle încotro apucaseră ei spre a trimete pe Onea să-i urmărească pe la credincioșii din satele vecine, dar femeile nu-i puteau da nicio lămurire în această privință.

Îi mai liniștea însă faptul că în cele două nopți de mai înainte nu se văzuse niciun foc pe dealuri ceea ce era o dovadă că dacă Cărăbuș, în cursul călătoriei ce o făcea la Suceava pentru trebi de ale sale, găsise prilej nemerit pentru o lovire, această lovire nu putea să fie decât fără seamă. Dar pe de altă parte, întârzierea pusă de Cărăbuș la întâlnirea cu părintele și cu căpitanul, întâlnire despre care fusese vestit la vreme, nu putea să fie pusă pe seama unor temeiuri vajnice.

Noaptea venise acuma și părintele, spre marea lui supărare, se hotărâse să rămâie peste noapte la Cristești, când un pas greoi se auzi pe prispă, ușa se deschise și moș Marin intră în casă.

Unchieșul era galben la față, fără pălărie, cu hainele rupte și pline de sânge. La vederea părintelui și a căpitanului, rămase la ușă.

— De unde vii, Marine, ce s-o întâmplat, întrebă călugărul nerăbdător și îngrijat, văzându-l în asemine stare.

Moș Marin fără a răspunde căzu pe lavița de lângă ușă cu un oftat greu.

— Ce este? ești rănit? s-o întâmplat vreo nenorocire? mai întrebă părintele.

Moșneagul se sculă de pe laviță, clar nu putu să se ție pe picioare și căau din nou pe dânsa.

— Iartă-mă, părinte, dar nu pot sta în picioare din pricina unei lovituri de paloș ce am primit-o deasupra genunchiului. În fierbințeala cea de întâi am putut veni până aice, dar numai eu știu cum. Acum simt că mi se înțepenește piciorul... mă simt slab de tot, și glasu-i se muie.

Mihu și cu părintele să răpeziră la dânsul, îl ridicară în brațe și-l întinseră pe pat. Baba și Onea fură chemați, Marin fu dezbrăcat: atunci se văzu că pe lângă mai multe tăieturi pe umere și pe brațe, el primise, deasupra genunchiului drept, o tăietură de paloș adâncă și lungă care străbătuse prin carne până la os. Rănile fură spălate și legate cu îngrijire, apoi i se dădu moșneagului o oală cu vin.

Simțindu-se mai în putere, Marin spuse babei și lui Onea să iasă apoi, făcând semn călugărului și lui Mihu să se așeze lângă dânsul, își începu povestirea.

— Alaltăieri, pe la amiazi, un om din Oniceni mi-o adus veste că Petrea Cărăbuș mă așteaptă în pădure, sub Dealul Crucii, cu câți oameni voi putea aduna. Am dat îndată știre celor doi tovarăși ce-i aveam aici apoi, plecând cu dânșii, am adunat în drum oamenii noștri din alte cătune. Am strâns astfel zece inși și ne-am întâlnit cu Cărăbuș la locul hotărât, pe la asfințitul soarelui.

El mi-o povestit atunci că, pe când se întorcea de la Suceava, i s-o dat de știre pe drum că niște negustori din Cetatea Albă, venind cu blăni și alte mărfuri din Țara Leșească, trecuse granița Moldovei. Ieșindu-le înainte Gheorghe Mănicuță cu șase oameni de ai noștri și cerându-le, în numele Păunașului, să plătească drepturile de vamă hotărâte de el, acei negustori s-au pus de pricină și au sărit la ei. S-a încins o luptă în care o căzut Mănicuță cu încă unul de ai noștri iar ceilalți cinci de abia au putut să scape din mâinile potrivnicilor.

Întâlnindu-se doi dintre dânșii cu Cărăbuș, i-au spus împrejurarea. Povesteau cu groază că negustorii sunt numai trei, cu zece argați care mână caii de la căruță, dar că, împreună cu ei se află un voinic cărunt, mai îrualt și mai spătos decât căpitanul, amarnic ca un zmeu. Ziceau că de mâna acelui voinic o căzut Mănicuță și celalt tovarăș al lor, iar ei amândoi fusese răniți tot de dânsul.

Cărăbuș avea și el cu dânsul zece oameni și, după ce ne-am sfătuit împreună, am hotărât să-i așteptăm în locul în care ne aflam. Pe acolo le era și drumul căci noi credeam că vor urma să vie pe valea Moldovei. Socoteam că vor sosi a doua zi, adică ieri, de dimineață. Însă ei nesosind până la prânz, Cărăbuș o trimis pe unul din tovarăși călare pentru ca să cerceteze dacă nu-și vor fi schimbat cumva drumul.

Omul s-o întors pe la toacă aducându-ne veste că negustorii cu pricina după ce poposiseră toată ziua la Bogdănești, au lăsat valea Moldovei și au apucat peste dealuri pentru a da în valea Siretului.

Cum am auzit această veste am și pornit și mergând toată noaptea i-am ajuns de dimineață mai jos de Lespezi. Cărăbuș s-o ferit să-i lovească în loc deschis dar, urmărindu-i de departe, când i-am văzut că intră în pădurea de sub dealul Ruginii, am făcut un înconjur ca să le ieșim înainte.

Erau de toate zece care mari, înhămate cu câte șase cai. Lângă ele mergeau patru călăreți printre care se deosebea de departe, căci îi întrecea cu umerile și cu capul, voinicul despre care ni se povestise.

Câte opt din noi s-au înșirat din fiecare parte a drumului, iar Petrea cu mine și cu alți patru le-am ieșit înainte și, la un semn dat, cu toții ne-am răpezit asupra lor strigându-le să steie în numele Păunașului Codrilor.

Au oprit carele pe loc, dar argații care mânau caii de călare au sărit îndată jos și cu paloșele în mână, s-au aruncat asupra acelor din noi care le veneau împotrivă. Iar voinicul cel urieș, urmat de ceilalți trei călăreți, au năvălit asupra noastră fără a zice măcar un cuvânt. Multe lupte văzut-am, căpitane, mulți viteji de toate neamurile cunoscut-am și de multe ori găsitu-m-am în fața unui paloș ascuțit purtat de un braț voinic, dar niciodată nu mi-o fost dat să văd paloș mănuit cu puterea și cu iuțeala cu care era învârtit paloșul acelui voinic.

Petrea Cărăbuș nu-i copil și puțini au fost acei ce au rămas în viață după ce au încrucișat paloșul cu el, dar de astă dată-și găsise stăpânul. Voinicul se repezi întâi la dânsul și, într-o clipală, am văzut pe tovarășul nostru zăcând la pământ cu pieptul străpuns.

— Cum? întrerupse Mihu, galben de mânie, Petrea Cărăbuș este ucis?

— Știu numai că l-am lăsat zăcând într-un lac de sânge în mijlocul drumului. Doi de ai noștri care erau mai aproape s-au aruncat vitejește asupra urieșului dar el, prin două lovituri cumplite, i-o întins lați cu capetele spintecate. Vreau să mă arunc și eu atuncea asupra lui cu ghioaga, dar doi din călăreții care-l întovărășeau mă grămădesc între dânșii și încep a mă pisa cu paloșele. M-am apărat cât am putut. Izbutisem să trântesc de pe cal unul din ei și era să curm zilele celuilalt când cel căzut, ridicându-se în picioare, îmi trage deasupra genunchiului o lovitură cumplită care mă doboară la pământ. Potrivnicii mă lasă și se răpăd spre care.

Eu mă scol și, uitându-mă împrejur, văd pe cei patru oameni care stătuse în drum cu Cărăbuș și cu mine zăcând morți, iar, împrejurul carelor, o învălmășeală mare. Urieșul cu toți tovarășii lui grămădise pe trei de ai noștri în mijlocul lor și-i măcelăreau rău. Nemai văzând pe alți de ai noștri în picioare, am înțeles că au fost uciși sau puși pe fugă și văzând că nu mai este nimica de făcut, am intrat în pădure și, cu mare greu, am venit acasă iar, la intrarea în sat, m-am întâlnit cu Ion Neagu care se întorcea și el, rănit. Era dintre acei care năvălise asupra argaților și mi-o spus că acei oameni numai argați nu puteau să fie, ci oșteni deplini, foarte viteji și iscusiți în mânuirea armelor.

Unchieșul ostenit tăcu. Mihu ieși afară și se auzi glasul lui poroncind lui Onea să-i puie șaua pe cal. Când se întoarse, călugărul care rămăsese gânditor, îl întrebă:

— Ce ai de gând să faci?

— Mă duc pe urma lor. Voi ști eu să răzbun moartea lui Petrea și să-i silesc să plătească o vamă împătrită.

— Dar așa, singur?

— Știi bine că de multe ori am ieșit singur înaintea negustorilor și că i-am vămuit întotdeauna fără ca ei măcar să îndrăznească să mi se opuie.

Călugărul clătină din cap.

— Știu, dar după ce am auzit, mi se pare că de astă dată avem a face cu oameni pregătiți la o apărare înverșunată și duși de un oștean de frunte.

— Dacă om lăsa această ocară nerăzbunată, am pierde rodul celor de pe urmă trei ani de muncă și de primejdie. Știi bine că puterea noastră se datorește mai cu seamă faptului că până acuma n-am fost încă învins niciodată, întemeindu-se astfel credința că nu putem fi biruiți și că este zadarnic a ne sta împotrivă. De astăzi înainte aceasta ar fi știrbită și ar merge tot micșorându-se dacă ocara aceasta nu ar fi spălată. Potrivnicii noștri s-ar îmbărbăta și îndrăzneala lor ar crește văzând că putem fi biruiți. De acum înainte s-ar slăbi credința în atotputernicia Păunașului, însuși tovarășii noștri ar pierde încrederea într-înșii și la altă împrejurare n-ar mai arăta aceeași îndrăzneală.

— Așa este, răspunse călugărul liniștit. Sunt și eu de părere că această înfrângere nu trebuie lăsată nerăzbunată cu niciun preț. Dar nu te gândești că dacă s-ar întâmplă să fii învins în lupta ce vrei s-o dai singur împotriva altor potrivnici voinici, faima că însuși Păunașul Codrilor o fost în sfârșit biruit, lățindu-se în țară, ne-ar face și mai mult rău decât neizbânda unui namestnic al său.

— Dar atunce ce este de făcut? întrebă Mihu.

— Acești negustori mai au încă de străbătut un drum destul de lung până la ieșirea lor din țară. Avem vreme până atunce să adunăm destui oameni pentru a zădărnici orice împotrivire. Semnele de foc se pot aprinde chiar în astă-noapte și mâine, cel târziu poimâne, acei cutezători își vor primi pedeapsa lor.

Mihu nu răspunse, dar fruntea-i încrețită și ochii încruntați arătau destul că deși recunoștea dreptatea vorbelor călugărului, vitejia lui nerăbdătoare cu greu se îndura să se supuie lor.

— Dar unde să adunăm oamenii? întrebă el, în sfârșit, după o lungă tăcere.

— Negustorii mergând la Cetatea Albă, pot alege unul din cele trei drumuri următoare. Să ție tot valea Siretului, în jos, până la Dunăre, sau părăsind-o la Cozmești, să apuce drumul prin Tecuciu, Bârlad și valea Chinezii sau, în sfârșit, de la Smirodava pot cârni spre stânga, trecând Siretul șî străbătând dealurile, să deie în valea Bârladului, iar de acolo să apuce spre Dunăre. Oricare din aceste drumuri ar alege, pe la Smirodava trebuie să treacă negreșit. Cred deci că locul cel mai nemerit pentru a-i opri ar fi între Stețcani și Smirodava, pe lunca Siretului. Înainte de mâine seară negustorii nu pot să fie în Smirodava, popasul de noapte trebuie să-l facă în lunca Siretului. Iar noi aprinzând focurile de pe acuma, putem aduna până mâine dimineață peste o sută de oameni de nădejde, față de care oricât de voinici ar putea fi argații negustorilor și oșteanul care-i poartă, tot nu vor avea cum să ne steie împotrivă.

— Ai dreptate, zise Mihu, așa trebuie să facem. Dar pe mine mă ustură rău la inimă faptul că nu sunt slobod, singur și fără a pierde o clipală, să răzbun moartea unui tovarăș credincios ca Petrea Cărăbuș. Dar, fie cum va fi, nu putem să lăsăm trupul lui în prada fiarelor. Vom trimete pe Onea să aprindă focuri în vârful Moțcăi, iar eu mă voi duce de-a dreptul la locul în care s-o dat lupta. În drum mă voi opri la preotul din Pașcani, care este de ai noștri, îl voi lua cu mine și vom astruca în luncă, creștinește, atât trupul lui Petrea cât și al celorlalți tovarăși căzuți.

— Nu vei merge singur, zise Ștefan, cu voia părintelui, te voi însoți și eu.

— Dar, de ce să rămân eu singur aici? zise călugărul. Vin și eu.

Pregătirile de plecare fură făcute îndată și după ce moș Marin le desluși în chip amănunțit locul unde zăceau tovarășii lor, călătorii își luară ziua bună de la el și plecară.

Îndată ce ieșiră din sat, Onea se despărți de dânșii pentru a merge să aprindă focuri în vârful dealului Moțca, ridicătura cea mai înaltă din toată vecinătatea, după ce primi de la Mihu povățuire pentru numărul focurilor ce aveau să fie aprinse și chipul în care trebuiau așăzate. Ceilalți urmară drumul spre Pașcani unde ajunseră pe la zece ceasuri din noapte, trăgând de-a dreptul la casa preotului. Descălecară și Mihu, după trei șuierături, bătu de patru ori ușor la ușă, apoi mai dădu un șuier lung. Ușa se deschise îndată și călătorii intrară în casă.

În tindă fură întâmpinați de preot, un om înalt și voinic, de vreo patruzeci de ani, cu barba și pletele negre, care ținea o opaiță în mână. Departe de a arăta vreo mirare la vederea căpitanului și a călugărului, îi primi cu cuvinte de:

— Bine ați venit! Vă așteptam.

Și-i duse în odaia din dreapta tindei, unde se vedeau, dormind pe un pat, trei copii ai preotului, iar preoteasa, o femeie tânără și frumoasă, isprăvea să-și prindă fota.

Părintele Isaia, mirat, zise oaspelui său:

— Și de unde știai că avem să sosim?

— Eram încredințat că căpitanul nu va întârzia să vie să răzbune pățania lui Petrea Cărăbuș, răspunse preotul.

— Bietul Petrea! zise părintele Isaia. Noi am venit să te luăm ca să ne ajuți să-l astrucăm creștinește, dar poate că nu ne-ai așteptat pentru...

— A-l îngropa? întrerupse preotul. Ferească Dumnezeu; doară datoria mea nu este să îngrop oamenii vii.

— Cum? întrebară călugărul, Mihu și Ștefan într-un glas, Petrea trăiește?

— Noi nădăjduim că va mai trăi ani îndelungați și că va face încă multe vitejii, răspunse preotul zâmbind.

— Dar ni s-o spus de către unul de ai noștri, om de toată încrederea, care a luat parte la luptă și abia a scăpat dintr-însa rănit, că l-o lăsat zăcând în drum, străpuns de o lovitură de paloș.

— O văzut moartea de-aproape, răspunse preotul, dar întâmplarea i-o scăpat zilele. Rana nu-i este primejdioasă de loc. O împunsătură de paloș i-o străpuns partea stângă a pieptului, dar chiar la margine, și dacă o căzut jos pricina o fost puterea cumplită cu care o fost purtată lovitura. Paloșul o intrat până la mâner și două coaste sunt zdrobite de lovitura mânerului. Omul care i-o purtat-o trebuie să aibă o putere de urieș.

— Dar unde se află acum Petrea?

— Aice la mine, în odaia cea mare unde doarme. De aceea v-am adus aice, lucru pentru care vă rog să mă iertați.

— Dar cunoștința și-o are?

— Deplină.

— Dar din oamenii ce erau cu dânsul o mai scăpat vreunul?

— Eu am fost vestit de întâmplare de însuși negustorii cu care s-o întâmplat harța, când au trecut pe aicea. Ei mi-au povestit că, fiind opriți în drum de niște hoți, i-au ucis pe toți afară de doi care au fugit și alți doi ce-i duc legați de un car. Acei negustorii s-au oprit aice numai puțin și au purces înainte, spre Smirodava. Cu ei era un boier bătrân, având înfățoșare de viteaz mare și trup urieș, iar argații lor purtau paloșele la brâu și semănau mai mult a ostași încercați decât a argați. Cum au plecat, am luat cu mine trei oameni credincioși și m-am dus pe drumul Lespezilor, prin luncă, până am dat de locul unde zăceau ai noștri, sub dealul Ruginii, și privirea era destul de jalnică.

Am găsit șaptesprezece trupuri, toate răci și înțăpenite. Le-am săpat răpede o groapă în care i-am astrucat pe toți după ce am făcut prohodul pe scurt și în grabă. Când era să ne întoarcem, am auzit un cal nechezând și căutându-l și dând de el, am cunoscut roibul lui Petrea Cărăbuș. Era priponit într-un ochiu de poiană și lângă dânsul zăcea Petrea. El, după plecarea negustorilor, își venise în fire și se târâse cum putuse până la locul în care lăsase calul iar, ajuns acolo, îl apucase leșinul din nou. I-am legat rana cum am putut, apoi l-am suit pe cal și sprijinindu-l din fiecare parte, l-am adus aice de vreo trei ceasuri. L-am culcat, i-am spălat rana încredințându-mă că nu este primejdioasă și i-am legat-o bine. Omul și-o venit în fire, o cerut puțină mâncare și ne-o povestit toată întâmplarea. Acuma doarme liniștit de vreun ceas. Să n-aveți nicio grijă pentru el căci cel mult peste zece zile va fi pe deplin îndreptat.

— Pe la ce vreme trecut-au negustorii pe aicea și unde crezi că vor fi poposit astă-noapte? întrebă călugărul.

— Au plecat pe la toacă și, după cât spuneau, aveau de gând să facă popasul de noapte sub Muncel, în luncă.

— Oare, după ce au fost loviți de două ori, nu se vor fi abătut ei de la drumul mare pentru a face popasul de noapte într-un sat? mă întrebă părintele.

— Nu, răspunse preotul, încă oameni așa de îndrăzneți n-am văzut. Voinicul cel bătrân despre care v-am vorbit, zicea în gura mare că numai de un lucru îi pare rău și anume că Păunașul Codrilor nu i-o ieșit singur înainte. Dar o adăogit că tot mai are nădejde că până va ieși din țară, îl va aduce păcatul să se încerce să-l oprească dându-i astfel prilej să spânzure leșul lotrului de un copac la cea dintâi răspântie, iar urechile tăiete are de gând să le țintuiască de o tăbliță ce o va pune la vama Bârladului, pentru a arăta negustorilor că, de acum înainte, pot merge în pace după trebile lor.

— Am să-i împlinesc dorința mai curând decât crede, strigă atuncea deodată Mihu care, nebun de mânie se răpezi pe ușă afară.

Părintele Isaia îl urmă în grabă dar, fără a ținea seamă de cuvintele lui, Mihu își dezlegă calul, se aruncă pe dânsul apoi dându-i pinteni, sări cu el peste poarta ogrăzii preotului și se făcu nevăzut în întuneric, gonind spre Smirodava.

— Mare rău poate ieși din vorbele dumitale nesocotite, zise Isaia preotului când se întoarse în odaie, ajută-ne cel puțin să micșorăm primejdia.

— Sunt gata, zise preotul. Știi că sunt din suflet al vostru, n-am crezut că...

— Destule vorbe, îl întrerupse Isaia. Care este numărul oamenilor de încredere pe care ne putem bizui în acest sat?

— De toți sunt șase.

— Răpede-te călare pe la dânșii, scoală-i din somn, silește-i să încalece numaidecât și grăbește cu ei, în fuga cailor, pe urma căpitanului. Eu merg înainte. Să deie Dumnezeu să nu ajung prea târziu.

Preotul se grăbi să iasă.

— Nu vii cu mine, jupâne Ștefane? întrebă călugărul pe Stroici care se uita și asculta în tăcere.

XX - Tatăl și fiul

În Ștefan Stroici se petrecea o luptă grea. Plecase de la Cetate hotărât să uite tot spre a se arăta vrednic de încrederea lui Bogdan. Pe drum, cuvintele călugărului îi umpluse inima de râvnă și de însuflețire pentru lucrarea începută de el. Dar, de la sosirea lui moș Marin, tovărășia cu niște oameni care ieșau la drum înaintea negustorilor pașnici spre a le cere niște dări ce numai voința lor le făcuse legiuite, jignea adânc simțirile lui cavalerești. Deși încredințat că călugărul nu-i mințise când îi spuse că aceste dări nu erau puse de Păunașul Codrilor pentru dobânda lui, ci pentru a mări mijloacele menite să înlesnească dezrobirea neamului, totuși i se părea necinsteș pentru un cavaler și înjositor pentru pricina susținută de ei ca să lucreze în taină, dând lumii prilej să-i privească ca pe niște lotri. În inima lui nu putea să simtă decât aplecare pentru voinicul care apărase atât de vitejește pe negustori și-și zicea că tot astfel ar fi urmat și el de s-ar fi aflat în locul lui.

Dar, pe de altă parte nu putea să uite că era de datoria lui să steie pe lângă acei către care îl trimisese Bogdan și, pe lângă că datora lui Mihu faptul că se afla în viață, se simțea atras de firea deschisă și vitează până la nebunie a acestuia. La întrebarea lui Isaia, Stroici răspunse deci fără a mai sta la îndoială:

— Sunt gata să te urmez oriunde.

Trecură prin sat în treapădul cel mare. Dar după ce lăsară după ei cele de pe urmă case, Isaia zise lui Ștefan:

— Am o presimțire rea, mă tem de o mare nenorocire. Să ne grăbim cât vom putea și, cu aceste cuvinte, dădu pinteni calului și o luă la goană, urmat aproape de Ștefan și de cele două slugi.

Caii fiind de soi, tineri și iuți, zburau ca vântul prin lunca Siretului prin care trecea drumul spre Smirodava. Calea era pustie: din când în când, norii groși care acopereau luna se răreau spre a se îndesa în curând; în acele răstimpuri de lumină, păreau niște năluci.

După o goană de vreo trei sferturi de ceas, zăriră, în dreapta drumului, o lumină și, în curând, se încredințară că ea vine de la un foc mare de otac iar, când se apropiară de ea, auziră zăngănit de arme și glasuri pline de mânie.

Părintele, oprindu-și calul, sări jos și alergă cât îl duceau picioarele spre locul de unde venea zgomotul, iar Ștefan care descălecase și el se luă după dânsul cu paloșul în mână.

— Ha, câine, zicea un glas puternic dar răgușit de mânie, tu crezi că te poți juca cu mine cum te joci cu slujitorii lui vodă? Am să te învăț eu cum se poartă paloșul?

Ochii călugărului deprinși cu întunericul putură atunce să vadă pe Mihu stând față în față cu un om de statură tot atât de înaltă ca și a lui, dar neasemănat de spătos.

Paloșele lor încrucișate se despărțeau unul de altul numai spre a purta niște lovituri pornite cu iuțeala fulgerului dar care, totdeauna, întâlneau fierul potrivnicului, iar din cumplitele lor ciocniri ieșeau ca o ploaie de scânteie.

Tocmai atunci Mihu purtă o lovitură grozavă, fulgerătoare, la grumazul potrivnicului, dar paloșul acestuia întâlni fierul lui, îl înlătură cu putere, și dus de o mână care părea de oțel, i-ar fi străpuns fără îndoială pieptul, dacă Păunașul Codrilor n-ar fi făcut o săritură înapoi.

— Era bine purtată, strigă străinul, dar o cunoșteam de mult și ți-am arătat ce răspuns i se cuvine. Acuma să vedem de vei ști tu răspunsul ce se cade să se deie la întrebarea ce ți-o voi face, și tabărî din nou asupra lui Mihu.

Tocmai atunci luna ieșea de sub nourul gros care o ascundea și la lumina ei călugărul văzu fața și chipul acelui care se lupta cu Păunașul Codrilor. Era o față frumoasă de voinic bătrân, cu ochi de vultur, cu părul cărunt și cu lungi mustăți albite de vreme.

Haina era alcătuită dintr-un dolman de postav albastru având două rânduri de mâneci, unul îngust și lipit de brațe, celălalt lat și deschis, atârnând slobod de la umere. Peste dolman purta o cămeșe de zale fără mâneci, strânsă de trup printr-o cingătoare de piele neagră cusută cu flori de aur de la care atârna teaca de oțel a paloșului. Iar peste zale avea un conteș ușor de postav albastru, împodobit cu șireturi negre, cu mâneci largi deschise care atârnau de la coate drept în jos și deschis la piept. Nădragii de postav albastru, asemenea împodobiți cu șiret negru, erau vârâți în ciubote de iuft roș cu turetcile suflecate care se suiau până la genunchi. Pe cap purta o pălărie de pâslă neagră cu fundul înalt și împodobit cu ciapraz de fir și cu pană de vultur.

La vederea străinului, un țipet ieși din pieptul lui Isaia și, fără a ține seama de paloșe, el se aruncă între cei doi potrivnici.

— În numele Mântuitorului, stați! strigă el.

Mihu, recunoscând glasul călugărului, făcu un pas înapoi.

— În lături, răcni străinul, care în întuneric nu avusese timp să bage îndată de seamă haina noului venit.

Totodată, de pe împrejurul lor ieșiră mai mulți oameni cu paloșe goale în mână.

Dar Isaia, scoțând răpede din sân o cruce cu chipul Mântuitorului răstignit pe dânsa, o întinse spre bătrân zicând totodată cu glas poroncitor:

— Toma Alimoș! Dacă crezi în acest semn și dacă nu-ți este teamă de blăstămul cerului, oprește-te!

Străinul auzindu-se strigat pe nume, văzând crucea și băgând în sfârșit de seamă haina călugărească, lăsă vârful paloșului în jos, iar oamenii înarmați care-i înconjuraseră, se opriră pe loc.

— Și cine ești dumneata, părinte, care iei apărare unui lotru de pe drumul mare și vrei să-l scapi de pedeapsa ce i se cuvine?

— Un smerit rugător al lui Dumnezeu, răspunse călugărul, Isaia ieromonah de la Neamțul.

La auzul acestui nume mirarea cea mai vie se zugrăvi pe fața lui Toma Alimoș. Înfățoșarea semeață a oșteanului se schimbă ca prin farmec, și, închinându-se înaintea călugărului, el zise:

— Mă bucur că fac, în sfârșit, cunoștința unui om pe care de mult doream să-l cunosc și stau cu totul la poroncile cuvioșiei tale.

— Atuncea, zise călugărul, dă-mi voie, nu să-ți dau o poroncă ci să-ți fac o rugăminte: pune paloșul în teacă și spune tovarășilor să-ți urmeze și ei pilda.

Toma puse îndată fierul în teacă, ceea ce făcură atât tovarășii lui cât și Mihu.

— Acuma, zise părintele, te rog să vii cu mine la oareșicare depărtare, căci am să-ți fac o destăinuire care este menită numai pentru dumneta.

— Sunt gata, răspunse Alimoș, dar n-aș voi ca în vremea în care vom vorbi împreună să-mi scape puiul de uliu care a avut cutezanța să mă trezească din somn și, mărturisind singur că este căpitan de lotri, o îndrăznit să mă cheme la luptă.

În Mihu, din clipa în care părintele rostise numele potrivnicului său, se făcuse o schimbare desăvârșită. Toată mânia, tot dorul de a răzbuna atât pe tovarășii săi uciși cât și știrbirea renumelui său, căzuse. Ele făcuse loc mirării amestecată cu mândrie și cu un soi de spaimă, dacă acea simțire putea să aibă ființă în inima lui Mihu, văzând că încrucișase fierul cu acel oștean a cărui vitejii, cântate de o lume întreagă, semănau cu minunile din povești și care totodată, era unul din sprijinii cei mai puternici ai neamului românesc. Se simțea atras către el de un farmec netălmăcit și nu-și putea sătura ochii privind la acea înfățoșare în care cinstea, frumusețea, puterea și bărbăția se întreceau una pe alta. Simțea că între dânșii lupta, de acum înainte, era cu neputință.

Când auzi ieșind din gura lui Alimoș cuvintele batjocoritoare pentru el, iuțimea firei îl făcu să s-înroșească și să apuce mânerul paloșului dar, stăpânindu-se îndată, zise, închinându-se înaintea viteazului:

— Fii pe pace, jupâne, cinstea de a mai încrucișa paloșul cu Toma Alimoș este destul de mare pentru mine ca să aștept cu nerăbdare până ce vei binevoi să mă cinstești din nou, dacă vrei crede că este cu cale.

— Puiul de uliu are gură de aur și știe să se poarte ca un curtean, răspunse Alimoș, care la rândul său nu se putu împiedica să privească cu plăcere înfățoșarea frumoasă și voinică a tânărului său potrivnic, păcat numai că și-o ales o meserie atât de scârboasă. Voi primi chezășia părintelui; dar cine-i celălalt, strigă el deodată, zărind pe Ștefan care rămăsese până atunce nebăgat de seamă.

— Este un prieten al nostru și nu mă îndoiesc că în curând va fi și un prieten al dumitale, se grăbi să răspundă călugărul, iar în cât privește pe Păunașul Codrilor, îți dau chezășie că nu se va mișca din locul său până ce nu te vei întoarce.

Toma Alimoș, după ce zise câteva cuvinte la ureche unuia din tovarășii săi, se întoarse către călugăr și spunându-i că este gata să-l urmeze, amândoi se depărtară. Iar Mihu se așeză jos lângă foc; Stroici luă loc lângă dânsul și tovarășii lui Alimoș se așezară și ei la oareșicare depărtare de tineri, în dosul lui Mihu și al lui Ștefan erau slugile cu caii.

Când călugărul se văzu la o depărtare de cincisprezece stânjeni de foc, se opri și uitându-se împrejurul lui, văzu la lumina lunei, care acuma ieșise cu desăvârșire din nouri, un plop trântit la pământ. Merse de se puse pe el și făcu semn lui Toma să ieie loc lângă dânsul.

Isaia rămase câtăva vreme fără a vorbi. Părea sub stăpânirea unei mișcări adânci și trupul îi era scuturat de un cutremur. După ce se reculese câtva, începu să vorbească.

— De trei ani de când lucrăm împreună, nu ne-o fost dat să dăm ochii unul cu altul. Hotărâri vajnice au fost luate de noi fără ca să ne fi consfătuit altfel decât prin ajutorul unor credincioși. Doream să te văd, doream să vorbesc cu dumneata, însă îți mărturisesc că nu mă gândeam la această întâlnire fără o teamă ascunsă.

— Dar pentru ce, întrebă Toma Alimoș mirat, nu înțeleg...

— Ai să înțelegi în curând. Îmi dai voie să-ți fac o povestire, povestire din cele mai jalnice? Te rog ascultă-mă cu răbdare.

Sunt douăzeci și cinci de ani de când trăia într-un sat, în jos de Bârlad un tânăr, orfan de tată și mamă. El se scobora din neam cinstit; fără a fi bogat nu era lipsit de mijloace. Bunul său fusese cneaz peste satul întreg și avusese patru copii, dar tânărul despre care vorbesc fiind singur la părinți rămăsese stăpân pe a patra parte din sat, adică pe mai bine de o sută de pământuri.

Tatăl său fusese preot și el fiind slab de trup și de fire pașnică, învățase carte de tânăr și se pregătea să intre și el în tagma preoțească. Învățătura și-o primise într-un sat megieș, de la un preot prieten cu tatăl său, în casa căruia fusese luat după moartea părinților.

Acel preot avea o fată frumoasă, bună și blândă. Trăind lângă dânsa, văzând-o în fiecare ceas, tânărul se văzu cuprins de o dragoste nebună. Ea, din partea ei, își închipuia că îl iubea. Tatăl fetei se învoi cu bucurie la căsătoria lor. Se hotărî ca tânărul să meargă la Halici spre a dobândi treapta de diacom și, apoi, să se întoarcă spre a se căsători. Dar preotul, tatăl fetei, muri fără de veste și judecăți neașteptate cu neamurile întârziară plecarea tânărului la Halici.

Tocmai atunci sosi în vecinătate, la un sat al său, un boier bogat, tânăr încă, dar vestit atât prin faima unor vitejii nepomenite, săvârșite în războaie cu fel de fel de neamuri, cât și prin frumusețea strălucită a chipului său. Fata preotului, logodnica tânărului despre care am vorbit, și acest voinic se văzură din întâmplare. El fu cuprins de pofta ei, iar ea uită totul pentru dânsul. Și cum era să nu uite pe logodnicul ei, pe tânărul sarbed, urât, sfiicios, neînsemnat și să nu i se umple ochii la vederea voinicului vestit, îndrăzneț, frumos ca un soare, puternic ca un zmeu, ale cărui fapte minunate erau povestite în serile de iarnă pe la șezători. Logodnicul fu uitat, iubirea lui, curată ca rugăciunea, fu disprețuită și fata căzu pradă cu sufletul și cu trupul, patimii voinicului.

Aice glasul călugărului care, de o bucată de vreme, se făcea din ce în ce mai răgușit, se opri cu totul iar Alimoș a cărui băgare de seamă creștea mereu, îl întrebă cu un tremur în glasul său:

— Cum se numea fata?

Dar călugărul, fără a răspunde, urmă:

— Bietul tânăr, înștiințat de nenorocirea lui prin șoaptele și șăgile oamenilor, nici nu se gândi să intre în luptă cu voinicul. Știind de mai înainte că nu va putea să iasă decât cu rușine și cu mai multă durere dintr-însa. Îndura în tăcere chinurile cele mai grozave. După trei luni de dragoste, un război neprevăzut despărți pe voinic de iubita lui. Lumea începu să răsune iar de minunile săvârșite de el, dar lunile trecură și fata, care avea să fie mamă, nu mai primea nicio veste de la iubitul ei. Logodnicul părăsit își mântuise judecățile în acest răstimp și era gata să plece la Halici. În ajunul plecărei însă, împins de un dor nebun, merse în satul vecin cu gândul ca măcar să-și sature ochii și să-și amărască inima încă o dată cu privirea acelei ce fusese și era pentru dânsul ființa cea mai scumpă de pe lume.

Era noapte, o noapte senină și luminoasă de vară. Trecând pe dinaintea grădinei fetei, mușcat de dorul de a mai revedea locul unde petrecuse odinioară ceasuri atât de fericite, sări peste gard.

De-abia făcusem câțiva pași când m-am găsit deodată în fața ei. Am rămas încremenit privind-o cât era atât de schimbată că de mirare și de spaimă era să cadă dacă nu m-aș fi grăbit s-o cuprind în brațe. Am rămas astfel o clipală, fără a putea scoate măcar o vorbă când, deodată, auzim gardul trosnind și, dinaintea noastră, apare voinicul iubit de Ancuța...

— Ancuța, strigă Toma Alimoș ridicându-se în picioare, galben și cuprins de o tulburare cumplită, o, atuncea ești Pavel Hâncu!

— Taci și ascultă până la sfârșit, zise călugărul și, cu o putere uimitoare într-o ființă atât de sarbădă, îl sili să se așeze din nou lângă el. Apoi urmă:

— Ancuța se smulse din brațele mele și, cu un strigăt de bucurie nebună vroi să se arunce pe pieptul lui dar el, dând-o la o parte, grămădi asupra ei cuvinte de mânie și de ocară numind-o muiere fără credință și lipsită de rușine. Ea, cuprinsă de spaimă, nu avu glas să se apere iar când eu am deschis gura spre a mărturisi nevinovăția Ancuței, el a scos paloșul și s-o năpustit asupra mea. Nu m-am mișcat din loc, așteptând lovitura, dar când paloșul era să se scoboare asupra capului meu, se vede că el și-a schimbat gândul și nu m-o găsit vrednic de tăișul paloșului căci m-o lovit în față cu mânerul, întinzându-mă la pământ fără cunoștință.

Când, după o bucată de vreme, mi-am venit în cunoștință, am auzit un vaier lângă mine: Ancuța se trudea în durerile facerii. Târându-mă amețit până la casă, am chemat pe mama ei și pe femeile din vecinătate.

Dar toate îngrijirile au fost zadarnice, Ancuța o murit în acea noapte, dând naștere unui prunc, iar cel de pe urmă cuvânt ce l-o rostit o fost numele acelui pentru iubirea căruia jertfise și cinste și viață.

Călugărul tăcu. Toma Alimoș care numai cu greu își putuse până atunci stăpâni mișcarea, se sculă în picioare și cu un glas răgușit zise:

— Jură-mi că Ancuța era nevinovată și că ea nu-și călcase credința către mine.

Călugărul se sculă și el; o privire de dispreț, un fulger ieși din ochii lui.

— Ai cunoscut pe Ancuța, ai fost iubit de dânsa și cutezi să te îndoiești de curățenia sufletului ei? zise el cu mânie. O, cât de nevrednic fost-ai de iubirea ei. Ascultă! Pe haina ce o port, pe cruce, pe nădejdea ce o pun în ispășirea sufletului meu de păcate, pe credința ce o am în mântuirea neamului nostru: îți jur că Ancuța te-o iubit numai pe tine și că ți-o fost credincioasă până la cea de pe urmă a ei suflare.

Toma Alimoș, cuprins de o nemărginită mâhnire și de o adâncă remușcare, rămase în tăcere.

Dar călugărul urmă:

— Și această ființă care trăia numai pentru tine, care de dragul tău jertfise cinstea ei de fecioară, ai părăsit-o fără cuget după ce ți-ai săturat pofta de frumusețea ei!

— O, nu! strigă Toma Alimoș, am fost vinovat când m-am îndoit de credința ei dar, până atuncea nici nu-mi trecuse prin gând s-o părăsesc. Silit să mă despart de ea pentru a mă duce la oaste, am avut nenorocirea să cad în robia dușmanilor și, când prin minune am scăpat, am venit întins la dânsa, neodihnindu-mă nici zi nici noapte, arzând de dorul s-o revăd. Când am ajuns, te-am văzut sărind peste gard; când te-am urmat și am găsit-o în brațele tale, am crezut-o vinovată. Dar mă jur, pe cinstea mea, pe paloșul meu, pe numele nepătat purtat de strămoșii mei, că venisem nerăbdător și hotărât să fac dintr-însa, chiar a doua zi, soția legiuită a vieții mele.

Călugărul, la rândul lui, asculta în tăcere, uimit.

După oareșicare tăcere, Toma întrebă:

— Dar pruncul ce s-o făcut? Trăiește?

— Trăiește, răspunse călugărul.

— Trăiește! strigă bucuros Toma Alimoș. Unde-i? Cine-i?

— E vrednicul fiu al părintelui său, e voinicul cu care te luptai adineaori când v-am despărțit.

Toma Alimoș rămase ca amețit, apoi, sculându-se în picioare zise, cu glasul răgușit de mânie:

— Un lotru! Fiul lui Toma Alimoș și a îngerului care se numea Ancuța, un lotru ce iesă la drumul mare! Ah! mare caznă mi se cuvenea, dar aceasta, călugăre, este prea mare! Răzbunarea ce ai luat-o pentru răul ce ți l-am putut face întrece orice măsură și scoțând paloșul îl ridică cu mânie deasupra capului lui Isaia.

Dar acesta nu se mișcă din loc, uitându-se țintă în fața uriașului turbat. Ochii lui Toma întâlnind această privire liniștită și pătrunzătoare, fură supuși ca fermecați de dânsa. Mâna lui scăpă paloșul amenințător și el rămase în fața călugărului nemișcat și fără voință.

— Mi-ai sfâșiet inima în bucăți, urmă Isaia cu un glas liniștit, ai zdrobit fericirea tinereții mele, ai învăluit viața mea întreagă în durere și în jale. Aș fi fost în drept să mă răzbun asupra ta și poate că de mi-ar fi fost atunce cu putință, m-aș fi răzbunat. Dar cum crezi nenorocitule, că m-aș fi răzbunat asupra copilului Ancuței, cum crezi că aș fi dus pe calea pieirei și a necinstei pe fruptul ieșit dintr-însa, pe sângele ei? Nu, să nu-ți fie rușine de fiul tău, orice părinte s-ar putea făli cu asemenea fecior.

— Un lotru? întrerupse Alimoș cu amărăciune.

— Un oștean! răspunse Isaia cu mândrie. Un oștean viteaz cu braț de fier, cu minte aleasă și ageră, cu inimă mare, curată, cinstită! Toma Alimoș, fiul tău nu este ce seamănă, el nu este căpitan de haiduci ci căpitan de oaste!

— Oaste care iesă la drumul mare și se luptă pentru dobândă.

— Oaste care luptă pentru aceeași lucrare pentru care ai jurat și tu să-ți jertfești viața. Nu în folosul lui o pus Păunașul Codrilor vamă pe mărfurile ce intră în țară, ci în folosul visteriei norodului român! Banii strânși de el și de ai săi se strecoară prin mâinile lui fără ca cea mai mică parte să-i rămâie într-însele. Ei sunt păstrați de mine spre a alcătui comoara prin ajutorul căreia voi putea duce la bun sfârșit lupta cu asupritorii noștri.

Fața lui Toma Alimoș se înseninase, el privea acuma pe călugăr eu mirare.

— Lotru Mihu! urmă Isaia, dar el face război numai lui Sas și celor vânduți acestuia, puternicilor nedrepți și lacomi, dar este prietenul tuturor celor slabi și asupriți. Auzita-i oare că acel pe care tu îl numești lotru să fi luat ceva de la sărac sau de la cel bogat și drept, sau ca să se fi făcut vreo dată vinovat de vreo cruzime?

— Nu, răspunse Alimoș, poporul vorbește numai în bine.

— Crezi oare că puțină trudă am avut până ce am înduplecat pe fiul tău să primească însărcinarea ce i-am dat-o? De ai ști cât de nesuferit îi pare gândul de a trece drept lotru în ochii lumii? Numai după ce i-am arătat primirea acestei însărcinări că fiind o jertfă ce el trebuia numaidecât s-o aducă neamului său, în suferință, o primit-o.

— Destul, zise Toma, te cred și te-am înțeles. Acuma pricep îndrăzneala și vitejia arătată de el față de mine, venind singur să înfrunte atâția dușmani. Ele nu erau datorite setei de pradă, ci izvorau din simțul care împinge pe orice căpitan de oaste să răzbune fără întârziere moartea sau neizbânda oștenilor lui, să nu lese cu niciun preț ca faima lui de oștean nebiruit să sufere vreo știrbire.

— Da, răspunse Isaiia, ai priceput. Oștean, căpitan de oști, ocârmuitor de oameni, ai priceput pe Mihu căci, în locul lui, ai fi făcut ca și dânsul (...)

Cred că vei slobozi pe cei doi oameni pe care-i duceți legați cu voi căci...

— Nu numai că-i voi slobozi, răspunse Alimoș, dar voi face ca vama pusă de Păunașul Codrilor să fie plătită întreit. Nu eu voi fi pricina micșorării renumelui său atât de folositor pricinii noastre. Negustorii care mă însoțesc sunt nepoții unui vechi prieten și tovarăș de războaie, negustor genovez așezat de ani în Cetatea Albă. M-am legat către dânsul că mărfurile aduse de el de la Liov și Gdansk să ajungă la Dunăre fără a plăti nicio vamă Păunașului Codrilor și fără ca să fie silit să ceară, în acest scop, un steag de slujitori de la Sas, ceea ce l-ar fi ținut, poate, și mai scump. Alegându-mi zece oameni din satele mele vechi oșteni încărunțiți în războaie, i-am dus la granița leșască, și, când au sosit carele, i-am pus să le mâie în locul argaților tocmiți. Mă voi ținea de cuvânt către vechiul meu prieten căci vama va fi plătită din punga mea și renumele Păunașului Codrilor, în loc a se știrbi, va crește când se va ști că până și Toma Alimoș a fost silit să i se supuie.

Părintele Isaia vroi să se scoale spre a se îndrepta spre foc, dar Toma îl reținu:

— Spune-mi, zise el, bănuiește el oare ceva despre nașterea lui?

— Nimică, răspunse călugărul. Crede că este un fărtat, nepot mie.

— În curând va vedea că are un tată gata să-l recunoască și să-l înstărească, răspunse Toma.

— Deocamdată însă niciun cuvânt, zise călugărul hotărât. Ne vom sfătui împreună și vom chibzui chipul în care i se va face această destăinuire. Îți voi arăta temeiurile care le am pentru a cere această amânare. Dar acuma să mergem.

Se îndreptară spre foc și Toma Alimoș, apropiindu-se de Mihu care, la sosirea lor, se ridicase în picioare, îi zise:

— În urma celor ce mi le-o povestit părintele sunt gata, voinice, să mă supun cererilor dumitale. Găsesc aceste cereri drepte și recunosc că rău am făcut opunându-mă să plătesc vama cerută de oamenii dumitale. Voi plăti-o nu o dată, ci de trei ori ca gloabă pentru îndărătnicia mea, iar pe voinicii opriți de noi, îi voi slobozi pe loc. Și, drept dovadă că nu păstrez inimă rea, iată dreapta mea care cere să strângă pe a dumitale.

Mihu puse voios mâna lui în dreapta puternică a vestitului oștean și amândoi își dădură o strângere voinicească.

— Și acum, adaose Toma Alimoș urmând să-i ție mâna, deoarece ne-am făcut prieteni, te rog spune-mi de la cine oare învățat-ai lovitura ce mi-ai purtat-o la urmă? Era cât pe ce să nu-i pot înjgheba apărarea destul de repede. Noroc numai că o cunoșteam și-i știam leacul de mult.

— Am învățat-o împreună cu multe altele de la un fruntaș genovez din Cetatea Albă, oștean vestit, meșter în mânuirea spadei și a suliții, pe lângă care am copilărit.

— Și care este numele acelui genovez? mai întrebă Toma.

— Andrei Landi, răspunse Mihu.

— Landi! strigă Toma în culmea surprinderii.

— Landi! strigară voios cei trei negustori.

Isaia și Mihu rămaseră mirați de mirarea arătată de dânșii.

— Dar marfa din aceste care este a lui Landi, zise Toma Alimoș. El este un vechi și neprețuit prieten al meu și moșul acestor trei tineri. Iar dumneta, fără îndoială, ești micul Mihu despre care Landi mi-o vorbit de atâtea ori și care îi fusese încredințat, spre a-l crește și a-l învăța, de moșul său, călugărul, când acesta o plecat la Roma. Din deosebite întâmplări n-am fost la Landi în toată vremea cât ai petrecut-o la el, căci altfel ne-am fi cunoscut și noi de mult. Nu mă mir că la școala lui Andrei ai deprins atât de bine meșteșugul armelor. Pe lângă dânsul nu puteai decât să te faci oștean deplin și viteaz, om de inimă și cărturar bun, și Toma Alimoș scutură din nou mâna lui Mihu, cu mai multă putere.

Apoi, la rândul lor, nepoții lui Landi veniră să strângă mâna Păunașului, pe care îl lăsaseră copil când ei plecaseră din Cetatea Albă, la învățătură, la Genova și îl găseau acum bărbat.

După ce făcu cunoștința lui Ștefan Stroici, despre care auzise cu patru ani înainte cu prilejul războiului cu tătarii, Toma Alimoș poronci să se dezlege cei doi oameni ai Păunașului care erau legați la care. Ei primiră de la voinic un dar însemnat, iar călugărul îi trimise acasă, cu poruncă să spuie părintelui Ignat să se întoarcă și el la Pașcani și să-i trimită de sârg la otacul unde se aflau pe Onea, care trebuia să se abată pe la preot încă de cu noapte.

Genovezii poronciră să se aducă din care mâncări alese și vin vechi grecesc și sicilian. Mihu, Stroici și cu dânșii, după ce mâncară și băură cu toată pofta tinerețelor, stătură la vorbă glumind și râzând până aproape de ziuă.

Călugărul și cu Toma Alimoș, după o scurtă gustare, se retraseră la o parte și avură împreună o lungă și amănunțită sfătuire în urma căreia se hotărî ca, la Smirodava, negustorii cu carele să purceadă a doua zi pe Bârlad cu un om al Păunașului, iar Toma să însoțească pe călugăr și pe tovarășii săi în mergerea lor la cneazul Baloș, la Poiana.

Onea sosi înainte de ziuă și Mihu îl trimise să ieie măsurile trebuitoare pentru ca oamenii ce trebuiau să se adune în urma semnelor făcute să fie cât mai curând întorși spre vetrele lor.

Ceilalți urmară drumul împreună până în dreptul cetăței Smirodava. De aice genovezii apucară spre Bârlad iar ceilalți trecând Siretul, cârniră în dreapta și pe la amiazi, ajunseră în dealul Muncelului, deasupra Poienei.

XXI - Pentru ce Mihu uitase drumul Ciortolomului

Satul Poiana se afla pe locul unde este așezat astăzi satul Bălușeștii din ținutul Romanului. Era foarte mare, cuprinzând peste patru sute de case și se afla atunci, întreg, sub stăpânirea cneazului Baloș.

Fusese aice, până în vremurile din urmă, două sate sau, cum să zicea atuncea, două județe deosebite, așezate unul lângă altul sub numire de Poiana. Dar cneazul Baloș, luând în căsătorie pe Tudora, singura fiică a cneazului vecin Danciul, întrunise amândouă județele sub stăpânirea lui. Jupâneasa Tudora murise acum de câțiva ani, în urma jalei cumplite ce-i pricinuise moartea singurului ei fiu, Tudor, ucis la un ospăț de Balc, fiul voievodului Moldovei, al cărui tovarăș de petrecere era. Curtenii și cei vânduți lui Sas ziceau că se luaseră la ceartă fiind beți amândoi, că nu se știa care a fost cel care a dat lovitura dintâi și că mare a fost supărarea lui Balc când s-a trezit și și-a dat seamă de cumplita lui faptă. Cei mulți însă ziceau că dacă Tudor era într-adevăr beat la acel ospăț. Balc era cu totul treaz și că în adins îmbătase pe tovarășul lui, îi căutase gâlceavă și-l lovise de moarte, spre a putea răpi și petrece în tihnă cu o fată frumoasă, dar din părinți de rând, cu care se iubea Tudor.

Cneazul Baloș care, până la uciderea fiului său, era bine văzut de Vodă și mergea des pe la curte, prinsese de atuncea, precum era de altmintrelea firesc, o ură neîmpăcată pe toată casa domnească. Curtea lui se făcuse locul de întâlnire al tuturor nemulțămiților. Era de ajuns ca cineva să vorbească rău de Vodă și de feciorii săi pentru a fi îmbrățoșat și dăruit de dânsul. Date fiind pornirile lui Sas, este de crezut că alt cneaz ar fi plătit cu capul o dușmănie atât de fățișă cătră domnie. Mulți se mirau de răbdarea lui vodă și o puneau pe seama remușcării ce o simțea Balc în urma uciderii lui Tudor. Pricina acestei îngăduieli era însă cu totul alta. Baloș avea o soră care fusese vestită pentru frumusețea ei și era căsătorită cu fratele lui Andrei Lațc, voievodul Ardealului. Sas și Balc erau oameni mult prea cuminți pentru a nu fi foarte îngăduitori cu un om atât de bine înrudit.

Pe de altă parte, părintele Isaia și Bogdan erau, și ei, mult prea ageri pentru a nu se folosi de această nepedepsire a dușmăniei arătate de Baloș domniei. El fusese unul din cei de întâi câștigați. Iubirea de neam și de țară erau departe de a fi simțirile care predomneau în inima cneazului. Ea era stăpânită întreagă de fudulie, de zgârcenie și de un dor nebun de răzbunare. Dar aceste patimi pentru bărbați pricepuți în mânuirea oamenilor, ca Bogdan și Isaia, erau niște pârghii neprețuite.

Făgăduiră cneazului că după izbânda și așezarea lui Bogdan în scaun, dregătoria de frunte în sfatul noului domn va fi a sa pe viață împreună cu venitul a jumătate din satele stăpânite de casa lui Sas. Ei știau să mărească peste seamă, față cu Baloș, ajutorul care îl putea da cneazul în răsturnarea voievodului celui urât și îl lăsau să creadă că acea răsturnare va fi mai ales datorită ajutorului lui și că, fără de el, ei nu s-ar fi putut măcar gândi la dânsa.

Prin aceste mijloace Baloș, fără să-și deie seamă, se făcuse o uneltă ascultătoare de mare preț în mâinile lui Isaia.

Cu prilejul întrunirei care avea să se ție la Poiana, la cneazul Baloș, călugărul trebuia să aducă înaintea căpeteniilor mișcării pe trimisul lui Bogdan. Iar Stroici avea să lămurească acelor căpetenii care sunt măsurile ce vărul său se îndatorește să ieie după așezarea sa în scaun pentru stârpirea asupritoarelor obiceiuri și a împilătoarelor așezări datorite nemernicului Sas. La această întrunire era, mai cu seamă, să se caute chipul pentru a ajunge la o hotărâre spre a curma neînțelegerile ivite între săteni și cneji, în privința drepturilor unora și a datoriilor celorlalți.

Părintele Isaia punea cel mai mare preț pe ajungerea unei înțelegeri în această privință înainte de izbucnirea răscoalei, încredințat fiind că cnejii și sătenii vor lupta cu atât mai bine cu cât vor fi mai înțeleși între ei și mai mulțămiți de drepturile și îndatoririle unuia către celălalt. Acuma, în drum spre Poiana, punea pe Stroici în cunoștința tuturor amănuntelor și se bucura văzând cât de ușor mintea lui deschisă știa să aleagă îndată calea cea mai dreaptă și cea mai folositoare.

Satul Poiana era așezat atunce, întocmai cum este așezat astăzi satul Bălușeștii, pe botul de deal numit Cătăneasca între valea Cătănească despre răsărit și valea Mânăstirească despre apus, amândouă vărsându-se în pârâul Tabăra care curge despre miazăzi. Acest sat a fost fără îndoială descălecat de un oștean priceput în alegerea locurilor tari, căci este astfel apărat despre răsărit, apus și miazăzi de trei pâraie cu maluri râpoase care se prelungesc până la culmea Deelor, apărată despre miazănoapte de niște ponoare cumplite. Iar drumul îngust care ducea de la Smirodava prin culmea Muncelului la culmea Deelor era foarte ușor de apărat.

Casa cneazului Baloș, cu biserica, se aflau în capătul de miazănoapte al satului, într-o curte înconjurată de ziduri înalte și așezată în mijlocul unei livezi. Casa foarte încăpătoare era zidită din bolovani: cei patru pereți fiind toți de aceeași lungime, clădirea avea chipul unui pătrat. Temelia era destul de înaltă și, de jur împrejur, casa era înconjurată de un cerdac larg de un stânjen și jumătate, cu privaz de lespezi de piatră înalt de patru palme și stâlpi, tot de piatră, ciopliți în patru muchii.

La fiecare părete se vedeau patru ferești care ar fi părut înguste astăzi dar care, pentru acea vreme, erau neobișnuit de mari și cuprindeau o mulțime de geamuri mici, prinse în cercevele de plumb și apărate pe dinafară cu zăbrele groase de fier. În mijlocul fiecărui părete se vedea câte o ușă grea de stejar într-un singur canat, îmbrăcată cu fier, întărită cu drugi încrucișați, tot din fier, și prinși de ușă prin puternice și numeroase piroane. Ușile fiind așezate față în față, de la una la alta ducea către o sală îngustă, astfel că casa era împărțită în patru despărțituri.

De multe zile se făceau pregătiri pentru primirea nenumăraților oapeți poftiți de cneaz sub cuvântul prăznuirei zilei fiicei sale Ileana. De două săptămâni Ileana, căreia era încredințată ducerea întregei gospodării a casei lui Baloș, lucra la pregătirile trebuitoare. Și acele pregătiri nu erau o șagă, căci cneazul vestise că numai din boierime se vor aduna în casa lui, în ziua Sfinților Împărați peste o sută de oaspeți, fără a mai vorbi de slugile lor și de prostimea care trebuia să se strângă din toate părțile. Toată această lume trebuia să fie adăpostită și hrănită într-un chip care să fie vrednic de bogăția și de numele lui Baloș. Căci cneazul era mai fudul decât era zgârcit și-i plăcea să facă să strălucească bogăția și puterea lui.

Pregătirile fuseseră făcute astfel încât, când Ileana se trezi în dimineața zilei Sfinților Constantin și Ileana, ea era încredințată că faima casei cneazului nu va putea decât să crească în urma praznicului ce avea să se deie în acea zi.

Oaspeții, care începuseră să sosească din ajun, urmară necontenit în vremea dimineții, iar curtea, la prânzul cel mare, era înțesată de țărănime venită nu numai din toate satele de pe împrejur, dar din toată Moldova și chiar din fundul Vrancei.

După cea de pe urmă punere la cale, Ileana se duse în odaia ei și începu să se îmbrace spre a fi gata pentru masa ce avea să se deie îndată după sosirea călugărului Isaia, sihastrul de la Cetatea Neamțului, care era așteptat împreună cu alt boier de seamă și pentru adăpostirea cărora se pregătise odaia cea mai bine îmbrăcată. Oamenii ziceau că cneazul Baloș are multe comori, dar că una din ele face cât toate celelalte împreună și aceasta este fiica lui, frumoasa și blânda Ileana. Ea era de statură înaltă și mlădioasă. Părul bogat, negru ca pana corbului, când era despletit o acoperea ca o mantie de mătasă neagră: atâta era de lung încât călca pe el. Sprâncenile lungi erau negre și ele, iar ochii de un albastru închis, mari, lucitori; privirea lor era plină de o nespusă dulceață. Fruntea era lată, nasul drept, nici prea lung nici prea scurt, gura mică cu buze pline și rumene, chipul obrajilor și a bărbiei fără greș. Gâtul era alb ca zăpada, rotund dar gingaș, pieptul plin, brațele rotunde de o albeață uimitoare iar mâinile și picioarele niște adevărate minuni.

Dar Ileana nu era înzestrată numai cu frumuseța feței și a trupului, ea mai era vestită prin împrejurimi pentru bunătatea ei. Nu era nenorocire care să-i ajungă la știre fără ca ea să nu iee îndată măsuri pentru alinarea ei. Numai ea știa să învingă zgârcenia cneazului și să găsească mijloace pentru a face bine la toți. Pe lângă că era frumoasă și bună Ileana mai era deșteaptă și harnică; chipul în care ducea, gospodăria Poienei era vestit în țară.

O fată atât de vestită prin naștere, însușiri, frumuseță și bogăție, nu putea să nu aibă numeroși pețitori. Mare era numărul acelora care năzuiseră la mâna ei, dar cneazul răspunsese tuturor că fiica lui încă nu voiește să se căsătorească. Cneazul era bucuros să mai păstreze pe lângă el atât fata care-i înveselea casa, cât și zestrea însemnată ce ar fi trebuit să i-o deie, dar răspunsul era într-adevăr acel dat de Ileana căci bătrânul nu-i ascunsese niciuna din cererile ce i se făcuse. Ileana, îi răspunse totdeauna că se simte foarte fericită în casa, lui și nu este de loc nerăbdătoare s-o părăsească. Niciunul din tinerii cneji care, atrași de faima ei, se abătuse pe la Poiana nu știuse să-și întipărească amintirea în gândul sau inima ei: ea privise pe toți cu cea mai desăvârșită nepăsare.

De vreo câteva luni însă, slugile casei și numeroasele fete din sat care veneau, pe rând, să deie ajutorul lor la lucrările gospodăriei, băgaseră de seamă că fiica cneazului se cam schimbase. Li se părea că cneghina punea mai puțină inimă la treburile casnice, că privegherea ei nu mai era așa de ageră ca mai înainte că, ea, a, cărei mâni până atunci ei le văzuse vecinic în mișcare, rămânea acuma adesea ceasuri întregi nemișcată, gânditoare, cu fusul în mână. Erau cu toții de părere că această schimbare era datorită spaimei resimțită de Ileana în urma unei întâmplări de care avusese parte la începutul toamnei trecute.

În ziua de Sfânta Maria Mică, Ileana mersese cu cneazul la Smirodava, unde era zi de târg, spre a cumpăra mai multe lucruri trebuitoare casei. Aicea, în urma unor vești primite, cneazul se văzu silit să plece numaidecât la Bacău și să trimită pe Ileana la Poiana sub paza vatamanului său, Țintă, și a șase argați voinici.

După plecarea stăpânu-său, Țintă mai pierdu vreo trei ceasuri cu vânzarea unui cârd de juncani și când, în sfârșit, plecară, începuse a înnopta.

Ileana, împreună cu o tânără slujnică, se afla într-un car mare tras de patru boi frumoși. Ea ședea pe perini moi de lână, așezate pe o scoarță sub care era așternut fân. Înaintea carului mergeau, călări, doi flăcăi zdraveni cu paloșele la brâu și măciuci atârnate la oblâncul șălii; după car, asemenea călare, venea Țintă, purtând și el paloș și ghioagă nestrunjită. În urmă veneau, pe jos, trei argați purtând baltage lungi și grele iar al șaselea argat, fără altă armă decât o secure în brâu, mâna boii.

Străbătuse jumătate de cale; drumul era pustiu, iar noaptea fără lună și cerul cam întunecat. Ileana ședea răzămată alene pe perine, slujnica adormise chiar bine. Cei doi flăcăi care mergeau înainte se cam depărtaseră de car și-și povesteau izbânzile lor pe lângă fetele din sat; Țintă care, cu prilejul târgurilor ce le făcuse în cursul zilei, fusese silit să cinstească de nenumărate ori cu cumpărătorii și cu vânzătorii, avea capul greu și ațipise pe cal, iar cei trei argați din urmă veneau alene, unul după celălalt, sprijinindu-se fiecare pe baltag; s-auzea scârțâitul roților iar omul de la boi rupea și el din când în când tăcerea prin o pocnitură de biciu și un ța-ho! răgușit. Drumul mergea acuma la vale prin o țihlă deasă.

Deodată, din țihlă, din dreapta și din stânga, se răpeziră asupra carului vreo douăzeci de umbre. Omul de la boi fu lovit peste cap cu ciomagul dinainte și trântit la pământ, Țintă dat jos de pe cal și ținut cu putere de brațe vânjoase. Cei doi călăreți auzind zgomot, întoarseră caii și se îndreptară în treapăd spre car, dar alte umbre ieșiră din țihliș, se răpeziră asupra lor, îi dădură jos de pe cai și-i amețiră cu lovituri de mânere de paloș înainte ca ei să fi avut vreme să scoată pe ale lor din teci; de aceeași soartă avură parte și argații care urmau carul.

Ileana, care rămăsese mută de surprindere și de spaimă, mai venindu-și în fire, scoase un țipet:

— Săriți! Hoții! Ajutor!

Dar îndată se simți trântită pe perine, o mână grea apăsa pe gura ei și un glas rosti cuvintele:

— Taci, de-ți este dragă viața.

Dar ea înfipse dinții în mâna care-i strivea buzele cu atâta putere încât străinul dădu un vaet de durere și fu silit să sloboadă gura fetei care strigă încă o dată din toate puterile:

— Săriți, oameni buni! Hoții!

Gura îi fu închisă din nou cu mai multă putere, auzi câteva cuvinte rostite cu mânie într-o limbă străină și se găsi în neputință de a face cea mai mică mișcare.

Necunoscuții erau pe cale să întoarcă carul, când se auzi tropotul mai multor cai venind de la vale, în fugă. Carul nu era încă întors când se zări umbra uriașă a unui călăreț și se auzi un glas puternic strigând:

— Cine strigă după ajutor?

Ileana n-avea chip să răspundă căci pe gura ei apăsa cu putere o mână învălită într-o mănușă de fier, dar argatul care mânase boii se trezise din amețeala pricinuită de loviturile primite; el strigă:

— Hoții vrau să răpească pe fata cneazului Baloș. Săriți oameni buni!

— Ha, răspunse călăreții care s-apropiase acuma de tot, iar avem a face cu nemernicii de feciori domnești. Pe dânșii, Petre!

La o poroncă dată într-o limbă străină de acel care ținea pe Ileana, oamenii lui s-aruncară înaintea noilor veniți.

Aceștia erau numai cinci, dar chipul în care începură a mânui paloșele dovedea că erau oameni pentru care lupta era un obiceiu. Mai ales acel care vorbise părea a fi dracul în carne și oase: de câte ori se scobora paloșul lui, cădea câte un dușman la pământ.

Acei care le stăteau împotrivă erau vreo douăzeci iar alți doisprezece rămăseseră împrejurul carului, îl întorseseră cu greu înspre Smirodava în drumul îngust și porniseră la deal. Scârțâitul roților fu auzit de călăreți.

— Mișeii pleacă cu fata, strigă atunce către tovarășii lui, Mihu, căci el era acel pe care întâmplarea îl aducea în ajutorul Ilenei, dați, dați, de tot, băieți, să ne curățim repede de acești ticăloși și să mergem s-o scăpăm.

Petrea Cărăbuș și ceilalți trei învârtiră paloșele cu atâta hărnicie, încât în curând acei din potrivnicii lor care rămăseseră în viață o rupseră la fugă și se făcură nevăzuți în țihlă.

Fără a pierde vreme, Mihu și cu ai lui se răpeziră după car. Îl și găsiră cu boi cu tot, la o depărtare de vreo sută de stânjeni de locul unde se luptase, dar nu era nimeni nici într-însul, nici pe împrejur.

— Au fugit mișeii cu fata în țihlă, zise Petrea.

Onea se dădu jos de pe cal, scăpără răpede și aprinzând o făclie se plecă jos și începu să caute urmele fugarilor.

— Uitați-vă, zise deodată ridicând capul, pe aice au intrat în desime! Iată ce-a pierdut fata și cu degetul el arată în marginea țihlăi, o mică ciubotă roșie.

Dar înainte ca ceilalți să fi putut zice ceva, se auzi la o mică depărtare, în țihlă un zgomot mare, deasupra căruia răsună de trei ori strigătul cucuveicii.

Fețele lui Mihu și ale tovarășilor se înveseliră.

— N-au avut noroc, zise Onea cu râsul lui tăcut, au fugit de noi și au dat peste moș Marin cu ai lui.

Zgomotul în țihlă încetase; Petrea atunci făcu și el să răsune de trei ori strigătul cucuveicii, iar din țihlă i se răspunse prin chiote voioase.

— I-au răpus, zise Petrea, ia să vedem dacă fata o scăpat teafără, și intrând cu toții în țihlă, merseră într-însa ca vreo sută și cincizeci de stânjeni, apoi dădură într-o poieniță în care văzură mai multe facle aprinse și împrejurul lor o grămadă de oameni.

— Unde-i fata? întrebă Mihu îndată ce s-apropie de ei.

— Aice, răspunse voios glasul lui moș Marin.

Și Mihu apropiindu-se, văzu la lumina faclelor, pe Ileana stând răzămată de trunchiul unui ulm bătrân, galbănă ca ceara și cu ochii plini de spaimă. El rămase mut la vederea frumuseței ei, iar după ce-și veni în fire, îi zise închinându-se:

— Fii fără frică cneghină, ești printre prieteni și vei fi dusă la casa dumitale.

Ochii Ilenei, dând de fața lui Mihu, spaima dintr-înșii dispăru și privirea lor se opri cu o mirare plăcută pe înfățoșarea frumoasă și bărbătească a tânărului. Dar, vrând să-i mulțămească, nu putu să rostească decât cuvintele:

— Mulțămesc... o....mulțămesc...

— Dar cine sunt mișeii care au cugetat să răpească o fată de cneaz? întrebă Mihu pe moș Marin.

— Cine să fie? Un hotnog de la Smirodava cu o ceată de slujitori unguri.

— Unde sunt ei?

— Aice, legați cot la cot, vrei să-i vezi?

— Da, răspunse Mihu și, scoțând din brâu un zăbranic negru în care se vedeau două borte, și-l puse pe obraz înnodând capetele la ceafă.

— Du-mă la ei, spuse el moșneagului.

Moșneagul, făcând semn la doi oameni care țineau câte o făclie, îl duse într-un ungher al poieniței unde găsi câțiva oameni de ai lui păzind vreo doisprezece slujitori, legați de mâini și de picioare și răzămați de tufe.

— Care-i hotnogul? întrebă Mihu.

— Eu sunt hotnogul, zise unul dintr-înșii.

— Ești ungur?

— Ba nu, sunt român, tatăl meu este cneazul Peletucul, de la Peletuci lângă Bacău.

— Cu atâta mai rău, răspunse Mihu. De ce ai răpit pe fata cneazului Baloș?

— Fiindcă așa mi s-o poroncit.

— De cătră cine?

— De cătră acel care are drept să-mi poroncească: Ștefan.

— Feciorul vitreg al lui Sas?

— Da, el.

— De-ai fi român adevărat și oștean cinstit n-ai fi îndeplinit o asemenea poroncă, zise Mihu. Apoi întorcându-se către moș Marin îi zise:

— Moș Marine, eu plec ca să duc pe cneghină până la casa tătâne-său, dumneta cu oamenii dumitale îți vei urma drumul înainte, acolo unde trebuie să mergi, eu înainte de ziuă voi fi iar printre voi. Dar până a nu pleca, îmi vei întinde pe acești mișei la pământ și le vei trage câte trei sute de nuiele: să_nu fie în stare să se întoarcă la Smirodava decât pe brânci!

Ai înțeles?

— Da, căpitane, înțeleg, răspunse moș Marin, dar hotnogului ce să-i fac?

— Să-i tragi cincizeci de nuiele mai multe decât celorlalți și să fie trase cu mai multă putere.

— Ai milă, căpitane, strigă hotnogul, bagă de seamă că sunt român și fiu de boier.

— Cu atâta mai mare rușine pentru tine, ai spurcat prin mârșava-ți faptă și numele de român, și acel de boier. Dar, dacă rușinea nuielelor îți pare prea mare, poți să fii spânzurat. Moș Marine, îl vei lăsa să aleagă între nuiele și spânzurătoare.

Apoi Mihu, fără a mai aștepta răspunsul hotnogului, plecă iar spre locul unde lăsase pe Ileana, scoase zăbranicul care-i acoperea fața, se apropie de ea și-i spuse:

— Cneghină, este vreme să plecăm, vom merge pe jos până la carul care așteaptă în drum și te voi însoți eu singur până la curtea cneazului.

Când ajunseră în drum, găsiră împrejurul carului atât pe Țintă cât și pe argați cu slujnica Ilenei. Deși erau amețiți de loviturile primite, își revenise cu toții în fire afară de fata din casă care, de atunci, rămase cam smintită. Dar, din slujitorii care stătuseră împotriva lui Mihu și a tovarășilor lui, șase erau morți iar alți șapte zăceau greu răniți în drum. Mihu, împreună cu Petrea și ceilalți tovarăși ai lui care veniseră călări, însoți pe Ileana până la poarta cneazului.

Pe drum el îi spuse că fusese răpită de Ștefan, unul din fiii vitregi ai lui vodă și pârcălab al cetății Smirodava, vestit pentru desfrânarea lui. Fata se cutremură la gândul primejdiei din care scăpase.

— De ce, zise ea când ajunseră în sat, nu vrei să stai la noi până la sosirea tatălui meu; el vine deseară și ar fi fericit să-ți mulțămească singur pentru scăparea mea.

— O datorie sfântă mă cheamă în altă parte, răspunse Mihu, apoi, venindu-ți în ajutor, n-am făcut decât ceea ce ar fi făcut în locul meu orice creștin și orice oștean vrednic de acest nume. Cneazul nu-mi datorește nicio mulțămire.

Ajunsese acuma la poarta curții.

— Cel puțin, zise Ileana, spune-mi numele dumitale ca să pot, la rândul meu, să-l spun tatei.

Mihu stătu pe gânduri.

— Numele meu, cneghină, obișnuit nu-l spun, dar dumitale nu-l voi ascunde.

Să plecă pe cal până la urechea ei și-i șopti:

— Sunt Păunașul Codrilor!

Apoi adaose cu glas tare:

— Rămâi sănătoasă cneghină, sunt mulțămit că te-am putut îndatora. Fii încredințată cu nu te voi uita niciodată!

Și dând pinteni calului, se depărtă repede urmat de tovarășii săi înspre obârșiile Bârlăzelului, unde dăduse întâlnire lui moș Marin. Aice trebuiau să aștepte trecerea unor negustori care duceau marfă bogată de la Chilia în țara leșească, marfă ce aveau de gând să o vămuiască.

Dar, de atuncea icoana Ilenei rămase vie în mintea lui iar acea a Vidrei se ștergea din zi în zi mai mult.

Ileana rămăsese încremenită la auzul numelui aceluia care îi scăpase cinstea. Știa cine era Păunașul Codrilor căci nu era copil în țară care să nu fi auzit despre dânsul. Crescuse la țară, în mijlocul poporului pentru care Păunașul Codrilor era privit ca un al doilea Hristos; fiică a unui dușman înverșunat al domnului, nu hrănise niciodată decât simțiri binevoitoare pentru dânsul. În ochii ei el fusese totdeauna un viteaz de frunte care se lupta pentru pricina cea sfântă și dreaptă; faptul că datorea acum păstrarea cinstei Păunașului Codrilor, departe de a-i fi neplăcut, o măgulea.

Când cneazul, la întoarcerea lui auzi întâmplarea, izbucni în ocări cumplite împotriva mișeilor de feciori domnești; ura lui pentru casa lui Sas se făcu mai mare. Pe de altă parte nu găsea cuvinte destule pentru a lăuda și a slăvi pe Păunașul Codrilor; jura că dacă ar ști unde să-l găsească, i-ar dărui jumătate din averea lui.

Aceste cuvinte de laudă pentru Păunașul Codrilor rostite de cneaz erau ascultate de Ileana cu o adevărată lăcomie; simțea, auzindu-le, o bucurie nespusă. Chipul frumos și vitejesc al mântuitorului ei astfel cum i se arătase dinaintea ochilor uimiți, în poienița din pădure, erau acuma necontenit în fața lor, făcând-o să rămâie ceasuri nemișcată cu fusul sau cu suveica în mână.

Nu este deci lucru de mirare dacă Ileana, pieptănându-și alene părul bogat în dimineața zilei Sfinților Constantin și Ileana, să fi avut înaintea ochilor chipul lui Mihu și să se fi gândit că cu toate pregătirile făcute în acea zi pentru dânsa, nu puteau s-o facă cum ar fi dorit-o, căci el nu avea să fie printre oaspeți.

XXII - Ce s-a întâmplat la Poiana în ziua Sfinților Împărați Constantin și Ileana

O fată din casă intrând în odaie, trezi pe Ileana din visuri dându-i de știre că părintele Isaia sosise cu alți boieri de seamă și că cneazul întrebase de dânsa.

Scuturându-și amorțeala, cneghina se grăbi să se îmbrace. Puse o cămeșă de borangic cusută la piept și la mâneci cu flori de mătasă roșie și presărată peste tot cu puișori de aur; peste cămeșă o bondiță albastră fără mâneci, cusută cu flori albe și roșii amestecate cu fir, o fotă grea, țesută din mătasă albastră, cu dungi largi, roșii și altele mai înguste de fir de aur. Mijlocul îi era strâns de o bată lată țesută asemenea din mătasă albastră cu dungi roșii amestecate cu altele de fir. Pe partea de dinapoi a capului puse o basma de mătasă roșie, cusută pe la margini cu fir, a cărei capete îi atârnau pe spete. În picioare purta ciuboțele de iuft roșu având mici călcâie ferecate cu argint.

Când ieși din odaia ei, Ileana se îndreptă spre cerdacul din fața porții celei mari a curții, unde cneazul, împreună cu oaspeții lui cei mai însemnați, făceau cerc împrejurul părintelui Isaia.

Străbătând rândurile boierilor, cneghina merse drept la călugăr, pe care-l cunoștea de mult și, plecându-se îi sărută mâna. Părintele Isaia o binecuvântă, o sărută pe frunte și-i zise cât de fericit se simte că a putut veni de ziua ei să-i ureze ani mulți și fericiți, dar văzu că fata se îngălbenește și se clatină pe picioare.

— Ce ai? întrebă el mirat, cuprinzându-i mijlocul cu brațul ca să nu cadă.

Iar cneazul se răpezi și el către fiica sa.

— Nemica, mulțămesc, răspunse Ileana venindu-și în fire, o slăbiciune neașteptată, dar acuma mi-a trecut.

Slăbiciunea îi era pricinuită de vederea neașteptată a lui Mihu, care se ținea în dosul celorlalți oaspeți, dar al cărui cap se ridica deasupra tuturor celorlalte. Era galben, și el, deși așteptase acea zi mai multe săptămâni cu nespusă nerăbdare, cu nemărginit dor, dar și cu mare teamă. Iar când ochii lor se întâlniră și când ceti în ochii fetei bucuria de care era cuprinsă, i se păru că o -rază de fericire luminoasă înveselește cerul; când o văzu șovăind pe picioare cu greu izbuti să se stăpânească și să nu se repadă la dânsa pentru a o sprijini.

Ileana își încordă toată voința și putu să răspundă în chipul cerut de obiceiurile vremii urărilor rostite de Toma Alimoș și de Ștefan Stroici, pe care nu-i văzuse niciodată până atunci. La grea cumpănă fu pusă când Mihu se apropie de ea și-i făcu aceleași urări. Cât pe ce era să-i spuie că-l recunoaște și să-l arate cneazului, în fața tuturor ea fiind acel care o scăpase de rușine dar el, gâcind ce să petrecea în inima ei, îi aruncă o privire din care Ileana pricepu că o roagă să tacă. Se mulțămi, deci, să se închine la dânsul în tăcere.

Printre boierimea adunată la Poiana nu se afla o singură jupâneasă sau fată de cneaz; erau numai bărbați. Îi fu deci ușor Ilenei să se retragă la o parte spre a să liniști puțin până la vremea mesei.

Boierii se despărțiră prin cerdacuri și odăi alcătuind cercuri deosebite împrejurul părintelui Isaia, a lui Toma Alimoș și a lui Ștefan Stroici.

În curte domnea veselia cea mai mare: peste două mii de țărani erau adunați împrejurul unei mulțimi de mese acoperite cu mâncări gustoase, iar între mese să vedeau buți desfundate din care vinul se scotea cu cofele. Din toate părțile se ciocneau ulcelile și se cinstea în sănătatea cneghinei Ileana și a cneazului.

În curând boierii fură poftiți la masa pusă în livadă, la umbra unor nuci uriași, unde găsiră pe Ileana care-i aștepta. În capul mesei fu pus părintele Isaia, între el și Baloș luă loc Toma Alimoș, în stânga călugărului, Ileana, iar lângă dânsa Stroici. Mesenii ședeau pe lungi lavițe de lemn peste care erau așezate perine de lână. Slujba era făcută de nenumărate slugi în haine țărănești: ițari, cămeșă albă ca zăpada, brâu roș, chimir de piele cusut cu flori și ciubote.

Masa era alcătuită din borș de pasăre, din păstrăvi și alți pești fierți și afumați, din mulțime de tocături și fierturi de pasere și de carne cu ciuperci și verdeți, din fripturi de tot soiul, de paseri și de vânat, precum și din prăjituri dulci de tot felul făcute, bineînțeles, cu miere.

Ceștile de argint care înlocuiau paharele se umpleau de slugi necontenit, nu numai cu vinuri vechi din vinațurile cele mai renumite din țară, dar și cu vinațuri grecești aduse cu mare cheltuială de la Țarigrad. Singurii din meseni care nu mâncau și nu beau cu poftă erau Ileana și Mihu. El ședea de aceeași parte a mesei ca Toma Alimoș, numai mult mai jos, cu tineretul; putea prin urmare să vadă pe Ileana și ea putea să-l vadă pe dânsul. El se uită numai rar spre dânsa, iar ea nu îndrăznea să-i arunce câte o privire decât pe furiș. Fata se simțea cu totul amețită, i se părea că se află în mijlocul unui vis și izbutea numai cu greu să răspundă la întrebările ce i le puneau părintele Isaia și Stroici. Când se aduse cea de pe urmă prăjitură și putu prin urmare să se scoale lăsând pe ceilalți meseni să petreacă înainte, i se păru că iesă dintr-o caznă nesuferită.

Soarele era jos de tot când cneazul Baloș și cu oaspeții lui părăsiră masa și se îndreptară înspre poarta curții, înaintea căreia flăcăii din satele învecinate întinsese o horă urieșă.

Spre a nu știrbi renumele pivniței cneazului, trebuie să lămuresc că nu toți boierii care luaseră parte la ospăț întovărășeau pe Baloș și pe călugăr; mulți dintr-înșii se sculară de la masă numai pentru a se lungi pe iarbă și a trage câte un somn, iar alții din acei care urmară pe gazda lor numai cu oareșicare greutate se țineau pe picioare și mergeau drepți.

Când se opriră lângă horă, fură îndată încunjurați de oamenii mai așezați și mai în vârstă care nu luau parte la joc. Vaza de care se bucura părintele Isaia era bătătoare la ochi; care de care se îndesa spre a se apropia de el, a-i săruta mâna și a primi binecuvântarea lui. Iar călugărul avea pentru fiecare câte o vorbă bună și, din întrebările ce le punea, era vederat că cunoștea pe mulți din ei.

Cnejii cei mai în vârstă, urmând pilda lui, se lăsară și ei în vorbă cu țăranii pe care îi cunoșteau, iar cei mai tineri, atrași de vioiciunea horei în mijlocul căreia cântau douăzeci și patru de lăutari și de cobzari, intrară și ei în joc, având bineînțeles, grijă să ieie loc pe lângă fetele cele mai frumoase.

— Frumoasă zi, părinte, zise către Isaia un țăran cu plete și musteți albe, nalt, încă sprinten, cu o față frumoasă în care luceau niște ochi vioi. Frumoasă zi și, mai ales, arătând înspre horă, frumoasă frăție. (...)

Soarele asfințise acuma și cete de țărani începură a ieși pe poartă, dar jocul ținu până după înnoptat. Boierii se retrăseseră în cerdac unde petreceau glumind sau ascultând povestirile celor mai bătrâni și mai limbuți.

Îndată după ce cei de pe urmă țărani părăsiră ograda, poarta cea mare fu închisă și cheia ei adusă cneazului de cătră Țintă.

— Oprit-ai pe toți acei pe care ți i-am însemnat? întrebă cneazul.

— Pe toți și încă vreo câțiva peste dânșii, răspunse vatmanul.

Cneazul se uită mirat la dânsul.

— Mai mulți din oamenii noștri cei mai de credință mi-au cerut să opresc prieteni de ai lor, pentru care s-au pus ei chezăș.

— Care sunt aceia? întrebă călugărul cu glasul îngrijat.

— Preotul Matei Țifrea din Dofteana pe Trotuș, Andrei Țițiriga din Helegiu, Stan Bălțatul din Dumbrăveni și Năstasă Lenea din Ruginești.

— Toți sunt buni, zise călugărul și putem avea toată încrederea într-înșii, numai cel de pe urmă este cam prost. Ce fel de oameni oare oprit-a el sub chezășia lui?

— Pe un văr al lui, un țăran din Vrancea și pe un preot tot de acolo, din satul Neruja.

— Foarte bine, acuma îmi aduc aminte, zise călugărul a cărui față se însenină. Năstasă Lenea se lăudase mai de mult că are neamuri în Vrancea și că printr-înșii are să ne aducă în ajutor o ceată de Vrânceni voinici.

— Nu socotiți, părinte și jupâme Baloș, zise atunci unul din cnejii de față, că ar fi bine să începem voroava la care ne-ați chemat? Unii din noi șed departe de aicea și, spre a ajunge mâine seara acasă, vor trebui să plece înainte de ziuă.

— Dacă doriți și dacă este cu voia părintelui putem începe îndată, zise Baloș.

— N-am de făcut nicio împotrivire, zise părintele.

— Atunce, zise Baloș, către Țintă, pregătește precum ți-am poroncit, du pe țărani în hrubă și vină de ne dă de știre.

Țintă plecă.

— După cât văd, voiți ca țăranii să ieie parte și la acest sfat atât de însemnat prin urmările ce trebuie să aibă? zise, întorcându-se cătră călugăr, unul din cneji, un bărbat nalt și uscăcios cu lungi musteți negre lăsate în jos.

— Tocmai fiindcă urmările sfatului nostru au să fie grele și se vor resfrânge asupra poporului întreg, trebuie ca la el să fie de față bărbați din toate treptele, răspunse părintele Isaia.

— Și ce lumină poate ieși din sfatul ținut cu mojicii? Ce ajutor poate să deie boierilor mintea lor mărginită? Cu toată supunerea datorită părintelui, mi se pare că dacă-i chemăm acuma la sfat cu noi, stârnim numai niște pofte care cu greu se vor putea mulțămi după izbândă! zise acelaș cneaz.

— Așa este! ziseră mai mulți din cnejii de față.

— Dacă mojicii se vor crede semenii noștri, ei nu vor voi să asculte de povățuirea noastră în luptă, mai adaogă cneazul care vorbise.

Părintele Isaia, liniștit și rece, răspunse:

— Lupta care avem s-o dăm are să fie lungă și crudă. Spre a ieși dintr-însă biruitori avem nevoie de toate puterile neamului românesc. Ne trebuiesc mai cu samă oșteni mulți; brațe vânjoase care să se lupte și să înfrunte zilnic truda, foamea, setea, durerea și moartea fără a primi simbrie. Eu acele brațe multe și vânjoase nu le pot căuta și găsi decât în poporul de jos. Pentru ca să învingem trebuie ca oștenii noștri să aibă necontenit înaintea ochilor un țel măreț care să-i însuflețească și să-i facă a-și păstra inimile oțelite chiar după un șir de înfrângeri, a nu se îngrozi nici la gândul că dușmanul le-ar putea arde coliba, pustii ogarul, nimici tot avutul, robi nevasta și copiii. Dar pentru a-l însufleți astfel acest scop trebuie să fie într-adevăr mare: să deie fiecăruia credința că să luptă pentru a fi, după izbândă om desăvârșit care, el și copiii lui, să poată purta pe vecie capul sus, să fie om a cărui cinste și avere să fie în veci la adăpostul împilării și a nedreptății, să fie în veci ferite de necinste și de batjocură. Pentru a-l face să intre în luptă pătruns de această mântuitoare credință, trebuie ca de la început să ne purtăm cu dânsul nu precum ne-am purta cu o turmă de robi, ci precum ne-am purta cu frații mai mici și mai tineri. Cu cât îi veți cinsti mai mult, cu altîta va pieri mai curând din ei orice bănuială împotriva voastră și, în ceasul nevoii, veți avea oșteni mai ascultători și mai pregătiți să înfrunte primejdia. Vom învinge întâi pe Sas și, pe urmă, pe craiul Lajos nu cu turme de robi, ci cu frați de arme! Vă întreb pe toți care sunteți adunați aice, cneji și juzi fruntași ai țării, care v-ați trăit viața în mijlocul poporului nostru, oare de câte ori l-ați luat cu binișorul, de câte ori ați vorbit cinstei și omeniei lui, datu-va el de greș chiar în împrejurările cele mai grele și când, nu avea nimica de câștigat?

— Nu, nu, niciodată, se auzi din toate părțile.

— Apoi, urmă părintele, dacă el nu v-o dat greș în împrejurări grele când nu avea de așteptat niciun folos, închipuiți-vă cum va ști să vă urmeze, să lupte și să biruiască, când va avea totul de câștigat?

— Ai dreptate părinte! Vom face cum ne sfătuiești! Să mergem să ne sfătuim cu poporul! răspunseră cnejii.

Tocmai atunci sosi și Țintă, care spuse lui Baloș că totul este gata și că oamenii așteaptă.

— Să mergem! zise cneazul și, luând pe părintele Isaia de braț se îndreptă spre livadă; toți îl urmară.

Ajunseră în curând la gura unei hrubi unde stăteau două slugi cu fânare care intrară în gârlici și merseră înaintea lor spre a le lumina calea. Scoborâră vreo douăzeci de scări, apoi urmară un fel de sală îngustă la capătul căreia cârniră în stânga și se găsiră într-o hrubă largă și naltă, luminată de vreo treizeci de făclii de ceară. Aice se aflau adunați ca o sută de țărani care la vederea părintelui, se descoperiră și se închinară.

— Bine v-am găsit oameni buni! zise părintele.

— Să trăiești! răspunseră țăranii.

Erau aproape toți oameni făcuți și, după îmbrăcăminte, fruntași în satele lor. Printre ei se vedeau și câțiva preoți. Țărănimea la venirea boierilor se grămădi în fundul hrubei, intrarea fiind cuprinsă de cneji.

— Oameni buni, zise părintele cu glas tare, am rugat pe prietenul nostru, cneazul Baloș, să vă oprească astă noapte la dânsul pentru ca să ne putem sfătui încă o dată cu toții împreună, căci ceasul luptei s-apropie cu răpegiune. La sfatul nostru ie parte de astă dată și trimesul acelui care este menit de noi toți să fie domn stăpânitor. Cneazul Ștefan Stroici, adaose el luând pe tânăr de mână, vărul voievodului Bogdan, este însărcinat de el să-i ție locul până ce va sosi, să se chibzuiască cu căpeteniile noastre asupra măsurilor ce vor trebui luate pentru a închizășlui izbândă și să facă, în numele lui Bogdan, cu boierimea și cu poporul țărei, orice legătură vor socoti de trebuință.

— Boieri dumneavoastră și oameni buni, zise Stroici, sunt mândru de cinstea ce mi-a făcut-o vărul meu voievodul Bogdan, când mi-a încredințat sarcina măreață de a-l înlocui până la sosirea lui printre acei care l-au ales povățuitor și căpitan al lor în mândra năzuință de a croi neamului nostru o soartă vrednică de el. Voi face tot ce-mi va sta în putință pentru a mă arăta vrednic de cinstea ce mi-a făcut-o Bogdan și vrednic de a fi pentru o bucată de vreme, căpitanul vostru. Vă rog pe toți, boieri și locuitori ai satelor, să mă ajutați în îndeplinirea grelei sărcini ce mi s-a încredințat. Lupta noastră va fi grea căci, după ce vom doborî pe Sas, va trebui să ținem piept puterei ungurești. Numai prin ajutorul tuturor, numai dacă vom fi pătrunși cu toți de același dor pute-vom vedea încercările noastre încununate de izbândă, pute-vom izbuti să croim pentru acesț popor o țară care să fie numai a lui.

Înfățoșarea bărbătească a lui Ștefan, fața lui deschisă, însuflețirea cu care rosti aceste cuvinte îi cuceriră bunăvoința tuturor celor ce erau de față.

Din toate părțile se auziră strigăte:

— Să trăiești!

— Bine ai vorbit!

— Te vom ajuta!

— Să ai încredere în noi!

— Nu te vom lăsa!

— Să trăiască Bogdan și namestnicul lui!

Când adunarea se mai liniști, un om ieși din rândurile țăranilor, în locul rămas slobod între ei și boieri. Era acel pe care am auzit pe părintele Isaia numindu-l Șerban.

— Cu voia dumneavoastră, cuvioase părinte și cinstiți boieri, aș dori să grăiesc și eu ceva.

— Cum nu, zise părintele Isaia, spune ce ai de zis, te-ascultăm, Șerbane.

— Cuvioase părinte, boieri dumneavoastră! Frumos o vorbit cneazul de peste munți și mare dreptate are: numai dacă între noi va domni unire și frăție putem să nădăjduim că vom izbuti. Frumos o vorbit cneazul când ne-o spus că, prin lupta care suntem gata s-o începem, avem să ne croim o țară care să fie numai a noastră și unde cel mic ca și cel mare să aibă deopotrivă parte de sfântă dreptate. Sunt om de șaizeci de ani trecuți, sunt gospodarul cel mai de frunte din satul meu, din Ghindăoani, am turme de cai, de vite și de oi, am sute de stupi. Dumnezeu mi-o dat nouă feciori, toți în viață, toți mai nalți decât mine, șapte sunt însurați și cu copii, și tusșapte sunt fruntași în satul nostru. Totuși, pentru a ajunge să ne croim o țară ca acea de care o vorbit cneazul de peste munți sunt bucuros să jertfesc rămășița mea de viață, să pierd averea mea întreagă, să văd băieții căzând unul după altul sub paloșul sau sub sulița dușmanului, căci va rămâne nădejdea că cel puțin nepoții mei vor fi oameni, că vor putea trăi în tihnă ca oameni deplini; că vor fi feriți de jaf, de siluire, de batjocură, că nici străin, nici diregător nedrept nici stăpân lacom nu se vor putea atinge de avutul sau de cinstea lor. Și ca mine, cuvioase părinte și boieri dumneavoastră, simte întreg norodul acestei țări.

Nu este unul din noi, care să nu jertfească cu bucurie și viață și avere pentru a pregăti copiilor sau nepoților o soartă mai omenească decât acea de astăzi. Și nu se vor lupta ca viteji, se vor lupta ca zmei. Căci, să nu vă fie de supărare boieri, grea este astăzi soarta țăranului. Împilările și siluirile domnești vă sunt cunoscute: grele sunt birurile puse de domnie și noi nu plătim numai cât este hotărât de domnie, dar plătim cât vrea să ne ieie diregătorul. Dreptatea este numai pentru acel care are cu ce s-o cumpere; țăranul este privit ca o vită, cel de pe urmă diregător se crede în drept să-și bată joc de dânsul și cinstea casei lui. Dar mai sunt și alte împilări și alte nedreptăți, boieri dumneavoastră, de care nu voiți să știți căci, iertați-mă dacă grăiesc ca un țăran prost, acele împilări se fac de oamenii dumneavoastră. Legea și obiceiul pământului acestuia au fost că cneazul să ieie a zecea din toate roadele pămânrtului și fieștecare locuitor să-i facă trei zile de clacă pe an. Însă oamenii dumneavoastră ieu dijma în așa chip încât adesea partea stăpânului copleșește partea omului, iar cele trei zile de clasă pe an, nu știu prin ce minune, au ajuns împătrite. Să mai vorbesc de altele? Locuitorul nu poate să macine decât la moara stăpânului, așa o fost de când lumea, dar stăpânul trebuie să-l vămuiască drept luându-i un miertic din zece: oamenii dumneavoastră ieu trei. Dar judecățile strâmbe, dar samovolniciile, să mai vorbesc de ele?

Vedeți, boieri dumneavoastră, că mare este deosebirea între starea în care ne aflăm și cea care ne-o juruiește cneazul de peste munți, dacă vom izbuti prin mintea și vitejia dumneavoastră, prin puterea brațelor noastre, să gonim pe Sas și pe puii lui de lup din țară și să înfruntăm puterea ungurească. Proști am fi noi, țăranii, dacă am sta măcar o clipeală la gânduri pentru a jertfi o viață atât de amară spre a pregăti copiilor noștri un viitor atât de strălucit. Numai, boieri dumneavoastră, să nu vă supărați, dar mulți dintre noi se tem că vom lupta și vom birui dar că, după luptă și izbândă, numai cei mari se vor folosi, iar pentru prostime tot rău are să fie. Și mă tem că o asemenea bănuială stăpânind multe inimi, ele nu vor mai avea toată tăria trebuitoare pentru a purta lupta cu destulă vitejie, pentru a îndura nevoile și durerile nedespărțite de dânsa cu destulă îndârjire. Și când inima se moaie, știți dumneavoastră că nici brațele nu mai au putere. Tare mă tem de această bănuială blăstămată și fiindcă dorul de a-mi vedea neamul slăvit și ducând un trai cinstit îmi arde și-mi pătrunde inima, tare vă rog, cuvioase părinte și cinstiți boieri, să faceți dumneavoastră ce veți ști pentru ca să piară bănuiala și să știe românul că binele lui și al copiilor lui atârnă numai de la oțelirea inimei lui, de la virtutea brațelor lui și că mișel ar fi acela care ar cruța inima sau brațul. Am zis!

Din grămada țăranilor se auziră strigăte de:

— Așa este!

— Bine o vorbit!

— Faceți să piară bănuiala dintre noi.

— Fără încredințarea că soarta ne va fi cu totul schimbata, nu putem face ca poporul să intre în luptă cu toată inima și cu tot sufletul, zise un preot bătrân.

Cneazul cu mustețile negre și groase, pe care l-am văzut nemulțămit de sfătuirea cu țăranii, Radomir de lângă Bacău, ieși din rândurile boierimei și ceru dela călugăr încuviințare să vorbească.

Părintele consimțind, Radomir, într-o lungă cuvântare, învinovăți pe țărani că vor să se folosească de nevoia în care se găsește neamul și țara pentru a dobândi foloase noi pentru dânșii și a știrbi drepturile și veniturile cnejilor. El vesteji cu cuvintele cele mai tari o asemine precupețire a unui ajutor ce nu era decât o datorie sfântă cătră mama obștească: țara.

Cuvântarea lui Radomir fu primită de o parte din cneji cu semne de mulțămire, țăranii tăcură dar, din rândurile lor, ieși iarăși Șerban din Ghidăoani.

— Greșit este cneazul când zice că țăranii vor să se folosească de nevoia neamului spre a dobândi foloase noi pentru ei și spre a știrbi și a împuțina veniturile boierești. Țăranii nu cer niciun folos nou, nu vor să știrbească niciun drept, ei cer numai să se folosească nesupărați de drepturile de care, în puterea obiceiului pământului, s-au folosit moșii și strămoșii lor. Ei nu vor să se atingă de niciunul din drepturile și din veniturile de care s-au folosit moșii și strămoșii boierilor în puterea aceluiași obicei al pământului, dar vor ca obiceiurile noi, ca dările și îndatoririle noi puse de unii din cneji asupra țăranilor numai din voința lor și cu samavolnicie, dări și îndatoriri care fac din viața țăranului un chin și o nevoie, să piară cu desăvârșire.

— Așa este! strigară țăranii. Poporul cere numai drepturile care au fost ale sale din veci.

— Vroiți ca cnejii să nu mai fie stăpâni pe pământurile lor, strigă Radomir.

— Să am iertare, jupâne, zise atunce preotul cel bătrân care mai vorbise, dar pământul nu este al cnejilor, pământul este al neamului care-l locuiește. Neamul întreg l-o luat în stăpânire, neamul întreg l-o apărat cu sângele lui; norodul o descălecat sate și orașe, norodul o făcut curățiri; nime n-o împărțit cnejilor pământul stăpânit de neam. Dar fiindcă neamul avea trebuință de judecători în vreme de pace și de povățuitori în vreme de război, s-au ales cei mai buni de neam, cei mai vrednici și li s-o încredințat lor și scoborâtorilor lor puterea de a judeca și de a povățui pe ceilalți. Iar în schimb, spre a răsplăti osteneala lor, li s-au dat dreptul de a lua a zecea din tot rodul pământului, acel de a ține moară și crâșmă, acel de a globi pe vinovați și s-au îndatorit pe toți românii să lucreze cneazului câte trei zile de clacă pe an. Știți bine că așa este, căci în această țară nu stăpânește niciun cneaz pământ pustiu, nelocuit, iar satele cu pământul locuit împrejurul lor se numesc și astăzi județe.

— Așa este, strigară toți țăranii și chiar mulți din cneji, mai ales din acei mai bătrâni.

— Boieri dumneavoastră, zise iar Șerban, n-o avut dreptate cneazul Radomir când o învinovățit pe popor că folosindu-se de nevoia neamului precupețește ajutorul său. Poporul nu precupețește nimica, nu vă cere nimica. Dar noi, fruntașii satelor, noi cărora cuviosul părinte ne-o făcut cinstea să ne destăinuiască scopul lucrării sale, noi în sânul cărora o știut să deștepte mândria și iubirea de neam, noi care trăim cu poporul, auzim plângerile lui, știm gândurile lui, datori suntem să vă grăim adevărul. Și acest adevăr este că, dacă nu se va face o legătură mare, prin care să se închezășluiască poporului drepturile lui cele vechi și stârpirea obiceiurilor noi și rele, poporul va merge la luptă pentru izgonirea lui Sas, dar nu va pune în această luptă însuflețirea și îndârjirea fără de care nu vom putea avea sorți de izbândă. Apoi nu uitați un lucru: cea mai mare parte din cneji este din partea noastră, de unde știți că Sas ca să-și răzbune pe ei și ca să capete oșteni, nu juruiește el poporului mult mai mult decât vă feriți dumneavoastră să-i juruiți?

Aceste de pe urmă cuvinte ale lui Șerban, care arătau cnejilor o primejdie foarte adevărată și foarte mare, la care ei nu se gândiseră până atuncea, nu fură pierdute. Ei începură să se sfătuiască între dânșii cu jumătate de glas, apoi unul dintr-înșii, un cneaz bătrân de pe Șomuz, numit Liteanu, zise lui Isaia:

— De ce taci, părinte, și nu ne cinstești cu părerea cuvioșiei tale. Cuvioșia ta ești povățuitorul nostru, căpetenia noastră, acel care o pus la cale această lucrare măreață. De la cuvioșia ta așteptăm lumină.

— N-am vorbit până acuma, răspunse călugărul, fiindcă am vrut ca fiecare să-și spuie părerea neînrâurit de nimeni. Bănuiala și lipsa de încredere care domnește între boieri și popor alcătuiește o primejdie mare, grozavă pentru izbândă pricinei noastre. Are dreptate Șerban din Ghiondăoani când zice că poporul va lupta cu îndoită inimă când va ști că izbândă va pune pe copiii săi la adăpostul tuturor relelor nesuferite de care este bântuit astăzi, și trebuie să mărturisesc că poporul rabdă pe lângă relele și fărădelegile venind de la domnie și altele. Nu toți cnejii se poartă cu dreptate; sunt printre dânșii și oameni lacomi și nedrepți care fac soarta țăranului din cale afară amară. Este foarte adevărat că mulți cneji, fără dreptate, numai cu de la sine putere, au încalcat drepturile strămoșești a locuitorilor din județele lor și le-au pus dări și îndatoriri noi, necunoscute de bătrânii noștri. Primejdia despre care ne-o vorbit Șerban este foarte vie și foarte amenințătoare. Trebuie să luăm măsuri pentru a ne feri de dânsa și a face ca poporul să intre în luptă pătruns de gândul că mântuirea lui de toate relele atârnă numai de la vitejia și de la voința lui. Sunt de părere că chiar în astă-noapte să se facă între cnejii și fruntașii satelor care sunt de față aice o mare legătură, prin jurmânt pe evanghelie, să se lege că îndată după gonirea lui Sas să nu mai ceară locuitorilor din județele lor niciodată, în veci, vreo dare sau vreo îndatorire peste cele obicinuite din vechi. Iar fruntașii satelor să se îndatorească a păzi cu sfințenie îndatoririle la care au fost supuși bătrânii lor către cneazul sub a cărui ascultare se aflau. Și, spre mai mare credință, această legătură să fie întărită de către namestnicul viitorului și mult doritului nostru stăpânitor. Cneazul Stroici să jure în numele lui Bogdan că va face să se păzească cu strășnicie această legătură dintre cnejii și poporul acestei țări și că va pedepsi cu asprime pe oricine, cneaz sau țăran, s-ar abate de la îndatoririle legăturei făcute astăzi.

— Așa să fie! strigară țăranii.

Boierii se sfătuiră câtva între dânșii, apoi cneazul Liteanu zise cu glas tare:

— Suntem gata să urmăm sfatul părintelui, să facem jurământul cerut de cuvioșia sa și să-l ținem cu sfințenie.

— Dar, zise Radomir, are oare cneazul Stroici putere să ieie asemine îndatorire în numele lui Bogdan? Văzut-a cineva puterile lui?

— Eu am văzut puterile lui, zise părintele, scoțând un pergament de care era atârnată, printr-un găitan de mătasă, o pecete de ceară; iată-le, să vi le cetesc.

Și, în mijlocul unei adânci tăceri, părintele Isaia începu să tălmăcească pe românește cartea slavonă prin care Bogdan, printre altele, împuternicirea pe Stroici să ieie în numele lui, împreună cu părintele Isaia, orice îndatorire ar crede de cuviință, încredințând că îndatoririle luate de Stroici și făgăduințele făcute de el vor avea aceeași putere ca acelea făcute de însuși voievodul.

După ce Isaia isprăvi tălmăcirea cărții, el spuse câteva cuvinte la urechea lui Țintă. Acesta ieși până în gura hrubei pentru a veni îndată înapoi însoțit de preotul din Poiana cu crucea și cu evanghelia în mână. Iar după dânsul două slugi aduceau o masă.

Era de înțeles că Isaia, dacă nu pusese însuși la cale, prevăzuse cele ce aveau să se întâmple la această întrunire.

Preotul așeză evanghelia și crucea pe masă unde se mai așezară și două făclii de ceară. Apoi părintele Isaia chema pe rând pe fiecare din cneji, îi dădea crucea într-o mână, îl punea să puie cealaltă pe evanghelie și rostea cu glas tare și răspicat cuvintele jurământului prin care cneazul se lega ca, îndată după izgonirea lui Sas, să nu mai ceară locuitorilor din județul lui decât dările și îndatoririle statornicite de obiceiul strămoșesc și să-i judece cu dreptate, cneazul rostea fiecare din cuvintele zise de călugăr apoi, sărutând evanghelia și crucea zicea: Așa să-mi ajute Dumnezeu, proclet să fiu de-mi voi călca jurământul! După ce acest jurământ fu făcut de toți boierii, părintele Isaia chemă pe țărani, iarăși pe rând, și-i făcu să jure în același chip că se vor supune cu desăvârșire tuturor dărilor și îndatoririlor statornicite de vechiul obicei al țării și datorite cneazului în județul căruia se aflau. Fiecare mai jură credință și ascultare cneazului său. După cel de pe urmă țăran, Stroici luă crucea într-o mână, puse cealaltă pe evanghelie și, cu glasul mișcat, dar puternic, rosti la rândul său următorul jurământ:

— În numele voievodului Bogdan, din porunca și cu voia lui, jur pe sfântă cruce și pe Dumnezeu că dacă voievodul Bogdan, cu mila celui atotputernic, se va învrednici să apuce și să ție oblăduirea acestei țări, el va priveghea cu strășnicie ca cnejii acestui pământ să nu ceară de la locuitorii județelor lor alte dări și alte îndatoriri decât acele statornicite de veacuri de obiceiul pământului, va priveghea ca ei să judece pe locuitori cu dreptate și va înfrâna și pedepsi cu asprime orice călcare a acestei legături. Asemene, jur că dacă voievodul Bogdan va ajunge la oblăduirea acestei țări, el va priveghea ca locuitorii satelor cnezești să împlinească cu sfințenie îndatoririle către cnezi statornicite de obiceiul strămoșesc al pământului, că va pedepsi cu strășnicie pe acei ce se vor împotrivi și-i va sili să fie credincioși și ascultători către cneji. Așa să ajute Dumnezeu voievodului Bogdan. Proclet să fie dacă va călca acest jurământ!

Apoi sărută crucea și evanghelia. Atunci părintele Isaia zise:

— Dumnezeu atotputernicul, martor al jurământului ce l-ați făcut, să binecuvânteze pe acei ce-l vor ținea cu sfințenie, să pedepsească pe acei care vor cuteza să-l calce.

Apoi zise către țărani:

— Sunteți mulțămiți, oameni buni? Pierit-a în sfârșit bănuiala din voi?

Șerban răspunse pentru tovarășii lui:

— Suntem mulțămiți, cuvioase părinte, și cinstiți boieri. Să trăiți, căci astă noapte ați făcut o faptă mare care umple de bucurie un norod întreg. Ați făcut să piară cu desăvârșire dihonia dintre noi. Noi, fruntașii satelor, vă încredințăm pe cinstea noastră că nu vă veți căi de fapta pe care ați făcut-o. Veți vedea în curând, la luptă și la nevoie, cum știm să ne răsplătim dreptatea care ni se face. Dați-ne răgaz până atunce!

Apoi plecând genunchiul înaintea părintelui, îi sărută mâna zicând:

— Să trăiești, părinte, ceea ce ai făcut astăzi nu vor uita strănepoții noștri nici peste o mie de ani.

Toți țăranii urmară pilda lui Șerban și veniră pe rând să sărute mâna lui Isaia.

Acei care aduceau tovarăși noi pe chezășia lor, îi numeau părintelui, arătându-i satul din care era noul venit.

Când veni rândul lui Nastasă Lenea din Ruginești, el după ce sărută mâna lui Isaia, îi zise arătându-i pe un țăran tânăr, nalt și voinic și pe un preot tânăr ce se țineau de el:

— Iată, părinte, vărul meu, Nistor Mircea, din satul Neruja, cu cumnatul său, preotul Dănilă, tot de acolo. Ei sunt ai noștri, cu trup și suflet și s-apucă să ne aducă în ajutor, la cea de întăi cerere, trei sute de munteni voinici, toți arcași de frunte.

— Și nu se tem ei să tragă asupra lor mânia lui Basarab dacă, fără voia lui, vor veni în ajutorul nostru? întrebă părintele uitându-se lung la noii veniți cu ochii lui adânci și pătrunzători.

— Vrancea nu este robită lui Basarab, zise preotul Dănilă cu un glas răgușit cu desăvârșire, după ce sărută mâna călugărului, ea se ocârmuiește singură, plătindu-i numai bir și dându-i ajutor la război. Dar vrâncenii se fălesc că sunt români între români. Acolo unde se face vreo lucrare românească ei cer, ca un drept sfânt, să aibă partea lor la lucru. Puțin le pasă dacă fapta lor place, sau nu place lui Basarab.

— Glasu-ți este foarte răgușit, fiule, zise părintele Isaia privindu-l cu mulțămire, totuși frumoase și românești sunt cuvintele ce le rostești.

— Părintele o răcit rău pe drum, zise atuncea tovarășul preotului, Nistor Mircea, dar inima lui este totdeauna caldă.

Așteptăm cu toții cu nerăbdare semnul de a intra în luptă.

Părintele Isaia mai puse străinilor câteva întrebări și ei răspunzând într-un chip care-l mulțămi pe deplin, orice bănuială pieri din mintea lui Isaia.

Scopul de căpetenie ce-l avea în vedere părintele Isaia într-această întrunire era curmarea neînțelegerilor dintre cneji și săteni în încetarea nedreptăților și a samovolniciilor de care se tânguiau acei de pe urmă. Precum am văzut acest scop fusese atins. Apoi folosindu-se de faptul că atâția fruntași erau adunați în fața împuternicitului lui Bogdan, el le propuse să facă cu toți înaintea lui Stroici jurământ de credință către domnul ales de ei. Acest jurământ fu făcut de fiecare în parte, adunarea întreagă izbucnind necontenit în strigăt de:

— Să trăiască!

După săvârșirea jurămintelor, părintele Isaia se mai sfătui cu cei de față asupra mai multor amănunțimi. Se hotărî, între altele, chipul în care era să i se aducă la cunoștință întâmplările cele mai de samă în vremea călătoriei lui.

Apoi adunarea se sparse, cei mai mulți din cneji și din țărani plecară de-a dreptul la casele lor, numai puțini rămăseseră la Bălușești peste noapte.

Părintele Isaia cu tovarășii lui plecară în zori de ziuă căci călugărul era așteptat la Iași. Este de crezut că Mihu nu împărtășea graba călugărului și că ar mai fi zăbovit bucuros la Poiana spre a-și mângâia ochii cu privirea Ilenei.

Se vede că cneghina, din partea ei, credea că șederea părintelui Isaia la tatăl-său avea să fie mai lungă, căci un nor acoperi frumoasa ei față când, la sculare, află că părintele cu ai săi plecaseră. Slugile casei văzură cu mirare că, de astă dată, cu toate silințele ce-și dădeau, nu erau în stare să mulțămească pe stăpâna lor, obișnuit atât de răbdătoare și de blândă.

XXIII - Floarea Lăpușnii

Pe malul înalt al unei scursuri a Lăpușnii se afla așezat, pe acea vreme, satul Vișineșaii, descălecat, cu un veac înainte, de cneazul Vișin, un viteaz al cărui nume era încă viu în mintea lăpușnenilor.

Cele trei sute și mai bine de case care alcătuiau satul erau, aproape toate, încunjurate de livezi și de vii întinse, întinzându-se, unele, până la poalele codrilor mărginași. Printre gardurile așezărilor șerpuiau o mulțime de drumuri iar, prin mijlocul satului, trecea șleavul care ducea de la Lăpușna la Tigheciu.

Într-o seară senină a începutului lui iulie, adică vreo șase săptămâni după întrunirea de la cneazul Baloș, vreo două ceasuri după stinsul lumânărilor în sat, un călăreț venea în goana calului dinspre Tigheciu.

Călărețul era tânăr, înalt, de făptură puternică deși sprintenă. Pletele lungi care-i cădeau pe umere erau de un castaniu deschis, în ochii albaștri închiși, aproape negri, mari și vioi, scânteia îndrăzneala; nasul era drept, mustețile bălane și răsucite lăsau descoperit chipul frumos al gurii.

Pe cap, purta o pălărie de pâslă neagră, cu fundul ridicat și drept, ale cărei margini late și răsucite erau împodobite cu fir.

Îmbrăcămintea îi era alcătuită dintr-un mintean cu mâneci albastru închis, cusut peste tot cu flori roșii și galbene. Mânecile, strâmte până la cot, largi și spintecate de la cot în jos, erau încheiate deasupra mânilor. O cingătoare de piele roșie, împodobită cu cuie și cu flori de argint, strângea nădragii largi de aba albastră, cusuți cu flori ca și minteanul și vârâți, sub genunchi, în ciubote de iuft roș cu turetcile suflecate.

Calul era un armăsar murg: capul îi era mic, coama lungă și deasă, pieptul și sapa late și puternice, iar picioarele subțiri și vânjoase cu copite mici.

Scaunul șeii, de fildeș săpat, acoperit cu o perină de iuft roș, era așezat pe o arșea de postav roș, împodobită, de jur împrejur, cu ceapraz lat de fir de aur, iar popii, căpețala și frâul de piele roșie erau acoperite cu cuie și flori de fir.

Nu se vedea asupra lui altă armă decât, la șoldul stâng, un paloș atârnat de o curea prinsă sub chimir și trecând, sub mintean, pe umărul drept.

Călărețul când se văzu aproape de cele de întâi case, cârni la stânga, pe cărare, schimbând goana calului în umblet.

Înconjurând astfel, aproape tot satul, ajunse în curând la piciorul unei mici ridicături de pământ, sădită cu vie și cu pomi și împrejmuită cu un gard de nuiele care făcea o cotitură pe loc.

Aproape de cotitură călărețul descălecă, legă calul de o răchită la marginea cărării și cu un pas răpede dar ușor și fără a face zgomot, înconjură colțul gardului având grijă să se ție în umbra lui și, deoarece acest gard nu era înalt, să se plece ca să nu i se poată zări capul peste streșina alcătuită din vreascuri. Când ajunse lângă doi nuci crescuți unul lângă altul, ca de gemeni și lipiți de gard, auzi tușind ușor și, oprindu-se, văzu între cei doi copaci, trecând peste gardul care aicea era stricat, capul și umerile unei fete. Tânărul se opri privind-o în tăcere. Într-adevăr, era bună de privit Florica Vișin, stăpână pe a treia parte a satului Vișineștii, strănepoată de frate și moștenitoare, atât a lui Drăgan Vișin cât și a părintelui Ioasaf Vișin, starețul schitului de la Măgura, deasupra Ocnelor, stăpâni și ei amândoi peste câte o treime din Vișinești.

Dar nu era bună de privit numai fiindcă era bogată, ceea ce, cum toată lumea știe, nu strică niciodată unei fete ci, mai ales, fiindcă era de o frumuseță vestită pe amândouă malurile Prutului și primise chiar porecla de Floarea Lăpușnei. Zău, Gheorghiță al Șalgăi, căci călărețul nostru nu era altul decât tânărul și viteazul căpitan de codru, avea cu ce să-și desmierde ochii privind-o. (...)

Gheorghiță iubea pe Florica Vișin de mai bine de un an și precum am văzut, o ceruse de soție, dar fata amânase luarea unei hotărâri. Știa din capul locului că era pețită și de alți tineri cu vază și cu avere, în curând își dădu seama că pe fiecare zi se ivea câte un nou pețitor. Acest fapt, departe de a răci iubirea lui, o stârnea și mai tare, dar cu iubirea creșteau și înțepăturile. Ele deveniseră însă de nesuferit de vreo două luni, de când se întorsese de la Țarigrad, din slujba împărătească, cu o ceată de lăpușneni, Constantin Bibire. Fiul unuia din fruntașii Bâcului, numele noului venit, tânăr și frumos, era însoțit de renume mare de viteaz. Cum văzuse pe Florica se îndrăgostise într-însa și lui Gheorghiță i se păru că ea era departe de a-l privi cu răceală. Bănuielile lui crescând din zi în zi, se hotărâse să ceară Floricăi întâlnirea despre care am dat samă mai sus, cu hotărâre de a limpezi starea lucrurilor.

Cele întâmplate ar fi trebuit să-l bucure, căci ele vădeau că, dacă Florica nu era îndrăgostită într-însul, nu era îndrăgostită nici în Bibire, nici în altul și le pusese amândorura, pentru a o câștiga, aceeași îndatorire.

Dar în inima lui, ca în acea a oricărui îndrăgostit, tot mai trăia până atunce nădejdea că poate este iubit și că, în curând, Florica va fi a sa. Acuma, după cele petrecute în acea noapte, asemenea nădejde trebuie să piară. Îl mai jignea dureros faptul că Bibire era pus de Florica pe aceeași treaptă cu dânsul, lucru ce pe un îndrăgostit îl ustură totdeauna cu deosebire.

XXIV - UN SOL CARE CADE DIN COPAC

Un glas puternic care-i striga să steie trezi pe Gheorghiță din gânduri. Tânărul căpitan domoli mersul calului, strânse dârlogii și, cu mâna dreaptă pe mânerul paloșului, întrebă:

— Cine îmi aține calea?

— Oameni buni, răspunse acelaș glas.

— Niște călători rătăciți, adaose altul.

Atunce, la câțiva pași înaintea lui, la piciorul unui mic pripor, văzu la lumina lunii, stând pe loc în drumul care șerpuia între tufe, o ceată de oameni și de cai. Gheorghiță se opri și el.

— Cine sunteți, de unde veniți și unde mergeți? întrebă el.

— Eu sunt Toma Alimoș despre care trebuie să fi auzit dacă ești de pe aceste locuri, zise călătorul al cărui glas se auzise întâi. Vin de la Orheiu cu niște prieteni ai mei. Am luat-o de-a dreptul, în curmezișul văilor. De la un loc am pierdut cărarea, am rătăcit ceasuri prin codru și nu știu dacă acest drum, în care ajunsesem tocmai când te-am auzit venind, duce la satul Gradiștea, pe Galbâna, la Gheorghiță al Șalgăi, care-i căpitan de codru.

Gheorghiță, sărind jos de pe cal, se îndreptă cătră Toma Alimoș care descălecase și el în mijlocul drumului, își scoase pălăria și închinându-se îi zise:

— Jupân Toma Alimoș, mare este bucuria mea fiindu-mi dat să văd, în sfârșit, pe acel despre a cărui vitejii am tot auzit cu mirare de când eram mic copil. Drumul pe care vă aflați duce întins la Gradiștea și eu sunt Gheorghiță al Șalgăi, căpitan de Codru și sluga dumitale.

— Norocul ne-o slujit dar bine rătăcindu-ne prin codri! Mă bucur că fac cunoștința unui tânăr oștean a cărui începuturi îndreptățesc părerea că în curând ne va lăsa pe noi, bătrânii, cu mult în urmă, răspunse Toma Alimoș care se apropie de Gheorghiță și-i strânse mâna.

— Dar pe mine, mă mai cunoști? zise un glas lângă Gheorghiță.

Când acesta se întoarce, el dădu un strigăt.

— Mihu!

Și amândoi prietenii se îmbrățișară lung. S-apropiase acuma și părintele Isaia cu Stroici. Gheorghiță nu văzuse niciodată pe călugăr dar, prin credincioși de ai lui, intrase în legături cu el și era câștigat, trup și suflet, pentru mișcarea pregătită de dânsul.

Îndată ce îl zări în tovărășia lui Toma Alimoș și a lui Mihu, pricepu cine este și merse să-i sărute mâna.

Când părintele îi spuse cine este Stroici, Gheorghiță își aduse îndată aminte de dânsul. Fusese și el cu oștile leșești la împresurarea Vilăului, unde văzuse pe cneazul maramureșean și cunoștea vitejeasca lui purtare în năvala de noapte, încercată asupra taberei creștine de cătră Keistut și Olgerd.

— Oare mult mai este de aice până la Grădiște? întrebă părintele Isaia.

— În fuga mare ai ajunge în două ceasuri, zise Gheorghiță. Cu mersul obișnuit de drum ne vor trebui patru dacă nu cinci.

Călătorii se uitară unul la altul.

— Caii noștri sunt osteniți cu desăvârșire, zise Toma. Suntem pe drum de douăzeci de ceasuri; de-abia poposit-am de amiază trei ceasuri. Cred că ar trebui să le dăm puțină odihnă, măcar până la ziuă.

Cu toții se învoiră cu propunerea lui Toma și după ce Gheorghiță le arată că în capătul priporului se află o poiană cu iarbă bună, se hotărâră să poposească într-însa.

Caii fură deșăuați și priponiți în poiană, călătorii se puseră jos, la piciorul unui carpăn gros și tufos, iar slugile strânseră uscături și aprinseră repede un foc mare.

Părintele Isaia începu să povestească lui Gheorghiță cele puse la cale în călătoria lor.

Pretutindeni pe unde umblaseră până atunci fuseseră primiți și îmbrățoșați cu cea mai mare dragoste. Pretutindene găsise pe fruntașii românilor gata să deie tot ajutorul lor mișcării pusă la cale de Isaia și menită să închege țărișoarele lor răzlețe într-o domnie puternică, în stare să-i ferească de năvălirile tătarilor și de încercările celorlalți dușmani din afară. Fruntașii se legaseră prin jurământ față de ei, să le vie în ajutor cu oști, îndată ce părintele va fi dat semnul răscoalei împotriva lui Sas. Se hotărâse atât numele căpitanilor care erau să ocârmuiască aceste oști cât și locurile prin care aveau să intre în Moldova.

— Acuma, adaose părintele Isaia, veneam la Tigheciu ca să vedem ce ajutor avem de așteptat de la vitejii codreni.

— Fii încredințat, părinte, că toate puterile codrului sunt, chiar de pe acum, la poroncile cuvioșiei tale, zise Gheorghiță. Poroncește și peste trei zile vor trece Prutul șase mii de călăreți și două mii de arcași pe jos. Ei îți cer numai un lucru: să-i pui veșnic în frunte, în locul unde primejdia va fi mai mare.

— Avem de gând să ne răpezim și la vecinii și prietenii voștri, zise călugărul. Deși mai puțini la număr decât voi, ei sunt viteji de seamă și ajutorul lor nu este de lepădat. Am printre ei un prieten vechi care lucrează pentru mine; în cărțile lui îmi dă cea mai bună nădejde. Trebuie să cunoști pe Marin Bibire. O fost căpitan vestit în vremea lui: astăzi este om în vârstă. În locul lui s-o ales căpitan fiul său, Constantin, iar bătrânul și-o păstrat printre lăpușneni vaza întreagă.

Fruntea lui Gheorghiță se încreți la auzul numelui de Bibire și, cu glasul silit, zise:

— Da, îl cunosc.

— De ei am tot atât de puțină grijă ca și de voi și îmi este grabă să merg la Bârlad, urmă părintele.

— Acolo vom avea negreșit de furcă cu păcătoșii de târgoveți, întrerupse Toma Alimoș. Dar ne vom pune pe atâta ca să izbutim și, cu voia lui Dumnezeu, fiindu-ne curat cugetul și scopul sfânt, vom izbuti. Dumneta trebuie să știi dacă este adevărată vestea care ne-o ajuns în Orheiu, acum trei zile și ne-o îngrijit atâta.

— Vestea despre sosirea soliei de la Alexandru Basarab?

— Ai gâcit-o, zise părintele. Oare adevărat să fie? O sosit în Bârlad?

— Știu că acum două săptămâni era fierbere mare în Bârlad unde se aflase de venirea unei solii de la Basarab. Se făceau pregătiri pentru găzduirea solilor în casa din târg a cneazului Tărziul, noul voievod ales de bârlădeni și căpetenia potrivnicilor noștri. Se zicea chiar că Basarab trimisese acea solie în urma unor cărți primite de la Târziul și de la ai săi. Dar, în zilele din urmă, am aflat că solia lui Basarab o lăsat Bârladul deoparte și o apucat de-a lungul Dunărei, spre Cetatea Albă unde au treabă cu genovezii, și numai la întoarcere se va abate pe la Bârlad.

— Mai bine ar fi fost pentru noi dacă nu ar fi trimis Basarab nicio solie la Bârlad dar, dacă o trimis-o, ne este de folos să mai zăbovească, ca să avem vreme să lucrăm înainte de sosirea ei, zise părintele. Dar, ești încredințat că este cum ți s-o spus și că solul o plecat spre Cetatea Albă?

— Nu pot avea cea mai mică îndoială. (...)

În curând ei plecară și se îndreptară în jos spre Grădiște, în umbletul cailor. Porniseră abia de jumătate de ceas când se auzi în urma lor zgomot de fugă de cal nebună. Se opriră pe loc și, de departe, se văzu un călăreț care venea într-un vârtej de colb. Când fu aproape de ei, Gheorghiță strigă:

— Toma Făgău! Să nu se fi întâmplat ceva mamei.

Toma Făgău, căci călărețul nu era altul decât vechea noastră cunoștință de la otacul de sub Perchiu, opri pe loc calul scăldat în spumă, sări jos și alergând la Gheorghiță, îi zise:

— Căpitane, de ieri de amiază te caut. Te-am urmărit pe la Tigheciu, pe la Vișinești, pe la Lăpușna; toată noaptea am fost călare.

— Dar ce este? Mama?

— Sănătoasă și voinică cu voia lui Dumnezeu. O plecat ieri, de amiază, cu toți flăcăii noștri și cu oameni din Gâncești, Gura Galbână și toate satele megieșe, peste tot ca la vreo mie de suliți, în urmărirea unei trâmbe de tătari venind despre Prut și care o ridicat turmele ce pășteau la Valea Adâncă, măcelărind aproape toți păzitorii; numai vreo câțiva au putut să scape răniți. Pe mine m-o trimis la Tigheciu cu poroncă să te caut și să dau de știre căpitanului Băncilă să-i vie și el în ajutor. Pe Petrea Mănăilă l-o trimes la Lăpușna, după lăpușneni; m-am întâlnit cu el astă noapte; acuma trebuie să fi plecat din Lăpușna, în ajutorul jupânesei, căpitanul Constantin Bibire, cu cinci sute de suliți.

— Tătarii erau mulți?

— După cât am putut înțelege, trebuie să fi fost mai multe mii. Dar, cum ți-am zis, acei din păzitorii noștri care au scăpat acasă sunt mai toți răniți și zăpăciți rău, nu-i prea poți înțelege.

— Boieri, zise Gheorghiță cătră tovarășii lui, vestea care am primit-o mă silește să mă grăbesc să ajung acasă. Domniile voastre n-aveți nevoie să vă grăbiți; voi da poronci pentru ca să fiți bine ospătați, și cu aceste cuvinte dădu pinteni calului.

Dar tovarășii lui strigară într-un glas:

— Nu ne despărțim de dumneata, unde vei merge vom merge, și dând la rândul lor pinteni cailor, se ținură de el.

… … …

XXVI - La Grădiște

Soarele era aproape de prânzul cel mic când ceata călătorilor noștri ajunse în fața satului Grădiște, așezat pe râpa stângă a pârâului Galbâna. Deasupra satului, în mijlocul unei ogrăzi întinse, împrejmuită cu un zid de piatră nalt de trei stânjăni și mai bine, având trei laturi încunjurate cu șanțuri adânci, iar a patra așezată deasupra unei râpi, se vedea casa lui Gheorghiță. Era o zidire pătrată, având la fiecare lăture câte un cerdac cu stâlpi de piatră.

Încă de la oareșicare depărtare de sat Gheorghiță și acei ce-l urmau ajunseseră sau întrecuseră cete de călăreți înarmați cu arcuri, suliți și paloșe. Mulți din ei purtau pe cap coifuri de chipuri deosebite: unii erau îmbrăcați în cămeși de zale, alții aveau pieptul și brațele apărate prin platoșe de oțel. Printre dânșii erau și arcași pedeștri, dar în număr mic.

Erau oameni din Gura Galbenii, din Găncești și de pe hotarul Bâcului, care rămăseseră în urmă dintr-un prilej sau altul și care se grăbeau acuma să ajungă cât mai curând la Grădiște, îndată ce recunoșteau pe Gheorghiță, dădeau pinteni cailor pentru a-l urma cât mai de aproape. Astfel, când după ce străbătu satul, tânărul căpitan de codru ajunse la podul ridicător de la poarta curții sale, își opri calul și se uită în urmă, se văzu urmat de o ceată numărând mai multe sute de oșteni.

Podul fu lăsat în jos, greaua ușă de stejar, căptușită întreagă cu platoșe de fier și legată cu drugi groși, se deschise și călătorii intrară într-o ogradă mare cât un câmp care era plină de oameni înarmați și de cai.

Unii adăpau caii, alții le spânzurau în cap traistele cu grăunțe; unii din ei curățau și ascuțeau armele, alții îmbucau câte ceva din glugele cu merinde iar cea mai mare parte alcătuia cercuri și se sfătuia. Acești codreni aveau înfățoșarea unui neam de oameni voinici, nalți, spătoși, vânjoși, bine hrăniți și bine îmbrăcați, iar fețele lor pârlite de soare, privirea lor mândră și hotărâtă arătau îndestul că erau deprinși să înfrunte primejdia.

Cum zăriră pe căpitanul lor, scoaseră niște chiote de bucurie care făcură să răsune văile și codri de pe împrejur.

Cea dintâi grijă a lui Gheorghiță, îndată ce se dădu jos de pe cal, fu de a cere unei slugi cu barba albă, dar încă verde, care-i ieșise înainte la scară, dacă au primit vești de la jupâneasa.

— Până acuma nu știm nimica de la jupâneasa, căpitane. I-am trimis în cursul serii și a nopții vreo patru, cinci sute de ostași sosiți aice după plecarea dumisale și am mai aflat de la Tigheciu că căpitanul Băncilă trebuia să plece astăzi, înainte de revărsatul zorilor, cu vreo două mii de oșteni. Despre tatari am aflat vești de la alt păzitor al nostru, care o căzut aice tocmai pe la miezul nopții și ne spune că sunt peste zece mii, sub steagurile lui Kara-Katuș, mârzacul cel vestit.

— Dar n-ați putut să opriți pe mama de la un pas atât de primejdios? Aș fi crezut, Axinte, că pot să am mai multă încredere în tine.

— Căpitane, atât eu cât și ceilalți câți îți mâncăm pânea, am făcut tot ce ne-o stat în putință spre a îndupleca pe jupâneasă să nu plece împotriva păgânilor. Am îngenunchiat cu toții înaintea ei și am rugat-o cu lacrimi să ne lase pe noi să întoarcem paguba. I-am arătat că sunt destui viteji pentru a da păgânilor o pedeapsă strașnică, i-am spus că pasul care-l face are să te mâhnească și că ai să ne ții de rău că n-am oprit-o. Jupâneasa de fel nu ne-o ascultat: ba cu mare greu am făcut-o să aștepte sosirea oștenilor din satele învecinate. Voia să plece înainte numai cu slugile dumitale, pentru a prinde cât mai curând limbă cu tătarii, zicând că nu se va lăsa în luptă cu ei până ce nu vor sosi ajutoarele.

— Și mama are numai o mie de suliți cu dânsa? zise Gheorghiță, a cărui față arăta acuma o îngrijire vădită.

— Până acuma, cu câți i-am trimes de aice și câți au mai ajuns negreșit, porniți din alte părți, trebuie să fie încunjurată de două mii de oșteni dacă nu mai bine.

Sosiseră acuma și descălecaseră toți călătorii; Gheorghiță, văzându-i zise cătră Toma Alimoș:

— Mă iertați boieri, că întâia mea grijă o fost pentru mama și nu pentru dumneavoastră. Iată vechea mea slugă, Axinte, are să vă poarte de grijă ca să nu lipsească nimica celor ce se vor simți prea obosiți pentru a mă însoți în ajutorul mamei...

Iar ei într-un glas întrerupseră:

— Mergem cu dumneta!

— Cum, zice Gheorghiță părintelui Isaia, și cuvioșia ta vrei să mergi la războiu?

— Nu mă despart de tovarășii mei, răspunse călugărul, evanghelia ne învață că acolo unde este turma trebuie să fie și păstorul.

— Vă mulțămesc din inimă, zise Gheorghiță; rugăciunile unui cuvios ca părintele și paloșele unor viteji vestiți ca boierii care îl însoțesc nu pot decât să ne fie de folos neprețuit. (...)

Pe când călătorii urmau vechea slugă în casă, Gheorghiță, fără a pierde vreme, adună împrejurul său căpeteniile oștenilor care umpleau ograda spre a-și da samă amănunțită de numărul de oameni ce avea sub mână. De la cei doi cneji și zece hotnogi față, află că erau adunați aproape opt sute de călăreți și vreo sută și mai bine de arcași pedeștri. Apoi puse de se aduse înaintea lui pe păzitorul de vite, despre sosirea căruia în cursul nopții îi vorbise Axinte și începu să-l cerceteze.

Din spusele lui reieșea că tătarii, după ce trecuseră Nistrul, o luaseră răpede de-a lungul Dunărei, unde prădaseră satele, trecuseră Prutul, prădaseră pe Covurlui și, dintr-o pricină sau din alta, se întorseseră răpede spre Nistru, dând peste cirezile de vite ale codrenilor care pășteau fără grijă pe întinsele pășuni din pustietatea ce se întindea între Codru și Dunăre. Acest păzitor nu era cu vitele ci venea la ele când tătarii le răpise. Avusese norocul să se poată ascunde, cu cal cu tot, într-o stufărie de unde privise, trecând înaintea ochilor lui, întreaga tătărime, cu pradă cu tot.

După dânsul, numărul păgânilor trecea cu mult peste zece mii de călăreți și se vedea că omul nerănit, nefugărit, nespăriet și foarte deștept de feliul lui, vorbea curatul adevăr.

Gheorghiță, din ce în ce mai îngrijat pentru maică-sa, care-i era mai scumpă decât orice, poronci ca toată lumea să fie gata de pornire peste o jumătate de ceas, se duse la grajduri ca să aleagă caii trebuitori pentru oaspeți și apoi se întoarse la ei.(...)

XXVII - Șalga

Jupâneasa Șalga, zise el după ce tuși, este fiica cneazului Degeratu de la Degerați, pe Nistru, lângă Soroca. Cneazul Degeratu era viteaz, bun om cuminte, mulți ani căpitan ot Soroca și cuprins foarte, dar zgârcit, îndărătnic și neîndurat.

El avea trei fii, toți viteji de soi și o fată, cneghina Șalga. Ce să vă spun, boieri dumneavoastră, multe femei frumoase sunt în țările noastre, în multe țări străine oștit-am și multe femei văzut-am, dar niciodată n-o fost dat ochilor mei să privească frumuseță ca a jupânesei Șalga!

Frații ei slujau în oștile leșești și cel mai mare, Andrei, era cât pe ce să piară, noaptea, într-o cursă: fusese scăpat de moarte numai prin ajutorul unui prieten al său, viteaz leah de neam mare.

Andrei Degeratu își împlinise sorocul său de slujbă și era de doi ani acasă, la tată-său, când leahul care-l scăpase de moarte, venindu-i dor de el, sosi la Degerați ca să-l vadă.

Andrei și cu tatăl său îl primiră cu mare cinste, căci, precum v-am spus, pe lângă prietenia ce o arătase lui Andrei Degeratu, el era om de neam mare, înrudit prin mamă cu craiul leșilor și peste samă de bogat. Dacă nu mă înșel, numele lui era Osolinski.

Îndată ce Osolinski văzu pe Șalga, se îndrăgosti nebun de dânsa; nu trecuse nici săptămâna de la sosirea lui la Degerați și iată că o ceruse de soție lui Degeratu și încă cu rugăminte mare. Cneazul se bucură tare de astfel de ginere neașteptat, mai ales că leahul îi spusese că Șalga fiind comoară neprețuită, nu-i mai cere niciun ban de zestre.

Cu vreo două săptămâni înainte de sosirea lui Osolinski, fusese adus la Degerați, rănit într-o luptă peste Nistru cu tătarii, cneazul Voicu de la Grădiște, tatăl căpitanului Gheorghiță. El atunce nu era încă căpitan de Codru, dar era cunoscut ca viteaz bun și căpătase rana urmărind pe niște tătari care se încercase să prade poalele Codrului despre Bâcu. Fusese bine primit în casa lui Degeratu din pricina prieteniei și a frăției de cruce care legase odinioară pe Degeratu cu căpitanul Preda, tatăl lui Voicu.

Voicu, care avea numai douăzeci și patru de ani, era om vestit de frumos: chipul lui tulbura somnul tuturor fetelor și a multor neveste dintre Nistru și Prut și chiar de mai departe. Dar dulcele lor zâmbete și privirile lor galeșe și desmierdătoare îl lăsau cu totul nesimțitor. El avea două ibovnice care, pe rând, îl stăpâneau cu desăvârșire: războiul și vânatul.

Însă cum văzu pe cneghina Șalga, lucrurile se schimbară; ochii ei negri îi cuceriră cu desăvârșire de la întâia privire. Fie îngrijirea bună, fie puterea iubirei, deși rănile lui erau departe de a fi ușoare, cneazul Voicu era în picioare după zece zile și-și lua ziua bună după două săptămâni, adică chiar în ziua în care sosise Osolinski. Dar el părăsea Degerații numai după ce izbutise să capete de la cneghina Șalga, în seara din ajunul plecării sale, în livada de deasupra Nistrului, făgăduința că-i va fi soție. Făgăduința fusese dată fără greutate căci puținele ceasuri care le petrecuse împreună ajunsese ca s-o facă și pe dânsa să-l iubească la nebunie.

Prin urmare vă puteți închipui cu ce simțiri o aflat cneghina Șalga vestea neașteptată că Osolinski o cere de soție.

Cneazul care-i împărtăși singur această veste, căci soția lui murise de mult, se aștepta ca Șalga s-o primească cu mare bucurie. Care nu i-o fost însă mirarea când o văzut pe fiică-sa îngălbenindu-se, cuprinsă de un tremur și izbucnind în hohote de plâns. Crezu dintâi că bucuria o aduce în asemenea stare, dar această închipuire o fost răpede împrăștietă căci fata, izbutind să-și mai stăpânească scârba, îi hotărî că niciodată nu va fi soția lui Osolinski. Iar la toate întrebările cneazului asupra pricinii unei hotărâri atât de neașteptate, ea rămânea mută.

În zadar îi arătă bătrânul că Osolinski este un pețitor cum ea nici nu-l putea visa, că are o stare strălucită, că este unul din cei mai cu vază boieri ai Țărei Leșești, că să înrudește chiar cu craiul și că luând-o de soție are să facă dintr-însa fată crescută la țară, una din podoabele falnicei curți leșești. La toate câte-i spunea cneazul, Șalga se mulțămea să răspundă: nu pot.

Bătrânul Degeratu, zgârcit și neînduplecat, nu era om să scape din mână un ginere ca Osolinski pentru toana sucită a unei fete, cum zicea el, mai ales când acel ginere nu-i cerea nici măcar un ban zestre. El hotărî Șalgăi că voința lui s-o deie lui Osolinski este nestrămutată, că logodna se va face în aceeași seară, iar nunta peste o lună, având Osolinski nevoie să se întoarcă acasă pentru a pune la cale cele trebuitoare și a-și aduna rudele și prietenii ce voia să-i aibe de față la nunta lui. Cneazul ieși din odaia fetei poroncindu-i să se gătească pentru logodnă.

Sosi ceasul mesei, toți oaspeții erau adunați, când o slujnică veni să vestească pe Degeratu că cneghinei venindu-i rău, s-o pus în pat și nu poate veni la masă. Cneazul, supărat, se răpezi până la dânsa ca s-o silească să vie, dar o găsi culcată și în prada unei astfel de fierbințeli încât nu avu ce să mai spuie. Se întoarse la oaspeți și liniști pe Osolinski zicându-i că Șalga, zdruncinată de fericirea neașteptată de care avea parte, o fost cuprinsă de friguri și silită să se culce dar că, a doua zi, îi va fi negreșit bine. Se puseră deci la masă fără de dânsa.

Dar, pe când Degeratu și Osolinski mâncau și beau fără poftă, un călăreț sprinten, călare pe un fugar de soi, pleca din Degerați spre Grădiște. Era un flăcău din sat, îndrăgostit până în cap cu Ioana, cea mai frumoasă din slujnicele Șalgăi. El merse toată noaptea pe poteci necunoscute obștii și, a doua zi, pe la toacă, calul lui acoperit de spumă, cădea mort la scara curții lui Voicu, iar călărețul cerea să fie adus de sârg înaintea cneazului.

Nu se știe ce vorbiră împreună, dar nu trecuse ceasul de la sosirea flăcăului și iată-l că pleca de iznoavă, călare pe cel mai iute din caii Voicului, cu punga plină de zloți și traista ticsită de merinde alese. A doua zi, de amiază, flăcăul fu văzut vorbind cu Ioana la gardul curții lui Degeratu. Nu se știe ce au vorbit, dar nu trecu nici jumătate de ceas și cneghina Șalga care nu părăsise patul de două zile, trimise răspuns cneazului că se simte mai bine și are de gând să se scoale.

Ea făcu chiar mai mult, căci primi să vadă pe Osolinski și când acesta îi arătă iubirea lui și îi ceru să-i fie soție, Șalga răspunse că de vreme ce tatăl ei a dat-o lui Osolinski, ea, ca fiică ascultătoare, nu poate decât să se închine înaintea voinței lui. Dar când Osolinski o întrebă dacă această supunere a ei către voința părintească îi este cu voie, ea îi răspunse zâmbind:

— Mulțămește-te deocamdată cu atâta.

Leahul avu nebunia să se încreadă și a doua zi plecă înspre țara lui. În răstimpul de șase săptămâni care o despărțea de ziua nunții Șalga se arătă liniștită și cneazul Degeratu își frecă mâinile când gândea la viitorul strălucit ce se pregătea pentru fiică-sa, dar mai ales când își aducea aminte de sacii de zloți pregătiți pentru zestrea Șalgei, care puteau acuma să-și urmeze somnul în lăzile cele ferecate din tainiță.

Oamenii din sat însă nu înțelegeau pentru ce Sandu al Măriuței, flăcăul cel mai mândru din sat era acum vecinic pe drumuri și totdeauna s-întorcea pe alt cal decât pe acel care-l încăleca la plecare. Se văzură chiar bătrâni și mai ales bătrâne clătinând din cap și dând a înțelege că Sandu poate că s-o apucat de negustorie necinstită și că s-ar putea prea bine ca caii să nu fi fost dobândiți în chip cinstit. Cine știe dacă Sandu n-ar fi dat peste vreo supărare cu vornicul satului din pricina acestor cai, dacă întoarcerea lui Osolinski cu o ceată mare de prieteni și de slugi, de cai și de care, nu ar fi dat alte prilejuri de vorbă bătrânilor și mai ales bătrânelor din Degerați.

Drept să spun, n-am văzut de atunce asemenea adunătură de bogății. Când intrai în curtea lui Degeratu, mătăsurile, aurul, argintul și pietrele scumpe care acopereau oamenii și caii tovarășilor lui Osolinski îți luau ochii. Slugile din casă povesteau că darurile aduse de leah logodnicei sale umpleau două odăi și că atât de strălucitoare erau pietrele care le acopereau, încât noaptea luminau singure acele odăi. Șalga primise pe viitorul ei soț, pe rudele și prietenii lui fără a arăta vreo bucurie deosebită, dar cu liniște și cuviință. Oamenii băgară de samă încă, că ea căuta, pe cât îi era cu putință, să înlăture prilejurile de a se găsi singură cu mirele.

Degeratu poftise la nuntă nu numai pe toată boierimea de la Nistru și de la Prut, dar încă mulți cneji și viteji de peste Prut. Era poftit și Voicu, despre a cărui legături de dragoste Degeratu nu avea nici cea mai mică bănuială. Voicu însă nu sosi decât în dimineața nunții, după ce popăsise toată noaptea la un sat apropiet. Cu dânsul mai erau câțiva cneji, tot tineri ca și el, vreo douăzeci de oșteni care se țineau de casa lui, printre care mă aflam și eu și o ceată destul de însemnată de slugi, tot alese, una și una: oameni vânjoși, colțoși, gata să se vâre în foc numai pentru a avea pe urmă plăcerea să se lupte spre a ieși dintr-însul.

Când încălecasem de dimineață, Voicu ne strânsese pe toți; boieri, oșteni și slugi împrejurul lui, ne cinstise cu vin vechi de la bunicul său, ne spusese că este hotărât să fure pe cneghina Șalga înainte de intrarea nunții în biserică și ne ceruse ajutorul nostru. I-l făgăduirăm într-un glas. Cei mulți din noi nu avuseseră de mult prilej să scoată paloșul din teacă și ne părea că ne amorțesc brațele. Apoi ne sfătuirăm pe scurt asupra chipului și a mijloacelor acestei răpiri; Voicu arătă fiecăruia partea ce trebuia s-o îndeplinească.

Când intrarăm în curtea lui Degeratu, o găsirăm ticsită de oameni și de cai. Cneazul, cu Șalga și cu Osolinski, erau în cerdac, încunjurați de oaspeții cei mai de samă, iar ceilalți umpleau odăile casei și se țineau pe afară, împrejurul cerdacului.

Șalga era gătită ca mireasă cu beteală în cap.

Degeratu veni cu brațele întinse către noi.

— Bun sosit, boieri! zise cnejilor, strângându-le mâna, bun sosit, vitejilor! adaose el întorcându-se cătră noi.

Apoi, băgând de samă că suntem cu toții încinși cu paloșele și că slugile noastre sunt cu arcurile și tolbele în spinare, izbucni în râs.

— Se vede că voi, codrenii, dormiți cu armele voastre. S-o mai auzit să vie oamenii la nuntă pregătiți parcă de tătari? Ia mai lepădați acele paloșe, căci atârnă greu și are să vă fie cald tare cu ele.

— Îndată după cununie moș cneze, răspunse atunce Voicu, nu știi că așa este obiceiul la noi, în Codru, să întovărășim mireasa până la biserică cu paloșele goale.

Cneazul dădu din umere.

— Cum voiți, zise el râzând, multe obiceiuri ciudate mai aveți voi.

Șalga, când Voicu se arătă înaintea ei, îl privi drept în ochi, dar cu cea mai desăvârșită liniște și fără a arăta vreo tulburare. Cu aceeași liniște și cu un glas nemișcat răspunse ea urărilor lui de fericire.

— Sau se înșală Voicu, crezând în iubirea fetei, sau ea este într-adevăr vrednică să fie, nu căpităneasă de Codru, dar împărăteasă, îmi șopti la ureche cneazul Mitru Veveriță, vărul lui Voicu. Dar uite, adaose el, Voicu n-o dat mâna cu leahul.

Într-adevăr, când Degeratu, arătând pe Voicu lui Osolinski, îi zise:

— Cneazul Voicu de la Grădiște, un viteaz fruntaș din codrii Tigheciului, despre care ai mai auzit aice.

Osolinski întinse mâna lui Voicu, dar el, făcându-se că n-o vede, se mulțămi să se închine înaintea potrivnicului său. Osolinski se uită cam mirat, dar tocmai atunci glasul lui Degeratu se auzi zicând:

— Iată preotul catolic este gata, înveșmântat, să mergem!

Osolinski stăruise să fie cununat și de un preot de legea lui și ca această cununie să se facă înaintea acelei făcute în biserica noastră drept credincioasă.

La o mică depărtare de cerdac, în livadă, se vedea un altar și un preot catolic stând înveșmântat alăture.

Ne uitarăm uimiți unul la altul; noi știam de o singură cununie, la biserica pravoslavnică de lângă curte și eram înțeleși să furăm pe Șalga în vremea mergerii la biserică. Dar Voicu, înțelegând îndată nedumerirea noastră, șopti la urechea lui Mitru:

— Fiți gata acuma, înainte ca mireasa să ajungă la altar.

Toți codrenii ne scoborârăm din cerdac.

— Să mergem, zise Degeratu.

Atunci Osolinski, luându-și locul lângă Șalga, păși printre rândurile oaspeților urmat de Degeratu.

Când ajunseră la scară, Voicu strigă:

— Codreni, paloșele afară pentru cinstea miresei, într-o clipală scânteiau și fulgerau la soare treizeci de paloșe ascuțite, apoi ne desfăcurăm pe două rânduri, luând pe mire și pe mireasă în mijlocul nostru și-i urmarăm spre altar.

Dar, la jumătatea drumului, deodată vedem că Voicu se răpede, amețește cu o lovitură a mânerului paloșului pe Osolinski, îl trântește la pământ cu un ghiont puternic, cuprinde mireasa în brațe și dă printre noi fuga spre locul unde așteptau slugile noastre și caii rămași cu șeile pe dânșii. Noi îl urmarăm iar mulțimea nuntașilor înlemnise de mirare, și stătea nemișcată. Băieții lui Degeratul și câțiva din prietenii lui Osolinski, desmeticindu-se mai de grabă, se răpeziră spre noi, dar noi o luasem acuma bine înainte și puțin ne păsa de ei căci erau aproape toți fără arme. Grija noastră era să nu fim opriți de mulțimea slugilor și de țărănimea care umplea ograda. Băieții lui Degeratu și unii din leși începură să strige, unii românește și alții leșește, să saie lumea și să ne oprească calea. Câteva slugi leșești se puseră în mișcare pentru a ne tăie calea, dar numai mișcarea amenințătoare a paloșelor noastre ajunse pentru ca să-i ademenească a se retrage; scoaseră paloșele și slugile noastre.

De la locul în care Voicu pusese mâna pe mireasă până la cai nu erau nici trei sute de pași, astfel că încălecasem înainte ca să se fi luat vreo măsură temeinică pentru oprirea noastră.

Atunce numai, ceata nuntașilor venindu-și în fire, auzind strigătele bătrânului Degeratu care îi ruga să răzbune batjocura ce o făcusem casei lui, se hotărî să se răpadă asupra noastră. Totodată, mulți din oamenii cneazului puseră mâna pe topoare, furci și ciomege și se aruncară înainte pentru ca să ne oprească calea și să închidă poarta. Dar paloșele noastre izbutiră fără prea multă greutate să-i împrăștie și ne văzurăm în curând în afară de ograda cneazului care acuma răsuna de zbierete, de vaiete și de sudălmi: parcă ajunsese un metoh al iadului.

Cum ne văzurăm afară, începurăm a lucra cu pintenii și caii noștri zburau de ți se părea că s-au prefăcut în rândunele. Înaintea noastră era Voicu cu Șalga în brațe, și cu toată această îndoită povară, armăsarul lui cel șarg, din prăsilă împărătească, de abia atingea pământul cu copitele.

Știam bine că vom fi urmăriți, atât de obștea oaspeților datori să răzbune batjocura făcută gazdei lor, cât și de ceata rudelor și a slujilor lui Degeratu și a lui Osolinski; mai știam că numărul lor avea să fie îndoit și întreit mai mare decât al nostru. Dar pricepând că vor pierde vreme până ce vor pune șeile pe cai și se vor înarma, ne încercarăm să ne folosim de răgaz și să punem între ei și noi cât mai mult câmp se putea.

Alergam acum ca de vreun ceas; scoborâsem într-o vale strâmtă și ne urcasem pe un tapșan întins pe care se vedea, la vreo două bătăi de arc de noi, o dumbravă deasă prin care trecea un drum. Atunci auzirăm strigăte în urma noastră și văzurăm, scoborând în vale, ceata gonașilor noștri; la o bătaie de arc înaintea lor venea ca un vârtej călare pe un fugar negru, un om a cărui haine străluceau de departe în fir de aur și pietre scumpe. Era Osolinski. Voicu întorcându-se, îl zări și opri calul pe loc.

— La pas!

Domolirăm cu greu avântul cailor și ne grămădirăm împrejurul lui. Osolinski trecuse acuma peste valea cea strâmtă și nu se mai vedea căci urca suișul pe care venisem, în schimb însă se vedea întreaga ceată a urmăritorilor ajungând în vale. Erau vreo două sute și mai bine.

— Unul la patru, zise Mitru Veveriță, are să fie o luptă frumoasă, dar am avut noi parte și de mai frumoase.

Tocmai atunce se aude o trâmbiță la spatele noastre și, când ne întoarcem miirați, vedem ieșind din dumbravă, în treapădul cailor, o mândră ceată de călăreți. La cea dintâi ochire nu numai că pricep că sunt codreni, dar recunosc steagul lui Voicu. Erau cinci sute de călăreți aleși din satele lui, plecați, după cum am aflat mai târziu, în urma noastră și duși de Ionașcu Făgău, hotnogul cel vestit.

El avea poroncă de la Voicu ca în ceasul cununiei să se afle în apropiere de noi, dar fără ca Degeratul să poată bănui ceva despre ființa lor înainte de sfârșitul cununiei și, îndată ce va sosi, să sune de trei ori din trâmbiță. Făgău își chibzuise mersul de minune; venise în urma noastră, tot prin codri și prin poteci puțin umblate. Dacă împrejurarea cu cununia catolică n-ar fi silit pe Voicu să-și schimbe întreaga punere la cale, apoi hotnogul Ionașcu ar fi sosit în Degerați tocmai pe la sfârșitul cununiei, a cărui ceas se cunoștea de toți și numai la sunetul trâmbițelor ar fi încercat Voicu să răpească pe Șalga.

Ai noștri recunoscând pe hotnog, izbucniră în chiote voioase, la care oamenii lui Ionașcu răspunseră cu prisos, grăbind mersul lor spre noi.

Dar Ionașcu, îmbătrânit în lupte purtate în toate țările care ne încunjură, dă o poroncă scurtă și ceata oștenilor lui cârnește la dreapta, domolește pasul cailor, apoi se oprește cu fața la drumul pe care venisem, la cincizeci de pași de acel drum și la vreo două sute de capătul priporului care ducea la tapșan.

Iată că tocmai atuncea ajunge și Osolinski în vârful priporului. El ne zărește și, dând un strigăt sălbatec, voiește să se răpadă drept la noi, dar dă cu ochii de ceata lui Ionașcu rămasă acuma neclintită și, cu toate că recunoaște dușmani în ea, nu se întoarce, nici nu stă, numai scoate paloșul și domolește calul, urmându-și mersul spre noi.

Voicu văzând aceste, zice două cuvinte Șalgăi, descalecă, o așează bine pe cal, îi dă frâiele în mână, apoi, liniștit, se oprește în mijlocul drumului, înaintea cetei noastre.

Osolinski, ajungând în fața lui, îl recunoaște, sare de pe cal și se răpede la el, strigând în limba lui:

— Mișelule, înapoiește-mi mireasa care mi-ai furat-o.

Voicu care, ca aproape toți codrenii de samă, slujise în oștile leșești și vorbea bine leșește, îi răspunse:

— Nu eu ți-am furat mireasa ta, ci tu te-ai încercat să furi pe a mea. Șalga era logodită cu mine înainte ca tu s-o fi văzut. Întoarce-te în țara ta dacă vrei să rămâi în viață.

— Minți, strigă Osolinski, Șalga este mireasa mea.

— Spune singură a cui mireasă ești, răspunse atunce liniștit Voicu. Răspunde, Șalgo, adaose el ridicând glasul, a cui mireasă ești și a cui soție voiești să fii.

Atunce Șalga, rămasă călare înaintea noastră, răspunse cu un glas tare și hotărât:

— Sunt mireasa cneazului Voicu, pe care îl iubesc din toată puterea sufletului și care voiesc să-l ieu de soț, împărtășind cu el atât dulceața cât și amărăciunea vieței.

— Auzi! zice Voicu lui Osolinski. Închină-te înaintea voinței sale și pleacă.

— Niciodată! strigă leahul, nemaiputându-și stăpâni mânia și purtând lui Voicu o puternică lovitură de paloș.

Voicu sări sprinten în lături, scoțând totodată paloșul și punându-se în apărare, dar nu destul de răpede pentru a rămâne nevătămat: obrazul stâng îi fu atins de vârful săbiei lui Osolinski.

— Iată o lovitură pentru care mâna care o purtat-o nu va mai vedea Țara Leșească, urmă Voicu cu acelaș glas liniștit, făcându-se că voiește la rândul său să însemne obrazul potrivnicului, dar când acesta își acoperi fața cu paloșul, creazul întoarse fierul și dând cu el cum ar fi dat cu un biciu, rătează mâna cu o bucată de braț a leahului.

Leahul, galbăn ca ceara, rămase câtva în picioare, apoi, învins de durere și de slăbiciune, căci sângele curgea din brațul ciuntit mai tare decât apa dintr-un șipot de munte, se prăbuși și căzu leșinat la pământ lângă mâna care strângea încă paloșul.

Acuma ajunsese pe tapșan ceata urmăritorilor noștri și văzându-ne în fața ei, se îndreptase cu turbare spre noi. Dar atunce Ionașcu, ridicând paloșul și slobozind o poroncă, trâmbițele lui sunară și ceata întreagă se clătină și se puse în mișcare la treapăd.

La vederea acestor potrivnici, copleșindu-i de trei ori cu numărul, și amenințându-i în coastă, băieții lui Degeratu și leșii înțăpeniră frâele, se opriră pe loc și începură a se sfătui. Ionașcu opri și el pe ai săi. Atunce Voicu spuse să se lege strâns brațul drept al lui Osolinski, deasupra ciuntirii, poronci la patru slugi să-l ieie în brațe și ne rugă, pe Mitru și pe mine, să-l ducem tovarășilor săi și să le arătăm că dacă vor război, el este gata pregătit căci, pe lângă oștenii lui Ionașcu, mai are încă pe atâția care trebuiesc să sosească în curând cu alt hotnog, dar că el îl sfătuiește să se întoarcă în liniște la locurile lor. Ne-o mai însărcinat să zicem băieților lui Degeratu să nu aibă nicio grijă pentru fericirea Șalgăi căci căsătoria o va face la cea dintâi biserică ce o va găsi pe drum și că Șalga va fi fericită cu el căci ea îi este mai dragă decât lumina ochilor.

Ce să vă mai zic? Cu mare jale și cu mare mâhnire primit-au leșii și băieții lui Degeratu trupul ciuntit al lui Osolinski. Nici vorbă, ei aproape toți erau oameni viteji, dar ce era să ne facă când eram de trei ori mai mulți decât ei și așteptam încă pe atâția tovarăși în ajutor? După o scurtă sfătuire au plecat jalnic spre Degerați iar noi ne-am reluat voios drumul spre Grădiște.

În curând ne-am întâlnit cu a doua ceată de oșteni din satele lui Voicu, sub povățuirea hotnogului Pătrașcu, apoi oprindu-ne la cea dintâi biserică, s-o făcut cununia cneazului Voicu cu cneghina Șalga, nuni fiind hotnogul Ionașcu și preuteasa popei care slujea. Iar la ieșirea diin biserică, am luat pe mire și pe mireasă și i-am dus pe umere până la casa preuțească. Cum s-au așezat Voicu și cu Șalga în Grădiștea, au și venit la dânșii Ioana ce fusese slugă credincioasă a Șalgăi și Sandu, ibovnicul ei. I-au cununat cneazul și cneghina și i-au miluit cu casă bună, cu turme de vite și în mare cinste și iubire i-au ținut.

S-o aflat atunce că când Sandu o venit pentru întâiaș dată la Grădiște, de o adus cneazului veste că Degeratu voiește numaidecât să căsătorească pe fiică-sa cu Osolinski, Voicu trimesese răspuns Șalgăi: să se facă că se pleacă la voința tătâne-său și să-i trimită de două ori pe săptămână vești despre cele ce se întâmplă la Degerați; că va avea el grijă s-o scape de orice soț altul decât el; să fie fără grijă și să se încreadă în el cum se încrede și el într-însa. Și s-au încrezut unul altuia și au izbutit de s-au luat.

Și cât au trăit împreună, deplină încredere o urmat să aibă unul în altul și au fost fericiți căci nu trecuse șase luni de la nunta lor când, căzând unul din căpitanii de Codru în lupta cu tătarii, s-o ales Voicu în locul lui. Nu trecuse anul de la căsătorie și le-o hotărât Dumnezeu un băiet frumos și voinic care nu-i altul decât căpitanul Gheorghiță.

Dar dacă fericirea lor o fost nemărginită, ea n-o ținut mult, căci în al patrulea an după căsătorie, căpitanul Voicu o căzut greu rănit în luptă cu păgânii și cu mare nevoie l-au adus în viață la casa lui, la Grădiște. În zadar l-au căutat zi și noapte Șalga cu vracii cei mai vestiți din Codru și din Bârlad. În zadar s-au rugat pentru însănătoșirea lui, zi și noapte, nu numai toți preoții de pe la toate bisericile și toți călugării de pe la toate mânăstirile și schiturile, dar și poporul întreg, cu mic și cu mare, căci era om iubit și cinstit de obștea întreagă. Voința lui Dumnezeu o fost să moară plin de zile și o murit plin de ziile, în al douăzeci și optulea an al vieții.

Când o văzut că nu mai este pentru el nicio nădejde de scăpare, înainte de a-și pierde conștiința, o mulțămit Șalgăi pentru fericirea ce i-o hărăzise în scurtul răstimp al căsătoriei lor și o rugat-o că, astfel precum ea nu cruțase nimica pentru fericirea și binele lui, de acum înainte să-și puie toată silința și toată grija pentru fericirea și binele copilului lor.

— Fii liniștit, i-o răspuns ea, voi fi pentru el nu numai o mamă neadormită și iubitoare, dar voi căuta să-i fiu și o bucată de tată, ager, harnic, viteaz la trebuință.

— Am încredere, o răspuns el cu un zâmbet și acestea i-au fost cele de pe urmă cuvinte.

Și Șalga s-o ținut de cuvânt cu sfințenie. De la moartea lui Voicu ea o trăit numai pentru Gheorghiță. Mamă mai neadormită, mai cu grijă de binele copilului, mai harnică, mai pricepută n-o fost nici n-are să fie. Știam cu toții că ea este înțeleaptă și harnică, că are un suflet curat; cât trăia Voicu se făcuse vestită pentru bunătatea și milostenia ei. Ea o dovedit în curând că pe lângă însușirile femeii alese, în sufletul ei este loc și pentru acele care împodobesc pe bărbatul de frunte. Folosindu-se de faptul că o oaste mare de codreni plecase în leafă în slujba împărătească, o ceată de tătari pustii poalele Codrului și ridică, între altele, aproape toate cirezile lui Gheorghiță.

Șalga, știind că nu are de la cine cere ajutor, o încălecat singură, o strâns oamenii din satele lui Voicu și pe acei rămași de prin cele din vecinătate, s-o pus în urmărirea păgânilor, i-o ajuns le-o dat război mare. Mă aflam și eu cu dânsa și parc’o văd și astăzi, călare pe un cal murg, încinsă cu paloșul cu care Voicu rătezase mâna lui Osolinski, cu pălărie neagră peste ștergarul alb, de o frumuseță uimitoare, dând năvală în fruntea noastră. Biruința ei o fost desăvârșită, toată paguba întoarsă: două mii de leșuri tătărești acopereau câmpul de luptă și printre ele, acel al marzacului, Demir Han, cu capul rătezat de paloșul Șalgăi. Noi, oșteni desăvârșiți, rămăsesem uimiți de chipul cum această femeie, care până atunce învârtise numai acul și fusul, știa să mânuiască sabia.

De atunce și până ce o ajuns Gheorghiță în vârstă de a ieși singur la harță, n-o fost an în care să nu mai fi avut Șalga prilej să-și arăte vitejia și iscusința în meșteșugul războiului. Puțini din noi sunt a căror brațe au răpus atâția păgâni. Tătarii se îngălbeneau numai la auzul numelui ei.

Era neadormită în toate. Vreo doi vecini lacomi dar puternici încercară să știrbească hotarele unor sate ale fiului său, crezând că-și vor putea împlini cu ușurință scopurile față cu o femeie și cu un copil, dar s-au înșelat amar. Șalga nu s-a odihnit până ce, nu numai i-o silit să-i deie înapoi tot ce răpise pe nedrept, dar i-o mai făcut și de rușine în fața tuturor cnejilor din Codru adunați în Tigheciu, silindu-i chiar să se ducă din țară pentru câtăva vreme.

Când o murit tatăl Șalgăi, bătrânul Degeratu, fiii lui s-au ispitit s-apuce toată averea, zicând că surorii lor nu i se cuvine nimica fiindcă fugise din casa părintească. Dar Șalga s-o dus numaidecât la Soroca și, ce-o făcut ce-o dres, și-o luat partea întreagă. Și doară nu-i lacomă de avere: femeie mai darnică nu este, dar spunea că ceea ce i se cuvenea de la tatăl său trebuie să meargă lui Gheorghiță și nu voiește ca moștenirea acestuia să fie știrbită măcar cu un ban.

Hotnogul Vlad mai știa multe amănunțimi despre Șalga și le povesti tovarășilor pe lângă care se mai alăturase, încă de la începutul povestirii, Mihu și cu Ștefan.

XXVIII - Spre Nistru

Pe la toacă Gheorghiță dădu poruncă de oprire lângă un iaz, spre a odihni și a adăpa caii. Oștenii de-abia avuseseră vreme să descalece și să desprindă chingile șeilor când, în mâna dreaptă, se văzu un nor de colb și în curând se zăriră strălucind coifuri și arme ce veneau despre Tigheciu. Ei din partea lor văzuseră cetele lui Gheorghiță și le recunoscuseră, căci se auziră sunete de trâmbițe și chiote voioase.

— Oare cine să fie? întrebă Gheorghiță pe Oprea Corobană. Aș crede că-i căpitanul Băncilă, dar după cele ce-mi zicea Axinte, Băncilă trebuie să fie înaintea noastră.

— Poate că s-a fi întârziet, zise Oprea, ei vin de la Tigheciu și nu pot fi decât codrenii noștri, sub povățuirea lui Băncilă.

— Sunt și lăpușneni printre ei, strigă atunci tânărul cneaz Maxim, care era vestit pentru vederea lui, văd mintene și nădragi roșii. Este o oaste întreagă. Dar iată doi călăreți care se răpăd spre noi în fugă.

Și într-adevăr se vedeau doi oșteni gonind spre ceata lui Gheorghiță.

— Savin Băncilă, fiul căpitanului și Iehim Clopoțel, din Lăpușna, strigă Maxim când călăreții fură mai aproape.

Călăreții fură în curând în mijlocul lor și, sărind de pe cai, salutară pe Gheorghiță cu câte un:

— Să trăiești căpitane!

— Să trăiți și voi! Dar cu cine sunteți, întrebă Gheorghiță.

— Cu tata care aduce două mii două sute de călăreți și cu căpitanul Constantin Bibire din Lăpușna, care are cu el șase sute de lăpușneni aleși.

— Vă credeam înaintea noastră; mi se spusese că aveți să plecați de cu ziuă.

— Da, trebuia să plecăm de cu ziua, dar oamenii fiind vestiți ieri târziu, au tot curs necontenit în cete mici. Azi dimineață, când tata s-o sculat, nu se adunase nicio mie de suliți. De-abia pe la prânzul cel mic am putut pleca. Și încă tot o mai rămas mulți să vie în urmă.

Când sosi căpitanul Băncilă, un bărbat chipeș și voinic, încă în toată puterea, Gheorghiță se grăbi să-i iasă înainte.

— Să trăiești, moș căpitane.

— Să trăiești, nepoate, răspunse Băncilă, descălecând și strângându-i mina. Ce veste de la jupâneasa?

— Până acuma niciuna. Drept să spun foarte sunt îngrijat.

— Strânge-ți grija în chimir, răspunse Băncilă râzând. Dumneata n-ai purtat ca mine zece astfel de războaie împreună cu jupâneasa. Pre cât e de vitează, tot pre atâta este pricepută și cuminte. De ai cunoaște-o bine, nu ai avea nicio grijă.

Acuma se apropia de el Constantin Bibire, cam cu sfială, din pricina sfadei lor din ajun. Dar Gheorghiță păși răpede către el și-i întinse mâna zicând:

— Bun sosit, frate căpitane. Mulțămesc pentru grabnicul ajutor și în izbândă de care vom avea parte, doresc ca dumneata și vitejii care te însoțesc să aveți partea cea mai mare.

— Urarea dumitale este urare de viteaz adevărat, răspunse Bibire apucând mâna întinsă și strângând-o cu căldură, în lupta care avem s-o purtăm, locul de frunte poate fi numai al dumitale.

Gheorghiță era să răspundă, când se auziră izbucnind strigăte de bucurie.

Cnejii și hotnogii codreni recunoscuseră pe Toma Alimoș, sub ale cărui poronci luaseră parte la numeroase războaie și arătau astfel bucuria ce o simțeau văzându-se încă o dată strânși împrejurul încercatului voievod.

— Moș căpitane, zise Gheorghiță lui Băncilă după oareșicare curgere de vreme, caii mei sunt odihniți și au fost adăpați; după cât aud, dumneavoastră mai dinioarea făcurăți popas, nu crezi că ar fi nemerit să ne dai por-oncă de pornire?

— Și oare de ce, nepoate, să dau poruncă tocmai eu, întrebă Băncilă.

— Dar mi se pare că suntem numai doi căpitani, dumneta și eu, și dumneta ești de două ori mai bătrân decât mine.

— Oi fi, oi fi, nepoate, răspunse Băncilă, deși îmi pare rău și m-aș mulțămi bucuros să fiu eu cel mai tânăr. Dar cred, când avem cinstea să numărăm printre ai noștri pe un voinic și un voievod încercat ca Toma Alimoș, că nu putem face altfel decât să-l rugăm să primească el povățuirea peste noi.

— Ai dreptate, moșule, zise Gheorghiță bucuros, dar dumneta să-i faci cererea.

Băncilă, după ce luă și părerea lui Bibire, care primi cu bucurie, se apropie de Toma Alimoș și, cu pălăria scoasă, îl rugă în numele tuturor oștenilor strânși împrejurul lor să primească să le fie voievod și să-i ducă la izbândă sub povățuirea lui.

Toma Alimoș, măgulit de încrederea ce i se arăta, primi cu bucurie și după o scurtă consfătuire dădu poronca de plecare.

În tot timpul opririi lor pe malul acelui iaz sosiseră necontenit, despre Tigheciu cât și despre Grădiște, oșteni care întârziind din deosebite împrejurări, nu putuseră pleca odată cu dânșii. Astfel că, la plecare, oastea adunată sub poroncile lui Toma Alimoș număra peste patru mii de călăreți și vreo patru sute de arcași pedeștri care știuseră să se ție la o scurtă depărtare în urma celor dintâi.

Caii călăreților erau aproape toți de soi, bine hrăniți și bine îngrijiți. Oștenii purtau, unii, coif de oțel, dar cei mulți pălării de pâslă neagră, mintene cu mâneci și nădragi largi de aba albastră, cusută cu flori roșii, albe și galbene la codreni; iar de aba roșie, cusută cu flori albastre, albe și galbene la lăpușneni. Puțini din ei purtau cămeși de zale sau platoșe de oțel pe piept. Erau încălțați cu ciubote având turetcile suflecate, acele ale oștenilor de rând fiind de piele obișnuită, neagră, pe când acele purtate de căpetenii erau de iuft roș sau galben. Asemene, toți purtau chimire largi, împodobite unele cu cuie și flori de alamă, altele cu flori și cuie de argint sau chiar de aur. Cuie de același fel împodobeau curelele de la care atârnau paloșele, căpețelele, dârlogii și popii șeilor.

Pe lângă paloșe aveau ca arme suliți lungi, în trei muchii, cu coada de lemn văpsit, atârnată de umăr printr-o curea bătută de mijlocul cozii, a cărui capăt de dinapoi intra într-o verigă de piele înțăpenită de scară, arcuri în tocuri de piele, purtate sau prinse, împreună cu tolba de săgeți, de capătul de dinapoi al scaunului șeii, buzdugane, baltage și ghioage năstrujite prinse de oblânc.

Printre codreni se vedeau atât oameni trecuți de șasezeci de ani, cât și băieți de-abia ieșiți din copilărie, pe când lăpușnenii erau numai oameni aleși între douăzeci și treizeci de ani. Când oastea se clăti spre plecare, se văzură ieșind dintr-însa, în urma poroncilor date de Toma Alimoș, două străji de câte cincizeci de oameni, dusă fiecare de un hotnog destoinic. Aceste străji o apucară în treapădul cel mare pe câmpia nemărginită, una în dreapta și cealaltă în stânga grosului care urma la umbletul obișnuit. Patru ceasuri pline își urmară mersul spre Nistru, oprindu-se prea puțin în două locuri pentru a mai lăsa caii să răsufle. Soarele era aproape de asfințit când se văzu venind un călăreț.

— Străjile au dat de dușman sau este vreun oștean trimis cu vești de la mama, zise Gheorghiță, care, împreună cu Mihu, mergea în urma lui Alimoș. Și, nemaiputându-și stăpâni nerăbdarea și grija, dădu pinteni calului și se repezi spre acel care venea.

Recunoscu de departe pe un flăcău din Grădiște, și-i strigă:

— Ce veste de la mama, Ioniță?

— Mila domnului, jupâneasa este teafără, zise flăcăul oprindu-și calul; tătarii au împresurat-o pe un tăpșan încunjurat de bălți la vreo zece bătăi de arc de Nistru. Se poate ajunge la acel tăpșan numai pe o cărare unde doi cai de-abia au loc și care necontenit șerpuiește între păreții de stuf, de aceea mi-o fost ușor să ies singur de acolo. Am ajuns aproape de ei fără ca să mă vadă, iar când m-au zărit, am scăpat printre dânșii fără multă greutate. Au tras cu arcul după mine dar fără a mă nemeri, nici pe mine nici pe calul meu. De dat năvală asupra tăpșanului nici gând nu este pentru ei. Numai cu de-ale mâncării o duce jupâneasa cam greu. Apă este destulă, dar cam proastă, iar iarbă pentru cai am avut până acuma, căci tapșanul este întins.

— Dar săgețile păgânilor nu ajung ele oare pe ai noștri? întrebă Gheorghiță întorcându-și capul și îndreptându-se spre Toma Alimoș.

— Doamne ferește, bălțile au o lungime de cel puțin patru bătăi de arc, răspunse Ioniță. De ar fi merinde, ar putea rămânea jupâneasa în liniște acolo și până la anul.

— Ai întâlnit străjile noastre?

— Da, ele se află acum la vreo douăzeci de bătăi de arc. Au popăsit lângă un rediu și ni s-o părut că fac pregătiri de otac.

Ajungând lângă Toma Alimoș, se opriră cu toții și Ioniță puse și pe voievod în cunoștința celor povestite lui Gheorghiță.

— Cam câți tătari rămas-au dincolo de Nistru? întrebă Toma.

— N-o trecut niciun tătar dincolo de Nistru, răspunse flăcăul, toți sunt de astă parte a apei și au cu dânșii toate cârdurile de vite răpite de ei. De pe tăpșanul nostru le vedem bine; moș Stanciu Herghelegiu făcea azi dimineață socoteală că trebuie să fie peste douăzeci de mii de capete de vite mari numai.

— Dar de ce nu au trecut dincolo?

— Când au ajuns la Nistru, au văzut că apa o venit mare de tot, pesemne în urma unor ploi cumplite, căzute departe în sus, pe la obârșia ei. Dincolo se vede altă tabără mare de păgâni.

— Cam câți să fie? mai întrebă Alimoș.

— Cel puțin douăsprezece mii de partea asta, răspunse flăcăul și tot atâția dincolo de Nistru. Acei din partea asta sunt împărțiți în două cete: una mică, ca o treime din numărul lor, păzește vitele, iar rămășița păzește pe jupâneasa.

— Departe sunt vitele de locul în care se află jupâneasa?

— Vitele pasc chiar pe malul Nistrului, pe o întindere care cu greu ai putea-o înconjura într-un ceas, călare pe un umblător bun. Tăpșanul pe care se află jupâneasa poate să fie la douăzeci de bătăi de arc de capătul de la deal a locului unde pasc vitele. Tătarii care păzesc vitele fac cerc împrejurul lor, acei care păzesc pe jupâneasă stau tăbărâți grămadă.

— Cum o ajuns jupâneasa pe acel tăpșan?

— Am dat de tătari înainte ca ei să ajungă la Nistru, astăzi în zori de ziuă. Ei atunce încă nu știau că apa venise mare și că nu vor putea trece; singura lor grijă era să vadă cârdurile de vite pe celalt mal. Deci, pe de o parte au grăbit mersul lor și acel al cirezilor, iar pe de alta au trimis împotriva noastră vreo patru mii de-ai lor ca să ne ție pe loc. Ne-am hărțuit cu ei ca vreo două ceasuri: când îi alungam noi pe ei, când ei pe noi. Dar jupâneasa pricepuse scopul lor și voia cu orice preț să-i ție pe loc cu vitele să nu le îngăduie trecerea până la sosirea ajutoarelor. Cu mare meșteșug, despărțindu-ne în trei cete, am izbutit să zăpăcim pe tătarii care ne stăteau împotrivă și, lunecând ca șopârla printre păgâni, să ajungem aproape de grosul lor, lângă Nistru. Cum ne-am apropiet de apă, am văzut de departe că o venit mare de tot și că până în două sau trei zile n-ar fi cu putință s-o treacă tătarii. Jupâneasa cunoștea bine locul și, aducându-și aminte de tapșanul încunjurat de bălți, iar ne-o despărțit în trei cete și cu ele s-o hotărât să-l apuce și să-l ție până la sosirea dumitale. S-o prefăcut că vrea să tăbărască asupra păgânilor, când într-un loc când în altul. Când i-o văzut bine încurcați și înșelați, o strâns răpede cetele împreună și s-o răpezit de-am apucat capătul drumului care duce, printre bălți, la acel tăpșan. Aice, parte din noi am descălecat și, cu arcurile, am ținut pe tătari la o depărtare bună, până ce s-au strecurat ai noștri printre bălți; apoi cu încetul i-am urmat și noi.

— Pierdut-ați oameni mulți? întrebă Gheorghiță.

— Numai trei morți și vreo douăzeci de răniți, din care niciunul n-o căzut în mâinile păgânilor.

— Cât mai este de aice la Nistru?

— Două până la trei ceasuri de umblet bun.

Toma Alimoș făcu un semn și oștenii care-l înconjurau, toți nerăbdători să afle vești, se depărtară, rămânând lângă dânsul numai căpeteniile și călătorii noștri.

— Dumnezeu este cu noi, zise voievodul. Venirea mare a Nistrului are să fie pricina pieirii tătarilor și a izbânzii noastre; mă gândesc să popăsim și să hrănim caii în locul în care au descălecat străjile noastre. Pe la miezul nopții vom încăleca și vom merge cu toții împreună până aproape de apă, la care trebuie să ajungem înainte de revărsatul zorilor și unde ne vom despărți în două cete. Cea mai slabă va lovi pe tătarii care păzesc vitele. Lovirea va trebui să fie cât de neașteptată și cât de puternică, se va face cu zgomot mare, chiote prelungite și sunete de trâmbiți. Este de crezut că tătarii care păzesc pe jupâneasa vor trimite numaidecât ajutor tovarășilor lor și atunce trebuie să ne aflăm destul de aproape spre a năvăli asupra lor și a-i pune pe fugă. Odată impreunați cu ceata jupânesei, vom fi peste șase mii de oșteni și socot că șase mii de codreni și de lăpușneni plătesc nu numai cât douăsprezece dar și cât douăzeci și patru de mii de tătari.

— Ne cunoști dumneta, căci ne-ai mai văzut la treabă, zise Băncilă, și cu mila lui Dumnezeu ne vei mai vedea astăzi și-ți vom dovedi că nu ne-am muiet de atunce.

— Să mergem, zise Toma, căci caii sunt flămânzi și așteaptă popasul cu nerăbdare.

Peste o jumătate de ceas întreaga oaste descăleca pe marginea unui rediu mare de sălcii și plopi lângă care era un iaz cu apă limpede, alcătuit din scurgerea unor puternice izvoare. Șeile fură luate de pe cai iar aceștia fură adăpați și apoi priponiți și hrăniți. Traistele se deslegară și oștenii întinși pe iarbă făcură cinste merindelor puse în ele de gospodine.

Toma Alimoș dădu poruncă să nu se aprindă niciun foc și, îndată după ce oamenii mâncară, trimise trei puternice străji cu poroncă, ca fiecare din ele să se oprească la câte douăzeci de bătăi de arc și să rămâie acolo toată noaptea cu caii înșăuați. Aveau poroncă să fie în atingere una cu alta și să aibă, înaintea fiecăreia, la cinci bătăi de arc, un număr îndestulător de străjări care să se schimbe din ceas în ceas.

Nu trecuse o jumătate de ceas după plecarea străjilor și în otac domnea liniștea cea mai desăvârșită; oștenii deprinși din copilărie a se folosi de cea mai mică clipală de odihnă de care puteau să aibă parte, dormeau duși. Singur hotnogul de rând și Gheorghiță erau treji. Pleoapele tânărului căpitan rămâneau neatinse de somn, gândul îi era la mamă și acel gând stârnea în pieptul lui remușcarea.

Ea fusese pentru dânsul mai mult decât este îndeobște chiar mama cea mai iubită. Dacă cu drag își aducea aminte de în grijirile și de dezmierdările ei cele dulci, de graba și de agerimea cu care ea îl ghicea și-i împlinea dorințele, de chipul cum îi păstrase și-i sporise starea, își aducea aminte că ea îl pusese pe cal, îi dăduse paloș și suliță în mână, că alăture cu dânsa înfruntase păgânul pentru întâia oară, că lângă ea își căpătase întâia rană, că paloșul ei întinsese la pământ pe tătarul care-l rănise. Ea făgăduise lui Voicu că va fi mamă și tată copilului lor și se ținuse de cuvânt.

Mama lui era femeia cea mai frumoasă ce o văzuse pe lume, nu-și putea închipui îngerii din ceriu decât cu trăsăturile ei. Mama lui era o sfântă; niciodată minciuna nu necinstise buzele ei, niciodată nevoieșul nu ceruse de la dânsa ajutor în zadar, niciodată ea nu scăpase prilejul să facă un bine, să aline o durere. Mama lui era ființa cea mai înțeleaptă, ea avea înțelepciunea cea mai înaltă ce o cunoscuse. Toate sfaturile ce-i dăduse erau sfinte, niciodată nu o văzuse înșelându-se în judecățile ei: bărbații cei mai însemnați din țară căutau sfatul jupânesei Șalga și se grăbeau să-l urmeze. Mama lui sădise în inima lui numai simțiri alese și frumoase, după chipul simțirilor ei.

Când venise în Codru vestea despre cele urzite de părintele Isaia, cine decât mama lui îl împinsese să făgăduiască călugărului întreg ajutorul lui, cine rostise cuvintele: Dumnezeu în ceruri, cinstea și binele neamului pe pământ!

Și el cum se purtase cu o astfel de mamă? Ca un copil răsfățat.

Știa că mama lui nu vede cu ochi buni curtea care o făcea Floricăi Vișin, despre care zicea că nu va iubi niciodată pe nime decât însuși pe dânsa. Gheorghiță cam bănuia că mama lui are dreptate și judecă pe Florica, drept, dar totuși fermecat de ochii ei cei vineți, fugea de mamă și de certările ei și își căznea mintea pentru a găsi prilejuri să vadă pe Florica.

Și iată că acuma fiindcă, ca un nebun, se dusese să-i vorbească noaptea la gard și se făcuse de râs atât el cât și Bibire, mama lui înfruntase moartea pentru a recuceri o parte din avuția lui.

Și nu-și putea ascunde că răspunderea primejdiei în care se afla Șalga cădea asupra lui, căci de s-ar fi găsit acasă la sosirea vestei despre răpirea cirezilor, ar fi mers el în urmărirea tătarilor și Șalga ar fi rămas la Grădiște.

Și grija pentru viața ei creștea cumplit în pieptul lui. În zadar își zicea că tătarii n-au ce-i face, că nu pot pătrunde în locul în care se află, că în ziuă vor fi cu toții lângă dânsa și că toată lupta era un joc pentru atâția codreni duși de un căpitan ca Toma Alimoș. Grija creștea și povara, ce simțea pe pieptul lui, tot mai greu îl apăsa.

Ura acum pe Florica, n-o mai găsea frumoasă, ar fi dat jumătate din avere ca să n-o fi cunoscut niciodată, era hotărât s-o lese lui Bibire.

XXIX - Cea de pe urmă izbândă a Șalgăi

Cînd hotnogul însărcinat cu privegherea străjilor începu să trezească pe oșteni, zicându-le că este vreme de plecare, căci Toma Alimoș dusese poroncă ca să nu cumva să se sune trâmbițele, nu-i fu greu lui Gheorghiță să fie printre cei dintâi în picioare, el nu închisese încă ochii.

Pripoanele fură desfăcute, caii duși la apă și șeile puse pe ei. Toma Alimoș strânse împrejurul său căpeteniile, le dădu poroncile trebuitoare și puse la cale alcătuirea celor două cete.

Hotărî să meargă cu cea mai numeroasă, care trebuia să lovească grosul tătarilor. Cu dânsul rămaseră Băncilă, părintele Isaia, Gheorghiță și Mihu. Cealaltă fu pusă sub poroncile lui Bibire; cneazul Maxim și Pârvu se alipiră și ei de dânsul. Această de pe urmă ceată număra o mie cinci sute de călăreți, cealaltă două mii cinci sute, căci vreo două sute mai sosiseră în timpul odihnei precum și arcașii pedeștri toți, în număr de peste cinci sute.

Pe drum, străjile se alipiră fiecare de ceata din care aveau a face parte și vreme de două ceasuri merseră toată împreună, înaintarea era acoperită printr-o perdea de o sută de oameni, reșchirată pe o mare întindere de loc. În fruntea cărora mergea hotnogul Vlad cu Ioniță, flăcăul trimis de Șalga. Noaptea era fără lună și cerul acoperit cu nouri, întunericul era desăvârșit. La un loc se opriră și așteptară sosirea grosului.

— Ce este? întrebă Alimoș.

— Flăcăul spune că nu mai putem fi departe de Nistru și se teme că, dacă vom mai înainta, vom da peste vreo strajă tătărească.

Alimoș, chibzuind că este vreme ca cele două cete să se despartă, dădu poroncile trebuitoare și Bibire cu ai săi se îndreptară spre dreapta.

Alimoș opri ceata lui pe loc și ceru să iasă din rânduri zece oameni de nădejde care să descalece și, târându-se prin iarbă pe brânci, să vază dacă nu se pot apropie de tătari. În loc de zece ieșiră o sută, dar Băncilă și Gheorghiță aleseră pe cei zece mai de nădejde.

Precum am văzut din povestirea făcută de Ioniță, tătarii care împresuraseră pe Șalga erau mult mai aproape de locul în care se despărțiseră cetele și rămase Alimoș, decât acei care străjuiau împrejurul vitelor.

Nu trecu mult și cercetașii se întorceau cu răspuns că tabăra, tătărească se află ca la o mie de stânjăni de locul unde se află voievodul, că într-însa domnește cea mai desăvârșită liniște și că, atât la ducere cât și la întoarcere, au întâlnit două străji la o jumătate de cale între creștini și otacul păgânilor, dar că iarba fiind mare s-au putut ascunde și au rămas nevăzuți.

Alimoș își făcu toate pregătirile pentru năvală. Îngrijat pentru părintele Isaia și nevoind să-l bage în luptă, îl sili să făgăduiască că va rămânea pe loc, sub paza a douăzeci de oameni aleși de Gheorghiță. Cum își isprăvea pregătirile, sosiră, oștenii din urmă cu arcașii și se auziră trâmbițele lui Bibire sunând năvală. Aceste sunete fiind urmate de chiotele voioase ale creștinilor și de strigăte sălbatece din partea păgânilor.

Alimoș poronci pornirea la treapăd și ajuns la vreo cinci sute de stânjeni de locul unde pornise, își opri iar ceata.

Trâmbițele, chiotele și urletele se auzeau acum la vale pe o mare întindere, dar se auzeau zgomote și la deal de ei și în curând un puternic tropot de călăreți trecu la vreo două bătăi de arc de dânșii și făcu să se cutremure pământul. Erau mai aproape de dușmani decât credeau. Alimoș așteptă până ce tropotul se pierdu la vale apoi, scoțând paloșul și dând pinteni calului, strigă:

— Năvală.

Într-o clipă ajunse cu codrenii care se țineau scurt după dânsul, în mijlocul otacului tătarilor fără ca aceștia, înșelați prin lovirea lui Bibire, de la vale, să fi bănuit măcar ființa dușmanilor în asemenea apropiere. Cei mai mulți din ei plecaseră în jos în ajutorul tovarășilor lor, iar din cei rămași puțini apucaseră să încalece. Fu mai mult o căsăpire decât o luptă, în câteva clipe nu mai era tătar viu unde fusese otacul lor, numai puțini putură să scape pentru a aduce mărzacului, plecat, și el la vale, vestea înfrângerii.

Tocmai atunce se crăpa de ziuă și Șalga cu oștenii ei care, la auzul trâmbițelor lui Bibire, încălecase și se ținea gata de plecare, putură, de pe înălțimea pe care se afla, să vadă pe tovarășii lor ridicând pălăriile în vârful sulițelor. Împresurații de până atunci, se puseră în mișcare în cap cu Șalga și în curând ieșeau la câmpie.

În capul lor venea, pe un armăsar negru, o femeie de statură impunătoare. Fața era palidă, dar trăsăturile îi erau de o frumuseță mare, cu ochi negri, mari, luminoși, pătrunzători, plini de viață, de vitejie dar și de bunătate: niște ochi care zugrăveau bine întreaga ființă. Părul care ieșea pe la tâmple din ștergar, era negru închis, fără niciun fir de argint.

Peste ștergarul de pânză de in era așezată o pălărie de pâslă neagră, cu mărginile largi, împodobită numai cu un găitan negru împrejurul fundului. Purta un mintean de aba neagră, cu mânecile spintecate la cot, lăsând să se vadă mânecile cămeșii de pânză de în, îmbumbiet la piept cu bumbi negri și împodobit cu găitan negru. Fota era de lână neagră cu dungi albastre deschise și prinsă de mijlic printr-un chimir de piele neagră, împodobit cu cuie de argint. La picioare purta ciubote de iuft negru. Un paloș lung, dar ușor, cu mâner de abanos și teacă de piele, îi atârnau de la brâu în partea stângă, la oblâncul șeii era spânzurat un buzdugan.

Gheorghiță, care era în capătul cărării, sări jos de pe cal și, alergând la Șalga, căzu în genunchi înaintea ei, sărutându-i scara.

— Mamă dragă, iartă-mă!

Dar ea îi cuprinse capul în brațe și, dându-i pălăria jos, începu să-l sărute ca pe un odor, cu evlavie, pe păr, pe frunte, pe obraz.

El urmând a o ruga să-l ierte, ea zise:

— Și pentru ce să te iert, dragul meu! Fiindcă ai venit să mă scoți din primejdie?

— Fiindcă, prin lipsa mea de acasă, când trebuia să fiu acolo, te-am lăsat să intri în primejdie.

— Poate că aveai alte trebi, mai grabnice, zise Șalga cu un zâmbet. Dar iată și cumătrul Ion Băncilă! adaose ea îndreptându-se pe șa. Bună dimineață, cumetre! și întinse mâna căpitanului.

— Bună dimineața, cumătro! zise Băncilă cu pălăria scoasă, plecându-se și sărutându-i mâna.

Ți-am adus pe o cunoștință veche, și arătă pe Toma Alimoș.

— Toma Alimoș! strigă Șalga cu bucurie. Mult doream să te mai văd, dar nu îndrăzneam să nădăjduiesc că ne vom mai întâlni vreodată pe câmpul de luptă.

— Mă bucur că te găsesc cum te-am lăsat acum zece ani, zise el, tot pe malul Nistrului și tot după o izbândă asupra păgânilor, frumoasă, vitează, înțeleaptă.

Înainte ca Șalga să fi putut răspunde, se auziră oștenii strigând:

— Fug, fug.

— Cine fuge? întrebă Alimoș.

— Căpitanul Bibire!

— Fuga lui este prefăcută, trebuia să fugă! răspunse voievodul.

Într-adevăr, departe în jos, se vedea o lungă perdea subțire și dreaptă de călăreți fugind, iar în urma lor, urmărindu-i altă perdea mai groasă, încovoiată la amândouă capete care întreceau lungimea perdelei dintâi.

— Mă tem că i-o lăsat să s-apropie prea tare, zise Băncilă. Au să-l prindă tătarii în coarne.

— Așa mă tem și eu, zise Alimoș.

— Să sune trâmbițele și să năvălim asupra lor, zise atunce Șalga. Auzindu-ne și văzându-ne, tătarii vor da dosul ca să nu fie apucați din două părți.

— Ai grăit cu înțelepciune, ca totdeauna, zise Alimoș, apoi strigă:

— Călări cu toții.

Într-o clipală oștenii erau călări și șirurile alcătuite parcă era să fie o căutare de oaste.

— Dar dumneta, jupâneasă, destul ți-ai pus viața în primejdie. Acuma m-au ales pe mine voievod pentru această oaste și ca voievod îți poroncesc să stai pe loc aice.

— Dar eu nu vreu să știu de voievod, căci îmi fac astăzi cea de pe urmă vitejie, răspunse Șalga râzând, după mine copii! și dând pinteni calului porni în goană spre tătari.

Năvala lui Bibire asupra tătarilor care păzeau vitele, făcută cu pricepere și cu hotărâre, izbutise pe deplin. Deși creștinii dăduseră peste o strajă tătărească, păgânii fură cu totul luați pe neașteptate și măcelăriți pe toată întinderea liniei ținută de ei. Rămășițele lor împrăștiate o luară la fuga încotro puteau.

Bibire nu lăsase pe ai săi să se împrăștie, ci îi ținuse strânși împreună și-i oprise pe loc ca să răsufle caii, când, la lumina zorilor, văzu înaintând spre el tătărimea care, de la otacul din fața tapșanului apărat de Șalga, venea în ajutorul tovarășilor lor. Năvala aceasta era lucru prevăzut și așteptat. Bibire, trecând răpede printre cele două șiruri pe care erau așezați oștenii lui, le poronci că când vor porni, să-și cruțe caii și să ție cu îngrijire pas cu dânsul.

Când tătarii ajunseră numai la o sută de stânjeni de creștini și începură a face să răsune văzduhul cu urletele lor, Bibire ridică paloșul și dădu poroncă de plecare. Atunce toată linia creștinilor făcu la dreapta împrejur și o luă înspre câmpie, întorcând spatele Nistrului.

Tătarii, schimbându-și și ei îndreptarea mersului, se luară după dânșii. După obiceiu, voiră să se folosească de numărul lor mai mare, spre a învăli pe creștini, întinzându-și linia lor în dreapta și în stânga, în chip de coarne, menite a apuca pe creștini între ele.

Dar deși tânăr, Bibire purtase război cu tătarii încă din copilărie și le cunoștea toate meșteșugurile, de aceia poroncise să se cruțe caii. Oștenii lui aveau încredere în el și erau deprinși să împlinească într-o clipă orice mișcare li se poroncea.

El pândi bine clipa și când coarnele tătărești fură aproape alcătuite, înainte ca acest clește să se închidă, la o poruncă a lui și fără a domoli pasul cailor, creștinii se găsiră alcătuiți pe patru șiruri strânse, în loc de două rășchirate, apoi ocolind deodată spre stânga, numărul șirurilor spori la opt și ceata lor, astfel ghemuită, se năpusti cu o furie nebună asupra aripei drepte a tătarilor. Ucigând, răsturnând și călcând tot în calea lor, trecură peste păgâni ca o vijelie, îndreptându-se spre oastea lui Toma Alimoș care se vedea apropiindu-se.

Tătarii, zăpăciți atât de năvala neașteptată a oștenilor lui Bibire, despre a căror desăvârșită nimicire nu se îndoise, cât și de sunetul trâmbițelor lui Alimoș, se opriră pe loc spre a se tocmi din nou și a se sfătui. Șalga, după o sută de stânjăni, domolise fuga calului și fusese ajunsă de Gheorghiță, de Alimoș și de Băncilă. Înaintând cu toții la treapăd, se împreunară în urmă cu Bibire.

Toma Alimoș aduse acestuia mari laude pentru chipul strălucit în care își mânuise ceata, proorocindu-i viitor de viteaz mare. Pierderile creștinilor fuseseră până atunce neînsemnate; se aflau acuma adunați împreună peste șase mii de călăreți. Dimpotrivă, pagubele tătarilor fusese foarte însemnate: ei pierduseră în morți, răniți și mai cu samă în oameni împrăștieți pe câmp, aproape de o treime din numărul lor.

Totuși acest număr întrecea încă simțitor pe acel al creștinilor și mârzacul lor, vestitul Kara-Katuș, mai păstrând încă nădejde de izbândă, se hotărî să nu lese din mână bogata pradă ce o făcuse. Nădăjduia că, cel puțin, va putea ținea pe creștini pe loc până ce va scădea Nistrul și va îngădui pe tătarii tăbărâți dincolo de apă să treacă și să zdrobească pe dușmani.

Deoarece cirezile rămăsese fără păzitori, el trimise la ele două mii de tătari și cu rămășița puterilor lui, vreo șase până la șapte mii de oameni, se hotărî să rămâie în așteptare, dar gata la orice întâmplare. Creștinii se sfătuiră din partea lor și toate căpeteniile, fără deosebire, se postaseră pentru a năvăli asupra tătarilor.

Se făcură deci pregătirile de luptă. Creștinii se împărțiră în trei cete: acea a lui Bibire, acea a lui Gheorghiță, alcătuită din oamenii care veniseră cu Șalga, cătră care se mai alipiră o mie de codreni și a treia ceată, sub povățuirea căpitanului Băncilă.

Se hotărî ca întâia năvală să fie făcută de Gheorghiță asupra mijlocului tătarilor; după cum aveau să răspundă tătarii la această năvală, urma să se îndrepte ajutorul adus de a doua ceată, a lui Bibire, iar a treia, a lui Băncilă, pe lângă care era să rămâie Toma Alimoș, trebuia să deie lovitura hotărâtoare. Gheorghiță rugă pe Șalga să rămâie deoparte sau cel puțin cu ceata lui Băncilă, dar în zadar: ea spuse că este hotărâtă să-și împlinească în acea zi cea de pe urmă vitejie și rămase neclintită cu toate rugămințele lui Alimoș, a părintelui Isaia, care sosise acuma și el și a celorlalți cneji și hotnogi. Gheorghiță luă pe Mihu deoparte.

— Frate dragă, zise el, nu știu de ce nu mai pot de grijă pentru mama. Am o presimțire rea și tare mă tem de o nenorocire. Sunt hotărât să fac tot ce atârnă de mine spre a o scăpa de primejdie. Te rog, ține-te în dreapta ei și veghează asupra ei, știu cât plătește brațul și ochiul tău, am nădejde în tine ca în nime altul. În stânga mamei, voi fi eu.

Mihu îi făgădui că-i va împlini dorința.

Ceata lui Gheorghiță, odată tocmită pe patru rânduri, porni la treapăd urmată de celelalte două. Paloșele erau în tecile lor. Tătarii se văzură atunce întinzându-se în niște șiruri lungi și subțiri și mișcându-se în această tocmeală spre mijloc.

— Tot același meșteșug, zise Șalga, nu înțeleg ei oare că îl cunoaștem și avem leac pentru el?

Ajunși la două sute de stânjeni de dușmani, cele două cete din urmă se opriră, iar Gheorghiță, scoțând paloșul, poronci:

— Năvală, cu sulița!

Cele două mii cinci sute de suliți se plecară înțăpenite înainte de niște mâini vânjoase și codrenii se răpeziră în goană asupra dușmanului, scoțând chiote asurzitoare.

Dar mijlocul tătarilor amenințat de acest zid de suliți, nu așteptă lovitura lor, și în loc de a le ținea piept, se deschise înaintea creștinilor care trecură printr-înșii ca un vârtej. Dar cu o răpejiune uimitoare, codrenii se întoarseră din fugă și se năpustiră din nou cu sulițele întinse asupra aripei stângi a tătarilor. Păgânii nu se așteptau de loc la această năvală și aripa lor, nefiind de loc tocmită pentru a-i face față, porni în risipă. Când aripa dreaptă făcu o mișcare pentru a-i alerga în ajutor, Bibire se aruncă asupra ei făcându-se o ciocnire grozavă. Mijlocul tătarilor, care dăduse dos înaintea întâii năvăli a lui Gheorghiță, se întoarse acuma și, cu mârzacul în frunte, se năpusti asupra cetei tânărului căpitan de Codru.

Alimoș și cu Băncilă, văzând primejdia în care se afla Gheorghiță, se răpeziră cu a treia ceată în ajutorul lui. Învălmășala era grozavă. Codrenii neavând loc pentru mânuirea lungilor lor suliți, se apucaseră de paloșe și de buzdugane. Tătarii, simțind că dacă sunt biruiți piere orice nădejde de scăpare pentru ei, se luptau ca niște fiare.

În asemenea împrejurări, numărul luptătorilor fiind acelaș într-o parte ca în cealaltă, izbândă nu putea să fie decât a celor mai hotărâți, mai puternici și mai bine înarmați care, fără îndoială, erau creștinii.

Numărul tătarilor se împuțina văzând cu ochii și cei rămași în viață luptau numai pentru a-și face drum spre câmpul slobod.

Toma Alimoș făcea minuni: capetele și brațele de păgâni zburau sub cumplitele lovituri ale paloșului său. Băncilă lovea rar, dar nu lovea niciodată în zadar sau de două ori pe același tătar.

În urma lui Băncilă, Ștefan Stroici tăia și împungea cu lăcomia oșteanului care de mult fusese dorit de asemenea sărbătoare, Bibire făcea palancă pe unde trecea. Pârvu zbiera și suduia pe muntenește cât îl iertau plămânii: legea și străbunele păgânilor erau pomenite în cuvinte puțin alese deși sunătoare, dar aproape la fiecare asemenea pomenire, paloșul lui se abătea cu furie asupra unui tătar și tătarul scăpa dârlogii din mână și luneca sub cal. (...)

Dar pustiirile cele mai cumplite printre păgâni le făceau Șalga, Gheorghiță și Mihu, care alcătuiau un fel de troiță nedespărțită, cu trei capete, trei cai și trei paloșe vajnice. Ei sfărâmau rândurile tătărești ca o vijelie; pe urma lor rămânea palancă.

Gheorghiță și cu Mihu alcătuiau acuma niște scuturi vii Șalgăi, unul în dreapta și celalt în stânga; nimic nu o putea atinge fără a fi străbătut mai intâi prin unul din ei.

Deodată ei se găsesc în fața mârzacului, ușor de recunoscut în mulțimea tătarilor prin hainele lui cele scumpe, prin coiful și panțerul de oțel suflate cu aur și mai ales prin steagul purtat în urma lui.

Cum îl vede, Șalga se răpede la dânsul și în cârnitura la care silește pe calul ei cel negru, acesta calcă pe copita calului lui Mihu care potihnește și este împiedecat de la cădere numai de mâna ageră a călărețului.

Dar Șalga a scăpat din închisoarea vie în care se afla și, într-o clipală, calul ei se ridică în două picioare în fața lui Kara-Katuș, paloșul ei se abate asupra gâtului mârzacului, dar răsună pe platoșa de oțel care-l apără. Un tătar poartă vitezei o lovitură de sabie la cap, dar înainte ca sabia s-o ajungă, Mihu, din urmă, dintr-o singură lovitură, spintecă în două nu numai capul, dar și pieptul păgânului. Lovitura care mârzacul o poartă Șalgăi ca răspuns la cea neizbutită a ei, nu nemerește deși atinge și rănește destul de adânc brațul drept al lui Gheorghiță, împins înainte în ajutorul mamei. Șalga poartă a doua lovitură care atinge pe păgân în față, o taie de la frunte până la gât, chiorându-l cu sânge.

Mârzacul amețit, întoarce calul, îi înfundă pintenii în pântece și, răsturnând tot ce-i stă în față, o rupe la fugă fără a-și da samă unde fuge. Șalga dă și ea pinteni calului și urmează în ulița deschisă de Kara-Katuș, fără a băga în samă câte o lovitură de paloș purtată de tătarii lângă care trecea, lovitură care o atingea ușor pe brațe sau pe umere.

Gheorghiță și Mihu, se ieu după dânsa, dar ulița deschisă de mârzac este îngustă și tătarii le stau împotrivă; vitejii noștri doboară pe păgâni la pământ, dar rămân ceva în urmă.

Kara-Katuș a ajuns în sfârșit la câmp cu Șalga pe urma lui; fără a-și da samă, fuge înspre tapșanul încunjurat de bălți pe care îl împresurase Șalga. Armăsarul cel negru al Șalgăi, din prăsila împăraților țărigrădeni, este mai voinic și mai iute decât calul mârzacului. Depărtarea dintre Șalga și Kara-Katuș, descrește văzând cu ochii, Mihu și Gheorghiță care au ieșit și ei din învălmășală, vin în goană, dar sunt la mai bine de o sută de stânjăni în urmă.

Tătarul ajunge lângă stufărie, se întoarce pe șa, vede că Șalga este aproape să-l ajungă dar că tovarășii îi sunt departe, întoarce calul și se răpede la ea cu paloșul ridicat. Dar viteaza atâta a așteptat. Dă calului o puternică lovitură de pinteni și el, cu pieptul, se lovește cu putere de pieptul calului lui KaraKatuș, făcându-l să cadă pe picioarele de dinapoi. Șalga depărtează fierul tătarului printr-o lovitură de-a lungul acelui fier, de la vârf spre mâner, apoi îndreptând vârful paloșului spre dușman, îl vâră întreg sub brațul rămas ridicat, strigând:

— Așa moare hoțul, de mâna unei muieri.

Kara-Katuș bătu vântul cu brațele apoi, răsturnându-se pe spate, căzu de pe cal, mort.

Șalga privea în nemișcare dușmanul ucis de mâna ei și simțea acum ca un fior rece pe spinare. Mihu și Gheorghiță nu mai erau decât la vreo zece stânjăni de dânsa.

În cursul acestei lupte între Șalga și mârzac, o mână dădu înlături păretele de stuf de lângă ei și, în deschiderea astfel făcută, apăru capul ras al unui tătar. Tătarul ținea un arc în mână. Când văzu ce se petreloe, potrivi răpede o săgeată și luă pe Șalga la ochi. Dar mișcările ei și acele ale lui Kara-Katuș erau atât de repezi încât nu îndrăzni să tragă, temându-se să nu lovească pe mârzac. Dar când acesta căzu mort, tătarul ieși cu totul din stuf și folosindu-se de nemișcarea Șalgăi precum și de faptul că ea se uita la dușmanul mort, făcu doi pași spre dânsa și trase. Se auzi strigătul dat de Mihu și de Gheorghiță care văzuseră fapta tătarului și auziseră zbârnâitura arcului. Tătarul ucigaș căzu cu capul spintecat de paloșul lui Mihu, dar vai! săgeata intrase aproape întreagă în coasta Șalgăi, care ar fi căzut de pe cal dacă n-ar fi primit-o Gheorghiță în brațe. O crezu moartă căci avea ochii închiși. O întinse pe iarbă rămânând nimicit, în genunchi dinaintea ei. Dar ea deschise ochii. Mihu atunce scoase repede șaua de pe calul Șalgăi și ridicându-i încetișor capul, împinse șaua dedesubt. Șalga îi mulțămi din ochi, apoi căutând cu privirea pe Gheorghiță și văzându-l pierdut de durere, întinse mâna spre el zicând:

— Dragul meu!

Iar el izbucni în lacrimi și Mihu, la vederea nemărginitei dureri a acestui oștean atât de înalt și de voinic, care atât de des se jucase cu moartea, se simțea gata să plângă și el.

— Mamă, mamă dragă, de ce nu ne-ai ascultat, de ce n-ai rămas deoparte, zise Gheorghiță cu un glas înecat în lacrimi și întretăiat de hohote.

— Nu plânge așa, zise ea, căci durerea ta mă doare și pe mine. Ceea ce s-o întâmplat trebuia să se întâmple odată, și mâna ei, găsind mâna fiului, o strânse încă cu destulă putere.

După o tăcere, ea vorbi iar:

— Când tatăl meu o vrut să mă deie după un străin, neștiind că iubeam pe tatăl tău, pe scumpul meu Voicu, m-am spăimântat tare știind pe tata om aspru și neîndurat. Nebună de grijă, am trimis la Voicu să-i cer ajutor.

El mi-a trimes răspuns să am încredere într-însul căci el are să mă scape de leah și nu va lăsa să fiu a altuia decât a lui. Din clipa în care am aflat cuvintele lui, orice teamă o pierit din inima mea, căci mă încredeam într-însul. Și am avut dreptate căci el m-o scăpat și i-am fost soție, iar atât de mare fost-au fericirea traiului meu cu el încât lumea îmi părea prea mică spre a o cuprinde. Bine că mă încrezusem în el.

Glasul Șalgăi, care slăbea din ce în ce, tăcu acuma. Mihu se răpezi la apă și, umplându-și pălăria, o aduse rănitei, dându-i să beie dintr-însa și stropindu-i fața.

— Când Dumnezeu mi l-o răpit, reluă Șalga cu glasul ceva mai tare, am simțit că lumea se cufundă cu mine în întuneric. Dar el îmi spusese să îngrijesc de tine, să-ți feresc copilăria de primejdii și de pagube și să te cresc în frica lui Dumnezeu și în iubirea de neam.

I-am jurat că-i voi împlini toate dorințele și știu că el o închis ochii având desăvârșita încredere că-mi voi îndeplini jurământul.

Aice iar tăcu și făcu semn lui Mihu să-i deie apă. După ce bău urmă:

— Mi-am împlinit jurământul, nu cu sfințenie, dar cu dragoste, căci după fericirea de care avusesem parte cu Voicu, nu puteam să am alta mai mare decât aceea de a te vedea crescând în putere, în minte, în frumuseță, o podoabă a ochilor mei! Toate dorințele pe câte o mamă o putut să le aibă, tu le-ai împlinit.

— Mamă, am fost nevrednic de bunătatea ta, izbucni atunci Gheorghiță, acoperind mâna rănitei cu sărutări fierbinți.

— Nu vorbi astfel dragul meu. Care o fost mama, care o avut parte de fiul blând cătră dânsa ca tine, înțelept ca tine, viteaz ca tine, frumos ca tine. Mamă mândră de copilul ei ca mine n-o fost, nici n-are să mai fie.

Și acuma, dragul meu, puțin să se mai suie soarele și voi fi departe, departe de tine, tu, mângâierea văduviei mele. Voi fi iar lângă Voicu meu iubit și-i voi putea arăta cum am răsplătit încrederea care o pus-o în mine, îi voi putea mulțămi pentru darul ce mi l-o făcut în tine.

Cele de pe urmă cuvinte erau mai mult un șoptet; Șalga tăcu și închise ochii. Fața ei se făcuse albă ca varul, trupul rămăsese nemișcat.

Gheorghiță crezând-o moartă se aplecă și o sărută pe frunte. La această dezmierdare, deschise ochii și-i făcu cu dânșii semn că n-a murit încă, apoi îi închise iar.

După o tăcere destul de lungă îi deschise și glasul ei se auzi, dar acuma slab de tot.

— Înainte de a muri trebuie să-ți dau un sfat. Știu că iubești pe o fată. Ea este frumoasă și de neam bun. Îți doresc să fii fericit cu dânsa, dar făgăduiești-mi că vei lua-o în căsătorie numai dacă vei simți că ai încredere deplină, nemărginită într-însa, cum am avut eu în tatăl tău, cum o avut el în mine. Jură-mi că cât vei avea cea mai mică, cea mai neînsemnată îndoială despre iubirea sau despre statornicia ei, nu vei lua-o.

— Mamă, zise Gheorghiță, cu hotărâre. Acea fată este pricina morții tale fiindcă, de rămâneam acasă în loc să mă duc s-o văd, plecam eu, în locul tău și nu te pierdeam. Mamă, de acum înainte pot avea numai ură pentru acea fată căci o privesc ca ucigașa ta, inima ta de mamă a judecat-o bine. Îți jur, mamă, că ea niciodată nu-mi va fi soție.

— Binecuvântat să fii, și Dumnezeu să-ți audă jurământul, zise atunce Șalga cu glasul mai tare și, trăgându-l ușor de mână îl făcu să se plece și-l sărută pe frunte și pe obraz, îi netezi părul cu mâna, apoi zise încet, ca pentru dânsa:

— Nu mor în zadar.

Dar acum se auzi un tropot de cai și glasuri numeroase.

Toma Alimoș cu părintele Isaia, cu Băncilă, cu Bibire și cu toate căpeteniile s-apropiau răpede de ei.

— Ce văd aice, strigă Toma Alimoș, sărind de pe cal, jupâneasa rănită și după o izbândă ca acea de astăzi, dar nădăjduiesc că rana este ușoară.

Mihu făcu semn că nu mai este nicio nădejde.

Cu toții o înconjurară, pătrunși de durere, căci era privită ca o mamă de întreg Codrul și de întreaga Lăpușnă. Ochii ei care se uitau împrejur dădură de părintele Isaia; făcu semn să i se deie puțină apă și, după ce bău, ceru să fie lăsată singură cu călugărul, ca să se spovăduiască.

Cu toții se depărtară, mâhniți până în fundul inimii.(...)

Peste puține clipe Șalga își dădea cel de pe urmă suflet.

După ce Gheorghiță îi închise ochii, se făcu o targă alcătuită din suliți legate împreună și încrucișate, apoi trupul mamei tânărului căpitan de Codru fu depus pe această targă și acoperit cu mantale ostenești. Fu pornit spre Grădiște unde îl urmară toate căpeteniile oastei.

Izbânda creștinilor fusese desăvârșită. Din douăsprezece mii de tătari numai o mie scăpase cu viața și aceia robiți și meniți să fie vânduți în Țara Românească și peste Dunăre. Cirezile de vite fură aduse înapoi, pe pășunile de pe care fusese răpite.

Steagul mârzacului fusese cucerit de Bibire. Nu trecuse un ceas după moartea Șalgăi și un om al căpitanului lăpușnean gonea spre Vișinești cu steagul legat de șa. Dar nu avea poroncă să-l ducă, precum s-ar putea crede, frumoasei Florica. Era însărcinat să-l deie în mâna preotului bisericii din Vișinești cu hramul Sfinților împărați Constantin și Elena, spre a fi așezat lângă icoana lor.

În a treia zi după bătălie, trupul Șalgăi fu astrucat în mormântul soțului ei și la astrucare luă parte Codrul întreg precum și mare parte din Lăpușna.

Mare și adâncă fu durerea lui Gheorghiță. El pierduse în Șalga, pe lângă o mamă duioasă, un sfetnic de frunte, cu minte ageră și iscusită. Se simțea acuma ca un vas fără cârmă.

Părintele Isaia, în urma rugămintei lui Mihu, se hotărâse să-și prelungească șederea la Grădiște. Înțelegerea cu codrenii fusese desăvârșită chiar a doua zi după înmormântarea Șalgăi, dar Mihu dorea să nu lese pe prietenul său singur, cu jalea cumplită în care se găsea. Rămaseră deci în Grădiște până la începutul lui august când plecară la Bârlad întovărășiți de Gheorghiță până la malul Prutului.

… … …

XXXII - Au dat tătarii!

Era încă mult până în ziua când Mihu părăsi casa lui Pogan și apucă pe Tutova în sus. La răsăritul soarelui se afla dincolo de Bârlăzel pe culmea care desparte acest pârău de apele care se aruncă în Siret, între Bacău și Roman.

Aice descălecă, desprinse chingile lui Fulger, îi scoase zăbala din gură și-l lăsă să pască iarba deasă a poienii în care se afla. El se așeză la câțiva pași și rămase gânditor, cu ochii țintiți spre miază-noapte, spre locul în care știa că se află Poiana și așezarea cneazului Baloș. Căci icoana Ilenei rămăsese nedezlipită de dinaintea ochilor lui de când o părăsise, erau acum aproape trei luni. Se simțea cuprins de un dor nemărginit, de o nerăbdare cumplită să mai vadă încă o dată, nu năluca ei, dar chipul ei cel viu.

Nu avea nicio treabă la Smirodava, părăsise pe moșu-său și pe Stroici, numai spre a avea prilej să se apropie de Ileana și, cine știe, poate s-o vadă, să-i vorbească.

Da, voia s-o vadă pentru ultima oară, și apoi era hotărât să nu mai vină pe la Poiană, să nu se mai încerce s-o vadă căci dragostea lui era fără de nădejde. Ileana era fiica cneazului celui mai bogat, celui mai fudul din țară, de neam străvechi și, frumoasă cum era, putea să nădăjduiască că va fi soție de voievod.

În cât îl privea pe dânsul, știa că este un copil fără tată, crescut din mila moșului său, a părintelui Isaia, că departe de a avea bani sau sate nu avea măcar o casă pe care o putea numi a lui. Nu, el nu putea să îndrăznească a năzui până la Ileana. Era să încerce s-o mai vadă astăzi încă odată și apoi să caute s-o uite.

Și, deodată, chipul Vidrei se arătă dinaintea ochilor lui, dezbrăcată, cu părul pe umere, cu sânul, brațele și picioarele goale, cum o lăsase în rateșul de la Ciortolom, erau acum mai bine de șase luni. Dar acuma îl apuca o silă cumplită de Vidra, de frumuseța ei, de dezmierdările ei pline de patimă.

Era sătul de ele, Vidra îi îmbăta simțurile, dar nu vorbea de loc inimii lui care rămânea rece și acuma inima vorbea, nu simțurile. Și iarăși icoana dulce a Ilenei venea să gonească pe acea a Vidrei și Mihu simțea cum îi este cald la inimă.

Simțea că de acum nu-i mai era cu putință să sufere atingerea și dezmierdările Vidrei. Trebuia să-i spuie că nu o mai iubește, că nu-i mai este cu putință s-o vadă. Nu putea să fugă de dânsa fără ca s-o vestească, n-ar fi fost faptă de bărbat cinsteș, și Mihu fusese învățat din copilărie să se poarte cinsteș cu femeile.

Fusese crescut de la vârsta de șase până la acea de șaptesprezece ani, în Cetatea Albă, de genovezul Landi care era și cavaler fără seamăn, și oștean viteaz, și negustor de frunte, și cărturar mare.

Landi, în vreme de douăzeci de ani fusese cavalerul cel mai iubit de femei în Genova. El atinsese de tânăr cele mai înalte diregătorii ale Republicii, dar fusese silit să vie să se așeze la Cetatea Albă, unde el și fratele său aveau o însemnată casă de negoț.

În urma unei boli crude, de care fusese lovit frate-său, averea întregii familii era în joc și el trebui să se mute pe aceste locuri depărtate fără nădejde de întoarcere în mândra Genovă.

În cursul unei șederi prelungite la Țarigrad, făcu cunoștință și prietenie cu călugărul Isaia, care se afla atunce în acel oraș și se pregătea să plece la Roma. Călugărul avea cu dânsul un nepot, un băiețel de șase ani. Copilul fiind frumos și deștept, îi plăcea lui Landi care nu avea copii; ceru lui Isaia să i-l încredințeze ca să-l crească. Călugărul primi să i-l lese până la vârsta de șaptesprezece ani și Mihu fu dus de Landi la Cetatea Albă. Nepoții genovezului plecaseră tocmai atunce la învățătură, la Genova, și Mihu era singurul copil în casa pe care o înveselea prin voiciunea lui. Învăță de la Landi aproape tot ce știa genovezul: a ceti, a scrie, a socoti, a mânui spada și a călări, a cânta, a zice versurile lui Ariosto dar, mai cu seamă, învăță a fi bărbat cu cugetul curat, drept, viteaz, iubitor de adevăr, mândru cu cei mari, plecat cătră bătrâni și blând pentru cei mici. Învăță să privească femeia ca pe o ființă căreia orice bărbat vrednic de acest nume îi datorește cinste, plecare și ocrotire, a cărei slujbă nu înjosește, ci cinstește.

Și Mihu se ținu cu sfințenie de învățăturile bătrânului său prieten. El se purtase cinsteș cu femeile cu care avusese până atunce legături de dragoste. Iubea pe Ileana din tot sufletul, nu putea să se mai întoarcă la Vidra de care îi era silă; nu știa cum s-o rupă cu dânsa.

Un nechez al calului îl trezi din gânduri. Se uită la soare, care era sus, strânse chingile lui Fulger, îi puse zăbala în gură, încălecă și plecă înainte.

Pe la amiază când se apropia de Poiană, văzu un nor gros de fum care se ridica spre miazănoapte și altul spre apus. Grăbi mersul calului și ajunse la Piscul Ciolacului care este deasupra Poienii. De aice ochii lui văzură o priveliște îngrozitoare: satul ardea, curtea lui Baloș, cu toate clădirile ardeau.

Se răpezi cu calul la vale: în marginea de la vale a unui pâlc de pădure, la două bătăi de arc de sat, dădu peste o tabără de oameni, bărbați, femei, copii, cu vite și cu care. Mihu opri calul și întrebă:

— Ce faceți aice? De ce arde satul?

— Au dat tătarii! fu răspunsul.

— Când?

— Astăzi, pe la prânzul cel mic.

— Cneazul vostru?

— O scăpat, era dus la Bacău.

— Dar fiică-sa?

— Au răpit-o tătarii după ce au ucis toate slugile.

Mihu rămase îngrozit, unul din țărani urmă:

— Tătarii veneau despre Ștefănești și mergeau spre Bacău. La Sabaoani le-o ieșit Balc înainte aseară și i-o risipit. Parte din ei au apucat în fugă la vale, spre Siret, parte s-au rupt în mai multe trâmbe. Una din ele s-o ascuns astă noapte în pădurile de sub dealul Mărului și ne-o lovit azi dimineață. Noroc că un om de ai noștri care dăduse peste ei în pădure, o venit în goana calului să ne deie de știre cu un ceas înainte de sosirea lor. Am scăpat prin păduri; satul era pustiu când au venit tătarii și i-au dat foc. Numai cneghina rămăsese cu slugile, căci vatamanul n-o vrut să creadă pe omul cu vestea și o făcut pe stăpână-sa să rămâie. Tătarii au ucis tot ce au găsit, afară de cneghină pe care au luat-o cu dânșii și de un băiet care s-o furișat cum o putut și o venit la noi. Noi, când am văzut că tătarii au plecat, ne-am apropiat de sat și am tăbărât aice în pădure. Așteptăm să se stângă focul căci tot nu mai avem nimica de scăpat în sat.

Tocmai atunce se văzu un om călare care venea în goană despre apus. Când ajunse la o bătaie de arc, poienarii tăbărâți în pădure îl recunoscură și-l strigară pe nume. Omul îi zări și veni la ei.

— Cum este la voi, la Crăiești? îl întrebară.

— Rău de tot, satul ars, o mulțime de oameni uciși. N-au răpit pe nime, au culcat sub sabie tot ce le-o ieșit înainte, oameni sau vite.

Atunce numai Mihu, mai dezmeticindu-se, întrebă:

— Încotro au apucat?

— Spre Bârlad, răspunse omul din Crăiești.

— Au robi mulți cu diânșii?

— Numai pe fata cneazului Baloș; am văzut-o cu ochii mei cum era legată pe un cal fără șa. Tătarii au trecut numai la o prăjină de tufișul în care scăpasem.

Fără a mai zice un cuvânt, Mihu întoarse calul.

XXXIII - Din gura lupului

Tătarii trecuseră peste Bârlăzel și apucaseră pe drumul numit al Scaunelor.

Pe la asfințitul soarelui, Mihu tot ținându-se pe urma lor, ajunsese sub Dealul Racovei. Aice se opri ca o jumătate de ceas pentru a lăsa pe Fulger să mai răsufle. Când încălecă din nou, greutatea locului îl sili să meargă aproape necontenit la pas. Vreme de mai bine de două ceasuri urmă pârtea lăsată de tătari care apucaseră curmeziș peste văi, îndreptându-se spre obârșiile Lipovei. Mihu cunoștea aceste locuri foarte bine. Luna nu ieșise încă, dar noaptea fiind senină, urmele tătarilor nu se puteau pierde. La un loc acele urme cârneau în dreapta, aproape drept la deal, prin codru. Aice urma fiind mai grea de urmat, Mihu, temându-se s-o piardă, se văzu silit să se oprească din când în când pentru a se încredința că nu s-a abătut de ea. După una din aceste opriri, găsind loc mai drept, pusese calul la umblet, când deodată, auzi de trei ori strigătul cucuveicii urmat de două șuierături, cea de întâi trâgănată și cea de a doua foarte scurtă.

Pentru tovarășii Păunașului Codrilor aceasta însemna:

— Primejdie! Stai!

Mirat, opri calul pe loc. Printre copaci, se văzură înaintând fără zgomot spre el, două umbre, una mare și cealaltă mică.

— Bună seara, căpitane, ziseră ei când ajunseră lângă Mihu care recunoscu pe Andrușca și Timofei. (...)

.

Te-am oprit ca să nu cazi în mijlocul străjilor tătarilor.

— Ei sunt în apropiere? întrebă Mihu.

— Străjile lor umblă la trei bătăi de arc de aice, dar grosul este tăbărât într-o poiană, ceva mai la vale, aproape de părâul Lipovei, răspunse Andrușca.

— Ați văzut otacul lor?

— Am scăpat din mijlocul lui.

— Văzut-ați robi cu dânșii?

— Am văzut numai o fată de boier, tânără și frumoasă ca un înger. Ea se află sub un cort așezat la o parte și păzit de doi tătari.

— Cum, strigă Mihu descăleeând, cortul ei este la o parte? La ce depărtare de dânsul sunt corturile tătarilor?

— Tătarii sunt la vreo treizeci de stânjeni de cort, dar n-au întins decât acel sub care stă fata.

— Și ea este păzită nuai de doi tătari, văzut-ați bine?

— Cum să nu fi văzut bine când am stat mai bine de două ceasuri ascunși în crengile unui stejar, lângă locul unde au întins cortul pentru fată și așteptând să înopteze bine ca să putem fugi.

Mihu rămase gânditor apoi, așezându-se jos, zise lui Andrușca:

— Spune-mi toată întâmplarea.

— De când ți-am greșit și ne-ai gonit dintre credincioșii dumitale, începu să povestească rusul, ducem o viață rătăcitoare și ne câștigăm cu greu traiul. După ce am pribegit prin mai multe locuri, întâmplarea ne-o adus în Țara Bârladului unde am lucrat cu alții, până mai dăunăzi, la facerea unei iezături a cneazului Corodu. Isprăvindu-se iezătura, ni s-o dat drumul ieri seara și noi am apucat-o îndată peste dealuri cu gândul de a merge la Smirodava. În astă seară, după asfințitul soarelui, ajunsesem într-o poiană unde voiam să mânem și începusem a strânge uscături pentru foc când auzirăm un tropot de cai. Ne-am dat îndată în dosul unui stejar bătrân care face parte dintr-o limbă de pădure ce desparte poiana de o bobeică lungă. Văzând că intră în poiană mai mulți tătari călări, ne-am grăbit să ne suim în stejarul lângă care ne aflam și să ne ascundem în crengile lui. Tătarii nu mai încetau de a curge în poiană, de toți trebuie să fie între patru și cinci sute.

Au descălecat și au deslegat de pe un cal o fată care părea leșinată, au întins-o cu îngrijire pe pământ, apoi au și început să întindă la vreo zece stânjăni de la piciorul copacului în care eram, cortul unde au dus-o îndată, punând și doi oameni de pază.

Noi atunce am priceput că tătarii au de gând să mâie în acea poiană și ne-am îngrijit foarte mult. Ei au scos șeile de pe cai și i-au dus tocmai în partea de la vale a poienii, lângă pârâu, unde ea se lărgește mult. Au aprins un singur foc pentru mârzac, la care au pus să frigă o oaie, iar acei de rând au mâncat ce au avut în trăistele lor. Apoi câți n-au fost rânduiți de strajă s-au întins pe pământ sub copaci, în marginea despre răsărit a poienii, împrejurul mârzacului. Am mai văzut cum au dus fetei mâncare și apă de băut.

După ce s-au liniștit, noi ne-am dat binișor jos din copac, cu mare grijă din pricina celor doi tătari de la cortul fetei, căci ne aflam foarte aproape de ei. Noroc că tocmai atunce vântul sufla mai tare.

— În vremea cât ați stat în copac, bagat-ați samă dacă s-au schimbat păzitorii de la cort?

— Nu s-au schimbat deși am stat mai bine de două ceasuri. Se vede că sunt rânduiți pe toată noaptea.

— Ce lărgime are limba de pădure care desparte poiana de bobeică?

— Vreo zece stânjăni.

— O desparte până de vale?

— Da.

— Putut-ați să înțelegeți dacă tătarii se temeau să fie urmăriți?

— Nu cred, căci altfel ar fi făcut mai puțin zgomot și ar fi priponit caii.

Mihu rămase câtăva vreme în tăcere. Când se pusese pe urma tătarilor își propusese să-i ajungă și să se încredințeze de calea ce avea de gând s-o apuce, spre a se întoarce în țara lor apoi, bizuindu-se pe repeziciunea lui Fulger, era hotărât să-i întreacă, să ridice satele bârlădene din calea lor și să ație cu dânșii calea păgânilor. Dar în urmă, întâlnirea lui cu rușii și amănunțimile culese de la ei făcură să se nască în gândul lui hotărârea îndrăzneață de a scăpa în acea noapte pe Ileana din mâna răpitorilor.

Hotărârea era de o îndrăzneală nebună și Mihu înțelegea foarte bine greutățile ei dar, dacă întreprinderea izbutea, Ileana scăpa de primejdia unei lupte în care se putea ca ea să fie rănită sau chiar ucisă. După o scurtă chibzuială el zise rușilor:

— Vreau să încerc să scap fata din mâna tătarilor chiar în astă noapte, pot oare să mă bizui pe ajutorul vostru?

Rușii încremeniți se uitară unul la altul fără a răspunde.

— Vă temeți? îi mai întrebă Mihu cu oareșicare despreț în glas.

— De, căpitane! zise Andrușca scărpinându-se pe cap, dacă crezi că sunt sorți de izbândă.

— Eu sunt încredințat că voi izbuti. Dar pentru voi primejdia este mică, căci vă cer numai să mergeți înaintea mea până la marginea bobeicii ca să mă înștiințați când va trece straja, ș-apoi să-mi țineți pe Fulger până ce mă voi întoarce. Vă puteți ascunde cu calul în pădure și când veți auzi strigătul huhurezului, veți răspunde. Neieșind la loc deschis și rămânând în desime, puțină grijă aveți, căci în întuneric, printre copaci, cu greu vă vor putea prinde călăreții.

Andrușca și cu Timofei se uitară unul la altul, sfătuindu-se din ochi; în sfârșit piticul răspunse:

— Fie pe voia dumitiale, dar și dumneta să ne încuviințezi o cerere.

— De vom scăpa teferi cu toții, să ne primești iar printre cetașii dumitale și-ți jurăm că vom fi oameni de treabă.

— Cererea este încuviințată, răspunse Mihu.

Rușii se închinară înaintea lui până la pământ.

— Suntem robii dumitale. Poroncește! zise Timofei care până atunce nu deschisese gura.

Mihu le mai lămuri încă o dată ceea ce aștepta de la dânșii apoi, trimițându-i înainte, încălecă și îi urmă la pas.

Ajunseră în curând în zarea dealului și începură să se scoboare, tot prin codru, pe celălalt preval. Deodată, răsună de trei ori strigătul cucuveicii, întâiași dată tare, a doua și a treia oară mai încet - ceea ce însemna: dușmanul este aice. Mihu se opri. După o bucată de vreme același sunet răsună din nou, de două ori încet, a treia oară tare: rușii îl înștiințau că, calea era slobodă.

Când Mihu îi ajunse, Andrușca zise:

— Ai noroc, chiar acuma au trecut în sus, poți să intri în bobeică fără grijă.

După ce Mihu descălecă, ei luară calul ca să se ascundă cu dânsul în pădurea de la marginea bobeicii, din fața pâlcullui care o despărțea de poiana cea mare.

— Noroc bun, căpitane, să-ți ajute Dumnezeu! șoptiră ei.

Mihu, pe brânci, începu să se scoboare de-a lungul bobeicii, până ce zări lumina unui foc. Ajuns drept spre foc, intră, tot pe brânci, în limba de pădure, o străbătu, și când ajunse lângă un copac gros, se ridică în picioare și se uită spre foc.

Tăcerea cea mai adâncă domnea în otacul întreg; în depărtare se auzea numai câte un cal nechezând. La câțiva stânjăni de el văzu cortul și la gândul că Ileana zăcea sub dânsul, inima începu să-i bată cu putere. Ochii lui, deprinși cu întunericul, deosebiră în curând chipurile celor doi tătari de strajă care ședeau jos, unul de la deal și celălalt de la vale de cort. Erau într-o nemișcare desăvârșită și Mihu pricepu că, dacă nu dormeau, erau cel puțin ațipiți.

Fără a mai sta pe gânduri, se întinse iar la pământ și se îndreptă, pe brânci și cu o nemărginită băgare de seamă, spre cort, cu junghierul în mâna dreaptă și cu cea stângă strângând teaca paloșului ca să nu facă vuiet atingând vreo piatră sau vreun vreasc. Părea un șarpe urieș și în calea lui nu făcea niciun zgomot.

Ajunse în sfârșit la spinarea tătarului care ședea de la deal de cort: n-avea decât să întindă mâna pentru al atinge. Tătarul dormea, Mihu auzea cum își trăgea sufletul. Stătu o clipă nehotărât; până atunce lovise pe dușmanii săi numai în față, îi venea greu să deie, chiar în păgân, pe dinapoi și tocmai când era adormit. Dar, amintindu-și că este în joc cinstea și viața Ilenei, nehotărârea lui pieri. Răzămânu-se pe mâna stângă, se ridică puțin și vârî junghierul până la mănunchi între umerile tătarului, care se întinse la pământ ca lovit de trăsnet, fără a scoate un oftat. Dar în căderea lui paloșul se lovi de o piatră, făcând astfel o mică pocnitură.

Mihu se tupi îndată la pământ iar celălalt tătar se sculă răpede în picioare și, cu sulița în mână, se îndreptă spre locul unde era tovarășul lui. Nevăzându-l, crezu că doarme în iarbă și se plecă ca să-l trezească; atunce Mihu se ridică deodată, îi cuprinse grumazul cu amândouă mâinile și strânse cu toată puterea lui uriașă, trăgându-l spre pământ. Tătarul se zbătu câtva dar fără a putea scoate niciun sunet. Mihu desprinse mâna dreaptă apoi, urmând a-l strânge cu stânga, luă junghierul ce-l ținea în dinți și-l înfipse de mai multe ori în pieptul tătarului.

Când se încredință că este mort, se târî până la cort, intră într-însul cu capul și cu umerile, pipăi cu mâinile și dădu de brațul Ilenei. Apăsă ușor pe dânsul, zicând totodată încet:

— Cneghină, nu te spărie. Eu sunt, Mihu, am venit să te scap din mâna păgânilor. Scoală, cneghină, pune-te pe brânci și mă urmează fără a face niciun zgomot căci primejdia este mare. Răspunde cneghină! ești trează?

Teama cea mai mare a lui Mihu era acuma ca Ileana, trezită din somn, să nu se sparie și să nu deie vreun țipet care ar fi trezit pe toți tătarii.

Dar Ileana nu dormea: se îngrozi când simți o mână apăsând pe brațul ei, dar auzind cuvintele lui Mihu, își dădu îndată seama că ajutorul ce nu-l mai nădăjduia venise.

— Sunt trează, șopti ea ușor. Te urmez.

Mihu ieși din cort urmat de fată, amândoi pe brânci.

— Ține-te aproape de mine, îi zise el la ureche, nu te teme, tătarii dorm. De vom trece teferi peste limba asta de pădure, suntem ca și scăpați.

Încet și ferindu-se cu îngrijire de vreascuri, străbătură pâlcul de copaci și ajunseră în bobeică.

— Încă puțină răbdare, zise Mihu, și nu vom mai avea nicio grijă.

În sfârșit străbătură și bobeica: ajunși aproape de capătul ei de la deal, Mihu cârni spre pădure. Când se aflară într-însa, se ridică în picioare și Ileana auzi cu mirare strigătul huhurezului ieșind din gura lui Mihu. Alt strigăt în apropiere răspunse și Mihu, luând fata de mână, se îndreptă spre locul de unde pornise strigătul. Andrușca și cu Timofei care așteptau ținând pe Fulger de frâu, de-abia înăbușiră un strigăt de bucurie când îi văzură. Se aruncară în genunchi, luară mâinile lui Mihu și le sărutară de nenumărate ori.

— Vă mulțămesc, le zise Mihu, fără de voi nu știu dacă aș fi izbutit; nu voi uita niciodată ajutorul ce mi l-ați dat.

Apoi încălecând, luă pe Ileana de sub subsuoară, o ridică ca pe un copil și o așeză dinaintea lui, cuprinzându-i mijlocul cu brațul drept.

— Să ne vedem cu bine, mai zise el rușilor și plecă încet la deal.

Când ajunse la poteca care încunjura capul bobeicii și a poienii, dădu pinteni lui Fulger care se răpezi înainte dar, în acea clipă, se auzi un tropot de copite și luna sculându-se, îi arăta în urma lui mai mulți tătari care veneau spre dânsul în fugă; ei îl zăriseră, dădură niște țipete sălbatece și vreo două săgeți zburară deasupra capetelor lor.

Mihu înfipse pintenii în pântecele calului care se răpezi urmat de tătari, dar fuga printre copaci și trunchii căzuți era din cale afară anevoioasă. Totodată, de la otac, se auziră urlete îngrozitoare, semn că tătarii deșteptați de țipetele străjii, descoperiseră fuga roabei lor și se pregăteau să se puie pe urma fugarilor.

Norocul acestora fu că dădură în curând de un drum bătut pe care Mihu putu să întindă pe Fulger la fugă. Dar fiind obosit de lunga cale făaută în ajun, se mai resimțea și de îndoita sarcină purtată de el, astfel că depărtarea între el și păgâni era mică; din când în când Mihu auzea vâjâitul unei săgeți. În curând înțelese, după tropotul cailor, că numărul celor ce-l goneau crescuse. Ajuns în sfârșit pe obcina Dealului Scaunelor, apucă în spre stânga și aice locul fiind neted și cu suiș foarte ușor, izbuti să mărească depărtarea între el și tătari.

Fulger păstră aceeași iuțeală mai bine de un ceas, tropotul păgânilor se auzea numai în depărtare; cu vremea însă mersul calului se domoli în chip simțitor, începu să potihnească. Mihu îl opri la piciorul unui suiș răpede, acoperit cu un aluniș des. Ileana care în tot timpul rămase nemișcată, strânsă la pieptul tânărului de brațul său puternic, înțelese că calul nu mai poate de oboseală și întrebă:

— Nu mai este nicio nădejde de scăpare?

— Dacă putem ajunge înaintea păgânilor în vârful acestui suiș, suntem scăpați, dacă nu...

— Îmi poți da un cuțit? întrebă ea, nu vreau să cad vie în mâinile lor.

Fără a răspunde, Mihu scoase junghierul de la brâu și i-l puse în mână.

— Îți mulțămesc, zise ea, uitându-se în ochii lui cu un surâs, mi-ai dat un prieten care nădăjduiesc că îmi va fi credincios.

Strigăte de fiară izbucnind atunce în urma lor, le arătară că tătarii se apropiau și-i zăriseră. Pintenii lui Mihu dispărură până la călcâie în deșerturile lui Fulger care, după această clipă de odihnă, zbură la deal. Dar acest foc nu ținu mult, suișul era foarte anevoios, numai cu greu ajunseră în vârful lui. Se aflau acuma pe un fel de tapșan îngust, drumul era săpat în piatră năsipoasă, nalt de un stat de om și apoi se scobora iar la vale, aproape drept.

Mihu sări de pe cal, depunând totodată pe Ileana la pământ, puse mâna în brău, scoase răpede o piatră, un amnar și o bucată de iască. Iasca se aprinse la cea de dintâi scăpărătură și Mihu, luând-o între două degete cu stânga, puse dreapta încet pe cap-ul lui Fulger; calul nu se mișca. Apoi după ce suflă pe iască, i-o vârî răpede în fundul nării. Calul, simțind arsura, sări o dată în sus, nebun se răpezi înainte pe scoborâș.

— Urmează-mă, strigă Mihu Ilenei și, apropiindu-se de păretele de piatră din dreapta, dădu în lături niște curpeni de mure care-l acopereau.

Apoi, pipăind întâi cu mâinile fața stâncii, apăsă ușor cu dreapta și cu călcâiul și, deodată, păretele se deschise, lăsând o deschizătură prin care putea trece un om cu capul plecat. Tropotul tătarilor se auzea în aluniș, aproape de tot. Mihu luă pe Ileana de mijloc, o împinse înaintea lui, intră și el după ea, apoi ușa se închise fără zgomot cum se deschisese.

Era vreme: de-abia închisese ușa și se auziră copitele cailor răsunând pe piatră, dar tătarii trecură înainte fără a se opri.

— Suntem scăpați, zise Mihu.

— Dar dacă se vor întoarce și ne vor urmări? zise Ileana.

— Mai întâi că cu greu ar putea să ne urmărească, ș-apoi chiar de ar ști că suntem aice, n-ar putea pătrunde la noi decât după multe zile de muncă grea, cu unelte ce ar trebui să le aducă de departe, răspunse Mihu scăpărând din nou și aprinzând o opaiță pe care o luă de la părete.

La lumina ei, Ileana se văzu într-un fel de săliță, lată de două palme și lungă cel mult de cinci, a cărei păreți păreau ciopliți în piatră iar dedesupt podeala era de lemn. Mihu trecu înaintea ei, se opri în fața păretelui, apăsă cu mâinile și cu piciorul în același chip în care apăsase în păretele de afară și îndată se deschise o nouă ușă.

Până acuma, zise el, am fost în tindă, acuma intrăm în casă, și înaintă făcându-i semn să-l urmeze.

După ce Ileana intră, Mihu împinse după dânsul ușa care se închise fără a face cel mai mic zgomot apoi, întinzând opaița spre părete, deodată se făcu o lumină vie, provenind de la o făclie mare, făcută din crengi de mesteacăn unse cu păcură, ce o aprinsese cu opaița.

XXXIV - Peștera

Ileana văzu că se află într-o peșteră mare care mergea îngustându-se și scoborându-se în pământ dinaintea lor.

— Aice, zise Mihu, ești mai teafără decât într-o cetate. Această peșteră o adăpostit în multe rânduri, altădată, sute de creștini retrași într-însa pentru a scăpa de năvălirile păgânilor și dușmanii niciodată n-au putut să pășească peste pragul ei.

Apoi băgând de seamă că fata, care fusese răpită fără de manta, era cuprinsă de frig și tremura, zise:

— Ți-i frig și trebuie să fii ostenită. După ce te vei odihni, ne vom pune pe drum și nădăjduiesc să te pot duce teafără acasă.

Ileana de-abia se ținea pe picioare în urma ostenelii și a groazelor îndurate în ziua și noaptea trecută. Ba urmă pe Mihu spre fundul peșterei care, precum am zis, mergea tot îngustându-se. Mihu se opri înaintea unei deschizături la stânga, a cărei intrare era închisă printr- o rogojină. Ajuns aice, el zise dând opaița în mâna fetei:

— În dosul acestei rogojini vei găsi un pat care cred că nu-ți va părea vârtos și cergi calde pentru a te înveli. Somn ușor! Apoi se depărtă întorcându-se înapoi, spre intrare.

Ileana dădu rogojina în lături, văzu că din dosul ei, pe piei de lup, era întinsă o saltea mare și groasă, acoperită cu mai multe cergi de lână pe care erau așezate perine de deosebite mărimi. Fără a se mai dezbrăca, ea se întinse pe saltea și se acoperi cu o cergă. Se simțea amorțită. Icoanele împrejurărilor prin care trecuse îi veneau în minte, dar încurcate, șterse și fără șir: se părea că ele se ciocneau în capul ei. Învinsă de trudă, ea adormi în curând, dar chipul voinicului nu se depărtă de dânsa căci urmă să-l vadă în vis.

Când, după un somn adânc și lung, Ileana se trezi, cu greu își putu da seama de locul în care se află. Deodată, șirul împrejurărilor cumplite prin care trecuse în câteva ceasuri, se înfățoșă înaintea minții ei și-i pricinui un fior de groază, care se schimbă răpede într-un fior de fericire când își aminti că datorea scăparea ei lui Mihu și că Mihu era lângă dânsa. Și își amintea cu bucurie că chiar în clipa în care se văzuse în puterea tătarilor, tot chipul lui Mihu se arătase dinaintea ochilor ei și că o presimțire tainică și nătălmăcită dăduse naștere în inima ei nădejdii că Mihu o va scăpa. Această nădejde nu o părăsise nicio clipă, și când ea, sub cortul sub care era închisă de tătari, simțise o mână atingând-o, știa că este mâna lui Mihu chiar înainte de a fi auzit glasul lui. Credința ce o avea într-însul nu fusese înșelată: pentru a doua oară el îi apărea în ceasul primejdiei ca un arhanghel mântuitor. Putea, oare Mihu să fie o ființă omenească? Care bărbat pe lume putea să i se asemene în vitejie, în putere, în frumuseță? Și câtă blândeță să unea la dânsul cu vitejia și cu puterea! Și această fericire o făcea să uite spaima prin care trecuse și primejdia grozavă de care scăpase. Mai mult chiar: își aducea aminte de nespusa dulceață a simțirii de care se văzuse cuprinsă când brațul puternic al lui Mihu o strângea la piept; în fuga lor ar fi fost în stare să dorească a trece încă o dată prin aceeași spaimă, să mai înfrunte aceeași primejdie. Ileana, acea copilă iubitoare, uita acuma casa părintească și durerea grozavă de care trebuia să fie cuprins bătrânul cneaz pentru a simți numai o fericire fără margini că se afla lângă Mihu, sub paza și ocrotirea lui. Până a doua zi n-avea să se depărteze de ei, putându-și în sfârșit sătura ochii privindu-l și dezmierda urechile auzindu-l.

Acuma era negreșit treaz de mult, o aștepta poate, și la acest gând Ileana tresări din pat. Când aruncă ochii asupra hainelor, le văzu rupte, stricate de ploaie, pline de colb și de noroi, își simți părul despletit și nepieptănat iar mâinile ei, obișnuit atât de albe și îngrijite, erau negre de murdărie. Cum era ea să se arate lui Mihu în asemine stare?

Se încercă să scoată noroiul de pe haine, începu să le scuture, dar cu ce era să le dreagă, cu ce era să se pieptene, cu ce să-și prindă părul bogat când acele toate îi căzuse?

Deodată inima-i tresări căci auzi pasul lui Mihu în dosul rogojinei.

— Bună ziua, cneghină, zise el cu un glas vesel. Auzindu-te mișcând, am priceput că te-ai sculat. Odihnitu-te-ai bine?

Cu greu găsi puterea să răspundă:

— Foarte bine, îți mulțămesc.

— M-am gândit, urmă el, că hainele de pe dumneta trebuie să fie rupte și feștelite, ș-apoi pentru călătoria ce avem s-o facem ele nu ar fi potrivite. Trebuie să le lepezi și să îmbraci altele, țărănești. Un om de ai mei care trăiește la o prisacă, nu departe de aice, are o fată cam de făptura dumitale. El o pregătit din vreme zestrea fetei și temându-se s-o ție la prisacă o adus-o aice, într-o ladă. Nu-i va fi cu supărare de vei lua o parte din acele lucruri, căci cu despăgubirea ce-i vei da-o, va putea să facă altele și mai frumoase și mai multe. Am dus lada deschisă la un șipot ce se află în fundul acestei peșteri. Îl vei nemeri dacă vei apuca la stânga și vei merge drept înainte. Vei găsi aice o lumânare pentru a aprinde niște facle ce sunt puse la părete, deasupra șipotului. Eu te aștept cu masa și, zicând aceste cuvinte, Mihu se depărtă răpede.

Îndată ce nu mai auzi pașii lui, Ileana dădu rogojina în lături, luă în mână lumânarea lăsată de Mihu și se scoborî în chioarca lată de un stânjăn, care ducea în fundul peșterii.

De-abia făcuse zece pași când auzi în dreapta zgomotul ușor făcut de șipot și când îndreptă lumina în acea parte, văzu o înfundătură destul de mare, boltită de mână de om, având chipul unei jumătăți de cerc, în mijlocul căreia curgea printr-un uluc, din părete și cădea într-o troacă de piatră, un izvor de apă străvezie. Iar deasupra șipotului se vedeau, înfipte în boltă, două facle mari de coajă de mesteacăn, unse cu păcură. Când le aprinse, toată fundătura fu luminată. Pe o poliță săpată în boltă văzu o oglindă de oțel și mai mulți piepteni de tisă și de os, iar la picioarele ei un sipet deschis.

Sipetul era plin de ștergare, de cămeși de pânză de in și de cânepă, unele cusute, altele fără cusături, fuste, fote, bonde și tulpane.

După ce se spălă și se pieptănă, Ileana alese o cămeșă de in fără cusuturi, o fotă albastră cu dungi albe, o bată albastră, o bondă ușoară de aceeași coloare și un tulpan roș. Ar fi vrut să schimbe și papucii roși ce-i purta, a cărei talpă subțire nu era potrivită pentru drum, dar în sipet se găseau numai două părechi de cizme, mult prea mari pentru picioarele ei.

Îndată ce fu gata, se îndrepte spre intrarea peșterii unde găsi pe Mihu care o aștepta lângă o măsuță rătundă acoperită cu un șervet alb pe care se vedeau osebite merinde.

Fata cneazului Baloș în port de țărancă nu era mai puțin frumoasă decât când purta hainele scumpe potrivite cu nașterea și cu averea ei. Ochii lui Mihu, setoși de dânsa, se luminară când dădură de ea. El luă de la părete una din cele două facle care ardeau, o apropie de Ileana, o privi lung, cu lăcomie, și zise:

— Ai pus haine de țărancă, tot cneaghină ai rămas.

— Cneghină sau țărancă, răspunse Ileana uitându-se la rândul ei la dânsul și văzând că își schimbase hainele acum ca un țăran de rând, cu cămeșă de cânepă, ițari de lână și opinci, nu sunt vrednică să-ți mulțămesc pentru mărinimia cu care ai venit în ajutorul meu, vârându-te singur în mijlocul mai multor sute de vrăjmași spre a-mi scăpa cinstea și viața.

— Cneghină, răspunse Mihu, am dormit și am mâncat în casa părintelui dumitale, el este prietenul acelui ce m-o crescut, el este un boier vestit prin vrednicia lui și un stâlp adevărat și neclătit al pricinei pentru care luptăm cu toții. Era de datoria mea să alerg în ajutorul fetei lui, nu mi-am făcut decât datoria. Dar, adaose el schimbând vorba, masa te așteaptă. Ea nu este aceea cu care ești obișnuită, dar te rog să-i faci cinste căci drumul nostru fiind lung și greu, trebuie să aduni putere înainte de a-l începe.

Ileana, uitându-se la masă, văzu lângă ea un singur scăuieș.

— Dar dumneta n-ai să mănânei cu mine? întrebă ea cu mâhnire în glas.

— Dacă-mi faci cinste să mă primești la masa dumitale, primesc această cinste cu fericire, răspunse Mihu și luând dintr-un colț un al doilea scăuieș, îl apropie de masa unde amândoi luară loc.

Prânzul era alcătuit din brânză de burduf, brânză de coșciug, mușchi de porc afumat și bujeniță de cerb, iar în mijlocul mesei era un ulcior cu vin vechi de Nicorești. Ileana mâncă din toate cu pofta tinereții, ascuțită încă prin faptul că de mai bine de douăzeci și patru de ceasuri nu pusese nimic în gură și, mai ales, prin fericirea de a se găsi singură, față în față cu Mihu.

Stând alăturea cu Ileana la masă, Mihu îi făcea o mulțime de mici slujbe la care nu fusese deprinsă de boierii ce veneau în casa părintelui său, crescuți departe de obiceiurile cavalerești ale apusului și pentru care femeia nu era decât o unealtă de plăcere sau o slugă. Aceste mici îngrijiri ale lui Mihu, până atunce necunoscute Ilenei, aveau pentru ea, pe lângă farmecul noutății și acel cu mult mai mare de a veni de la dânsul, mărind astfel în ochii ei dulceața lor. Iar el stăpânit de fericirea de a se găsi lângă dânsa, de a o privi, de a o auzi, de a ghici micile ei dorinți, ar fi voit s-o slujească în genunchi, și uita foamea cu care se pusese la masă. Trebui ca ea, mirată de cumpătarea lui, să-l îndemne pentru ca, din când în când, să îmbuce câte ceva.

După ce isprăviră prânzul și merseră de-și spălară mâinile la șipot, Ileana îl rugă ca înainte de plecare să-i arate toată peștera și Mihu îi împlini cererea cu bucurie, primblând-o prin toate unghiurile ei. Întâi o duse la ușa prin care intrase, o deschise și-i arătă din nou sălița care ducea la ușa de dinafară.

— Aceste uși, zise el, nu sunt decât bucăți din stâncă rupte dintr-însa fără a fi cioplite și păstrând pe muchiile lor toate colțurile pricinuite prin ruperea din stâncă. Pentru a nu se cunoaște că este aice o ușă, s-au făcut, în păretele de dinafară a stâncii, o mulțime de crăpături cu totul asemănate acelor pricinuite prin desprinderea acestei bucăți pe piatră care este de patru palme. Precum vezi la marginile feței despre peșteră, sunt douăsprezece zăvoare, late de câte trei degete și aceste zăvoare, când se închid, intră de șase degete în stâncă care încunjură ușa astfel că izbind într-însa chiar cu cea mai mare putere, ea nu se poate mișca câtuși de puțin.

Vezi în mijloc acest capac de fier; sub dânsul se află broasca. Această broască a fost făurită acum trei ani de un meșter vestit, din Țarigrad, fugit aice de teama unei morți de om ce o făptuise din răzbunare. Eu i-am făcut bine iar el, vroind să mi-l răsplătească și întrebându-mă ce ar putea să facă pentru mine, i-am cerut să-mi făurească o broască pentru această peșteră. Coarda acestei broaște se îndoaie și zăvoarele se deschid numai când apeși pe șapte piroane, a căror capete străbat aproape toată lărgimea ușii și se opresc la două degete de fața ei din afară, iar degetele le ating prin niște borte ce se văd în acea față. Dar nu sunt numai șapte borte, ci peste douăzeci numai în ușă, pe lângă că tot păretele de stâncă pe dinafară este plin cu sute de asemenea borte, așa că dacă nu știi care anume sunt bortele ce trebuie să le atingi, chiar de ai ști că este aice o ușă, poți să te încerci ani întregi s-o deschizi și tot nu vei izbuti. Și acele borte, pe care trebuie să apeși sunt puse la astfel de depărtare între ele încât trebuie să apeși cu amândouă mâinile și pe toate bortele odată pentru ca ușa să se deschidă. A doua ușă este tocmai ca cea dintâi, tot atât de puternică, broasca ei nu se deosebește de broasca celeilalte, numai bortele în care trebuie să vâri degetele pentru a o deschide așezate în alt chip. Ar trebui, spre a pătrunde în peșteră ca dușmanii să bată zile întregi cu capra puternică, întâi într-o ușă și pe urmă în cealaltă, iar când ar intra înăuntru ar vedea că munca lor o fost zadarnică.

— Cum zadarnică? întrebă Ileana.

— Da, zadarnică căci cei închiși în peșteră ar fi fugit de mult.

— Dar pe unde?

— Pe lângă această intrare mai sunt încă două, închise în același fel: ele dau în niște rupi sălbatece în mijlocul codrului: printr-una din ele avem să ieșim.

Apoi Mihu o purtă prin toată peștera arătându-i mai multe înfundături și tainiți în care se țineau arme, merinde, haine și unelte.

— Și de când îți este cunoscută ființa acestei peșteri, întrebă Ileana.

— Precum ți-am spus-o, peștera o slujit, în vremile de demult, ca adăpost pentru locuitorii acestor părți împotriva năvălirilor păgâne. Dar, de la o vreme încoace, deși se spunea de bătrâni că au auzit de la părinții lor că este o asemine peșteră în codrii Bârladului, totuși nime nu știa unde anume se află. Prisăcarul despre care ți-am vorbit o descoperit din întâmplare una din gurile ei de vale, singurele în ființă atunce și fiind un om al meu, mi-o vorbit de dânsa. Am venit cu el aice și cercetând toată peștera, mi-am dat samă că îmi va putea fi de trebuință. Am închis gurile de devale, tot cu uși de piatră și am pus de s-o săpat intrarea ce ai văzut-o.

— Nu te temi ca oamenii care au lucrat aice să arăte altora locul unde se află peștera.

— Nu, răspunse Mihu zâmbind, cei patru cioplitori de piatră care au făcut deschiderea din deal au fost aduși tocmai din Kiev. De la Smirodava până aice au venit noaptea cu ochii legați și după ce și-au isprăvit lucrarea, tot astfel i-am trimes înapoi sub paza unor credincioși, neîngăduindu-i să vorbească cu nime în trecerea lor prin țară, atât la dus cât și la întors. Iar fierarul țarigrădean care o făcut broaștele este un om de toată încrederea și n-am nicio grijă de el.

Zicând aceste cuvinte, se duse spre un colț al peșterii de unde se întoarse în curând cu două mantale, una de suman prost și alta de aba ușoară pentru Ileana. După ce umplu o traistă cu merinde, puse în spinare traista, o tolbă cu săgeți și un arc, luă mantalele pe umăr, vârî o secure în brâu, luă un băț în mâna stângă apoi, dând altul Ilenei, stinse faclele și ținând o opaiță în mâna dreaptă, începu să se scoboare în fundul peșterii urmat de fată.

Chioarca se făcea din ce în ce mai îngustă, la un loc Mihu se opri și arătă Ilenei cum se despărțea acolo în doi craci, unul spre dreapta și celălalt spre stânga. Apucară cracul spre stânga care mai departe devenea atât de îngust încât fură siliți să meargă vreo câțiva stânjăni în genunchi. Mai departe, însă, se lărgea din ce în ce și, după un mers de un sfert de ceas, ajunseră în capăt, unde se aflară într-o peșteră aproape tot atât de mare ca cea din deal.

Fără a se opri, Mihu păși spre un colț în care se vedea acoperișul de fier al unei broaște, apăsă pe dânsa și îndată păretele se deschise. Intrară într-o săliță; Mihu apăsă din nou în părete, iar se deschise o ușă și amândoi fură orbiți de lumina zilei care pătrunse în peșteră. Mihu făcu semn Ilenei să iasă și, urmând-o, trase ușa care se închise fără zgomot.

Se aflau într-o râpă sălbatecă și adâncă, plină de copaci căzuți, cu malurile drepte și înalte.

— Ceasurile sunt aproape de toacă, zise Mihu după ce se uită la soare, trebuie să mergem răpede pentru a ajunge la locul popasului de noapte. Dar, adaose el, zărind papucii subțiri de iuft roșu purtați de Ileana, cu asemene încălțăminte pornești la drum prin codri? N-ai găsit în ladă cizme mai trainice?

— Ba da, am găsit ciubote, dar îmi erau prea mari, răspunse Ileana.

— Mă tem că papucii au să fie rupți înainte de noapte, De-ar ținea numai până la popas, bine ar fi, căci n-am pierde vreme pe drum, iar acolo mă însărcinez eu să-ți dau altă încălțăminte de toată nădejdea.

Începu a sui dealul cu un pas ușor și sigur, urmat de aproape de Ileana, sprintenă de firea ei și odihnită prin somnul îndelungat de care avusese parte în peșteră.

Toată calea lor nu era decât un șir neîntrerupt de dealuri și de văi. Pe la asfințitul soarelui făcură un mic popas și Mihu se încredință că papucii Ilenei erau rupți în mai multe locuri iar tălpile de-abia se mai țineau de căpute. Pentru a le pune în stare să mai ție până la locul unde erau să mâie, le legă cu niște gânji, dar mersul fetei deveni din ce în ce mai greu, pe lângă trudă să mai adăogea și durerea pricinuită de atingerea vreascurilor și a pietrelor de pe jos. Pentru a o face să uite oboseala, Mihu îi vorbea despre feluri de lucruri, întreținând-o mai ales despre obiceiurile cavaleriei din apus și povestindu-i cum petreceau cavalerii și domnițele în acele țări, lucruri ce el le auzise din gura lui Landi.

Mihu îi propusese de mai multe ori s-o ieie în brațe, dar Ileana îl tot încredințase că este în stare să mai meargă, însă pasul ei se făcea tot mai încet și opririle lor din ce în ce mai dese. Noaptea căzuse cu totul când, în sfârșit, ajunseră în vârful unei culmi sub care era o ruptură adâncă.

— Sub această râpă, zise Mihu, este locul unde avem să petrecem noaptea; dar scoborâșul, mai ales noaptea, este nu numai greu, dar și primejdios. Mă tem că obosită cum ești și cu picioarele stâlcite să luneci de pe cărare și te rog să-mi dai voie să te ieu în brațe până de vale și fără a mai aștepta un răspuns o ridică de la pământ ca pe un copil și, ținând-o pe brațe, păși cu hotărâre, dar totodată cu băgare de seamă pe cărarea îngustă ce se scobora șerpuind prin mijlocul rupturii.

Ajuns în vale, o puse cu îngrijire pe pământ.

— Am dat la spate partea cea mai grea a drumului nostru, zise el voios, de aice înainte avem de suit numai la deal mare dar trăgănalt ș-apoi mergem tot la vale, până în Giosăni.

Ileana era atât de ostenită încât de-abia se putea mișca, tot trupul o durea și picioarele, mai ales o usturau rău. În vremea scoborâșului gânjurile se desfăcuseră și căzând talpa într-o parte și căputele în alta, acuma era cu totul desculță.

XXXV - Opincile de coajă de mesteacăn

Mihu strânsese răpede lemne uscate și, făcând din ele o stivă înaltă, aprinsese focul. La lumina lui, Ileana văzu că să află lângă un șipot din care izvorea un mic pârău. Fără a se scula își puse picioarele obosite în apa limpede și rece a pârâului și, în curând, fu mântuită de usturimea și de focul dintr-însele.

Mihu scoase din traistă mâncarea, o așeză lângă Ileana, se puse și el în fața ei și amândoi făcură cinste merindelor și vinului.

După isprăvirea cinei, Mihu mai puse lemne pe foc apoi, deodată, se făcu nevăzut. Ileana începea să fie îngrijată de lipsa lui, când îl văzu că se întoarce aducând în brațe o legătură de coajă de mesteacăn.

— Vrei să faci făclii? întrebă ea.

— Nu, răspunse el, vreu să-ți fac o păreche de opinci.

— Opinci de coajă! Dar oare putea-voi merge cu ele?

— Foarte bine, răspunse Mihu, să vezi ce îndemânatece și moi sunt ele. Țăranii ruși le poartă și iarna și vara. Am învățat a le face când slujeam în oștile leșești și mi-au prins chiar bine într-o iarnă. Urmăream niște lotri prin munți, când mi s-au rupt ciubotele și nu știu cum aș fi dus-o de n-ar fi pățit ca și mine un slujitor rus, dar într-un ceas el și-o făcut o păreche de opinci de coajă de mesteacăn și eu văzând că par a fi bune, l-am rugat să-mi facă și mie o păreche și după ce le-am pus le-am găsit atât de îndemânatece încât i-am plătit de m-o învățat să le fac și eu. Să vezi, îndată sunt gata.

Și, punându-se jos, Mihu începu să țese o împletitură deasă, în patru muchii.

Noaptea era întunecoasă, din fundătura în care se găseau, puteau zări numai vreo câteva stele. De jur împrejur domnea o tăcere adâncă întreruptă numai de șoptitul lin al apei care cădea din ulucul șipotului, iar în fața lor se vedea un plop urieș al cărui frunzet des, argintit ziua, era acum aurit prin bătaia luminii focului asupra lui. De o bucată de vreme tinerii amândoi amuțiseră, el lucra la opinci iar ea privea la dânsul.

Când văzu încălțămintele isprăvite, Mihu zise Ilenei:

— Opincile sunt gata, să le potrivim acuma pe picior și, apropiindu-se de dânsa, îngenunchie înaintea ei.

Fata, în nevinovăția ei, întinse fără sfială lui Mihu piciorul drept și Mihu îl luă în mână. Dar când simți în mâna lui acest picior mic, îngust, cu pielea albă ca spuma laptelui, sub care se vedea rețeaua vinelor albastre, cu talpa fragedă și rumenă, cu degetele gingașe, juvaer viu săpat de meșterul cel mare, ispita fu prea puternică: se plecă și lipi pe dânsul buzele lui, într-o sărutare fierbinte.

Un fior străbătu trupul întreg al fetei; ea sări în picioare, spăimântată ca de o mușcare, tulburată de această întâie atingere asupra trupului ei fecioresc, apoi rămase nemișcată cu brațele întinse, ca în apărare, cu ochii plini de groază.

Mihu care își dobândise iar îndată sângele rece, rămase în genunchi, rușinat de fapta lui necugetată și mâhnit la vederea spaimei și a durerii întipărită pe fața Ilenei.

— Iartă-mă, cneghină, zise el cu glasul tulburat, iartă-mă; nu m-am putut stăpâni și am descoperit taina ce trebuia să rămâie pe veci ascunsă în inima mea. Iartă-mă, cneghină, dacă pentru o clipă ți-am atins piciorul cu buzele, când nu sunt măcar vrednic să sărut locul pe unde ai călcat. Dar nu-mi retrage încrederea dumitale, nu te feri de mine ca de un dușman, căci supărarea și spaima ce ți le văd scrise pe față sunt o pedeapsă care, deși dreaptă, este prea grozavă și prea dureroasă pentru inima mea. Iartă-mă, cneghină, căci n-am fost împins la fapta mea necugetată de vreo patimă rușinoasă și de care ai avea să te ferești.

Sunt acum silit să vorbesc, urmă el cu mai multă căldură, căci nu pot să te las să crezi că Mihu este un nevrednic, în stare să te pângărească măcar cu gândul. Te iubesc, cneghină, cu toată puterea inimii mele, dar cu o iubire fără nădejde și curată. Ești stăpână pe inima și pe mintea mea, ele zi și noapte sunt pline de dumneta. Ființa dumitale este pentru ochii mei lumina soarelui, ea este pentru inima mea roua care dă viață floarei uscată de arșița lui cuptor. De când sunt pe lume n-am gustat fericire mai mare decât acea de care am parte de aseară, când întâmplarea ți-o legat vremelnic soarta de mine. De atunce mi s-o tot părut că porțile raiului sunt deschise pentru mine, și ochii mei nu se satură privind la dumneta. Dar niciodată, nici măcar prin gând, eu, cutezătorul, a cărui chemare pe lume este să cutez orice, eu îndrăznețul pentru care toate au fost cu putință, n-am năzuit să nădăjduiesc ca odată ai putea să fii pentru mine altceva decât o icoană a tot ce este mai frumos și mai ales în lume, căci am măsurat prăpastia ce ne desparte pe amândoi; știu cât de departe ești de mine prin naștere, prin stare, prin creștere, prin nume. Eu sunt un fărtat ce mila unui călugăr l-o cules de pe drumuri; soarta o făcut din mine un haiduc în primejdie de a-și găsi, în orice ceas, sfârșitul prin ștreang sau pe roată! Haiduc numai cu numele, căci niciodată brațul meu n-o vărsat sânge nevinovat și, adesea, al meu o curs în apărarea nevinovăției. Haiduc cu numele, căci am luat numai de la bogații nedrepți și nu este sărac căruia să nu-i fi dat. Da, haiduc cu numele, pe când în adevăr sunt numai, un oștean ce se luptă pentru dezrobirea neamului său. Știu că la iubirea dumitale nu pot să mă gândesc, deși, cneghină, numai pentru a auzi cuvânt din gura dumitale, n-ar fi pentru mine sarcină prea grea de îndeplinit.

Pentru aceste cuvinte m-aș simți în stare să-ți cuceresc, eu singur, o țară după ce voi dezrobi pe a mea, și să te așez crăiasă pe scaunul acelei țări cucerite. Ți-aș aduce roabe, ca să te slujească, fete de crai și de împărați și ți-aș pune la picioare comorile lumii întregi. Și, după ce ți-ar cădea de pe buze cuvintele dorite, să fiu supus la caznele cele mai grozave, ce călăul cel mai iscusit ar fi în stare să le iscodească, lasă de mi-ar scoate măcar un singur țipet de durere, lasă de ar pieri surâsul de pe buzele mele. Fericirea de a fi auzit că mă iubești nu m-ar îngădui să simt durerea și aș muri fără a avea cunoștință de chinurile mele. Dar eu îți cer numai un cuvânt de iertare; te rog, spune-l, cneghină, fă-mi parte de orice caznă afară de cea a mâhnirii dumitale.

Ileana își venise în fire, brațele le lăsase în jos, spaima de care fusese cuprinsă pierise pentru a face, cu încetul, loc în inima ei unei simțiri de nemărginită fericire la auzul cuvintelor de iubire pătimașă ce le rostea Mihu.

O iubea! El, acel voinic care de două ori, când cinstea și viitorul ei erau în primejdie, îi apăruse pentru a o mântui. Acel viteaz vestit despre ale cărui fapte strălucite o lume întreagă vorbea, o iubea pe dânsa! Ea era stăpână pe inima și pe mintea lui și el nu cuteza să nădăjduiască iubirea ei. El, care o scăpase de robie și de necinste prin o minune de îndrăzneală și de agerime! El, un haiduc. El, apărătorul întregii sărăcimi a țării și apărătorul tuturor celor mici și slabi! Și el o iubise de la întâia lor întâlnire.

Mihu, care aștepta răspunsul ei, tot în genunchi, mai zise o dată cu glasul rugător:

— Iartă-mă, cneghină.

Atunce Ileana făcu un pas spre el și punându-i încet mâna pe umăr, îi zise cu glasul ei duios:

— Scoală.

Dar Mihu răspunse:

— Nu mă voi scula până ce nu mă vei ierta.

— Scoală, zise fata și în glasul ei era o rugăminte.

Mihu se sculă în picioare.

— Mă ierți? mai întrebă el.

— Dar oare, zise ea după o scurtă tăcere, cuvintele ieșindu-i cu greu din gură și fiind rostite cu un tremur, cum poate să încapă de la mine vorba de iertare cătră acel ce de două ori cu primejdia zilelor lui mi-o scăpat cinstea și viața? Cătră omul cel mai viteaz, cel mai mărinimos din lume, cătră acel...

Glasul i se opri dar, deodată, împinsă de o putere necunoscută, adăogi cu patimă:

— Cătră acel ce îmi este mai drag decât orice pe lume.

De-abia scăpase aceste cuvinte din gură și își ascunsese fața cu mâinile, spărietă și rușinată de mărturisirea făcută.

— O, Doamne! strigă Mihu, căzând în genunchi înaintea ei, îți mulțămesc, mi-ai dat ceea ce n-aș fi îndrăznit să visez: mi-ai hărăzit iubirea Ilenei! Te rog, mai spune-mi o dată acele cuvinte ca să fiu încredințat că nu visez, că nu sunt prada unei vrăji, că am auzit bine că mă iubești.

În glasul lui era o rugăminte fierbinte, unită cu o patimă puternică care învinseră simțirea de rușine ce pusese stăpânire pe Ileana. Luă mâinile de la față și răspunse cu hotărâre:

— Da, te iubesc! și de astă dată mărturisirea îi păru dulce.

Mihu luă mâinile ei în mâinile lui și le acoperi cu sărutări. Ileana nu se mai împotrivea, dar văzând că rămâne în genunchi, se încercă cu slabele ei puteri să-l ridice, zicându-i:

— Scoală, nu se cade ca mântuitorul să steie în genunchi dinaintea mântuitului, scoală, te rog.

— Mântuitorul ești dumneta, zise Mihu sculându-se, căci iubirea unui înger nu poate să fie decât mântuitoare. Și ce aș putea face eu oare ca să mă arăt vrednic de această iubire?

— O, dragul meu, zise Ileana făcând un pas spre el și punând mâna dreaptă pe umărul stâng a lui Mihu, bun, viteaz, mărinimos cum ești, care este oare iubirea vrednică de dumneta? Oare care împărăteasă n-ar fi fericită s-o îngădui să te iubească și să știe că în această inimă este un loc ales pentru dânsa. Și fata răzămă capul pe pieptul lui Mihu, iar el o sărută întâi pe frunte, pe urmă pe amândoi ochii și, în sfârșit, îmbărbătându-se, lipi buzele lui de buzele ei.

Ea răspunse dezmierdării și la această lungă sărutare luară parte, nu numai buzele dar și inimile lor, aprinse de aceeași iubire fierbinte, tânără și curată.

Și în acea fundătură îngustă și întunecoasă din fundul codrilor, în fața copacilor urieși ce de-abia lăsau să se vadă peteci din bolta cerului, uitând primejdia grozavă din care de-abia ieșiseră, Păunașul Codrilor și cneghina Ileana se legară să împartă pe viață zilele bune și zilele rele. Șezând lângă foc el cu brațul împrejurul mijlocului ei, ea cu capul răzămat pe umărul lui, își cântară lungul cântec al iubirii tinere și curate, cântec vechi cât lumea, dar veșnic tânăr și veșnic dulce pentru acel ce-l ascultă ca și pentru acel ce-l cântă.

Mihu era îngrijit de chipul în care era să fie primită de cneazul Balaș mărturisirea fetei lui. Îl știa mândru de numele lui străvechiu, de bogăția, de cinstea lui, dârz și îndărătnic și nu-și ascundea teama că cneazul se va opune la căsătoria singurei lui fete, floarea frumuseței moldovene, cu un fărtat fără avere, cu un căpitan de haiduci. Știa că era lucru ușor să se dovedească cneazului că acel căpitan de haiduci avea inimă și mâni mai curate decât mulți viteji vestiți slujind prin oștile străine ce i-ar fi primit de gineri cu bucurie, dar numele de fost căpitan de haiduci tot era să apese asupra întregii lui vieți, răsplată amară pentru că se jertfise, trup și suflet, izbânzii pricinii românești.

Dar Ileana era încredințată că cneazul nu va face nicio greutate. Ea privea pe Mihu cu ochii iubirii: pentru dânsa el era cinstea, mărinimia, puterea și vitejia întrupate într-un trup de zeu și nu-i putea trece prin minte ca cineva și, mai ales, tatăl ei, cuminte și iubitor cum îl știa, să poată privi pe Mihu altfel decât cum îl privea ea după ce, pentru a doua oară, o scăpase de pierire.

— O femeie, o țară, un nume, zise ea, se cuceresc numai o dată, pe când pe mine m-ai cucerit de două ori. Ești de două ori stăpân pe mine! Cine oare ar putea să-ți tăgăduiască un drept de stăpânire dobândit într-acest chip?

Trecuse de miezul nopții când Mihu își aduse aminte că mai avea o cale lungă de străbătut și că dacă pentru el câteva nopți fără somn erau un lucru fără seamă, gingașa ființă pentru a cărei fericire era hotărât să-și întrebuințeze viața, era nedeprinsă cu drumurile lungi pe jos și avea neapărată trebuință de odihnă.

Aduse câteva brațe de frunze uscate și, așezându-le cu îngrijire pe pământ, așternu sumanul peste ele și așeză gluga ca căpătâiu.

După ce Ileana se întinse pe acest pat de vânător, el o acoperi cu mantaua ei și dându-i încă un lung sărut, voi să se depărteze.

— Dar unde și pe ce ai să dormi? întrebă ea.

— Fii fără grijă, zise Mihu zâmbind, voi petrece o noapte mai dulce decât cele mai dulci ce le-am petrecut până astăzi.

— Dar unde și cum? mai întrebă ea.

— Am să veghez, răspunse el. De multe ori vegheat-am până astăzi; sarcini mari și scumpe au fost încredințate neadormirii mele, dar niciodată n-am păzit încă o sarcină atât de dulce și atât de scumpă și nicio veghere încă nu mi-a pricinuit atâta fericire. Dormi, iubito, și lasă pe Mihu să vegheze și să te privească dormind.

Ileana adormi surâzând, iar Mihu, rezemându-se cu spinarea de plop, rămase în picioare cu arcul în mâna stângă și cu dreapta, pe coada securii. Ochii lui strălucitori, când se opreau pe fața dulce a Ilenei adormite și când dădeau o roată de jur împrejur cercetând întunericul pentru a se încredința că nu o amenință nicio primejdie.

Ceasurile nopții trecură, parc-ar fi fost numai o clipală. Soarele răsărea când, părăsind plopul, Mihu după ce își spălă obrazul și mâinile la pârău și își pieptănă părul cu un pieptene de lemn ce-l scoase din chimir, îngenunchiă lângă Ileana și o trezi cu o sărutare a cărei răspuns nu întârziă.

Fata își răcori și ea mâinile și obrazul la șipot și își pieptănă părul negru și greu cu pieptănul lui Mihu.

XXXVI - O întâlnire nenorocită

Dacă calea ce o străbătură tinerii fu lungă, în schimb ea fu mult mai ușoară decât în ajun: dealurile erau mai trăgănate și mai puțin nalte.

Când atinseră obcina Siretului, pe la prânz, se opriră într-o poiană unde făcură un mic popas și isprăviră merindele din traista lui Mihu.

Pe la amiază intrară în Tamași, străbătură satul și se opriră la o casă neîngrădită, în capătul lui, nu departe de care era o fântână. Căldura era apăsătoare și Ileana jăluindu-se de sete, Mihu rugă pe stăpâna casei să le aducă puțină apă de la fântână. Femeia însă neputând părăsi un copil pe care îl legăna chiar atunce fără a putea să-l adoarmă, dădu lui Mihu o cofă cu care el se duse la fântână, iar Ileana se așeză pe prispă.

Deodată se auzi sunetul unei trâmbiți, urmat de un tropot de cai și se văzu o ceată de slujitori care venea în treapăd. În fruntea lor mergea un călăreț nalt și sprinten, cu ochii albaștri, balan la păr și la barbă, a cărui față era de o frumuseță deosebită. Purta pe cap un coif de oțel cu pene roșii și albastre, iar sub cămeșa de zale se vedea o haină verde, împodobită cu fir de aur. Toată ceata se opri dinaintea fântânei iar călărețul care mergea în frunte descălecă și aruncă frâul unui copil de casă, care sărise răpede de pe cal și venise să-i ție scara.

Călărețul care părea a fi un boier mare, puse din întâmplare ochii pe Ileana și se îndreptă țintă spre dânsa. Cum ședea fata pe prispă, catrința i se ridicase puțin și lăsa descoperite gleznele gingașe și albe. Când văzu că oșteanul se apropie de dânsa, ea se sculă în picioare îngrijată. Dar el, oprindu-se în fața ei, îi spuse zâmbind și uitându-se drept la dânsa cu niște ochi, ce păreau înzestrați cu o putere stranie și tulburătoare:

— Bucuros de întâlnire, copilă! Oare toate fetele de pe aceste locuri au glezne albe și gingașe ca ale tale?

Ileana, spărietă și tulburată, se uită răpede spre fântână ca să vadă dacă nu mai vine Mihu, când oșteanul, fără de veste, o cuprinse în brațe și-i dădu o sărutare.

Dar nu trecu o clipă, brațele i se desprinseră și căzu lungit la pământ de pumnul lui Mihu care apăruse deodată lângă el.

Oșteanul doborât de Mihu nu era altcineva decât Balc, fiul voievodului Moldovei, Sas. El, după ce risipise pe tătari la Sabaoani, urmărise cea mai numeroasă din trâmbele lor care, în zăpăceală, apucaseră valea Siretului în jos, o ajunsese la Ploscuțeni unde o nimicise cu desăvârșire. Se întorcea acuma spre Bacău după ce dăduse oștenilor adunați împrejurul lui o zi de odihnă. Lăsase grosul oștirii în urmă și o luase înainte însoțit numai de un steag de slujitori unguri de ai curții domnești.

Când slujitorii văzură pe stăpânul lor întins la pământ, ei săriră de pe cal și se răpeziră la Mihu cu săbiile goale, căutând să-l încunjure. Mihu luă pe Ileana de mijloc, dintr-o săritură ajunse lângă păretele casei, apoi se puse dinaintea ei cu paloșul ce-l scoase din ițari, gol în mâna lui.

Cei dintâi slujitori care îndrăzniră să se apropie de el căzură cu grumazul sau pieptul străpuns, cu capul spart sau cu brațul tăiet. Ei se dădură acuma îndărăt și, tocmindu-se, erau să năvălească asupra lui cu sulițele când, deodată, se auzi glasul lui Balc care fusese ridicat de la pământ și care striga:

— Nu-l ucideți, prindeți-l viu!

Slujitorii se opriră pe loc făcând un semicerc împrejurul lui Mihu, apoi se auzi ceva vâjâind prin văzduh: un laț se abătu pe gâtul și pe umerile Păunașului și, în urma unei zmuncituri puternice, funia se întinse. În zadar făcu Mihu opintiri desnădăjduite pentru ca să-și desprindă brațele: o nouă zmuncitură îl trânti jos. Fusese prins cu arcanul.

— Bine ai ochit, Talpane, strigă Balc, cinci zloți de la mine. Acuma, urmă el cătră slujitori, legați-mi-l burduf.

Într-o clipală Mihu, pe jumătate gâtuit de laț, fu legat de mâni și de picioare cu curele, în așa chip că cea mai mică mișcare îi fu cu neputință. Ileana înspăimântată, rămăsese răzămată de păretele casei, aproape fără cunoștință.

— Talpane, poronci Balc, vei lua fata pe cal cu tine, îmi răspunzi de dânsa cu viața ta. Pe hoțoman legați-l pe un cal slobod. Să plecăm! și îndreptându-se spre calul lui încălecă.

Se aduse un cal slobod pe care Mihu fu pus și legat, apoi Talpan, un hotnog spătos, cu mustăți negre lungi, purtând coif de oțel cu pene și cămeșă de zale, se îndreptă spre Ileana.

Fata, văzând că el voiește să puie mâna pe dânsa, sări în lături, voind să fugă, dar fu înconjurată îndată de oșteni din toate părțile.

— Fii cuminte, puiculiță, zise Talpan, vină în brațe la tata, căci altfel poroncesc flăcăilor să te umfle! și se apropie din nou de ea.

Dar Ileana își mai revenise în fire sub amenințarea acestei noi primejdii. Făcu doi pași îndărăt și, cu glas hotărât, zise:

— Luați sama, eu nu sunt ceea ce par a fi, veți avea de-a face cu tata.

Un râs îi răspunse.

— Și cine este cinstit părintele dumitale? o întrebă Talpan. Vreun boier mare, zi-i pe nume ca să-l cert că lasă o fată atât de frumoasă să umble în catrință proastă și în opinci de coajă de mesteacăn.

— Sunt cneghină Ileana, fata cneazului Baloș de la Poiana, răspunse fata cu mândrie. Voinicul ce l-ați legat m-o scăpat din mâna tătarilor și...

— Nu mai sta de vorbă, Talpane, strigă Balc, umflați-o numaidecât și pe drum!

Slujitorii cărora voievodul le făcuse semn, luară pe Ileana în brațe cu toată împotrivirea ei, o legară de mâni și de picioare și o duseră la calul lui Talpan. După ce acesta încălecă, slujitorii legară fata de șa și de brâul lui.

— Nu ți-am spus, puiculiță, să fii cuminte, zise Talpan după ce porniră. Vezi ce ai pățit: în loc să șezi frumușel în brațele tatei, iată-te legată atârnată de spinarea mea, parc-ai fi o traistă!

Ileana nu răspunse căci își pierduse cunoștința. După un mers de un ceas, pe o căldură obositoare, ceata ajunse pe malul Bistriței, în fața Bacăului.

Bacăul, pe vremea aceea, nu se afla ca astăzi, întreg pe malul drept al Bistriței ci cea mai mare parte a orașului era clădită pe un ostrov al râului, la gura Bărnatului și numai câteva case se aflau pe malul drept. Ostrovul era înconjurat de un zid de bolovani și era legat de amândouă malurile prin poduri de lemn, puse în fața celor două porți ale orașului care erau păzite de o strajă de orășeni. Trâmbițele lui Balc începuse a suna de departe și când el ajunse la poarta așezată în dreptul malului stâng al Bistriței, găsi straja sub arme.

De abia trecuse printr-însa și intrase într-o uliță cu case mici, cu un singur rând, unele de zid dar cele mai multe de lemn, acoperite cu șindrilă, când se văzu venindu-i înainte o ceată de târgoveți în capul cărora mergea un om de statură mijlocie, gras, bălan și roșu la față, purtând haine nemțești.

Acest om era Iohan Mayer, șoltuzul orașului și împrejurul lui erau vreo câțiva părgari, unii îmbrăcați în haine nemțești, alții în haine ungurești. Căci în Bacău cea mai mare parte a negustorilor fiind pe acea vreme sași și unguri, bine văzuți de voievod, sfatul orașului se alcătuia numai dintr-înșii, căci negustorii români erau puțini la număr, iar acei armeni nu se bucurau de nicio vază.

Balc își opri calul pe loc la vederea târgoveților. Ei ajunseră lângă dânsul și îl salutară închinându-se până la pământ. Șoltuzul îi ură bună sosire și arătă părerea sa de rău pentru că nefiind vestit la vreme, nu putuse să facă fiului domnului primirea ce i se cuvenea, mai ales acum când vitejia lui izbutise să ferească orașul și împrejurimile de pustiirea păgânilor.

Balc îi răspunse mulțămindu-le pentru urări și lăudând atât credința cunoscută a sașilor și a ungurilor din Bacău, cât și vitejia strălucită arătată de feciorii de oaste trimiși de oraș pentru a-l ajuta să respingă năvălirea tătarilor.

Cuvântarea lui Balc fu întreruptă prin sosirea unui oștean care venea în fuga calului și se opri în fața lui.

— Ce este Mândrilă, de vii cu atâta grabă? S-o întâmplat ceva voievodului? întrebă Balc, cunoscând pe un oștean al curții domnești.

— Să trăiești, măria ta, zise oșteanul sărind de pe cal și închinându-se ostășește. Sunt trimis de măria sa vodă cu poroncă să gonesc zi și noapte până ce te voi găsi pentru ca să-ți înmânez această carte a măriei sale, și luând din sân o scrisoare pecetluită o dădu lui Balc.

Acesta rupse pecetea și luă cunoștință de cuprins în grabă: o vie nemulțămire se arătă pe fața lui.

Sas vestea pe Balc că fusese încunoștiințat de către locțiitorul voievodului Ardealului că trimete pe un credincios al său la Cetatea Neamțului spre a împărtăși voievodului Moldovei știri de cea mai mare greutate pentru el. Ungurul îi scria să se ducă de sârg la cetate spre a se întâlni cu acel credincios sau, dacă nu putea merge însuși, să trimită pe Balc. Sas se temea ca trimiterea acelui credincios să nu fi fost din poronca craiului, în urma vreunei jalbe dată de unul din acei nenorociți, jertfe a lăcomiei și a nedreptăților lui. Neputând, din pricina sănătății zdruncinate, să se puie pe drum, poruncea lui Balc ca, fără a pierde un ceas, să pornească la Cetatea Neamțului spre a întâmpina acolo pe trimisul unguresc înainte ca el să se fi putut întâlni cu vreun dușman de ai lor. Îi mai zicea că îndată ce va fi aflat de la el pricina adevărată a trimiterii lui, să i-o împărtășească de sârg la Suceava.

Balc era un bărbat prea ager și prea priceput pentru ca să fi stat câtuși de puțin la îndoială dacă trebuie să plece sau nu.

Știa cât de mare era ura țării asupra lui, știa că datorau toată puterea ocrotirii ungurilor și mai ales voievozilor Ardealului, ocrotire cumpărată cu bani storși din țară. Știa că jalbele date de țară altă dată dăduseră ungurilor prilej să amenințe pe Sas cu scoaterea din scaun, spre a se lăsa pe urmă ademeniți prin daruri scumpe să-l menție în scaun.

Dar această plecare îl supăra căci își propusese să rămâie cel puțin o zi în Bacău spre a pedepsi în chip strașnic pe acel care avusese cutezanța să-l lovească.

Îi era lucru ușor să puie să-l omoare, acuma pe loc, dar sufletul lui trufaș și crud găsea că moartea era o pedeapsă prea ușoară pentru acel mojic îndrăzneț: voia ca ea să vie numai în urma unor chinuri strașnice, pentru ca să arate astfel poporului la ce soartă s-ar expune acei care ar îndrăzni să urmeze pilda acelui cutezător, iar frumuseța Ilenei îl făcea nerăbdător să se găsească singur cu ea pentru ca să-și mulțămească cât mai curând pofta asupra ei. După o scurtă tăcere zise lui Mândrilă:

— Îndată ce te vei fi odihnit, du-te înapoi și spune lui vodă că eu plec numaidecât și în astă noapte voi fi la Cetate, iar de acolo îi voi trimete veste despre ce voi fi auzit și făcut. Meștere Mayer, zise el întorcându-se cătră șoltuz, mergem la casa dumitale și, mult peste un ceas, dumneta și cu Berdilă, arătând cu mâna pe namestnicul Bacăului care îi însoțise, veți îngriji ca treizeci și cinci de cai buni să fie pregătiți pentru mine și pentru oștenii ce vor veni cu mine la Cetate.

Mayer și Berdilă închinându-se, îl încredințară că îi vor aduce cai care nu vor lăsa nimic de dorit, apoi se puseră cu toții în mișcare și porniră spre casa șoltuzului. Pe drum Mayer și cu namestnicul se sfătuiră și trimiseră la toate locurile pe unde știau că se găsesc cai buni.

După ce Balc descălecă, el zise lui Mayer:

— Avem doi prinși cu noi. Unul este un hoțoman care o îndrăznit să mă lovească. Aveam de gând să-l cercetez și să-l judec eu însumi, dar poronca neașteptată ce mi-o trimes-o vodă, să plec la Cetate, mă silește să ți-l încredințez dumitale și lui Berdilă. Vi-l dau în primire ca să-l puneți bine: înainte de plecare voi mai vorbi despre dânsul. Celălalt este o fată care era cu el și asupra căreia am prepusuri vajnice; n-o pot lăsa cu ochii, trebuie s-o ieu cu mine. Îngrijește să fie adusă într-o odaie din casă și să i se deie ceva de mâncare, ținând-o însă sub paza cea mai aspră în tot timpul popasului nostru aice, și zicând aceste cuvinte Balc intră în casă.

Mayer chemă pe unul din pârgari și îi dădu pe seamă pe Mihu care rămăsese legat pe cal, poroncindu-i să ieie patru oameni aleși din straja orășenească și să ducă pe prins, cu cal cu tot, la temnița orașului unde să-l dezlege de pe cal, să-i puie fiare la mâini și la picioare și să-l încredințeze păzitorului temniții spre a-l scoborî în fundul ei, având totodată grija să îndoiască, numărul străjilor. După ce pârgarul se depărtă cu Mihu, Talpan puse să desfacă legăturile care legau pe Ileana de dânsul și de șa, apoi ea fu luată în brațe de un oștean, dusă într-o odăiță din curtea șoltuzului și pusă pe un pat de scânduri acoperit cu o rogojină, iar el se așeză pe pragul ușii.

Deși sosirea lui Balc fusese cu totul neașteptată, șoltuzul fiind om cuprins și soția lui o gospodină de frunte, îndată ce voievodul isprăvi să se spele și după ce colbul de pe armele și hainele lui fu curățit, i se dădu un prânz bogat și gustos la care făcu cinste cu pofta omului care a stat călare din zori de ziuă.

După ce-și potoli foamea și setea, Mayer, care era de față și îndeplinea însuși slujba de stolnic, îi zise:

— Am auzit că oștenii ce au să însoțească pe măria ta au mâncat și ei, iar caii sunt la poartă.

— Îți mulțămesc, meștere Mayer, răspunse Balc, dar înainte de a pleca am să vorbesc două cuvinte în taină cu dumneta și cu Berdilă. Te rog trimite să-l cheme.

Șoltuzul trimise după namestnic care sosi numaidecât, căci casa îi era în apropiere.

Balc poronci ca să se închidă ușile, apoi zise cătră Mayer și cătră Berdilă, după ce le făcu semn să șadă:

— Mojicul care vi l-am dat pe samă o cutezat să mă lovească cu pumnul. Știți că dușmanii noștri se mișcă și că niște necunoscuți caută să stârnească în norod nemulțămiri și simțiri nebune împotriva domniei. Sub îndemnul acestor ațâțări, mojicimea o început a pierde supunerea datorată poroncilor ce pornesc de la scaunul domnesc și de la nemestnicii lui. Din toate părțile ne sosesc știri care ne arată că nu numai se țin cuvântări dușmănoase împotriva lui Sas, dar chiar că oamenii puși de dânsul ca să ocârmuiască țara sunt adesea nesocotiți și chiar batjocoriți de prostime. Cunoașteți faptele îndrăznețe săvârșite de Păunașul Codrilor. Acest lotru, de mai bine de doi ani nu numai o izbutit să prăde nepedepsit țara întreagă, bătându-și joc de domnie, dar o cutezat să se măsoare de două ori cu slujitorii domnești, duși de feciori domnești, să puie mâna pe bani crăiești și aceste fapte cumplite au rămas până azi nepedepsite. Când prostimea o văzut neputința noastră față de un lotru, s-o încuibat într-însa credința că ajunge să fii îndrăzneț pentru a te pune mai presus de orice poroncă a ocârmuirii. Obrăznicia ei crește din zi în zi, dacă va rămâne încă multă vreme nepedepsită, s-ar putea ca în curând să avem o răscoală a întregii mojicimi căreia s-ar alătura toți cnejii nemulțămiți pentru că vodă o smerit semeția lor. Știți ca și mine că necunoscuții care lucrează prin norod se dau de prieteni ai neamului românesc și că ei zic că vodă este un domnitor vândut ungurilor și asupritor al românilor. Ținta lor este de a scăpa de Sas, slugă credincioasă a sfintei coroane ungurești și ocrotitor adevărat al străinilor așezați în țară. La întâmplare de răscoală, adaose el uitându-se țintă în ochii lui Mayer, urgia poporului se va îndrepta cu bună seamă mai întâi asupra negustorimii străine ale cărei averi însemnate, adunate printr-o muncă stăruitoare, o stârnit de mult lăcomia lor. Primejdia ce amenință domnia este tot atât de vajnică pentru negustorii sași și unguri; se cade deci ca credința lor cătră scaunul domnesc, dovedită în atâtea împrejurări, să nu slăbească. Prostimea nu se poate astâmpăra și cuminți prin blândeță și îngăduire, ea se pleacă numai înaintea asprimei și a groazei. Faptele ei îndrăznețe au rămas în vremurile din urmă totdeauna nepedepsite, sporindu-și astfel semeția. Astăzi avem un prilej să pedepsim pe unul din acești îndrăzneți și să-i dăm o pedeapsă care, vârând spaima în sufletul semenilor săi, să gonească dintr-înșii dorința de a-i urma pilda. Mojicul care m-o lovit trebuie să piară în chinurile cele mai cumplite, în fața unui norod numeros, adunat din toate împrejurimile. Îmi era în gând să mă opresc astăzi și mâine aice și să fiu însumi față la cercetarea, judecata și pedepsirea lui. Poronca lui vodă mă silește să plec fără întârziere, dar pe vinovat vi-l las și voi veți îngriji ca nu cumva, prin neființa mea, caznele ce va trebui să le îndure, să fie câtuși de puțin micșorate.

— Măria ta, poți să fii încredințat că noi, slugile măriei tale, suntem și mai supărați decât măria ta de batjocura ce ai suferit de la dânsul. Firea miloasă a măriei tale s-ar fi putut îndupleca de țipetele și de vaitele lui, dar noi vom fi neînduplecați și-l vom osândi să piară în caznele cele mai grele, răspunse Mayer.

— Vor vorbi și copiii copiilor celor de față de grozăvia pedepsei acelui cutezător, adaose Berdilă plecându-se adânc.

— Nu mă îndoiesc de credința voastră, răspunse Balc. Dar acei care ocârmuiese oamenii trebuie totdeauna să caute să se folosească de oricare împrejurare pentru a-și mări puterea și vaza asupra turmei supusă lor. Pilda ce se va da prin osânda acestui cutezător ne va fi fără îndoială folositoare. Dar folosul ar fi mai mare și mai vederat dacă s-ar putea stoarce vinovatului mărturisirea că el este un cetaș de-al Păunașului Codrilor. S-ar putea astfel știrbi renumele acestuia arătându-se norodului că tovărășia cu acel lotru nu mai ajunge pentru a fi apărat de pedeapsă. Înainte de toate însă este neapărat nevoie de o pază bună ca să nu se mai întâmple ca astă primăvară, când ați scăpat din temnița de aice pe unul din cetașii lui după ce fusese cunoscut și dat pe față.

— Fii liniștit, măria ta, zise Berdilă, ceea ce s-o întâmplat nu se va mai întâmpla și oricât de tare de înger ar fi acest hoțoman, vom ști să-i scoatem din gură cuvintele dorite.

— Astăzi este vineri, urmă Balc, duminecă este zi de târg și s-adună mulțimea din toate împrejurările: vin chiar mulți din locuri mai depărtate. Cred deci că duminică pe la prânzul cel mic, ar fi ceasul nemerit pentru cercetarea lui în fața mulțimii. Călău cred că aveți iscusit?

— Ferenț Iojă, călăul nostru, este bărbat meșter în meseria lui, unelte are multe și deosebite, răspunse Mayer.

— Mă las pe nădejdea voastră și plec fără grijă. Vodă va afla din gura mea vitejia arătată de băcăoani în lupte cu păgânii și voi ști să dau mărturie bună despre credința șoltuzului și a namestnicului său de aice. Pentru paza rânduielii las aice slujitorii ce au venit cu mine, afară de treizeci și doi care mă vor însoți la Cetate. Veți trimite pe ceilalți acolo îndată după ce lotrul își va lua pedeapsa.

Apoi Balc făcu semn lui Berdilă să deschidă ușa și poronci să i se aducă zaua și armele. Când ieși la scară pentru a încăleca, găsi treizeci și doi de slujitori aleși în șa, având în capul lor pe Tălpan, de spetele căruia era legată Ileana.

Balc se închină cătră mulțimea adunată pe uliță cu capetele descoperite apoi, după ce încălecă, toată ceata sa se puse în mișcare, înaintând la pas pe ulițele înțesate de lume. Ajunși la poarta opusă acelei prin care intrase în Bacău, trecură podul care era la dreapta și se depărtară în umbletul cel mare, în sus, pe șesul Bistriței.

XXXVII - În care Balc se înțelege cu alt mișel, dar se ceartă cu un om de inimă

Caii lor erau toți aleși, umblători buni, deprinși cu drumurile; până la Podoleni nu se opriră, acolo făcură numai un scurt popas și, pe la asfințitul soarelui, erau în Piatra.

Namestnicul și cu șoltuzul acelui oraș, vestiți de cătră un călăreț trimis de la Bacău înaintea plecării voievodului, așteptau la poartă cu pârgarii, slujitorii domnești și un alt rând de cai aleși. Zăboviră numai vremea trebuitoare pentru a pune șeile lor pe caii care-i așteptau și Balc schimbă numai câteva cuvinte cu dregătorii înainte de a porni din nou spre Neamțu. Ceasurile erau aproape de zece când ajunseră la poarta Cetății.

Podul mișcător era ridicat dar, îndată ce se auzi numele lui Balc, păzitorii îl scoborâră și când fiul domnului intră în curtea Cetății, cavalerul Albrecht, vestit tocmai când era să se culce, îi ieși înainte și-i ură bună venire.

Cavalerul Albrecht era un bărbat de statură mijlocie și sprintenă. Fața îi era luminată de ochi negri, mari, adânci, pătrunzători și buni; nasul era drept, gura frumoasă, cu buzele pline, încă rumene; purta barba, căruntă ca și părul, lungă până la piept. Era îmbrăcat în haine nemțești de lână neagră, fără gaitan sau șireturi și purta ciubote de iuft negru. Singura podoabă care se vedea pe el era un lanț de aur care îi atâma pe piept.

Balc, după ce descălecă, îi mulțămi și amândoi se îndreptară spre sala cea mare, unde cavalerul Ulrich și părintele Anselm se grăbiră să vie și ei să se înfățoșeze oaspelui.

Balc află că trimisul vice-voievodului Transilvaniei sosise cu câteva ceasuri mai înainte, după ce tăiase de-a dreptul prin munți și că se retrăsese spre a se odihni. Voievodul mărturisind că este flămând, cavalerul Albrecht se grăbi să meargă să se înțeleagă cu soția lui pentru pregătirea cinei lui Balc, iar acesta rămase în convorbire cu cavalerul Ulrich și cu Anselm.

De abia apucase cavalerul să spuie Măriei câteva cuvinte, când ușa se deschise și Hertha galbenă și tulburată intră în odaie.

— Ah! Dumnezeule, milostivă doamnă, strigă ea, ce nenorocire! Voievodul a adus cu dânsul o fată tânără de o frumusețe minunată, legată de spetele unui oștean. Când au dat-o jos de pe cal, văzând că este leșinată, au dus-o în odaia unde șed Conrad Müller și Hans Biedermann, au întins-o pe patul lui Conrad și m-au chemat ca s-o fac să-și vie în fire. M-am încercat, dar în zadar, fața îi este galbenă ca ceara și trupul înghețat. Am întrebat cine este ea, de unde o aduc și ce au de gând să facă cu ea și ei mi-au răspuns cu un râs sălbatec că n-a vrut să se lese s-o sărute voievodul și că el a luat-o cu dânsul ca s-o îmblânzească.

— Albrecht, zise Maria, aceasta trebuie să fie vreo nouă fărădelege a lui Balc, nu vei îngădui să se întâmple fetei vreun neajuns câtă vreme va sta sub umbra steagului tău.

— Înainte de toate, răspunse Albrecht, trebuie să se deie de știre părintelui Anselm ca să caute să aducă pe fată în firea ei. Tu, grăbește de pune la cale pentru cină: până atunci sau în timpul ei, voi găsi eu mijloc să aflu de la Balc cine este fata și ce gânduri are asupra ei. Oricare ar fi ele, câtă vreme se va afla în zidurile noastre, ea este la adăpost de orice neajuns. Mă duc și vă trimit pe părintele Anselm aice, ca să-i spuneți întâmplarea.

Cavalerul se întoarse în sala unde se afla Balc, căruia slugile îi scoteau atuncea zaua și armele. Trăgând pe Anselm de o parte, îl rugă să se ducă la Maria deoarece aceasta are neapărată nevoie de el. Până se găti cina, amândoi cavalerii întreținură pe Balc cu amănunte asupra mersului războiului din Italia, aduse de trimisul din Ardeal.

În curând se adusese cina și cavalerii se puseră și ei la masă lângă Balc pentru a-i face cinste și a-i ține de urât. După câtăva vreme se întoarse și părintele Anselm și fu poftit să se puie la masă; el se așeză lângă cavalerul Albrecht.

— Cum îi este fetei? întrebă el încet pe minorit.

— Și-a revenit în fire, nu are nimic: leșinase mai mult din spaimă decât din oboseală, răspunse Anselm pe același ton.

— Cine este ea?

Părintele era să răspundă când cavalerul Albrecht, văzând ochii lui Balc ațintiți asupra lor, zise voievodului:

— Părintele Anselm îmi spune că o fată, adusă aice fără cunoștință de oștenii dumitale, se află mai bine mulțămită îngrijirilor lui.

— Ah, da, răspunse Balc, cu un râs cam silit, am uitat să te previn de frumosul oaspe ce ți l-am adus și de împrejurările în care l-am întâlnit. Închipuiește-ți că azi dimineață, oprindu-ne la satul Tamași pentru a lăsa caiii să răsufle, un țaran necunoscut s-o aruncat asupra mea și o voit să îmi deie o lovitură de cuțit dar eu, făcând o mișcare grabnică, am fost lovit numai de brațul lui și mărturisesc că lovitura a fost atât de puternică încât am căzut la pământ. Vrând oștenii mei să-l prinză, el s-o apărat ca un turbat scoțând din ițari un paloș și rănindu-mi mai mulți oameni. În sfârșit, Talpan, hotnagul de slujitori, o izbutit să-l prindă cu arcanul. L-am dus la Bacău unde l-am dat pe mâna șoltuzului Mayer și a lui Berdilă, namestnicul, ca să-l cerceteze și să-l judece. Fata era cu dânsul și i-aș fi dat drumul dar ea, pe de o parte o început să strige că este fiica cneazului Baloș de la Poiana iar, pe de altă parte, din grai vrednic de credință, am aflat că țăranul cu care se afla este unul din căpeteniile cetei acelui lotru vestit ce se numește Păunașul Codrilor. Dacă, într-adevăr, nu se laudă că ar fi fata cneazului Baloș, care știm că este un dușman neîmpăcat al domniei, apoi faptul că ea însoțea pe unul din tovarășii tâlharului ar fi un început de dovadă că cneazul este în oarecare înțelegere cu el și este vrednic de mai aproape cercetare. Iar chiar de nu o grăit adevărul și este o fată din prostime totuși, ca ibovnică a unui hoț, trebuie să cunoască multe taine de ale lui și prin ea vom putea afla amănunțimi folositoare pentru noi. Pe dânsa n-am vrut s-o dau pe mâna lui Mayer și a lui Berdilă căci ei, cum știi, sunt oameni aspri.

M-am hotărât să umblu cu ea cu binișorul spre a afla ceea ce vreu să știu. Mi-am pus de gând să încep s-o cercetez chiar mâine de dimineață, între patru ochi și de aceea ți-aș fi îndatorit dacă ai pune-o într-o odaie lângă acea în care am să șed eu ca să-mi fie cercetarea mai cu îndemnă. Te-aș ruga chiar să poroncești ca fata să fie adusă îndată acolo, căci n-aș vrea să poată vorbi cu altcineva înainte de a da ochii cu mine.

Chipul firesc în care Balc spusese această povestire ar fi putut face pe un om care nu l-ar fi cunoscut să creadă că el zicea numai curatul adevăr, dar cavalerul Albrecht îl știa de mult și în multe împrejurări fusese în stare să-și deie seamă de meșteria cu care fiul lui Sas mânuia minciuna. Se îndoi din capul locului că împrejurările întâlnirii lui cu fata să se fi petrecut așa cum le povestea Balc și cererea de la sfârșit îl încredință că el urmărește scopuri necurate. De aceea răspunse scurt:

— Singura odaie în care te pot pune are, în stânga, pe acea în care doarme trimisul unguresc, iar în dreapta odada mea de culcare, prin urmare nu-ți pot îndeplini cererea. Dacă dorești ca fata să nu poată vorbi cu nimeni, lucrul este ușor: avem aice mai multe încăperi pentru opreală și pot poronci ca ea să fie dusă într-una dintr-însele și să nu meargă nimeni la dânsa fără știrea mea.

— Dacă nu se poate altfel, răspunse Balc, încercându-se în zadar să ascundă nemulțămirea ce o simțea văzându-se dejucat, te-aș ruga să dai poroncile cuvenite. Cred că nu te vei împotrivi ca cheia temniții în care va fi pusă să-mi fie adusă și ca un slujitor de al meu să steie de pază înaintea ușei.

— Ostașii mei sunt de toată credința, răspunse cavalerul, dar dacă nu ai încredere, va fi precum dorești. Să vie Hans aice, poronci el unui servitor.

Vechea noastră cunoștință de la rateșul din Ciortolom sosi în curând și se opri la trei pași de masă, făcând salutul ostenesc.

— Hans, zise cavalerul, ia fata adusă de voievod și o du în temnița cea de sub capelă. Îngrijește-te ca Hertha să trimită acolo un așternut curat, lumânare și ce va mai fi de trebuință. Apoi închide-o și adă cheia aice după ce vei spune hotnogului de slujitori domnești să puie pază, la ușa temniții, pe un oștean de încredere de ai lui. Mergi!

Hans, salutând din nou, ieși pe ușă. Balc, vărsându-și un pahar de vin începu să povestească despre izbânda lui asupra tătarilor, făcându-se că nu mai gândește la cele întâmplate.

După o jumătate de ceas, Hans apăru din nou, urmat de Talpan, și dând în mâna cavalerului o cheie mare, de aramă, pe care acesta o înmână voievodului, spuse că poroncile ce i-au fost date sunt îndeplinite iar Talpan spuse lui Balc numele oșteanului pus de strajă la ușa temniții. După ce mai schimbară câteva cuvinte. Balc se sculă, rugă pe gazda lui să-i arăte unde este odaia pregătită pentru el, apoi, își luă noapte bună de la cavalerul Ulrich și de la părintele Anselm.

Deoarece în odaia în care zăcuse Ștefan Stroici se afla trimisul unguresc, cavalerul Albrecht duse pe voievod în acea de alăturea, din partea dreaptă, unde găsiră pe Talpan și pe o slugă a lui Balc, apoi cavalerul se retrase, dorind oaspelui său somn ușor.

După ce dădu câteva poronci prin curte, merse în odaia lui unde Maria îl aștepta vorbind cu părintele Anselm și cu Hertha.

— O, Albrecht, zise Maria, trebuie să faci toate chipurile ca să scăpi biata fată de atingerea acestui neom. Părintele mi-o povestit basmul iscodit de Balc; este o minciună de la început până la sfârșit, chiar oștenii lui au spus că el o sărutat-o cu de-a-sila și că voinicul care o însoțea o lovit pe Balc cu pumnul pentru a o feri de această batjocură. Ea este pe jumătate moartă de groază. Când și-o venit în fire și o zărit pe părintele Anselm, s-o aruncat în genunchi, la picioarele lui, rugându-l s-o mântuie și o spus că o scăpat din mâna tătarilor numai pentru a intra într-o primejdie și mai grozavă. Mai mult n-am putut afla căci Hertha care i-o dus cele de trebuință în temniță, o putut să rămâie prea puțin singură cu dânsa din pricina hotnogului care, cu toate încercările lui Conrad Müller să-l facă să mai zăbovească pe afară, o intrat înăuntru și o zis că are poroncă aspră de la voievod să nu lase pe nime să vorbească cu ea. Nu putem s-o lăsăm în mâinile lui Balc, ar fi un păcat.

— Așa-i de tânără și de frumoasă! zise Hertha. Fără îndoială este o fată de neam mare, mâinile ei sunt albe și gingașe ca mâinile stăpânei mele, se vede că ele nu au fost niciodată întrebuințate la muncă.

— Balc are cheia temniții și poate intra la dânsa la orice ceas din zi și din noapte; o are în puterea lui, zise Maria. Albrecht, trebuie să iei măsuri de ocrotire pentru această nenorocită.

— Să n-aveți nicio grijă în această privință, zise cavalerul zâmbind. Am dat poroncă lui Hans să puie de strajă, la ușa de dinafară a temnițelor, doi oșteni de ai noștri, cu lozincă să nu lese pe nime să intre fără de a-l striga pe dânsul. El va veghea toată noaptea, iar jos, la scara ce duce la ușa odăii voievodului, mai sunt doi oșteni de ai noștri care au poroncă să-mi deie de știre îndată ce ar vedea pe Balc scoborându-se pe scară. Fiți deci pe pace, fata astă noapte nu este amenințată de nicio primejdie și tot atât de teafără va rămânea câtă vreme va sta în această cetate. Mâine vom vorbi și ne vom gândi la ce este de făcut pentru a o scăpa din ghiarele lui Balc. Dar miezul nopții a trecut de mult, ar fi vreme să ne odihnim.

Părintele Anselm dori prieteniilor lui noapte bună și ieși din odaie, urmat în curând de Hertha și peste puțin toate luminile câte mai ardeau în cetate se stinseră.

Balc se trezi de dimineață și grija lui cea dintâi fu să se întâlnească cu trimisul unguresc.(...)

Vinul cavalerilor era bun și Balc, dar mai ales Somossy, îi făcură cinste. Văzând că acest din urmă devenea din ce în ce mai zgomotos, Maria se retrase cu părintele Anselm, rămânând la masă, numai cei doi cavaleri cu oaspeții lor. Se aduseră alte ulcioare pline cu un busuioc vechi de la Odobești, care fusese cu deosebire lăudat de ungur. Cavalerii beau cu cumpăneală și de la o vreme Balc urmă pilda lor, dar Somossy deșertă pahar după pahar. Se făcuse cumplit de vorbăreț și nu mai înceta să-și cânte izbânzile la război, la masă sau pe lângă femei dar, de la o vreme, limba începu să i se îngreuieze și, la urmă, căzu adormit, cu coatele pe masă, făcând să răsune sala cu horcăiturile lui. Faptul stârni veselia celorlalți meseni și îi făcu să părăsească masa și să se retragă fiecare în odaia lui spre a se odihni. Somossy însă, nefiind în stare să se scoale de pe scaun, fu dus pe brațe de doi oșteni și depus pe patul lui.

După o jumătate de ceas domnea în Cetate liniștea cea mai desăvârșită când Balc ieși din odaia lui, scoborî scările fără zgomot și se îndreptă spre partea unde se aflau temnițele, însă, când ajunse la ușa lor, un oștean de la Cetate se puse înaintea ei, încrucișând sulița și-i spuse că are poroncă să nu lese pe nimeni să intre fără învoirea castelanului. Balc își spuse numele și se încercă întâi să-l facă cu bine să-i deie drumul, dar neamțul răspundea că nu este voie și rămânea neclintit la locul lui. Voievodul, supărat, începuse să strige și să-l amenințe când auzi în curte un zgomot de pași și, când se întoarse, văzu pe cavalerul Albrecht care se apropiase de el.

— Bine că ai venit, zise Balc, închipuiește-ți că acest încăpățânat nu voia să mă lese să intru în temniță.

— El și-a făcut datoria, răspunse cavalerul, căci rânduiala Cetății este ca nimeni să nu intre în temniți fără învoirea mea!

— Vreau să merg să văd ce voi putea afla de la prinsa mea. Te rog să-i dai poroncă să mă lese să intru, zise Balc.

— Te voi însoți eu însumi, zise castelanul și, făcând oșteanului un semn, acesta se dădu în lături.

Apoi cavalerul împingând ușa grea de stejar, întărită cu șine groase de fier, Balc intră într-o sală strâmtă în care se vedea o scară cu câteva trepte. Scoborâră treptele și se găsiră într-o altă sală, luminată prin niște răsuflători și în care se vedeau ușile mai multor chilii. Dinaintea celei din capătul din dreapta al sălii, se ținea un slujitor domnesc cu sulița în mână.

— Îți mulțămesc, domnule cavaler, zise Balc când ajunse înaintea acelei uși, de acum nu mai am trebuință de dumneta.

— Dar eu, zise Albrecht, am temeiuri care mă silesc să te însoțesc în chilia acestei fete.

— Glumești? întrebă Balc răstit și înroșindu-se. Nu înțelegi că am trebuința să rămân singur cu ea?

— Tocmai fiindcă bănuiesc care sunt acele temeiuri, răspunse liniștit cavalerul, sunt hotărât să nu te las singur cu dânsa.

— Mi se pare, domnule cavaler, zise Balc, ridicând glasul, că dumneta uiți că fata este prinsa mea și că eu am temeiuri pentru a bănui că ea stă în legătură cu dușmanii domniei ce sunt și acei ai crăiei și uiți, în sfârșit, că eu sunt fiul domnului acestei țări.

— Și eu, răspunse cavalerul cu cea mai mare liniște, castelanul acestei Cetăți a craiului Ungariei, nu stau nici sub ascultarea voievodului Moldovei, nici sub acea a fiului său. Banderiul meu fâlfâie pe zidurile Cetății alăturea cu acel al craiului și nu voi îngădui ca în lăcașurile adăpostite de umbra lui cineva, cât de fiu de voievod ar fi el, să-și facă râs de o femeie, oricât de vinovată ar fi ea.

— Și cum îndrăznești, strigă Balc, punând mâna pe paloș, să bănuiești gândurile mele. Cine-ți dă voie să presupui că vreu să intru la dânsa pentru altceva decât pentru a o cerceta.

Cavalerul fără a se arăta câtuși de puțin mișcat de mânia lui Balc, îi răspunse liniștit, uitându-se drept în ochii lui:

— Trăiesc de prea multă vreme pe aceste locuri, am văzut și-am auzit prea multe pentru ca să nu știu cu cine am de-a fiace. Lasă paloșul în pace, căci dacă este vorba să ne arătăm puterea, n-am de spus decât un cuvânt și atât dumneta cât și slujitorii dumitale vă veți trezi dincolo de podul mișcător al Cetății mai curând decât dorești.

Totodată, în capul scării se arătară cavalerul Ulrich și Hans urmați de mai mulți nemți înarmați.

Balc, cu toată vitejia lui, recunoscută chiar de dușmanii săi cei mai neîmpăcați, era un bărbat prea chibzuit și prea stăpân pe sine pentru ca să-l fi putut târî mânia într-o luptă din care n-ar fi putut ieși decât cu rușine.

— Nu mă sparie oștenii dumitale, răspunse el. Apoi urmă cu un glas mai domol: Cetatea fiind a craiului, nu vreau să fac gâlceavă într-însa, dar să știi că voi înștiința pe tatăl meu și că el, la rândul lui, va aduce la cunoștința curții crăiești purtarea dumitale.

— Voi ști să-mi arăt îndreptările cătră curtea crăiască, răspunse cavalerul. Îi voi putea chiar arăta multe lucruri ce-i sunt necunoscute și care, de ar fi cunoscute, ar putea face ca niște oameni până astăzi mai sus decât li se cuvine, să cadă pe urmă jos de tot.

Aceste de pe urmă cuvinte ale cavalerului schimbară mânia lui Balc în teamă, căci cunoștea vaza de care se bucura cavalerul, atât pe lângă voievodul Transilvaniei, cât și pe lângă curtea crăiască. După ce rămase câtva în tăcere, zise cu un glas cu totul schimbat:

— Nu trebuie să te miri, domnule cavaler, dacă bănuielile dumitale m-au jignit. La urma urmei, dacă nu vrei să mă lași să vorbesc singur cu fata, paguba nu este mare, căci marți gândesc că plec de aice și, odată ajuns la Suceava, voi putea să aflu de la ea tot ce doresc să aflu.

— Îndată ce vei ieși din Cetate vei putea face cu dânsa ce vei dori și ceea ce te va ierta cugetul, răspunse cavalerul, apoi amândoi părăsiră temnița și se îndreptară fiecare spre locuința lui. Cavalerii, în acea zi, nu mai văzură pe oaspeții lor până la cină, căci Somossy nu se trezi decât seara târziu, iar Balc rămase închis în odaia lui.

La cină însă, Balc vorbi cu toată lumea ca și când nu i s-ar fi întâmplat nimic neplăcut în cursul zilei, iar Somossy mâncă și, mai ales, bău cât patru. Pe lângă busuiocul de la Odobești, cavalerul poroncise să se aducă și niște Nicorești roș, vechi de zece ani, iar trimisul vice-voievodului, neștiind căruia să-i deie cununa, bău dintr-amândouă până când își pierdu tot cumpătul. După ce laudele îi curseră din gură cu mai multă ușurință decât la prânz, începu să se plângă că Balc nu a știut să prețuiască îndestul cinstea ce-i făcuse vice-voievodul trimițându-i pe cel mai bun prieten al său și-i mulțămea pentru ostenelile lui numai cu trei sute de galbeni, când el îi dădea prilej să se mântuie deodată de cei mai vajnici neprieteni ai lui.

Iar Balc nu știa ce să facă ca să-i închidă gura. La urmă, Somossy jură că nu-i dă jalbele până ce nu-i va da, peste banii juruiți, și câte două poloboace din fiecare din vinațurile ce erau pe masă.

Balc se grăbi să i le făgăduiască, nădăjduind că îl va astâmpăra, dar ungurul începu să ceară altele pentru vice-voievod, destăinuind în beția lui toate amănunțimile afacerii pentru care fusese trimis. Balc vedea zâmbetul ironic pe buzele cavalerului Albrecht, hazul ce făcea în urma destăinuirii lui Somossy și nu mai putea de supărare. În sfârșit alese mijilocul cel mai nimerit pentru a pune capăt acestei batjocuri. Începu să verse ungurului pahar peste pahar și grăbi astfel sosirea clipei în care bețivul, doborât în sfârșit de puterea vinului, se prăbuși sub masă în desăvârșită nesimțire.

— Cred, zise atunce Balc cavalerilor, că sunteți oameni prea cuminți pentru a da credință vorbelor nesocotite ieșite din gura acestui bețiv.

— Noi credem numai ceea ce vedem, răspunse cavalerul Albrecht. Știm că dacă adesea se întâmplă să găsești adevărul în vin, altă dată el aduce numai minciuni și cu aceste cuvinte, duse pe Balc în odaia lui.

XXXVIII - În care aflăm cine era Vidra

Am văzut că Anton Guercy, sluga lui Ștefan Stroici rămăsese la Cetatea Neamțului fiind încă prea slab pentru a urma pe stăpânul său când acesta plecase cu Isaia și cu Mihu.

Îngrijirile părintelui Anselm, o hrană bună și odihna îl îndreptară în scurtă vreme pe deplin. Anton ar fi fost fericit la Cetate dacă ar fi avut ce să facă. Harnic și iute din firea lui, trândăvia îi era nesuferită. Își trecea vremea cu vânatul, meșteșug în care era neîntrecut și niciodată masa cavalerilor nu fusese atât de bogată în vânaturi de tot soiul. Nedibăcia nemților în mânuirea spadei stârnise de la început mirarea lui. Ei știau să întrebuințeze numai tăișul armei. Anton lua în fiecare zi câte cinci din ei și le arăta, vreme de un ceas, cum se întrebuințează vârful armei. Totuși, când era vreme rea ori, dintr-un prilej oarecare, nu putea să meargă la vânat, bătrânul oștean nu mai putea de urât.

Era acuma pe la sfârșitul lui august, întoarcerea lui Stroici nu putea să mai întârzie și Anton o aștepta cu nerăbdare când, într-o seară, un oștean veni să-l cheme din partea părintelui Anselm. Anton se grăbi să se ducă la minorit.

— Ai putea, îi zise acesta, să-mi faci o slujbă pentru care ți-aș rămânea recunoscător.

— Cu cea mai mare plăcere, părinte, zise Anton, poroncește.

— Am de trimis la Târgul-Trotușului niște cărți care nu le pot încredința decât unui om de toată nădejdea. Hans Biedermann, care de obicei duce cărțile de aice părinților de acolo, este dus la Suceava și se va întoarce numai peste câteva zile. M-am gândit să te rog pe dumneta să-mi faci această slujbă. Ești om cuminte și viteaz, știi românește bine și-ți voi da un cal bun.

— Sunt prea fericit, părinte, că-ți pot fi de trebuință. Când dorești să plec?

— Astă-noapte. Aș dori ca cel mai târziu poimâine de amiază cărțile să fie în mâna părintelui Gerivasie.

— Fii încredințat că voi face precum dorești. Anton plecă cu două ceasuri înainte de răsăritul soarelui: calul ce i se dăduse avea un umblet minunat, la prânzul cel mic era la Piatra unde se odihni două ceasuri, la toacă sosea în Bacău. Nemții de la Cetate îl sfătuiseră, că dacă ajunge devreme în Bacău și calul nu-i este din cale afară de obosit, să nu mâie acolo dar, după un scurt popas, s-apuce pe la Călugăra, de-a dreptul peste deal și să steie peste noapte la rateșul jupânesei Sanda, în Ciortolom, unde-va găsi vin bun și adăpost curat. Văzând în Bacău că călul mai poate merge mai departe, îl odihni un ceas și plecă înainte. Drumeții pe care îi întâlni îl îndreptară spre rateșul cunoscut de toți și unde ajunsese cu vreo două ceasuri după aprinsul lumânărilor.

Îndată ce sosi,văzu de cal, puse să-l frece, să-l săcele, să-l perie și să-l adăpe față cu dânsul, părăsindu-l numai după ce-l văzu legat înaintea unei iesle pline de grăunțe, a unei corlăți umplute cu fân mirositor și cu un așternut de paie care-i venea până la pântece.

Bătrânul oștean se îndreptă spre crâșmă pentru a-și mângâia și el stomacul cu ceva mâncare și cu vinul ce-i fusese atât de lăudat de nemții de la Cetate când, ajuns în fața unei uși deschise, rămase încremenit, cu ochii holbați. În odaie era lumină și pe prag sta o tânără femeie care nu era alta decât Vidra.

Văzând că străinul o stat deodată pe loc, se uită și ea la dânsul. Deveni galbână ca ceara și nu putu să înăbușească un strigăt:

— Anton!

Iar el răspunse:

— Cneghină Domnica! Dumnezeule! Ea trăiește!

Și bătrânul, îngenunchind înaintea ei, îi luă mâinile și le acoperi cu sărutări. Lacrimile izbucniră din ochii Vidrei.

— Da, Antoane, zise ea mângâind capul și fața lui, eu sunt Domnica și tare mă bucur că te văd! Ah! ce vremuri îmi amintești, și Vidra își acoperi ochii cu mâinile.

Dar aducându-și aminte că împrejurul lor, pe lângă carele trase în răteș, mai sunt și străini, zise lui Anton, silindu-l să se scoale și luându-l de mână:

— Vină în odaia mea, ca să vorbim în liniște.

Nu voi osteni pe cititor cu cele rostite de Vidra și de Anton, dar voi da aice pe scurt povestirea vieții tinerii și frumoasei femei, lăsându-l să ghicească de ce fel au trebuit să fie voroavele lor.

Vidra era fiica cneazului Stan de la Comănești pe Soloneț, vestit atât prin nemărginita-i bogăție, cât și prin vitejiile făcute în nenumărate războaie.

Cnezatul lui cuprindea satele Comănești, Băieșești și Pârtești, cu peste opt sute de gospodari bogați; cu mori, crâșme și brudini de poduri, cu heleșteie și prisăci de mii de stupi, cu codri întinși și cu pășuni pe care pășteau nenumărate turme de oi și herghelii de cai.

Rămas orfan când abia ieșise din copilărie, firea-i neastâmpărată și un dor nemărginit de voinicii îl făcură să lese îngrijirea averei credinciosului vătăman Mincu iar el, urmat de o ceată mare de voinici din satele lui, bine înarmați și bine pregătiți, intră în slujba împărăției de la Răsărit. Luă parte la multe războaie împotriva turcilor și a lefegiilor catalani care, răsculându-se și punând mâna pe o parte din satele împărătești, înfruntară vreme îndelungată toată puterea împăratului. Din slujba împărătească trecu în acea a craiului Ungariei și susținu pentru el lupte crunte cu venețienii în Dalmația și cu cehii în Boemia. Neputându-se împăca cu trufia ungurilor, intră în slujba lui Vladislav, craiul Țării Leșești. Dacă ceata lui se împuțina după fiecare bătălie, ea își întregea iar numărul în curând, căci lefegii români mișunau pe acea vreme prin oștirile domnitorilor megieși cu țările noastre și fiecare din ei alerga bucuros sub steagul lui Stan, căci el izbutise să-și facă pretutindeni un nume mare de oștean viteaz și înțelept. Slujbele îi erau bine plătite de craii la care se tocmea în leafă și, nu numai că nu trăgea bani de acasă dar punea deoparte, pe fiecare an, sume destul de însemnate.

Frumuseța îi fusese vestită în tinerețe și nu câștigase mai puține izbânzi pe calea iubirii decât pe câmpul de bătaie. Frumosul român aprinsese mari și numeroase focuri în albele sânuri ale damelor bizantine, se vorbea că fusese chiar iubit de femei șezând pe treptele scaunului împărătesc. Mai pe urmă, atât frumoasele venețiene cât și maghiarele aprinse și galeșele fete ale Lehiei numai crude nu se arătară către el. Deși adesea ar fi avut prilejul să se căsătorească în chip strălucit, rămase burlac până la vârstă de cincizeci de ani trecuți, când fu cuprins de dragoste pentru o tânără și frumoasă polonă de neam mare.

El era acuma bărbat cărunt, trupul lui de urieș începuse a se îngreuia și era ciuruit de răni. Spada unui cavaler teuton îi tăiese obrazul drept în două, de-a curmezișul, lăsându-i o dungă adâncă și lată; piatra unui prăștinaș dalmațian îi pusese în mijlocul frunții o pecete albă și jumătate din urechea stângă îi fusese ruptă de o suliță litvană. Dar era vestit și bogat; fata era tânără, frumoasă și gingașă, iar părinții ei erau săraci și cu casa plină de copii. Căsătoria fu răpede hotărâtă și îndată după nuntă, Stan, obosit de războaiele purtate în timp de aproape patruzeci de ani, părăsi slujba leșască și se întoarse acasă.

Mincu ocârmuise cnezatul cu vrednicie și cu credință: el dădu pe seamă lui Stan, la întoarcere, o avere cu mult mai însemnată decât acea ce-i fusese încredințată la plecarea stăpânului său.

Cei trei ani ce urmară întoarcerea cneazului la Comănești fură cei mai fericiți din toată viața lui. Vanda, așa se numea soția lui Stan, era o ființă blândă și supusă, ea intra în toate voiele cneazului care, din partea lui, o iubea la nebunie. Dar această fericire nu ținu mult căci, în al patrulea an al căsniciei lor, Vanda muri dând naștere unei fetițe.

Lovitura fu cu atât mai dureroasă pentru Stan cu cât era neașteptată; rămase timp de mai multe luni ca tâmpit. Închis în casă, nu voia să vadă pe nimeni, afară de bătrânul Mincu și de vreo două slugi mai credincioase. Când își reveni în fire și începu să iasă iar în lume, acei care îi știau de mai nainte îl recunoscură cu greu; îmbătrânise cu zece ani: părul și barba i se făcuse albe ca zăpada. Cu vremea, firea lui voinică se trezi din nou și își reluă traiul obișnuit, dar jalea îi rămase tot atât de mare ca în ziua în care Vanda îi fusese răpită.

Vânatul era acuma singura lui plăcere, rămânea adesea săptămâni întregi prin munți urmărind zimbrii și urșii.

Domnica, așa se numea copilla, fu crescută de slugi, căci Stan nici nu voia s-o vadă și dăduse poronci strașnice ca, sub niciun cuvânt, să nu fie adusă înaintea lui. Însă, când era de cinci ani, o întâmplare făcu ca cneazul să se găsească față în față cu ea și atunce frumusețea fetiței și asămănarea ei uimitoare cu Vanda aduseră o schimbare desăvârșită în simțirile lui. De unde până atunce nu voia s-o vadă, acuma se simțea fericit numai când o avea lângă el; în scurt timp oșteanul vajnic, la numele căruia tremurau odinioară oștiri întregi, deveni robul copilei.

Domnica luase de la frumoasa ei mamă numai trăsăturile obrazului, moștenise însă de la Stan o fire pornită, un duh neastâmpărat și o îndrăzneală fără seamăn; ea din copilărie arătă cel mai desăvârșit dezgust pentru toate îndeletnicirile femeiești, îi plăceau numai caii și armele.

Când cneazul o întrebă pentru întâia oară dacă are vreo dorință, ea îi răspunse rugându-l s-o învețe a călări. Nicio cerere nu putea să fie mai plăcută bătrânului oștean, iubitor pătimaș de cai, care fusese și era încă un călăreț neîntrecut. Sub povățuirea lui, Domnica fu în curând în stare să călărească caii cei mai nebuni din grajdurile cneazului, făcându-l, prin îndrăzneala arătată de dânsa, să tremure pentru întâia oară în viața lui. Ca să nu se despartă de ea, Stan rărise din ce în ce vânătorile prin munți, vânând în schimb, împreună cu copila, iepuri și păsări cu ogarii și cu copoii. Când vremea era din cale afară de urâtă, silindu-i să steie în casă, Domnica așezându-se pe un scăuieș, la picioarele tătâne-său, îl ruga să-i povestească faptele războinice săvârșite sau văzute de el și le asculta ceasuri întregi. Multe războaie văzuse cneazul și multe avea el de povestit, dar toate lucrurile au un sfârșit și, cu vremea Domnica ajunse să le cunoască toate. Atunce ea îl puse să i le zică din nou; la urmă le știa pe de rost dar tot le asculta cu plăcere. La povestirea vreunui fapt mai îndrăzneț, inima îi bătea tot atât de tare ca la întâiul auz. Acuma nu se mai mulțămea cu călăria. Cneazul trebui s-o învețe a mânui paloșul și sulița, a trage din arc și, pentru toate, ea arăta o agerime uimitoare.

Sili pe Stan s-o ducă la vânătoare de zimbri și de urși; în fața fiarelor dădu dovadă de o îndrăzneală și de un sânge rece de care s-ar fi putut făli un vânător bătrân.

Dar, pe când creștea într-însa patima vânatului, puterile cneazului slăbeau cu vârsta, vânătoriâe și chiar plimbările călări se răreau din ce în ce. Povestirile bătrânului urmau într-adevăr a curge necontenit, dar acuma nu mai puteau aduce Domnicăi decât umbra plăcerii simțită când se afla în fața fiarelor sălbatice, sau când supunea vreun cal neînvățat. Era atât de deprinsă cu viața la câmp sau la pădure încât, după o scurtă vreme de ședere neîntreruptă în casă, obrajii ei rumeni începură să se îngălbenească, pofta de mâncare îi scăzu și prinse a slăbi. Atunce Stan, spăriet, se hotărî s-o lese să meargă la vânat fără dânsul, sub privigherea lui Anton Guercy, prinsul lui de război în urma unei lupte cu cavalerii teutoni, care rămăsese pe lângă el ca slugă și-l urmase în Moldova când părăsi serviciul leșesc.

Obrajii Domnicăi se făcură iar rumeni, pofta de mâncare și somnul liniștit se întoarseră, dar viața începu să se facă din zi în zi mai amară pentru bietul Stan, căci soarele la care își încălzea bătrânețile începu să lucească din ce în ce mai rar pentru el: Domnica își petrecea toată viața călare sau vânând prin munți.

După o vreme, privigherea lui Anton îi păru nesuferită și începu să meargă la plimbare sau la vânat singură, ceea ce îi atrase cercetări din partea cneazului. Dar el era acuma prea bătrân și prea stăpânit de slăbiciunea lui cătră dânsa pentru a pune în chip hotărât capăt acestei purtări a Domnicăi. Se mulțămi să facă pe Anton răspunzător de orice s-ar putea întâmpla fetei.

Domnica atinsese acuma vârsta de șaptesprezece ani, frumuseța îi era uimitoare și Stan începu să se gândească la căsătoria ei. Știa că, dată fiind atât frumuseța fetei cât și însemnata lui bogăție, pețitorii nu vor lipsi; se mai mângâia cu nădejdea că căsătoria va schimba pornirile bărbătești ale Domnicăi și că după nuntă ea va trăi cu soțul ei în casa părintească.

Începu deci să adune la dânsul nu numai tineretul Moldovei și acel din țările române megieșe, dar și tineri de neam din Lehia și din Țara Rusască. Toți rămăsese fărmăcați de frumusețea ei, toți, privind-o, treceau cu ușurință peste firea ei pornită și peste aplecările ei bărbătești. Averea ce trebuia s-o moștenească atârna în cumpănă, pentru ochii a câtorva dintr-înșii, poate mai greu decât frumuseța, dar în cele mai multe inimi, la vederea ei, se deștepta o iubire adevărată. Însă Domnica întâmpina toate cererile lor cu cel mai desăvârșit dispreț. De multe ori, deși știa că casa este plină de oaspeți, i se întâmpla să încalece în zori de ziuă pentru a se întoarce numai după căderea nopții. Când vremea urâtă sau vreun cuvânt mai hotărât al cneazului o silea să ieie parte la petreceri și la ospețe, ea răspundea la măgulirile puse la picioarele ei, luându-le în râs. Nu ascundea nici ura ei pentru căsătorie, nici credința ce o avea că curtea lor țintește mai cu seamă la zestrea ei. În curând această purtare sili până și pe cei mai cutezători sau mai îndrăgostiți să părăsească orice nădejde că o vor putea lua de soție.

În primăvara anului 1344, Stan fu silit să trimită pe Anton la Bârlad pentru trebi grabnice, dar toată lumea era obișnuită să vadă pe Domnica mergând singură la vânat și plecarea lui nu schimbă întru nimic chipul în care ea își petrecea vremea.

XXXIX - În care se vede cât este de primejdios pentru o fată ca să vâneze singură

Într-o frumoasă zi a începutului lui mai, fiind vestită că un zimbru a fost văzut în fundul Bucovățului, Domnica porni de dimineață, însoțită de Vifor și de Pârjol, copoii ei cei mai buni. Când ajunse aproape de locul unde credea că va găsi fiara, priponi calul într-o poiană și apucă, prin codru, la deal. Însă deși bătu cu de-amănuntul fețele dealurilor din dreapta și din stânga pârăului, nu putu să deie de nicio urmă. După o scurtă odihnă se puse din nou în urmărirea zimbrului, însă tot în zadar și era acuma să se întoarcă înspre poiana unde lăsase calul când auzi un câine gonind în depărtare. Vifor și Pârjol începură îndată a bate și ei și se repeziră în partea în care se auzea glasul câinelui străin iar Domnica se luă după dânșii.

Gura câinelui străin se auzea din ce în ce mai bine și, după bătaia lui Vifor și a lui Pârjol, ea înțelese că au dat și ei de urmă și mână împreună. Începu să urce la deal spre a ajunge înaintea zimbrului la curmătura spre care mânau cânii. Era aproape să ajungă la ea când auzi cânii bătând pe loc vreo cincizeci de pași în dreapta ei. Se sui răpede pe un dâmb ce o despărțea de copoi și, când ajunse în vârful lui, văzu pe un picior de plai sub dânsa, un zimbru urieș care purta o săgeată înfiptă în coastă și făcea față celor trei câini, iar, mai la deal, la vreo zece pași, un vânător care ținea o țapă ferecată în mână. Deodată zimbrul se răpezi cu capul în jos asupra vânătorului, cu o iuțeală atât de mare încât acesta fu silit să sară în lături spre a-l putea lovi cu îndemânare. Dar piciorul alunecându-i pe frunzele uscate și lucii, căzu pe spinare. Zimbrul care în răpegiune trecuse de dânsul, se întoarse pentru a se arunca din nou asupra lui dar, tocmai când era să-l străpungă cu coarnele, Domnica, care în două sărituri ajunsese lângă fiară, cu o mână hotărâtă îi înfipse țapa în mijlocul cefii. Zimbrul se prăbuși mort la pământ, iar vânătorul necunoscut sări răpede în picioare strigând:

— Mulțămesc, voinice, mi-ai scăpat viața. Dar, adaose el privind cu uimire pe Domnica, pe legea mea, voinicul este o voinică!

Domnica, fără a răspunde, se uită lung la el. Necunoscutul era un bărbat de vreo treizeci de ani, de statură înaltă, de făptură puternică dar totodată sprintenă. Pletele și mustețile îi erau bălăi; în ochii mari, albaștri, strălucea un foc straniu iar trăsăturile feții erau de o frumuseță neobișnuită.

Purta o haină strâmtă, de postav sur, cu șireturi verzi, cioreci de aceeași materie și de aceeași coloare care intrau, la genunchi, în ciubote de iuft rusesc; capul îi era acoperit cu o căciuliță de postav verde, împodobită cu o pană de bâtlan. De brâul de piele galbenă era prins un cuțit lung cu mânerul de os și o tolbă cu săgeți îi atârna pe spate.

El privea acuma pe Domnica în tăcere, fărmăcat de frumuseța acestei ființe, pe jumătate bărbat și pe jumătate femeie. Ea purta un mintean bărbătesc de lână verde cu șireturi negre și desprinse la piept; mânecile mintenului spintecate de la cot în jos, erau dezbumbiete și descopereau mânecile cămeșii de in, împodobite cu betiți albastre. Fusta de aceeași materie dar mai închisă decât minteanul, acoperea în parte turetcile ciubotelor de piele galbenă și era strânsă într-o cingătoare lată, de piele neagră, cusută cu flori de aur, de care era atârnat un cuțit cu mânerul de fildeș săpat. Părul era adunat într-o singură pleată, groasă de un lat de mână, care atârna până la brâu și apoi era îndoită și adusă înapoi pe cap, sub o căciuliță de catifea sură în care era înfiptă o pană de cucoș de munte. În spinare purta un arc și o tolbă cu săgeți.

Vroi să-și ieie ochii de pe ochii străinului, dar în zadar, privirea îi era pironită de privirea lui, se simțea ca sub puterea unei vrăji. În sfârșit necunoscutul, luând ochii de pe ea, rupse farmecul întrebând-o:

— Spune-mi, cui datoresc viața, unei fete sau unei zâne?

— O trecut vremea în care trăiau zânele, răspunse ea simțindu-se acuma ușurată, nu sunt decât fiica cneazului Stan de la Comănești și mă numesc Domnica. Dar dumneta cine ești?

Necunoscutul, făcându-se că nu aude această întrebare, zise închinându-se:

— Văd că toate câte le-am auzit despre frumuseța și agerimea fiicei cneazului Stan erau sub adevăr și îmi vine a crede că ne întoarcem la vremea zânelor.

— Dar dumneta cine ești? mai întrebă Domnica.

Necunoscutul își aținti iar privirea asupra ochilor ei, făcând-o să resimtă din nou o tulburare necunoscută, apoi zise;

— N-aș răspunde la această întrebare dacă mi-ar fi pusă de altcineva, dar nu-mi este iertat să las fără răspuns pe aceea care mi-o scăpat zilele. Sunt un cneaz român de peste munți, gonit de dușmani puternici din casa părintească și dezbrăcat de averea-mi legiuită. Potrivnicii mă urmăresc și astăzi, silindu-mă să trăiesc pribeag, prin munți și prin păduri: am găsit un adăpost vremelnic la călugării unui schit din vecinătate și-mi trec vremea cu vânatul.

— Casa tatălui meu este deschisă tuturor nedreptățiților, răspunse Domnica; oricât de puternici ar putea să fie dușmanii dumitale, deși cneazul este acuma slăbit de bătrânețe, nimeni n-ar îndrăzni să se atingă de oaspele lui.

— Ai o inimă pe cât de vitează, pe atât de bună, răspunse necunoscutul, îți sunt recunoscător pentru propunerea ce mi-o faci, dar temeiuri vajnice mă împiedică să mă folosesc de ea. Mai mult chiar: dacă ai vorbi cneazului Stan despre întâlnirea noastră, m-aș vedea silit să părăsesc adăpostul găsit cu atâta greutate.

— Cum, oare cneazul îți este dușman? întrebă Domnica cu bănuială, căci străinul își luase iar ochii de pe ea.

— Nu, el nu mă cunoaște și nici eu nu-l cunosc, răspunse el, îmi pare rău că nu-ți pot descoperi taina ce apasă asupra mea, dar împrejurările mă silesc să tac. Îndrăznesc chiar să te rog să nu vorbești cneazului de mine, căci m-ai pune în mare zdruncin.

Glasul era blând și rugător, iar privirea i se făcuse poroncitoare și Domnica, sub stăpânirea ei, nu putu decât să răspundă:

— Fie după cum dorești, îți făgăduiesc că nu voi vorbi nimărui de întâlnirea noastră.

Fața necunoscutului se lumină la auzul acestor cuvinte, privirea din poroncitoare deveni nespus de dulce, din ochii lui ieșea o lucire care făcea să pătrundă în inima Domnicăi o căldură ce era o dezmierdare.

— Îți mulțămesc, mă îndatorești din nou, zise el, închinându-se încă o dată înaintea ei.

— Calea mea este lungă, zise Domnica după o clipă de tăcere, trebuie să mă grăbesc dacă voiesc s-ajung acasă înainte de noapte. Să știi că, dacă cumva îți vei schimba mai târziu gândul și vei voi să te folosești de găzduirea tatei, poarta lui este totdeauna deschisă pentru acei ce caută adăpost. Acuma ajută-mă, te rog, să leg pe Vifor și pe Pârjol, adaose ea desprinzând o curea de la brâu, căci ei nu vor părăsi zimbrul de bună voie, ar mânca din el până în ziuă și ți l-ar strica rău.

— Cum, zise străinul, după ce l-ai ucis, ai de gând să mi-l lași mie?

— I-am dat într-adevăr lovitura de moarte, răspunse Domnica, dar dumneta l-ai stârnit, câinele dumitale l-o mânat și l-ai fi ucis singur dacă întâmplarea nu te-ar fi făcut să luneci pe frunze.

— Sunt recunoscător acestei întâmplări, căci fără de dânsa n-aș avea fericirea să-ți datoresc viața, zise străinul, dar ar trebui să iei măcar coarnele ca amintire a acestei izbânzi de care ar putea să fie mândru orice vânător.

— Casa noastră este plină de coarne de zimbru și de piei de urși uciși de mine, răspunse Domnica, care izbutise să lege pe Pârjol.

Străinul prinse pe Vifor și-l ținu până ce fata îl legă, zicându-i în aceeași vreme:

— Vestea despre îndrăzneala dumitale o trecut munții și o ajuns până la noi, dar ceea ce am văzut o întrecut toate așteptările mele. Și se întâmplă oare des să vânezi singură prin acești codri?

— Aproape în toate zilele, răspunse Domnica, vânatul este singura mea plăcere.

— Nădăjduiesc dar că voi mai avea fericirea să te întâlnesc dacă dușmanii nu-mi vor descoperi adăpostul în curând și nu mă vor alunga dintr-însul, zise străinul, căci cu vânatul îmi trec vremea și eu. Dar cum se face oare că cneazul te lasă să umbli singură prin munți?

— Îmi place primejdia, zise Domnica cu mândrie, fiindcă-mi dă prilejul s-o înving; și mulțămirea mea este deplină numai când izbutesc s-o înving singură. Tata știe că sunt în stare să mă apăr singură împotriva oricărui fel de dușmani. Acuma, rămâi sănătos! și închinând capul ușor, plecă cu un pas sprinten spre poiana unde își lăsase calul.

Străinul rămase pe loc urmând-o cu ochii până ce se făcu nevăzută în codru, apoi zise cătră sine, zâmbind și cu jumătate de glas:

— Îți place primejdia și-ți place s-o învingi singură? Vom vedea cum vei ieși din acea în care ai căzut fără să-ți dai seamă, apoi prinzându-și copoiul, îl legă de un lanț și porni în partea opusă acelei în care plecase Domnica.

Fata se ținu de cuvânt și nu vorbi acasă de loc de întâlnirea ei cu străinul, dar îi fu greu s-adoarmă în acea noapte și când, în sfârșit, spre ziuă, somnul veni să-i închidă pleoapele, se-ntâlni cu necunoscutul și în vis.

Împotriva obiceiului ei, dormi târziu și când se sculă, simțindu-se obosită, se hotărî să rămâie toată ziua acasă. Dar gândul ei nu se putea despărți de chipul străinului, ochii îi erau plini de dânsul, i se părea că se află sub farmecul privirii lui, că tot mai simte acea căldură ce-i dezmierdase inima când se uitase atât de dulce la ea.

Ce om frumos era acel necunoscut! Ce bărbătească era înfățoșarea lui! În urechile ei răsuna încă acel glas plin și cald care o pătrunsese până în fundul inimii. Se simțea apăsată sub puterea unui farmec necunoscut.

Voi să-l scurteze. Poronci să-i aducă pe Iad, calul cel mai nebun din grajd; un armăsar negru prins din herghelie cu arcanul numai de vreo câteva zile și care nu cunoștea însă șaua și frâul. Când sări pe el fără a atinge scara cu piciorul, calul sări drept în două picioare și slugile spăriete crezură că are să se răstoarne pe spate, dar coada harapnicului Domnicăi îl lovi cu atâta putere în cap, încât dobitocul amețit fu silit să aducă iarăși picioarele la pământ. Începu să asvârle nebunește cu picioarele de dinapoi și atunce Domnica, rămasă neclintită în șa, îi înfipse pintenii în deșerturi, și calul, nebun de durere, fu silit s-o ieie din loc. Sări de două ori înainte, apoi iar se ridică în sus dar, primind o nouă lovitură în cap, nu putu decât să-și sprijine din nou picioarele de dinainte de pământ. Iar începu să asvârle și iar simți pintenii ascuțiți rupându-i pântecele; sări în dreapta, sări în stânga, dar Domnica rămânea înfiptă în șa. În sfârșit, armăsarul se răpezi înainte și ieși pe poarta deschisă. După o alergare nebună de două ceasuri, peste dealuri și peste văi, calul se opri, alb de spumă și tremurând pe picioare: se simțea învins și se supunea. Când, pe înserate, Domnica îl aduse înapoi la scară, Iad era blând ca un miel. Dar îndată ce aprinderea luptei fu trecută, chipul străinului apăru din nou înaintea ochilor Domnicăi.

După cină, ea rugă pe cneaz să-i mai povestească o dată luptele lui cu catalanii, lupte purtate în tinerețe, când era stăpânit de un dor nebun de vitejie, lupte cu prilejul cărora împlinise în fiecare zi fapte de o îndrăzneală nemaipomenită și înfruntase moartea de zece ori pe ceas. Obișnuit ea tresărea la auzul lor, se părea că întreaga-i ființă este aninată de buzele bătrânului, iar ochii ei vedeau, desfășurându-se înaintea lor, șirul acestor falnice întâmplări. Dar, de astă dată, deși își încorda voința pentru a nu pierde niciun cuvânt, gândirea ei rătăcea într-una spre pârăul Lipovățului și, pe dinaintea ochilor ei, trecea necontenit chipul acelui adus de întâmplare în fața ei.

A doua zi, porni înainte de revărsatul zorilor, spre locul în care-l întâlnise, dar în zadar cutreieră codrii până în seară, nu auzi glasul copoiului pribeagului, nu-l întâlni nicăiure. Trei zile de-a rândul bătu munții fără a da de el și dorul de a-l vedea încă o dată creștea necontenit într-însa. În dimineața zilei a patra se găsi, fără de veste, față în față cu el pe un colnic de deal și, când îl zări, deveni galbenă ca ceara, inima-i încetă de a bate și numai cu greu putu să răspundă închinării lui.

Îi ceru voie să vâneze împreună cu dânsa, voie ce-i fu lesne hărăzită; ziua întreagă o petrecură împreună dar, atât pentru unul cât și pentru celălalt, vânatul era numai un cuvânt. Pentru ea era un mijloc spre a-și desfăta ochii privindu-l și a auzi dezmierdarea glasului său; pentru el prilejul de a pune, prin vorbe meșteșugite, stăpânire desăvârșită pe mintea și pe inima ei. Îi fu un lucru ușor să cunoască firea și chipul de trai al fetei, căci ea răspundea fără sfială la întrebările lui și se simțea fericită văzându-l atât de doritor de a cunoaște tot ce s-atinge de ea. Apoi el, la rândul lui, îi povesti pe lung cum se trage dintr-un neam vechi și strălucit, cum și-a petrecut tinerețile în războaie, câștigându-și un nume falnic și cum, acuma, niște neamuri lacome și viclene, prin urzeli meșteșugite, izbutise să arunce în sarcina lui o faptă tâlhărească săvârșită de ei. Îl pârâse cătră voievodul Ardealului și-l silise să fugă spre a-și scăpa viața, iar ei pusese stăpânire pe averea lui. Mai adăogi că urgia lor îl urmărise până în Moldova și că oamenii lui Sas îl căutau în toate părțile, nevoindu-l să ducă prin codri o viață rătăcitoare.

Această povestire care înfățoșa pe necunoscut ca pe jertfa unor urzeli viclene, mări încă în inima Domnicăi simțirea deșteptată la întâia lor întâlnire.

Deși când se despărțiră nu schimbase încă niciun singur cuvânt de dragoste, inima fetei era întreagă a lui, ferecată de el prin lanțurile unei patimi puternice. Se întâlniră din nou în fiecare din zilele următoare și, atunce, el rosti cuvinte de iubire care măriră tulburarea Domnicăi și aduseră patima ei la culme.

Până atunce dragostea fusese o simțire ce o cunoștea numai prin auz și o făcea să zâmbească. Dorul de iubire, ce zace în orice inimă femeiască, dormise până atunce într-însa, dar acuma se trezise deodată și, cu nespusă putere, pusese stăpânire pe acestă fire sălbatică dar bogată, ale cărei îndemnuri nu cunoșteau nici frâu, nici stavilă. De-abia trecuse zece zile de când se cunoșteau și pribeagul nu mai avea nimic de cerut de la Domnica, ea îi hărăzise tot ce o femeie care iubește poate hărăzi bărbatului iubit de dânsa.

Petrecură o lună plină de încântări. O peșteră părăsită, pe malul unei scursuri, fu cuibul unde adăpostiră dragostea și fericirea lor. Se întâlneau într-însa de dimineață și se despărțeau seara într-amurg, părăsind-o peste zi numai pe puține ceasuri pentru a vâna câte un șoim, căci Domnica se temea să nu deștepte vreun prepus de s-ar fi întors totdeauna acasă cu mâinile goale.

Din zi în zi îi creștea patima. Cu cât sorbea mai mult din cupa iubirii, cu atât era mai însetată. Vlad, așa îi zisese necunoscutul că se numește, părea că și-a uitat toate nenorocirile și toate grijile și că nu se mai satură de frumusețea minunată a iubitei lui și de dragostea ei aprinsă. Dar, într-o zi, Domnica, când ajunse la locul lor de întâlnire, nu numai că nu văzu pe Vlad ieșindu-i înainte ca de obiceiu, dar, când intră în peșteră, o găsi deșartă. Trecu mai bine de un ceas până la sosirea lui, dar când, în sfârșit, sosi și ea voi să i se arunce în brațe, se opri pe loc încremenită văzându-i privirea plină de grijă.

— Ce ai, întrebă ea, ce s-o întâmplat de te văd atât de supărat?

Fără a-i răspunde, o luă în brațe și o sărută lung, dar ea, după ce îi înapoia dezmierdările, îl întrebă din nou:

— Te rog spune-mi ce ți s-o întâmplat! Găsit-au cumva dușmanii urma ta? Ești oare amenințat de o nouă primejdie?

— Am primit astăzi o veste care m-ar fi umplut de bucurie dacă aș fi primit-o cu câteva săptămâni mai înainte și sunt fericit că n-am primit-o atunce, căci altfel n-aș fi avut fericirea să te cunosc. Află că în urma unor întâmplări neașteptate s-o descoperit nevinovăția mea. Sunt rechemat acuma de sârg acasă pentru a da cele de pe urmă dovezi, dar mă chinuiește amar gândul că trebuie să te părăsesc.

— Cum, să mă părăsești...

— O, pe scurtă vreme: numai atâta cât va trebui pentru ca să desăvârșesc înfundarea ticăloșilor care m-au viclenit. Crezi tu că traiul departe de tine, mi-ar fi cu putință? Îndată ce nevinovăția îmi va fi recunoscută, mă întorc fără a pierde măcar o clipă și vin să te cer tatălui tău. Fericirea este în fața noastră, o fericire fără margini și fără sfârșit cât vom trăi, căci toate stavilele sunt înlăturate, dar inima îmi este grea căci pentru câtăva vreme ochii nu mi se vor putea răsfăța privindu-te și buzele mele nu-și vor putea potoli setea sărutându-te.

Domnica, la gândul acestei despărțiri, simțea că inima i se rupe; ea se deprinsese acuma cu fericirea ei zilnică, cu dezmierdările lui. Dar această despărțire era să fie scurtă, cel mult peste șase săptămâni, Vlad trebuia să se întoarcă pentru a nu se mai dezlipi de ea. Având într-însul o credință nemărginită, se supuse fără împotrivire.

Petrecură ziua înteagă fără a ieși din peșteră și, printre dezmierdări, croiră planul vieții lor viitoare, un lung vis de dragoste și de fericire; când se despărțiră, stelele luceau.

XL - Răzbunare și fugă

În zilele următoare Domnica nu ieși din casă, își petrecu vremea cu cneazul care se mira mult de această schimbare în felul de trai al fetei. Rămânea gânditoare ceasuri întregi; în loc de a cere lui Stan să-i povestească vitejii, îl rugă acuma, pentru întâia oară, să-i vorbească despre mama ei și despre dragostea lui pentru dânsa. Bătrânul cu lacrimile în ochi, îi spunea cât de frumoasă fusese Vanda și cât o iubise, iar Domnica asculta faptele lui de voinicie.

Din când în când numai făcea câte o plimbare călare pe Iad dar, în loc de a-l goni nebunește, cum ar fi făcut altă dată, îl silea la un mers liniștit spre a nu fi tulburată în visuri, când pe dinaintea ochilor îi treceau atât icoanele fericirii trăite cât și acele, mai încântătoare, ale fericirii viitoare. În ziua de Sân Petru era hramul bisericii de la Olovăț și cneazul care nu încălecase acuma mai bine de un an, propuse Domnicăi să meargă amândoi călări spre a privi lumea adunată la hram. Ea primi cu bucurie și după amiază plecară la Olovăț însoțită de un număr de slugi călări. După ce stătură acolo aproape de un ceas, Stan se simți obosit și se hotărî să se întoarcă acasă.

Pe la jumătate de cale zăriră deodată, venind spre ei în goana cailor, o ceată mare de călăreți. În fruntea lor era un bărbat înalt la stat, îmbrăcat în haine de mătasă vișinie, împodobite cu șireturi de fir, călare pe un cal pag de toată frumusețea, iar alăturea venea, pe o iapă albă, o femeie purtând o rochie de mătasă verde, cusută cu fir și având pe cap o pălărie sură cu pene negre. În urma lor veneau vreo treizeci de slujitori îmbrăcați în roș și albastru, cu coifuri de oțel în cap și ținând în mână suliți lungi, în capătul cărora fâlfâiau flamuri albastre și roșii.

Cu tot colbul ridicat de cai, Domnica putu să vadă fața femeii care era tânără și frumoasă, dar acea a bărbatului îi fu ascunsă până ce ajunse drept mica ceată a cnezului, oprită în loc și înșirată pe marginea drumului. Atunce Domnica recunoscu în acel bărbat pe Vlad pribeagul, iar el trecu răpede pe dinaintea lor, fără a se uita la ea, răspunzând închinăciunii cneazului printr-o aplecare ușoară a capului.

— Cine era acel boier? întrebă ea pe Stan cu glasul răgușit.

— Balc, fiul voievodului Sas, răspunse cneazul.

— Și... femeia de lângă el? întrebă ea.

— Soția lui, Margareta, dar, adaose cneazul văzând-o albă ca varul, ce ai? Nu-ți este bine?

Numai încordându-și toate puterile Domnica izbuti să răspundă:

— Căldura și colbul m-au obosit, nu-i nimica. Până acasă nu descleștă dinții iar îndată ce ajunse, merse de se închise în odaia ei, unde căzu pe un scaun și rămase ca nimicită. Mintea-i era amețită de un vârtej de gânduri, înaintea ochilor îi treceau răpede vedenii arătând toate întâmplările iubirii sale cu Vlad, icoanele fericirii visate, apoi, deodată, Vlad era schimbat în Balc și lângă dânsul era altă femeie.

Cu încetul însă mintea i se limpezi, vedeniile pieriră și numai atunce își putu da seamă de trădarea mișelească a cărei jertfă fusese.

Ea, Domnica, fiica cneazului Stan, ea, urmașa celui mai falnic neam din Moldova, ea a cărei frumuseță ar fi făcut podoaba unui scaun crăiesc, ea a cărei mână fusese cerșită în genunchi, nu numai de tinerii cei mai de seamă ai Moldovei și ai țărilor române, dar și de floarea tinerimii leșești și rusești! Ea uitase tată, nume și cinste, ea își jertfise fericirea și frumuseța minunată pentru mulțămirea poftei unui mișel! Și acel căruia ea se dăduse cu tot trupul și cu tot sufletul era Balc! Balc, acel desfrânat, la numele căruia fugeau înspăimântate toate femeile din țară, căci din ochii lui ieșea o lucire vrăjitoare, o putere netălmăcită care le lăsa fără voință față de el. Pe urma lui nu rămăsese decât jale și rușine! Balc, acel neom crud și lacom asupra căruia apăsa ura și blăstămul unei țări întregi. El îndrăznise, mișelul, să-și facă râs de dânsa, să se joace cu cinstea și cu iubirea ei, s-o întrebuințeze ca pe o unealtă de plăcere și apoi, odată sătul, s-o lepede ca pe un lucru de nimic. Dar ce ar fi zis oare bătrânul cneaz, a cărui ură și despreț pentru Sas și pentru tot neamul voievodului erau fără margini, dacă ar fi știut că cinstea fetei lui mult iubită, că podoaba sfântă a acelei de care era mai mândru decât de fala lui războinică, decât de numele lui cel străvechiu, că aceea ce-i era de o mie de ori mai scumpă decât toată bogăția lui, ajunsese o jucărie vremelnică în brațele lui Balc?

Și pe inima ei, în locul dragostei moarte, deveni stăpână o ură cumplită și neîmpăcată, un dor nemărginit de răzbunare. Balc, căruia ea îi scăpase viața, îi răpise cinstea: Balc trebuia să moară fără răgaz și de mâna ei. Chipul în care era să-și îndeplinească hotărârea fu răpede găsit.

A treia zi era duminecă. Sas, fiii săi precum și toată curtea mersese de dimineață la biserica domnească dinăuntrul Cetății Sucevei pentru a asculta sfânta liturghie. După săvârșirea slujbei, voievodul ieși din biserică, urmat de feciorii domnești, cu soțiile lor și de ceata curtenilor: un îndoit rând de slujitori era înșirat de la ușa bisericii la scara curții. Deodată, se văzu un cal negru gonind, pe poartă, drept spre biserică și, la câțiva pași de slujitori, se opri Domnica. În mână ținea aceeași țapă cu care ucisese zimbrul, iar ochii ei de departe găsise pe Balc și rămăsese ațintiți pe el. Înainte ca cineva să fi putut face o mișcare spre a o împiedeca, ea răpezi cu putere brațul înainte și țapa, vâjâind prin văzduh, merse de se înfipse în pieptul lui Balc și-l trânti la pământ, scăldat în sânge.

— Mi-ai luat cinstea, ea nu este plătită cu viața ta, strigă Domnica și, întorcându-și calul, o luă la fugă și ieși pe poartă înainte ca slujitorii înmărmuriți să fi avut vreme să s-arunce pe dânsa.

Păzitorii de strajă la poarta orașului voiră s-o oprească dar Iad, sărind peste dânșii, trecu ca fulgerul prin poarta deschisă și apucă pe drumul care duce din valea Sucevei în aceea a Moldovei. Străbătu cu iuțeala fulgerului șirul dealurilor ce desparte aceste două văi. Când ajunse la apa Moldovei, apucă de-a lungul ei, spre miazănoapte, gonind în fugă nebună peste câmpii și peste pâraie, prin sate și prin păauri. Era aproape de amiază când își opri calul într-un ariniș des, la gura Moldoviței.

Nu alesese partea în care fugea în urma vreunei hotărâri chibzuite: odată fapta săvârșită, apucase pe cel dintâi drum de care dăduse, fără ca să știe încotro fuge, numai când intră în valea Moldovei recunoscu locurile, căci cu doi ani înainte fusese cu cneazul la Vama Câmpulungului. Până atunce gândise numai la răzbunarea ei, acuma începu să se întrebe unde s-ar putea ascunde.

Acasă nu se mai putea întoarce, căci pe lângă că știa bine că luând calea înspre Comănești era în primejdie să fie prinsă de slujitorii trimiși în urmărirea ei, apoi n-ar fi îndrăznit să se găsească față în față cu cneazul și să-i mărturisească păcatul ei. Cunoștea destul de bine starea Moldovei pentru a ști că cei nemulțămiți de ocârmuirea lui Sas se numărau cu miile și că cneazul avea mulți prieteni pe lângă care ar fi putut găsi un adăpost vremelnic.

Dar acești prieteni locuiau, parte în jos de Suceava și parte împrejurul Rădăuțului și ar fi fost prinsă de oamenii voievodului înainte de a fi putut ajunge la casele lor. Ș-apoi chiar de ar fi putut străbate teafără până la dânșii, gândul de a le mărturisi rușinea ei îi era nesuferit. Fuga peste hotarele țării era deci singura cale ce-i rămânea deschisă. Știa că granița leșască trecea nu departe de obârșiile Moldovei, cunoștea drumul până la Vatra Moldoviței. Se hotărî să apuce pe vale în sus, până la Vatra și acolo să ieie un călăuz care s-o scoată la graniță prin munți. După ce dădu lui Iad puțină odihnă, porni din nou având grijă să încunjure numeroasele locuinți de pe vale și, pe la toacă, ajunse la sătulețul Vatra. Cunoștea pe un bătrân, așezat în acel sat după ce urmase steagul cneazului în Țara Leșească și care văzuse mult bine, atât de la cneaz cât chiar și de la dânsa.

Trase de-a dreptul la el și, luându-l deoparte, îi spuse că viața îi este în primejdie și-i ceru să plece numaidecât cu dânsa și s-o ducă, prin munți, la hotarul leșesc. Bătrânul oștean fără a-i mai pune vreo întrebare o încredință că este gata s-o însoțească și începu îndată să facă pregătirile de plecare. Văzând că Iad este foarte obosit, puse șaua Domnicăi pe un cal al său, iar el încălecă pe altul și porniră pe la asfințitul soarelui luând, pe Iad cu sloboda după dânșii. După o călătorie de două zile prin munți, pe poteci cunoscute lui, bătrânul o scoase teafără la un sat rusesc, pe Ceremușul alb.

Aice Domnica se despărți de moșneag și, după ce luă un călăuz care vorbea românește, străbătu, după o nouă călătorie obositoare de trei zile, munții și pădurile dintre Ceremuș și Prut, ieșind în valea acestui de pe urmă râu, la satul Deletin. De aice se îndreptă singură spre Nedworna pentru a ajunge pe valea Bistriței, la Stanislau.

Era acum afară de orice primejdie să fie prinsă de trimișii lui Sas, dar se întreba cu îngrijire ce era să facă și cum avea să trăiască în țară străină. Luase cu dânsa, la plecarea de acasă, o pungă cu două sute de zloți tătărești, sumă foarte însemnată pentru acea vreme și cheltuise până atuncea numai vreo patru. Avea cu ce trăi mai mulți ani, nu știa unde să se așeze și era înspăimântată văzându-se pierdută într-atâta străinătate.

De la Nadworna, drumul spre Stanisllau era foarte umblat, înfățoșarea ciudată a acestei ființi de o frumuseță neobișnuită, cu haina pe jumătate bărbătească, cu arcul și tolba de săgeți în spinare și cu cuțitul atârnat de brâu, atrăgea privirile tuturor drumeților. Începu să se teamă ca nu cumva să fie oprită și întrebată despre îndreptările ei. La Nadworna, oamenii la care trăsese în gazdă o sfătuiseră să mâie în noaptea următoare la o vădană, într-un sat, la jumătatea căii spre Stanislau. Îi spusese că acea vădană vorbea bine românește și o învățase cum să nemerească la dânsa, așa că Domnicăi îi fu ușor să găsească casa ei.

Vădana o găzdui în schimbul unei plăți neînsemnate, dar o supără mult prin întrebările de tot felul ce i le puse, la care Domnica răspunse în chipul cel mai scurt, spre marele năcaz al bătrânei. A doua zi, era gata de plecare când, din întâmplare, o cergă spânzurată la părete căzu și lăsă descoperite niște haine ostășești atârnate de un cuier de lemn.

Ele cuprindeau un coif de oțel, un pieptar de piele roșie cu mâneci, o cămeșă de zale, cioareci verzi, o păreche de ciubote de iuft galben, o manta de aba roșie cu șireturi galbene. După dânsele se vedea răzâmată de părete o suliță, un paloș lung cu brâul lui și un scut de piele groasă, întărit cu platoșe de oțel.

Când Domnica întrebă pe gazdă a cui erau acele haine și arme, aceasta îi zise că fratele său, care trăia cu dânsa, dar era acum dus la Halici, le cumpărase de la un slujitor român. Apoi, bucuroasă că a găsit prilejul de vorbă, începu să povestească Domnicăi că înainte de cucerirea leșească, țara Haliciului era cutreierată de cete de tâlhari și că de răul lor negustorii nu mai puteau aduce marfă de nicăiurea. Dar îndată ce craiul Cazimir adusese țara sub stăpânirea lui, tâlharii fuseseră stârpiți de slujitorii trimeși în urmărirea lor, iar pentru ca să nu se poată ivi din nou alte cete craiul ținea cu cheltuiala lui, în toate orașele, steaguri de slujitori tocmiți cu leafă. La Stanislau erau două steaguri de litvani, la Colomea și la Przsemysl câte unul de nemți, iar la Liov patru steaguri, unul de leși, unul de ruși și două de români. Domnica ascultă de astă dată vorbele bătrânei cu cea mai mare băgare de seamă și, spunându-i că are și ea un frate la Liov, îi mai puse diferite întrebări asupra traiului acestor slujitori români. După ce bătrâna îi împărtăși tot ce știa în această privință, Domnica îi spuse că dacă hainele sunt încă în stare bună, ar dori să le cumpere pentru fratele său care este cam de aceeași statură ca și ea. Bătrâna le luă îndată din cuier și fata își putu da seama că erau aproape noi și păreau a se potrivi pe dânsa. După o scurtă tocmală, le cumpără cu doi zloți, adică cu cel puțin întreit prețul dat poate de fratele bătrânei. După ce se făcu o legătură din haine și din arme, Domnica plecă cu ele.

După o cale de un ceas, intrând într-o pădure deasă, se depărtă de la drum, descălecă într-o poiană prin care curgea un pârâu și priponi pe Iad după ce îl adăpă. Apoi dezbrăcă hainele ei, puse pe acele cumpărate și văzu cu bucurie că păreau făcute pentru trupul ei. Ciubotele slujitorului, singure, îi erau din cale afară de mari, dar acele ce le purta erau aproape de aceeași făptură și se potriveau destul de bine cu noua ei îmbrăcăminte. Când voi să puie coiful în cap se gândi la pletele ei cele frumoase; ele trebuiau să fie neapărat jertfite și se întreba cu grijă cum să le taie, neavând foarfeci la dânsa. În sfârșit, neputând să rămâie cu ele fără a-și zădărnici tot meșteșugul, scoase cuțitul ascuțit ce-l purta la brâu și, luând o șuviță după alta, își scurtă tot părul, lăsându-l numai până deasupra umerilor. Apoi puse coiful în cap, se încinse cu paloșul, luă într-o mână sulița, iar în cealaltă pavăza, se duse la pârâu și privi chipul ei în apa limpede ce curgea pe o matcă de stâncă neagră. Icoana care se înfățoșă ochilor ei fu un chip de fecior de oaste mândru cum nu mai văzuse încă altul până atunce.

Ascunse cu îngrijire hainele cele lepădate într-o tufă, puse frâul în capul lui Iad și își reluă calea spre Stanislau. Dar acuma bărbații nu se mai opreau în cale ca s-o privească cu uimire; ei de departe se dădeau în lături ca să facă loc slujitorului crăiesc, numai femeile o urmau lung cu ochii și cele tinere îi surâdeau dulce.

XLI - Slujitorii români ai craiului Cazimir

Domnica trecu fără nicio piedecă prin Stanislau și prin Halici, o zi de drum o mai despărțea de Liov. Când, în acea seară, intră în satul unde trebuia să rămâie peste noapte și se opri înaintea unei crâșme mari, așezată pe un fel de piață, văzu că iesă dintr-însa cinci ostași care purtau aceeași haină ca și ea. Nu apucase bine să descalece și ei o și încunjurase:

— Bun sosit printre noi, voinice! strigă pe românește un flăcău nalt, cu musteți și plete bălăi, mlădios și subțire ca o trestie, mândru ca un Făt-Frumos.

— Bun sosit! strigară și ceilalți în cor.

— Ai venit fără îndoială să legi frăție de arme cu noi, zise slujitorul care vorbise cel dintâi, luând mâna fetei în mâna lui voinică și scuturând-o cu putere. Văd că ai de gând să intri în steagul nostru, căci ai și îmbrăcat haina lui. Ești de la noi, din jos? în steagul nostru sunt numai codreni și bârlădeni.

— Dar moldoveni nu se primesc? întrebă Domnica.

— De ce nu, răspunse slujitorul, până acuma avem numai pe unul, dar am fi mulțămiți să fie mulți ca dânsul.

— Dar, zise Domnica, mi s-o spus că sunteți două steaguri românești la Liov; în celalt nu sunt mai mulți moldoveni?

— În celălalt sunt numai orheieni și hotineni, răspunse slujitorul. Ascultă-mă pe mine, semeni a fi flăcău de neam, nu te vârî printre dânșii, căci steagul lor este alcătuit mai cu seamă din prostime. La noi sunt numai flăcăi de neam și cu dare de mână: avem argați pentru îngrijirea cailor și ședem fiecare la gazda noastră.

Domnica se bucură când auzi că în amândouă steagurile se află un singur moldovean, dar se temea ca el să nu fie vreun tânăr din vecinătatea Comăneștilor, care ar fi putut s-o cunoască; se grăbi deci să întrebe:

— Și cum se cheamă moldovanul care este în steagul vostru și de unde este el de loc?

— Poate să-ți fie cunoscut, răspunse slujitorul, el îmi este frate de cruce; se numește Mihu și este nepotul unui călugăr de lângă Cetatea Neamțului. Dar acuma spune-mi și dumneta cine ești și cum te numești.

— Eu sunt Dan, nepotul cneazului Corlalt, de pe Homor, răspuse Domnica.

— Și eu sunt Gheorghe Bantaș, zis Gheorghiță al Șalgăi, după mama mea, Șalga, văduva cneazului Voicu, care o murit căpitan de Codru. Și iată tovarășii mei: Ion Dobrin, Andrei și Gheorghe Făgău, codreni ca și mine; Vasile Decuseară și Toader Cap-de-Bou sunt bârlădeni, cel dintâi de pe Simila și celălalt de pe Tutova. Dar să dăm calul dumitale pe sama argaților ș-apoi să mergem să te cinstim.

Cinstea fu încercarea cea mai grea pentru Domnica, căci se făcea cu rachiu, vinul fiind un lucru necunoscut în satele din Galiția și ea, care de obicei bea numai apă, se temea să nu-și piardă mințile în urma unor ciocniri prea dese. Mintea ei isteață o scăpă de această primejdie, căci după ce duse la gură cea dintâi ulcică, zise slujitorilor:

— Închin în sănătatea voastră și pentru frăția noastră de arme! Nădăjduiesc că în curând veți fi încredințați că ați găsit în mine un tovarăș vrednic de voi, la luptă hărțăgos, dar trebuie să vă mărturisesc de la început un cusur ce-l am și care șede rău unui slujitor: la masă sunt rușinos, căci așa m-am legat.

— Și cui făcut-ai acest jurământ ciudat? întrebă Gheorghiță mirat.

— L-am făcut inimii mele, unei fete de la noi, cu care ne-am legat să fim soți îndată ce mă voi întoarce în țară. Ea s-o jurat că nu va șugui cu altul în lipsa mea și eu, în schimb, m-am prins să nu dezmierd pe alta și, ca să nu-mi uit cumva jurământul sub stăpânirea beții, m-am mai legat ca niciodată, nici la ospăț nici la cinste, să nu beu mai mult de un pahar de vin sau de o ulcică mică de rachiu.

— Ciudat jurământ! zise Gheorghiță. Cu băutul va merge cum va merge, dar cu dezmierdatul sau, mai bine zis, cu nedezmierdatul are să-ți vie greu de tot. Liovencile, pe lângă că sunt frumoase, mai sunt și miloase tare pentru slujitori, dar oricum ar fi, un jurământ este un lucru sfânt și trebuie ținut cu sfințenie... dar tare mă tem că nu va trece luna și-l vei călca pe al dumitale.

Toți slujitorii începură să râdă și din gurile lor începură să iasă cuvinte din ce în ce mai sărate, cum Domnica încă nu auzise și care o făcură să se înroșească până la ochi, deși putea înțelege numai parte din ele.

Noii ei tovarăși erau toți tineri în floare, plăcuți la privit și nu încape îndoială că trebuiau să fie bine văzuți de fete și de neveste, dar ei, în acea seară, se lăudară cu atâtea izbânzi, încât chiar Vidrei îi fu ușor să priceapă că cele multe aveau ființă numai în închipuirea lor. Totuși vorbele lor o tulburară adânc, căci o făcură să se întrebe cu grijă cum îi va fi cu putință să împărtășească vreme îndelungată o viață ca aceea ce i-o zugrăveau și să asculte zilnic asemenea vorbe fără a se înroși. Pentru a pune capăt acestei voroave, începu să puie lui Gheorghiță fel de fel de întrebări asupra traiului, a slujbei și a lefei slujitorilor. Din răspunsurile sale se încredință că leafa era destul de bună și că slujba se mărginea la străjuire în oraș și, mai ales, pe drumurile mari. Gheorghiță și cu tovarășii lui erau trimiși atunce tocmai pentru străjuirea drumului spre Halici și trebuiau să se întâlnească a doua zi, încă de cu noapte, în satul unde se aflau, cu straja care venea din Halici spre Liov. Slujitorii în schimb erau datori să se îmbrace, să se hrănească și să se găzduiască pe socoteala lor, ei ședeau în oraș pe la deosebite gazde. Fiecare slujitor trebuia să aibă un cal bun, al său, care era hrănit pe socoteala craiului, în grajdurile Steagului și îngrijit de cătră argați plătiți de oșteni.

Noii veniți învățau, la intrarea lor în steag, mânuirea armelor și facerea deosebitelor mișcări călări sub privigherea căpitanului. Steagul lui Gheorghiță era sub ascultarea unui ungur, Andrei Farkaș, pe care nu-l iubeau de loc fiindcă era bețiv, mojic, și din cale afară de aspru. În steag trebuiau să fie șaptezeci și cinci de călăreți, dar se întâmplase tocmai atunce că vreo câțiva slujitori împliniseră anii lor de slujbă și căpitanul era foarte doritor să-și întregească numărul legiut de oșteni, căci primea de la crai o sumă anumită pentru fiecare slujitor sub arme. Ceasurile fiind acum înaintate, Gheorghiță sub poronca căruia era pusă straja, propuse să meargă cu toții să se culce. Crâșmarul. Îi duse într-o odaie unde erau trei paturi de scândură, acoperite cu rogojini și cu câte un mindir subțire de paie. Slujitorii se întinseră pe ele îmbrăcați și fără a-și scoate zalele, căci nu știau când avea să sosească straja care venea din Halici și nu vroiau să fie surprinși de dânsa neîmbrăcați. Gheorghiță oferi Domnicăi jumătate din patul lui și biata fată fu silită să se așeze lângă el. Era cuprinsă de o cumplită tulburare, atât în urma celor întâmplate și auzite cât și la gândul de a dormi alăturea cu acel tânăr, apoi de grija vieții ei viitoare. Dar lui Gheorghiță nici nu-i trecea prin minte că frumosul flăcău care doarme lângă el, aproape în brațele lui, este o fată și, că sub acea îmbrăcăminte oștenească, se ascunde un trup de zână. El adormise cu ușurința omului cu cuget curat și lipsit de grijă. Cu încetul, Domnica se liniști și dormea dusă când, în zori de ziuă, mâna voinică a tovarășului ei de pat o trezi, scuturând-o cu putere.

— Scoală leneșule, zicea el, nemții trebuie să sosească numaidecât și nu ne-ar ședea bine dacă ne-ar găsi nepregătiți pentru întâlnire. Tovarășii noștri sunt la grajd și, zicând aceste cuvinte Gheorghiță ieși și el.

Domnica se sculă repede, se spălă pe obraz și pe mâini și după ce își descâlci părul cu un pieptene de tisă ce-l purta la dânsa, se duse la grajd, unde găsi pe Iad adăpat, hrănit și îngrijit de argații slujitorilor.

Tocmai atunce se auzi și trâmbița nemților: încălecară cu toții și se împreunară cu ei în fața crâșmei. Aice Gheorghiță schimbă cu slujitorul pus peste nemți științile cerute de slujbă și după ce mai convorbiră puțin împreună, românii plecară spre Liov.

Domnica nu putuse să schimbe aproape nicio vorbă cu nime de când ieșise din țară și simțea acuma o mare bucurie auzindu-și limba și văzându-se încunjurată de oameni de neamul ei. Slujitorii erau toți tineri, nepăsători și veseli, o duceau într-o șagă și într-un râs, amintindu-și voios întâmplările vieții plăcute dusă de dânșii în Liov.

Pe buzele lor venea necontenit numele lui Mihu și când Domnica ceru amănute asupra lui, Gheorghiță se grăbi să-i răspundă.

— Precum ți-am spus, Mihu este fratele meu de cruce: el mi-o scăpat viața într-o gâlceavă ce am avut-o anul trecut la Colomea când, într-o noapte, se năpustiseră asupra mea șase litvani, din pricina unei fete și erau să mă omoare când el, venindu-mi în ajutor, o ucis pe doi din ei apoi, împreună, am pus pe ceilalți patru pe fugă. De atunce am legat frăție. El este stegarul nostru. Este cu un cap mai nalt decât cel mai nalt dintre noi și până astăzi o fost fără îndoială cel mai frumos slujitor din toate steagurile câte stau în Liov, dar mă tem că în această privință ai să-l întreci dumneta de acum îninte. Îndrăzneala lui este fără margini, nimic nu-i place ca primejdia; călăreț ca dânsul nu s-o mai văzut. Are puterea unui uriaș și nime nu se poate măsura cu el în cât privește mânuirea paloșului și a suliții, iar cu arcul nu greșește niciodată paserea în zbor. Și Mihu este nu numai oștean fără seamăn, dar și cărturar de frunte, cetește ca un popă și scrie ca un piser. Vorbește rusește, leșește și chiar italienește mai bine decât vorbim noi românește. Cu toate aceste însușiri el nu știe ce este fudulia, este bun la inimă, îndatoritor pentru toată lumea, totdeauna gata să se jertfească pentru prietenii lui și darnic peste măsură. Când îl vei cunoaște te vei încredința că însușirile lui sunt cu mult mai presus decât tot ce ți-aș putea spune. Nu-i așa, băieți? întrebă el pe ceilalți slujitori.

— Așa este, răspunseră cu toții într-un glas, apoi se întrecură care pe care povestind Domnicăi câte un fapt de îndrăzneală nebună sau de mărinimie a tovarășului lor.

Pe la înserate ajunseră în Liov și Domnica însoți pe slujitori la cancelaria steagului, unde erau și grajdurile. La sosirea lor găsiră în ogradă vreo douăzeci de oșteni adunați împrejurul unui tânăr care-i întrecea pe toți prin statură, purtând haine ce se deosebeau de acele purtate de ceilalți numai prin faptul că gulerul și mânecile erau cusute cu fir.

— Iată Mihu, zise Gheorghiță și, sărind de pe cal, se îndreptă răpede spre el.

Cei doi prieteni își strânseră mâna cu căldură apoi, după ce mai schimbară câteva cuvinte, se apropiară de Domnica, care descălecase și ea.

— Iată Dan, noul tovarăș ce ne-o venit, zise Gheorghiță.

— Bun sosit printre noi, voinice! zise Mihu luând mâna Vidrei și scuturând-o. Ai pribegit departe de casă, dar aice vei găsi șaptezeci de frați în locul celor lăsați acasă. Judecând după înfătoșare, ne vei face cinste atât la harță cât și la dragoste. Frumos cal mai ai! Dar lasă-l pe sama argaților, nu te teme, va fi bine îngrijit și haideți la cancelarie ca să nu scăpăm pe căpitan. Un argat luă pe Iad pentru a-l duce în grajd, iar Domnica, cu Mihu și cu Gheorghiță, se îndreptară spre cancelarie. Căpitanul Farkaș era un om de vreo cincizeci de ani, uscăcios, și de statură mijlocie. Pierduse ochiul sting, iar cel drept, negru, mic și crunt era veșnic în mișcare și, împreună cu nasul scurt și roșu, cu fălcile puternice și cu gura mare cu buzele vinete, acoperite de o păreche de mustețj negre, atât de lungi încât treceau de urechi, îi dădeau o înfățoșare din cele mai fioroase.

Tinerii îl salutară purtând mâna la coif și Gheorghiță își dădu seama, pe scurt, despre chipul în care își îndeplinise însărcinarea.

— Bine, răspunse căpitanul care vorbea românește fără nicio greutate, dar cine este tânărul care vă însoțește?

— El este un flăcău din Moldova care dorește să intre în steagul nostru, răspunse Mihu. Are un cal foarte frumos și este fecior de neam bun.

— Are fața unei fete, răspunse căpitanul apropiindu-se de Domnica care, la auzul acestor cuvinte, se înroși și fu cuprinsă de un tremur.

— Este cam mic la stat, adaose ungurul, deși el era mai scurt decât dânsa cu vreo trei degete, și-mi pare foarte tânăr. De câți ani ești, băiete?

— Sunt de douăzeci de ani, să trăiți, căpitane, răspunse Domnica cu mâna la coif.

— De călărit, călărește tot atât de bine ca oricare din noi, zise atunce Gheorghiță.

— Îl primesc, dar pe răspunderea voastră, zise căpitanul. Ți-l dau pe seamă dumitale, adaose el, întorcându-se către Mihu, peste o lună trebuie să-i fie învățătura desăvârșită. Mâine dimineață va jura credință craiului. Puteți merge.

Lucrul de căpetenie pentru Domnica era găsirea unei gazde: când întrebă pe Mihu și pe Gheorghiță dacă nu cunosc vreuna, cel dintâi îi răspunse că, aproape de casa unde șede el este o femeie bătrână care va fi bucuroasă să găzduiască pe un slujitor. Se duseră îndată la dânsa și tocmala fu răpede făcută.

XLII - Frumosul slujitor

Domnica își învăță slujba cu o răpegiune uimitoare: nu trecuse luna de la sosirea ei în Liov și era un oștean deplin. Își îndeplinea slujba arătând în toate amănunțimele o râvnă și o conștiință cu totul neobișnuite la tinerii recruți care intrau în steag. Pe când prea adesea ei se lăsau să fie ademeniți de nebunia tinereții la fel de fel de petreceri, a căror prilej cei mulți din ei îl găseau pentru întâia oară în acel oraș, noul venit nu numai că nu căuta asemene petreceri, dar chiar fugea de ele și ducea o viață de o curățenie ce umplea de mirare pe tovarășii săi.

Domnica sosise de o lună în Liov când, ieșind într-o seară de acasă, se întâlni pe uliță cu Mihu și cu Gheorghiță.

— Știi una, îi zise Mihu, un negustor din Suceava o adus veste că Balc, fiul voievodului Moldovei, o fost greu rănit de fata unui cneaz pe care o necinstise.

— Ce? N-o murit? strigă Domnica îngălbenindu-se.

— Nu, răspunse Mihu, vracii ar fi spus că viața nu-i este în primejdie. Trebuie să cunoști fata. Cică-i una Domnica, fiica cneazului Stan de la Comănești, pe Soloneț.

— Da, îngână Domnica, o cunosc... Suntem megieși.

— Cică-i o fată ciudată: frumoasă ca ziua, dar mai mult bărbat decât fată; călărește ca un slujitor și trage din arc ca cel mai bun vânător de munte.

— Da, răspunse Domnica tuburată, călărește bine și trage bine cu arcul.

— Păcat că n-o ucis pe mișelul de Balc, că-i s-ar fi căzut, urmă Mihu. L-o lovit cu țăpușul la ieșirea din biserica domnească, în mijlocul curții și a slujitorilor și n-au putut s-o prindă. Se presupune că ar fi fugit în Țara Ungurească. Ticălosul de Sas o trimes slujitori să caute pe fată la casa cneazului, iar cneazul, când o auzit despre această întâmplare, o căzut mort, ca lovit de trăsnet și vodă o pus să-i dărâme casa și o pus mâna pe toată averea lui. Dar ce-ți este? zise el răpezându-se la dânsa și luând-o subsuoară, îți vine rău?

Domnica, albă ca varul, simți că picioarele i se taie și s-apucă de stâlpul unei porți ca să nu cadă.,

— Nu-i nimic... cneazul era prieten bun... cu tatăl meu... m-o cuprins o amețeală... vă rog duceți-mă acasă. Tinerii o sprijiniră cu brațele lor și o duseră până la poarta ei.

— Vă rog... lăsați-mă... să... mă liniștesc, le zise ea când ajunse acolo.

Adâncă fu durerea Domnicăi; acuma își aducea aminte cu câtă dragoste bătrânul cneaz înconjurase copilăria ei.

Amintirea acelei vremi fericite făcea să se desfășure înaintea ochilor ei, în șir nesfârșit, icoana trecutului și stârnea în inima ei un dor nemărginit, o jale adâncă. Și durerea ei era încă mărită prin gândul că nebunia ei dăduse cneazului lovitura cea de moarte. Gândul că nu-i va mai auzi glasul o chinuia amar, se simțea singură de tot pe lume. Jalnice și amare fură pentru dânsa săptămânile următoare. Numai cu încetul vremea și tinerețele, acești vraci aproape atotputernici, izbutiră s-o aducă iar în firea ei.

Slujba care o făcea acuma ca oricare alt oștean o ajută să-și învingă durerea. În curând începu, să ieie parte și ea la străjuirea drumurilor și întâmplarea îi dădu prilej, în două sau trei împrejurări, să arăte o îndrăzneală și un sânge rece, care îi atraseră laudele tuturor tovarășilor ei. Aceștia erau toți tineri și niciunul nu era fără vreo legătură de dragoste, unii aveau chiar mai multe. Ei se așteptau, văzând frumuseța noului tovarăș, la numeroase și mari izbânzi pe această cale din partea lui. Văzură deci cu o mirare ce creștea în fiecare zi că Dan, departe de a se folosi de trecerea vădită cu care fusese privit de femei, chiar din îintâia zi a sosirii lui în Liov, nu ținea și nici nu se uita la ele. Această nesimțire cătră sexul frumos dădu loc la fel de fel de glume și de presupuneri, dar Dan deși era adesea silit să înroșească la auzul lor, le asculta mulțămindu-se să răspundă că logodnica lui era mai frumoasă din toate fetele care le văzuse până atunce și că el îi va rămânea credincios cel puțin până ce va găsi altă fată, mai frumoasă decât dânsa. În curând liniștea cu care glumele lor erau primite îi făcu să le puie capăt. Vestea despre nepăsarea lui se lățise în oraș și-i mărise însă farmecul în ochii liovencelor care-l porecliseră: Frumosul slujitor.

Dan făcuse prietenie mare cu Gheorghiță și, mai ales, cu Mihu. Acesta se simțise, de la început, atras cătră noul venit prin un nu știu ce straniu, neobișnuit la alții și pe care nu-l putea tălmăci, căci Domnica deși născută cu aplecări bărbătești și dedată de copilă la îndeletniciri bărbătești, era totuși o femeie tânără și frumoasă. Ea resimțise dragostea, acea patimă ce moaie firile cele mai aspre; nenorocirea o atinsese și, fără voia și știrea frumosului slujitor, un farmec gingaș și dulce plutea împrejurul ei.

Pe lângă știința de carte, atât de neobișnuită la un oștean de pe acele vremuri, toată purtarea lui Mihu, prietenoasă și veselă cătră frații săi de arme dar totodată mândră, liniștită și demnă, făceau dintr-însul în ochii fetei o ființă cu totul deosebită. Mihu lua parte la petrecerile și plăcerile tovarășilor săi, dar cu măsură și fără zgomot. Se zicea că izbânzile lui pe lângă femei fuseseră numeroase, dar el departe de a se lăuda, se ferea să vorbească de ele. Prietenia lor crescuse în urma unei întâmplări petrecută la începutul iernei.

Niște negustori armeni fusese prădați între Liov și Halici; Farkaș trimisese în urmărirea hoților pe Mihu cu zece slujitori între care era și Dan. Erau pe urma hoților când Mihu, care se depărtase de tovarăși, fu înconjurat fără veste de patru tâlhari înarmați cu topoare și cu măciuci. Cel mai îndrăzneț nu întârziă să cadă sub sabia lui, dar calul lunecă deodată pe ghețuș și căzu jos prinzând sub dânsul piciorul drept al călărețului. Hoții năvăliră pe el și erau să-l ucidă când un vârtej se abătu peste dânșii; sabia lui Dan se văzu ridicându-se în sus apoi scoborându-se în jos de trei ori și tâlharii zăceau tustrei la pământ, doi cu capetele despicate, al treilea cu grumazul deschis.

Mihu fu scos de sub cal cu fluierul rupt și petrecu aproape toată iarna în pat: de-abia în primăvară se văzu vindecat. Toți slujitorii veneau să-i ție de urât dar Gheorghiță și Dan erau nedespărțiți de el. Dan, mai cu seamă, îi fu de mare ajutor. Nimeni nu știa ca el să întoarcă pe bolnav în pat cu atâta iscusință, fără ca el să resimtă cea mai mică durere; nimeni nu știa să-i desfacă înfășurătura și să i-o puie la loc atât de răpede și de ușor; nimeni, în sfârșit, nu știa să-i ghicească, numai uitându-se în ochii lui, toate dorințele fără ca el să aibă nevoie să vorbească. Când începu să se îndrepte, Mihu ținu pe prietenii lui nopți întregi povestind din câte le cetise în cărțile italiene ale lui Andrei Landi: despre cruciate și despre cavalerii rătăcitori, precum și din câte le auzise de la bătrânul genovez și de la prietenii lui, despre minunile țărilor de la apus și de la răsărit. Le mai povesti cele auzite de la moșul, său, de la călugărul Isaia, despre orașul Roma, despre stăpânirea romanilor pe lumea întreagă și cum acei romani erau strămoșii românilor. Iubirea de neam, întipărită de călugăr în inima pornită spre însuflețire a tânărului, se vădea atunce și vorbele lui calde stârneau acea simțire și în inimile prietenilor lui. Le împărtăși cuvintele călugărului, cuvinte în care credea ca într-o proorocire: că în curând va sosi timpul în care neamul românesc va fi deșteptat la o viață nouă și chemat a reînvia fala străbună. La auzul lor, ceilalți se înflăcărau la rândul lor și se gândeau acum cu dor la primejdiile ce vor avea prilej să înfrunte, la vitejiile ce vor putea să îndeplinească.

De Paști, Mihu putu să iasă din casă și să-și reînceapă slujba: legăturile lui de prietenie cu Domnica rămaseră aceleași, dar prilejurile de a fi singuri împreună se făcură mai rare. Cerințele slujbei îi despărțeau acuma necontenit. Fata își dădu seamă cât de stăpânită era de această nouă iubire când simți jalea și dorul care o cuprindeau îndată ce Mihu nu mai era lângă ea. Dintâi goni cu mânie gândul că ea, după ce fusese înșelată cum o înșelase Balc, ar putea să mai simtă iubire pentru vreun bărbat. Dar îndată inima o mustră, fu prinsă de remușcare pentru că asemănase în gând pe Mihu cu Balc. Nu, Mihu nu era un mișel, el nu era în stare să înșele pe nime, inima lui nu știa ce este vicleșugul, el era vrednic de iubire. Cine oare era frumos, viteaz, tare cinstit, mărinimos și învățat ca el? Ea își dădea bine seamă că această iubire nu era, ca cea dintâi, vreun farmec necurat aruncat asupra ei, o iubire a ochilor, la care s-adăogise mai pe urmă o furie a simțurilor. Nu, chipul lui Mihu într-adevăr îi umplea ochii mai mult chiar decât îi umpluse chipul lui Balc dar, de astă dată, iubea cu inima, căci inima îi fusese cucerită prin strălucitele însușiri ale inimii calde și curate a iubitului, mintea i se simțea stăpânită de mintea lui mai puternică și mai bogată.

O, cu ce fericire mândra fiică a lui Stan s-ar fi făcut roaba lui Mihu! Și nu putea să aibă parte niciodată de iubirea lui, el măcar nu știa că ea este o femeie.

De multe ori se gândise să-i descopere taina ei, era încredințată că Mihu nu o va trăda, dar Mihu și-ar fi adus aminte de tulburarea de care fusese cuprinsă când auzise că Balc trăiește, ar fi ghicit că ea lovise pe Balc, ar fi fost silită să-i spuie tot și ar fi murit mai bucuros de zece ori decât să mărturisească cuiva și, mai ales lui Mihu, rușinea ei. Se hotărî deci să tacă și să-și înghită durerea care se făcea nesuferită, mai cu seamă când vreo glumă a lui Gheorghiță sau a altui slujitor îi dădea a înțelege că Mihu are vreo legătură de dragoste.

În acest timp frumosul slujitor urma să fie privit cu ochi dulci de fete și de neveste. Unele din ele, mai îndrăznețe și mai nerușinate, întărâtate prin nepăsarea lui, îi făcuseră prin mijlocitori sau de-a dreptul, propuneri de iubire care, bine înțeles, fură respinse dar, pe la începutul lui april, Dan descoperi că aprinsese un foc care amenința să-i pricinuiască supărări mari.

Căpitanul lor, Farkaș, avea o soție tânără și de o frumuseță vestită, pe care o temea grozav și o ținea sub privigherea cea mai aspră. Slujitorii, prin firea slujbei lor, erau adesea siliți, să vie acasă la Farkaș, chemați pentru a primi poronci sau certări, altă dată pentru a-i da seamă de împlinirea poroncilor date, ori a cere lămuriri sau scutiri de slujbă. Li se păruse la toți că ochii cei negri ai căpitănesei, cum o numeau ei, se făceau neobișnuit de galeși când priveau pe frumosul slujitor și începuse să-l necăjească cu iubirea care o insuflase frumoasei Ilona. Dan se mulțămise să deie din umeri fără a răspunde, dar Mihu le impusese tăcere deșteptându-i asupra faptului că vorbele lor nesocotite ar putea să vie la urechile lui Farkaș și să pricinuiască tovarășului lor mari neajunsuri. Întâmplarea făcu ca Farkaș să ieie acuma pe Dan la ochi pentru buna lui purtare și râvnă la slujbă și să-l întrebuințeze necontenit în fel de fel de însărcinări de încredere. Frumosul slujitor era zilnic în casa căpitanului, adesea de trei și de patru ori pe zi, iar Ilona făcea tot ce putea pentru a-i arăta prin ochi că se usucă de dorul lui și, acum, el nu știa ce să facă ca să piardă trecerea ce o avea la căpitan, trecere care devenise atât de primejdioasă.

Dar furtuna izbucni mai curând decât credea. În fiecare zi un slujitor era de rând la casa căpitanului pe douăzeci și patru de ceasuri, pentru ca Farkaș, la orice întâmplare, să aibă pe cineva sub mână, spre a-l trimite în oraș cu poronci. Când veni rândul lui Dan, frumoasa maghiară, îndată ce ieși soțul ei, nu se mai deslipi de lângă slujitor.

Fiind născută în comitatul Biharului, vorbea cât se poate de bine românește și începu să întrebe pe Dan despre trecutul lui, iar Dan îi răspunse pe cât putu mai pe scurt. Apoi Ilona începu să-i povestească viața ei: cum era fiica unui magnat sărac și cum tatăl ei o făcuse cu sila să se căsătorească cu Farkaș, căruia îi datorea bani. Îi zise pe larg cât de nenorocită era cu bărbatul ei care o ținea veșnic închisă și o bătea când se întorcea beat acasă, lucru ce i se întâmplă foarte des.

Dan o sfătui să aibă răbdare și să caute să-și îmblânzească soțul prin blândeța și supunerea ei. Atunce Ilona începu să necăjească pe frumosul slujitor vorbindu-i de cuceririle și de nesimțirea lui. Dan încercă în zadar să puie capăt convorbirii, dar căpităneasa se ținea grapă de dânsul și graiul ochilor ei se făcea din ce în ce mai lămurit. Farkaș se întoarse și Dan începuse să se liniștească când, deodată, un slujitor al castelanului Cetății sosi cu o poroncă.

În urma acelei poronci, Farkaș, chemând pe Dan îi spuse să meargă numaidecât la Mihu să-i spuie să trimită, peste un ceas, douăzeci și cinci de slujitori pregătiți cu hrană, pentru ei și pentru cai, pe trei zile, căci castelanul aflase despre sosirea unei cete de tâlhari între Liov și Przsemysl și-i poroncea să pornească însuși pentru prinderea lor.

Când Dan întrebă pe Farkaș dacă îl ie și pe dânsul, acesta îi răspunse:

— Nu, vei rămânea aice și-mi vei păzi casa până la întoarcerea mea. Am mai multă încredere în dumneta decât în ceilalți slujitori, știu că nu-ți plac nici vinul, nici femeile.

Raza de bucurie care trecu prin ochii și pe fața Ilonei nu scăpă lui Dan și-l umplu de grijă.

Dar, după plecarea căpitanului, văzând că ea nu i se mai arată, începu să se liniștească. Slujitorul de pază se ținea totdeauna într-o odăiță din rândul de jos al casei locuită de Farkaș și era obiceiul să i se aducă mâncare de la masa căpitanului. În acea seară se aduse lui Dan o cină neobișnuit de bogată și un ulcior de vin vechi de Tokay, iar slujnica care venise cu mâncarea îi zise că stăpâna dorește să golească acel ulcior întreg în sănătatea ei, mai adăogând că căpităneasa este într-o pornire din cele mai vesele și că a dat învoire tuturor slugilor să meargă să petreacă la o nuntă din vecinătate până în ziuă.

Această veste deșteptă din nou îngrijirile lui Dan, dar slugile plecară, ușile fură încuiete de o femeie de încredere a Ilonei, trecu un ceas, casa se liniști și Dan, obosit, se lungi pe pat și adormi.

Dormea de mai bine de un ceas când fu deșteptat de scârțâitura ușii. Sări de pe pat și, cu ochii plini de somn, văzu pe frumoasa maghiară cu o lumânare în mână. Drept îmbrăcăminte purta, pe umere, prinsă numai de grumaz, peste cămeșa răscroită la piept și scurtă, o manta de lână roșie, împodobită cu fir de jur împrejur, lăsând descoperiți, atât sânul bogat, umerile și brațele strălucitoare de albeață cât și pulpele rotunde, gleznele gingașe și picioarele mici, vârâte în papuci roșii, iar părul despletit îi cădea ca un văl negru pe spinare. Spaima se cetea în ochii ei și, cu un glas tremurând și întretăiet, zise lui Dan:

— Am auzit în somn un zgomot în odaia mea de culcare și, uitându-mă sub pat, am văzut umbra unui om ascuns acolo: trebuie să fie vreun hoț. Slugile mele nu sunt acasă, te rog vină și pune mâna pe el căci te știu îndrăzneț.

Domnica, încă plină de somn, nu-și dădu seamă de lipsa de temei a acestei urzeli copilărești și, luându-i lumânarea din mână, sui scara și se îndreptă spre odaia de culcare, cu paloșul gol în mână, iar Ilona se ținea după el. După ce ajunse în odaie, în zadar căută sub pat, în toate ungherile, prin dulapuri, nu găsi nici urmă de om. Pricepu atunce cursa și, punând paloșul în teacă, depuse lumânarea pe masă și se îndreptă spre ușă. Dar Ilona îl apucă, cu brațele de gât și-i zise:

— O, nu te duce, mă tem să rămân singură.

— Nu este nime în odaie, răspunse Domnica, silindu-se să se sloboadă din îmbrățoșarea ei, și, adaose după o clipă de îndoială, nici n-o fost nime.

Dar Ilona o strânse și mai tare, zicându-i cu un glas plin de patimă:

— Da, nu a fost nime. Ai ghicit că te-am înșelat, că am venit să te atrag aice, dar nu vezi că mor de dorul tău. Trebuie să mă iubești. O! iubește-mă. Uite, adaose ea, desprinzându-și brațele de la gâtul lui și depărtându-se cu un pas, sunt tânără, sunt frumoasă, sunt vrednică să fiu iubită de tine. Așa că sunt frumoasă? și apucă din nou pe Domnica în brațe.

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, jupâneasă, zise Domnica, luptându-se ca să se despartă de ea, nu gândești că ai soț, că ești soția căpitanului nostru?

— Nu vorbi de dânsul, zise ea, lipindu-și pieptul de pieptul Domnicăi, el este bătrân și urât, el este bețiv și varvar; mă bate când se-ntoarce beat acasă, dezmierdările lui îmi stârnesc greața. Tu ești tânăr, tu ești frumos, ești nespus de dulce, aș vrea să te mănânc sărutându-te, și Ilona, zicând aceste cuvinte, acoperi buzele, fața și ochii Domnicăi cu sărutări arzătoare.

Domnica, cuprinsă de dezgust, dar neîndrăznind să-și puie puterea cu dânsa, nu știa cum să iasă din brațele ei, când ușa se deschise deodată cu zgomot și Farkaș intră în odaie. Căpitanul se-ntâlnise pe drum cu slujitorii din Przsemysl și fiind înștiințat de dânșii că ei loviseră pe tâlhari cu câteva ceasuri mai înainte și uciseseră sau prinseseră pe cei mai mulți din ei, iar câți mai rămăseseră slobozi fugiseră la niște adăposturi prin pădurile din vecinătatea Liovului, se întoarse îndată îndărăt.

Ajuns la Liov, dăduse drumul slujitorilor, poroncind unuia din ei să caute numaidecât pe Mihu și să-l trimită la dânsul acasă, cu gândul de a-i poronci să încalece în zori de ziuă, cu zece oameni, spre a bate toate pădurile din împrejurime în urmărirea hoților, iar el se îndreptase spre casă. Când ajunse, legă calul de un stâlp ce se afla dinaintea casei, apoi fără a bate în ușă, o deschise cu o cheie ce o avea la dânsul și se duse drept la odaia de culcare. Rămase încremenit la priveliștea ce se înfățoșă ochilor lui.

La zgomotul făcut de ușă, Ilona întoarse capul; când zări pe Farkaș brațele ei căzură în jos, slobozind pe Domnica din îmbrățișarea în care o ținea: rămase o clipă neclintită, cu ochii măriți de spaimă, apoi dând un țipet, căzu jos leșinată.

— Mișelule, așa îți îndeplinești însărcinarea ce ți-am dat-o, strigă căpitanul trăgând sabia, tot sângele tău spurcat nu va ajunge ca să spele batjocura ce mi-ai făcut-o, și cuprins de o mânie nebună, se răpezi asupra Domnicăi.

Dar ea îl înconjură sărind de o parte și, dând dosul, fugi pe ușă afară, cu Farkaș după dânsa. Sprintenă cum era, i-ar fi scăpat ușor din mână dar, în grabă, păși greșit pe o treaptă și căzând veni de-a rostogolul pe scară până în sala rândului de jos. Nu apucase să se ridice când căpitanul o ajunse cu sabia sus. Dar când voi s-o lovească, o mână de fier îi apucă brațul. Mihu fusese întâlnit de slujitorul trimis după el când se întorcea călare de la străjuirea orașului. Auzind poroncă căpitanului, venise în fuga calului la casa lui Farkaș și, găsind ușa descuietă, intrase în sala în care ardea o opaiță, tocmai când Domnica se abătuse jos și avuse timpul să oprească lovitura de moarte ce el era să primească de la ungur.

— Căpitane, pentru Dumnezeu, nu-ți pune mintea cu un copil, zise el.

— În lături, strigă Farkaș, și lovind puternic cu pumnul stâng brațul lui Mihu, îl sili să-i sloboadă brațul drept.

Dar Domnica avuse vreme să se ridice și, scoțând sabia, se pusese în apărare. Dar Mihu se puse între ea și Farkaș.

— În lături, mișelule, strigă din nou acesta.

— Orice ți-ar fi greșit, adă-ți aminte că el este numai un copil, zise stegarul cu glas împăciuitor.

— Un copil care mi-a necinstit casa, strigă ungurul, îi voi lua viața. Dă-te în lături.

— Nu vrei? adaose el, văzând că Mihu nu se mișcă, na, primește asta pentru îndrăzneala de a te opune mai marelui tău și, orb de mânie lovi cu putere pe stegar cu latul săbii peste obraz.

La primirea acestei batjocuri, Mihu, cuprins de o furie nespusă, trase și el paloșul.

— Apără-te, strigă el, de acuma numai mort vei scăpa de mine.

— Tâlharilor! V-ați pus doi ca să mă ucideți mișelește, strigă Farkaș, purtându-i mai multe lovituri, vă voi arăta cine sunt eu.

— Dane, să nu te miști că dau și în tine, strigă Mihu, apărându-se de loviturile ungurului.

Lupta nu ținu mult căci, pe lângă că iscusința lui Mihu în mânuirea paloșului era cu mult mai mare decât aceea a căpitanului, acesta era atât de orbit de mânie încât se înjunghiase singur în sabia stegarului, al cărui vârf îi intră sub țâța stângă și îi ieși pe la spate.

Ungurul, cu un blăstăm, căzu mort într-un lac de sânge, iar Mihu rămase nemișcat, privindu-l cu fața galbenă ca ceara.

— Îți jur că nu sunt vinovat cu nimic, îi spuse Domnica ai cărei dinți clănțăneau de spaimă, femeia lui...

— Nu este acuma vreme pentru vorbe, zise atunce Mihu, ștergându-și paloșul de haina mortului și vârându-l iar în teacă. Vinovat sau nevinovat, am fost silit să ucid un om și acel om este căpitanul nostru. Dacă vrei să mai trăiești și să nu faci cunoștință cu ștreangul, călare și la fugă. Apoi ieși răpede pe ușă, urmat de Domnica.

— Încalecă pe calul lui Farkaș, zise Mihu și, după ce fură călări, porniră în goana mare spre poarta Haliciului.

Trecură prin ulița în care ședeau și Mihu o întrebă:

— Ai bani asupra ta?

— Da, răspunse ea, cât am este asupra mea.

— Atunce să nu ne oprim, dă pinteni.

La poartă străjării, niște orheieni din celălalt steag românesc, îi opriră.

— Poroncă de la căpitan să mergem cu o carte grabnică la Halici, zise scurt Mihu acelui ce era peste orheieni, și poarta se deschise.

XLIII - În care vedem pe Domnica schimbată în Vidra

Goniră câtva pe drumul Haliciului apoi, la o răspântie, Mihu îl părăsi și apucă altul la dreapta.

— Unde mergem? întrebă Domnica.

— La munți și de acolo în Țara Ungurească, răspunse Mihu.

Goniră, ținându-se tot pe drumuri lăturalnice; soarele era aproape de prânz când se opriră într-un țihliș, departe de drum. Scoaseră șeile de pe cai, le frecară tot trupul cu frunzi uscate și-i priponiră într-un ochi de poiană. Apoi Mihu se lungi jos în țihlă și făcu semn lui Dan să vie lângă el. Până atunce nu schimbase aproape niciun cuvânt.

— Spune-mi ce s-o petrecut, zise el.

Dan, în puține cuvinte, îl puse în cunoștința celor ce se întâmplase în casa lui Farkaș până la venirea lui. Mihu se uită cu ochii mari și zâmbind la tovarăș când auzi cât de nesimțitor rămăsese la propunerile Ilonei, dar în curând gânduri îngrijitoare îi întunecară privirea.

— Treaba este destul de proastă, zise el, după ce Dan își sfârși povestirea. Din pricina poftelor unei muieri desfrânate am fost silit să ucid pe un bărbat care îmi era căpitan. Farkaș era bețiv și varvar uneori, dar nu i se poate tăgădui că o fost un oștean deplin, viteaz și înțelept. Îmi pare rău de fapta ce am făcut-o. Este o nenorocire. În fața ocării primite, nu puteam decât să scot paloșul și să-mi răzbun cinstea, dar și el avea dreptate și, în locul lui, tot ca dânsul făceam și eu. Și tu, iar nu ești vinovat: singura vinovată este muierea și, după cât mi se pare, ea este aceea ce are să scape mai ușor. Deocamdată stăm destul de prost. Caii noștri sunt foarte buni, dar n-avem să-i mai putem goni cum i-am gonit până acum; trebuie să gândim că în celelalte steaguri nu lipsesc caii buni. Până acuma trebuie să fie împănate toate cărările cu slujitori trimiși în urmărirea noastră; Tarnovski, castelanul Liovului, nu este bărbat care să lese să treacă nepedepsită o asemenea faptă. Și în urmărirea noastră n-o trimes el slujitori din steagul nostru, nici măcar din celălalt steag românesc, cu bună seamă că o trimes numai ruși și litvani și rușii cunosc bine locurile pe unde avem să trecem, fiind născuți pe el. În curând ne vor ajunge și cu greu ne vom putea strecura între ei, mai ales cu haina ce o avem pe noi. Trebuie ca la cel dintâi sat să cumpărăm altele și s-ascundem pe ale noastre. Acuma destulă vorbă, avem numaidecât nevoie de puțină odihnă și, punând capul pe șa, Mihu închise ochii și adormi, lucru ce veni cu mult mai greu Domnicăi, turburată cum era de împrejurarea grozavă la care se găsise față dar, în sfârșit, oboseala biruind-o, fu cuprinsă de somn.

Se odihniră până aproape de toacă, când porniră din nou. După ce ieșiră din pădure, ajunseră într-un sat unde cumpărară merinde pentru ei, grăunțe pentru cai pe mai multe zile și câte un rând de straie țărănești aproape noi. Cum ieșiră din sat, se opriră pentru a-și îmbrăca nouile haine și spre marea mirare a lui Mihu, Dan, pentru a se schimba, se depărtă în dosul unor tufe.

— Păstrează, zaua, îi strigă Mihu, dar pune-o sub haină, între scurteică și cămeșă. După ce ascunseră hainele lepădate, își urmară drumul spre munți. Temerile lui Mihu păreau a fi fără temeiu, căci chiar a patra zi de la fuga lor din Liov, pe la amiază, se aflau aproape de granița ungurească fără să fi văzut măcar urma unui slujitor.

— Pe acest plai merge hotarul unguresc, zise Mihu, arătând lui Dan cu mâna vârful unui munte la piciorul căruia ajunseseră.

Suișul era greu și înaintau încet din pricina copacilor căzuți și a frunzelor uscate pe care lunecau picioarele cailor, în sfârșit, pe la toacă, atinseră plaiul și văzură, desfășurându-se înaintea ochilor lor, toată Ungaria de sus, cu dealurile, pădurile și apele ei răpezi, până la șesul nemărginit al Dunărei.

Fără a mai odihni caii, căutau un drum pentru a se coborî pe partea opusă celei ce o urcaseră, când auziră un tropot de copite și văzură, venind de departe, în goană, o ceată de călăreți. După îmbrăcăminte cunoscură că erau slujitori ruși.

— Stați, strigă acel ce mergea în fruntea lor.

— Pinteni, Dane, de ți-i dragă viața! zise Mihu și amândoi o luară la fugă.

Dar caii lor, obosiți de suișul greu, nu puteau păstra depărtarea dintre ei și ruși și aceștia se apropiau mereu. Câteva săgeți începură a vâjii la urechile lor, altele îi atinseră dar rămaseră înfipte în haine neputând străbate zaoa, când zăriră o răspântie și un drum care se scobora spre Ungaria. Siliră caii la o nouă opintire și erau aproape de răspântie când calul Domnicăi căzu jos, lovit de o săgeată în coastă și ea, venind peste capul lui, își lovi pieptul de un copac, rămânând nemișcată. Rușii dădură un țipăt de bucurie, dar Mihu, care venea ceva mai în urmă, se plecă și apucă cu o mână tovarășul de brâu, îl ridică de la pământ apoi, așezându-l dinaintea lui, înfipse pintenii în pântecele calului și dispăru de dinaintea ochilor slujitorilor în dosul unei cotituri ce făcea drumul care mergea peste graniță. Slujitorii, în avântul lor, trecură înainte fără a băga în seamă răspântia și drumul care mergea la vale, spre Ungaria și goniră înainte pe plaiu.

Mihu, îndată după ce trecuse cotitura dăduse în răspântie și văzând o desime la stânga, intrase într-însa, iar după ce auzi cum trec slujitorii pe plai înainte, ieși iar la drum și îl urmă.

Văzând că calul îi este din cale afară obosit, descălecă și depunând pe Dan leșinat pe pământ, dezmierdă dobitocul, îl privi lung, cu ochii umezi, apoi îl duse într-un țihliș des, scoase cuțitul și i-l înfipse în inimă: calul căzu ca trăsnit. Mihu, după ce luă de la șa rafturile cu merinde, merse iar la locul unde lăsase pe Dan, îl luă iar în brațe ca pe un copil și, părăsind drumul, o luă în jos prin codru.

Într-amurg ajunse în vale și se opri pe malul unui pârâu: Dan nu dăduse încă niciun semn de viață. Îngrijat, el începu să-l dezbrace; îi scoase întâi scurteica, apoi zaoa ce o păstrase sub această haină și rămase încremenit când cămeșa întredeschisă îi arătă un sân de femeie.

Atunce pricepu tulburarea de care fusese cuprins Dan la auzul veștilor aduse de negustorul din Suceava, traiul lui atât de ciudat pentru un tânăr, nepăsarea lui față cu propunerile Ilonei, faptul că se ascunsese de dânsul pentru a-și schimba hainele și o mie de împrejurări care-l miraseră în toată vremea de când îi făcuse cunoștința. Dar leșinul ei prelungit îl îngrija din ce în ce mai mult. Merse la pârău, scoase apă în căciulă, îi udă fața și pieptul, o frecă pe mâni și pe brațe. În sfârșit, ea deschise ochii. Văzu pe Mihu îngenunchiet lângă ea, simți că pieptul îi este gol: spărietă, voi să se scoale, dar fu cuprinsă de amețală și căzu iar pe spate.

— Stai liniștită, îi zise Mihu, nu te mișca; cu mila lui Dumnezeu suntem afară de orice primejdie și Mihu va fi pentru Domnica cu aceeași credință cu care o fost pentru Dan.

Domnica rămase nemișcată, era prea slabă pentru a vorbi și chiar pentru a gândi; se vedea cuprinsă de o toropeală împotriva căreia n-avea nici puterea, nici voința să lupte și în curând adormi.

Mihu îi puse sub cap rafturile ce le luase de la șa, o acoperi cu mantaua lui căci a ei rămăsese pe cal și apoi. Înainte de a se culca, adună lemne uscate și făcu un foc zdravăn pe care-l întreținu, toată noaptea, sculându-se din când în când spre a-l hrăni.

Când se crăpă de ziuă, el trezi pe Domnica, punându-i mâna pe umăr și scuturând-o ușor:

— Îi ziuă și trebuie să ne punem pe drum. Scoală și vezi dacă poți umbla.

Domnica se sculă fără greutate: partea dreaptă a pieptului îi era încă destul de dureroasă dar, după ce făcu câțiva pași, se încredință că poate umbla. Făcură în tăcere o gustare ușoară cu rămășițele merindelor ce le aveau cu ei și porniră înspre miazăzi, urmând cursul apei.

Mihu urmărise în vreo două rânduri cete de hoți până la granița Ungariei și, având o oareșicare cunoștință a locurilor străbătute de ei, credea că apa ce o urmau era una din obârșiile Tisei, Dar în curând pricepu că se înșelase, lăsându-se în fuga lor mai înspre apus decât credea căci, pe la prânz, întâlniră pe un vânător purtând haina obișnuită de țărani ruși din Galița, și întrebându-l, în limba lui, cum se numește acel pârău, vânătorul le răspunse că este Unghiul care se aruncă în Tisa. În loc să iasă, cum socotea el, în comitatul Maramureșului, ieșise în acel al Unghivarului și calea lor spre Moldova era lungită în chip simțitor. Vânătorul îi învăță drumul spre satul cel mai apropiet, vestindu-i că nu vor putea ajunge într-însul înainte de asfințitul soarelui. După ce se despărțiră de el, mai străbătură o bucată de drum până ce soarele fu aproape de amiază, când căldura și oboseala îi silii să se adăpostească într-o poiană unde curgea un izvor. Merinde nu mai aveau și pentru a-și astâmpăra foamea se văzură siliți să strângă de pe jos jir și să-l mănânce. În drum găsiseră într-adevăr mai multe găini și văzuseră căprioare la o depărtare destul de mică, dar neavând cu ei nici arc, nici săgeți, nu le putură ucide. Nu schimbară în toată dimineața aproape niciun cuvânt: fiecare din ei se simțea stânjănit în fața celuilalt. În sfârșit, Domnica rupse tăcerea întrebând:

— Unde mergem?

— Cred că calea cea mai teafără pentru noi este de a ne urma drumul, pe jos, până la Unghivar unde, după spusele vânătorului, putem să fim poimâne pe această vreme. Acolo vom cumpăra doi cai și ne vom îndrepta spre Moldova unde vom intra pe la Tulgheș.

— Dar, zise Domnica schimbându-se la față, îndată ce voi trece granița Moldovei, sunt în primejdie să fiu cunoscută.

Mihu nu se gândise la această greutate.

— Ai dreptate, zise el după ce rămase câtva timp gânditor, vom intra în țară pe la Oituz; am la Târgul-Troțușului niște cunoscuți la care te vei putea adăposti. Depărtarea de acolo până la Suceava este mare și nu cred că ai fi în primejdie să fii recunoscută, dar calea ni se va lungi cu mult.

— Nu vreau să te pun în zdruncin din pricina mea; lasă-mă în Unghivar și urmează-ți calea singur, destul ai tras pentru mine.

— Nu te voi părăsi decât când te voi vedea adusă la un adăpost teafăr, răspunse Mihu. Ș-apoi n-am nicio grabă și puțin îmi pasă s-ajung în țară cu o săptămână mai curând sau mai târziu. Dar în această vreme, trebuie să ne gândim la ce te vei face pe viitor.

— Ce viitor poate să mai fie oare pentru mine? zise Domnica, și învinsă de simțirile înăbușite într-însa de atâtea luni, nemaiputând stăpâni dorul de a-și ușura inima împărtășind altuia durerile ei, povesti lui Mihu împrejurările în urma cărora încercase să ucidă pe Balc și fuga ei în Galiția.

Când povestirea fu sfârșită, ea se uită în ochii lui, temându-se să nu descopere într-înșii vreo privire de despreț pentru dânsa din pricina ușurinții cu care căzuse în brațele lui Balc. Dar el, care o ascultase cu cea mai mare băgare de seamă, îi arătă acuma prin cuvinte calde, ce-i ieșeau din inimă, nu numai compătimire pentru soarta ei nenorocită, dar mânie și despreț pentru mișeleasca purtare a lui Balc.

— Balc este un neom, zise el, și este mișel ca orice neom. Am trăit destul în țară pentru a auzi de puterea de vrajă ce este în ochii lui și de care se slujește fără cuget, spre a rușina femeile ce au păcatul să fie destul de frumoase pentru a-i ațâța pofta; o nenorocit o mulțime de femei cinstite și de fete nevinovate, este o rușine pentru Moldova întreagă cum nu s-o găsit încă un bărbat care să răzbune cinstea soții, a surorii sau a fiicei lui batjocurite, ucizând pe acel mișel ca pe o fiară primejdioasă.

Când își reluară calea, Domnica văzu cu bucurie că purtarea lui Mihu cătră dânsa era poate încă mai prietenoasă și mai blândă decât până atunce și iubirea ei pentru dânsul crescu. A treia zi ajunseră la Unghivar, unde cumpărară doi cai și câte un rând de haine mocănești, apoi se îndreptară spre Oituz, prin Satul Mare, Dăbăca, Târgul Mureșului, Brașov și Kezdi-Vasarhely. Călătoria era lungă, ploi mari umflară râurile, rupseră podurile și desfundară drumurile. Adeseori erau siliți să se oprească câte trei și patru zile în același loc. Împărțeau noaptea aceeași odaie, de multe ori același pat. Domnica iubea pe Mihu cu toată puterea inimii, cu toată furia simțurilor. Inima lui Mihu, care se simțise atrasă către ea de un farmec ce nu și-l putea tălmăci când el o credea bărbat, nu putea să rămâie nepăsătoare cătră o fată a cărei soartă fusese atât de nenorocită, care dovedise în împrejurările grele prin care trecuse o fire atât de voinică și, cu toată slăbiciunea de care fusese stăpânită față de Balc, o inimă atât de curată și de cinstită. Iar ochii și simțurile îi fură în curând stăpânite de frumusețea ei minunată.

Dacă Domnica ar fi cerut atunce lui Mihu s-o ieie de soție, nu poate încăpea nici umbră de îndoială că s-ar fi cununat cu ea înaintea preotului celui dintâi sat românesc prin care ar fi trecut. Dar, pe lângă că era prea orbită de iubire pentru a se gândi mai departe, nici nu-i trecea prin minte că ea, care fusese o uneltă de plăcere în brațele lui Balc, să poată fi soția lui Mihu, a bărbatului care, în ochii ei era frumusețea, cinstea, vitejia și mărinimia în ființă.

Era prea însetată de dezmierdările lui pentru a pune preț pe ale sale și a le tocmi. Căzu în brațele lui la cea dintâi cerere ce Mihu îi făcu. Și după ce o aduse la Târgul-Trotușului, în casa unui negustor sas a cărui cunoștință o făcuse când era la Landi, cu care sasul era atât în afaceri de negoț cât și în legături de prietenie, era atât de îmbătat de dezmierdările ei și de frumusețea ei fără de samăn, încât nu se mai putea hotărî s-o părăsească. Povestise sasului întâmplările din pricina cărora fugise din Liov fără a-i destăinui însă că tovarășul lui era o femeie. În sfârșit, se hotărî să se despartă de dânsa pentru a merge la moșul ce-l crescuse, la părintele Isaia. Apoi, după ce stătu, închis cu el în sihăstrie, câteva zile petrecute în consfătuiri tainice, se întoarse iar la Târgul-Trotușului. Căuta acum un loc singuratec unde să poată ascunde dragostea Iui. Auzind că rateșul din Ciortoiom, clădit de protopopul catolic din Târgul-Trotușului, cu pășunele de împrejur, era de dat în arendă îl luă îndată pe zece ani, plătind toată chiria înainte. În urmă făcu o nouă călătorie în sus și se întoarse în curând cu o femeie, în vârstă, ce nu era alta decât Sanda, manca* Domnicăi. Mihu o duse la rateș și, după ce cumpără vin și tocmi slugi, plecă din casa sasului cu Domnica îmbrăcată în haine bărbătești spre Palanca, dar în cale ea se schimbă în haine femeiești și, încunjurând pe Tazlăul-Sărat și Tazlău, o duse la rateș.

Pentru slugi, Domnica era vara lui Mihu, iar Sanda mătușa amândorura. Atunce îi pusese Mihu numele de Vidra, din pricina părului ei care părea de aur roșietic și toți o cunoscură de atunce sub acest nume. În toată firea ei se făcuse o schimbare din cele mai însemnate: vânatul, călăria și celelalte îndeletniciri bărbătești, cărora se dăduse, nu-i mai făceau nicio plăcere. Spre marea mirare a lui Mihu și a Sandei, învăța a toarce, a țese, a coase; voi ca hainele purtate de Mihu să fie făcute numai de mâna ei. În sfârșit, iubirea făcuse dintr-însa o femeie și devenise acuma încântătoare. Frumuseța ei își atinsese acum dezvoltarea deplină; iubirea lui Mihu creștea din zi în zi; o părăsea foarte rar și numai pentru puține zile. Vidrei i se părea acuma că fericirea îi este nemărginită și fără sfârșit.

Dar, după o vreme, Mihu începu să fie chemat de călugăr din ce în ce mai des, călătoriile lui se făcură din ce în ce mai lungi. Începu să se vorbească în țară de un viteaz ce singur se poreclise Păunașul Codrilor și care îndrăznise să se puie împotriva puterii lui vodă. Mihu pusese pe Vidra în cunoștința întregii lucrări a călugărului; însuflețirea ce domnea într-însul era împărtășită și de iubita lui, ea îi dorea izbândă din tot sufletul, atât din dorul de a vedea dezrobirea și mărirea neamului ei, cât și din ură pentru Balc și Sas.

Dar Vidra iubea și acuma, când Mihu lipsea, ea, îndrăzneața, ea, care altădată visa numai primejdii și vitejii, tremura pentru viața iubitului. Ea nu se amesteca de loc în purtarea rateșului, lasată cu totul în seama Sandei și nu ieșea din odaie când soseau călătorii, nu vedea pe nime. Dar preotul Stoian fiind una din căpeteniile cetei lui Mihu și fiind cu casa în Pătrășcani, în apropiere de rateș, era însărcinat de dânsul să aducă Vidrei vești de la el. Preotul ghicise lesne legăturile dintre ei, am văzut ce scopuri hrănea într-ascuns și, pentru a și le ajunge, începu să ațâțe într-însa patima geloziei. Îi vărsă veninul cu încetul, întâi începu să șuguiască, zicându-i că-i prea frumoasă pentru a se teme să fie înșelată. Apoi aruncă cuvinte cu îndoit înțeles, fără a numi pe nimeni, dar din care biata femeie putea înțelege că preotul a descoperit că Mihu nu-i mai este cu credință și, în sfârșit, veniră vorbe cu totul neîndoielnice cum erau acelea despre Stanca Floareș. După neizbutirea acelei încercări, Stoian nu se mai arătă la rateș vreme de multe săptămâni, dar aflând că căpitanul nu s-a mai întors, se hotărî să-și mai încerce norocul.

Spre marea lui mirare găsi pe Vidra liniștită, căci îi venise de la Neamțu veste că Mihu era plecat cu călugărul într-o lungă călătorie și lămuriri destul de amănunțite asupra chipului cum își întrebuințase vremea până atunce, lămuriri care nu-i lăsară nici urma unei bănuieli. Primi pe preot destul de rece, dar el plecă bucuros, căci aflase că Mihu nu se va întoarce înainte de mai multe luni și vedea deschis câmpul pentru urzelile lui. Începu să deie mai des pe la rateș, dar se păzi să mai vorbească Vidrei de iubire, se făcu că a înțeles cât de zadarnică fusese nădejdea ce o hrănise și, cu încetul, supărarea ei începu să piară. Dar lunile treceau și de la Mihu nu venea nicio veste: grijile și bănuielile începeau s-o chinuiască de iznoavă. Deznădăjduirea începuse s-o stăpânească când întâmplarea aduse pe Anton la rateșul Ciortolomului.

Ea povesti bătrânului întreaga ei viață, fără a-i ascunde nimic și amândoi plânseră asupra nenorocirilor ei.

Când auzi că Anton trebuie să plece de cu noapte la Târgul-Trotușului, Vidra nu voi să-l lese; îi cerea să părăsească slujba lui Stroici și să vie să-și sfârșească viața lângă dânsa.

Bătrânul obținu cu mare greu să fie îngăduit să meargă la Trotuș, spre a îndeplini însărcinarea luată cătră părintele Anselm, făgăduind că a doua zi va fi negreșit înapoi. Când se întoarse, găsi pe Vidra cu totul schimbată. Stoian venise din Bacău cu veste că Petre Cărăbuș chemase pe toate căpeteniile cetei lor, printre care era și Stoian, peste trei zile la un loc anumit, lângă Cetatea Neamțului. Vidra presupunând că va putea afla la această întâlnire ceva despre Mihu, zise preotului că voiește să meargă și ea. El se bucurase mult la auzul acestei vești neașteptate, nădăjduind că pe drum se va ivi vreo întâmplare care să folosească scopurilor lui. Dar bucuria și nădejdea îi pieriră la sosirea lui Anton din Târgul-Trotușului, când auzi pe Vidra hotărând oșteanului că el trebuie să plece a doua zi, cu dânsa, la Neamțu. În ziua următoare, care cădea într-o sâmbătă, plecară tustrei, mai luând cu ei și un argat al Vidrei pentru a îngriji caii. Noaptea o petrecură la Piatra și duminecă, pe la amiază, ajungeau la Humulești.

Vidra trase în gazdă la o vădană, numită Ana, pe care o știa de mai demult. Anton voia numaidecât să meargă la Cetate, dar Vidra izbuti să-l înduplece să rămâie încă cu dânsa până a doua zi, Stoian își găsi găzduire la gospodarul care ședea alăture de vadană.

Satul era plin de vestea că Balc este la Cetate și că a adus cu el, legată, pe o fată de cneaz, de mare frumuseță, că a voit s-o siluiască în închisoare, dar că a fost împiedecat de la această faptă de cătră crijatul cel bătrân.

La auzul acestor vești, Vidra simți redeșteptându-se toată ura ei împotriva lui Balc. Se hotărî îndată să scape din mâinile lui pe nenorocita fată de care voia să-și bată joc. Pentru o clipă uită grijile iubirii sale și scopul pentru care venise la Neamțu.

Chemând pe Anton și pe Stoian deoparte, le împărtăși hotărârea ei și le ceru ajutor. Anton i-l făgădui fără multă greutate, căci ura și el pe Balc și inima lui de oștean cinstit privea cu scârbă mișeleștele scopuri ce le hrănea voievodul asupra fetei. Cu Stoian lucrul fu mai greu: nu înțelegea de loc ce zor era de a înfrunta pe puternicul voievod și de a se expune să fie urmăriți și chiar descoperiți de oamenii lui, pentru a scăpa cinstea unei necunoscute care nici nu ceruse ajutorul dor. Numai după multă vorbă și după ce Vidra îi hotărî că dacă nu-l ajută, el nu va mai da cu ochii de dânsa, preotul primi să deie ajutorul lui.

După o sfătuire între ei, se hotărî ca Stoian și Anton să rămâie deocamdată ascunși în casa unei rude a vădanei la care trăsese Vidra, iar vădana fu rugată să vestească pe Hans, la Cetate, despre sosirea tinerei femei.

XLIV - În care vedem că Ileana are prieteni, care se mișcă pentru a o scăpa

Acum ne vom întoarce la cele ce se petreceau în cetatea Neamțului în a doua zi după sosirea lui Balc.

Cavalerul Ulrich, rămas singur în sală după ieșirea lui Balc și a cavalerului Albrecht, chemă servitorii și le poronci să ieie pe Somossy ca să-l ducă în odaie, să-l dezbrace și să-l puie în pat. Apoi fiindu-i cald și simțind că capul îi este cam greu, se scoborî în curte unde se primblă, încredințându-se totodată că cei cinci străjari, doi nemți și trei români din satele închinate, erau la locurile lor. Apoi negăsind destul aer în curte, se îndreptă spre o portiță care da în livadă și, spre marea lui mirare, o găsi deschisă. Clătinând din cap la vederea acestei neorânduieli, o închise cu îngrijire, luă cheia la dânsul și intră în livadă, propunându-și să facă lui Conrad Müller, în a cărui seamă era încredințată paza Cetății în acea noapte, o mustrare din cele mai aspre.

Nu făcuse zece pași când, părându-i-se că aude șoapte, se opri pe loc și ascultând cu băgare de seamă, se încredință că ele veneau din dosul unui nuc. Se îndreptă într-acolo, având grijă să nu facă zgomot și, când ajunse lângă copac, văzu la lumina stelelor, două umbre. Deși luna încă nu răsărise, noaptea fiind senină, Ulrich recunoscu pe Hertha, camerista Măriei, lângă Conrad Müller, care era îmbrăcat în zale, cu coiful pe cap și cu spada la cingătoare. Erau atât de adânciți în convorbirea lor încât nici nu văzură, nici nu auziră pe cavaler venind; amândoi tresăriră când auziră glasul cavalerului lângă ei.

— Frumos îți cauți de datorie, wachtmaistrul, zise acel glas. Îți părăsești straja în puterea nopții, lăsând poarta deschisă într-o vreme ca asta, pentru a face dragoste unei ființi deșerte ca Hertha, adăogi el, făcând haz de zăpăceala care cuprinsese pe îndrăgostiți.

— Frumos îți șede ție, Hertho, mai zise cavalerul, să dai uitării vechile tale legături de iubire către mine și să părăsești mustețile mele bălăi pentru mustețile negre ale lui Conrad.

Hertha, fiica unui oștean neamț mort în Cetate, se născuse și crescuse aice. Ulrich de Lindenburg o cunoștea de când era copilă și de atunce făcea frumoasei fete o curte din cele mai nevinovate căci, fiind un tânăr cu suflet curat, nici nu-i trecea măcar prin minte să se folosească de împrejurări pentru scopuri necinstite. Glasul cu care vorbea acuma fetei era pe jumătate mustrător, pe jumătate șăgalnic și Hertha, deprinsă a glumi cu dânsul, după o închinăciune mai adâncă decât se cuvenea, răspunse:

— Să am iertare, Domnule cavaler, dar mustețile dumitale cele bălăi și frumoase, fiind prea sus pentru mine, m-am văzut silită să-mi aleg altele, la care să pot ajunge cu înlesnire.

— Vedeți nerușinata, zise cavalerul, ea nu numai că nu-și tăgăduiește necredința, dar încă mărturisește că nu poate trăi fără a avea la îndămână vreo păreche de musteți. Ia dă-mi mâinile tale.

Hertha îi întinse mâinile.

— Ce mâni mici și gingașe, urmă Ulrich, luându-le în mâinile lui și netezindu-le, ce dulci de dezmierdat sunt ele, nu sunt mâni de slujnică, dar mâni de doamnă nobilă. Ce păcat că au un cusur.

— Și ce cusur au ele oare, domnule cavaler? întrebă Hertha, retrăgându-și mâinile.

— Un cusur mare, fetița mea, răspunse Ulrich cu un glas mai serios; se primblă în întunericul nopții prin livada Cetății, strânse de mâinile unui oștean tânăr, fără a avea inel la vreun deget. Și șugubăț lucru mai este dragostea! Adesea s-amestecă dracul în trebile ei pentru a le încurca, nenorocind fetele. Apoi, știi că nu numai oamenii au astăzi ochi și urechi, dar și zidurile și copacii și, ceea ce este mai primejdios, se întâmplă să aibă și limbă veninoasă. Frumos ți-ar ședea dacă v-ar fi văzut altul decât mine și dacă mâine s-ar întâmpla ca Conrad să se întâlnească cu moartea, care veșnic ne stă nouă, oștenilor, în cale?

— Ferească Dumnezeu! strigă Hertha spărietă.

— Da, ferească Dumnezeu, urmă cavalerul, nădăjduiesc din inimă că Conrad va trăi ani mulți și că veți fi fericiți amândoi, dar omul cuminte trebuie să fie pregătit la toate.

— Domnule cavaler, zise Conrad, de mult o iubesc pe Hertha și de mult o rog să primească a-mi fi soție...

— Și astăzi, întrerupse Hertha, l-am chemat aice pentru a-i spune că sunt încredințată, atât de iubirea lui pentru mine cât și de a mea pentru dânsul și că primesc bucuros să-i fiu soție.

— Da, zise Conrad, dar cu ce tocmeală.

— Cum, întrebă cavalerul mirat, tu ai cap să te gândești la tocmală când este vorba să fii a acelui pe care zici că-l iubești? Și, cu voia ta, putea-voi eu să aflu la cât anume prețuiești iubirea ta?

— Să spun cavalerului? întrebă Conrad pe Hertha.

— Ba nu, zise aceasta, mai bine îi spun eu, căci știu bine că din vorbele dumitale cavalerul nu va putea să înțeleagă nimic. Domnule cavaler, zise ea lui Ulrich, am spus lui Conrad că mă voi cununa cu dânsul îndată după ce fata adusă aice de voievodul Balc va fi scăpată din mâinile lui.

— Bine, zise cavalerul mirat, dar acesta este un lucru care nu stă în putința lui. Ea este închisă sub pază strașnică și cheia chiliei se află în mâinile lui Balc. Și chiar dacă ar izbuti s-o facă scăpată, ar fi cel mai bun mijloc ca să nu-ți fie soț niciodată. Faptul s-ar descoperi ușor și cavalerul Albrecht l-ar spânzura numaidecât pe vârful turnului, deasupra porții celei mari.

— Cavalerul nu l-ar mai spânzura, zise ea cu un glas foarte hotărât.

— De unde știi? întrebă Ulrich.

— Domnule cavaler, zise Hertha, stăpâna mea mi-a zis în astă seară, pe când o dezbrăcăm, că ar fi pe veci recunoscătoare dacă vreunul din oștenii noștri ar avea îndrăzneala să scoată pe sărmana fată din ghearele acelui neom și a mai adăugat că este încredințată că nu numai cavalerul nostru ar fi foarte fericit și el dacă s-ar întâmplă una ca asta, dar și că mântuitorul acelei biete ființi ar fi ocrotit de ea. Cunoști pe stăpâna mea și știi că ea nu este în stare să împingă pe cineva, oricare ar fi, la pieire și mai ales pe un om de ai noștri.

Nu mă îndoiesc de stăpâna ta, răspunse Ulrich după ce rămase câtva gânditor, ea pe lângă că-i bună ca un înger, capul tău cel frumușel și zăpăcit, mă tem că vei fi înțeles-o rău.

— Urechile mele sunt foarte bune, răspunse Hertha supărată de îndoiala arătată de cavaler, stăpâna a avut grijă să-mi spuie același lucru cel puțin de zece ori.

— Ascultă Hertha, zise cavalerul, fapta ce ai propus-o lui Conrad este prea grea și prea primejdioasă pentru ca să fie făptuită numaidecât, numai pe spusa ta. Crede-mă că în cât mă privește aș fi fericit dacă acea biată fată ar putea să fie mântuită de batjocura care o amenință. Sângele fierbe în mine când mă gândesc că știu că se petrece o asemenea neomenie sub cchii mei și că eu, cavaler purtând pinteni de aur, jurat să iau pururea apărarea celui slab și nevinovat, sunt împiedecat de alt jurământ să ridic brațul în apărarea ei. Astăzi, când mișelul de Balc a pus mâna pe paloș, fiindcă cavalerul Albrecht n-a vrut să-l lese să intre singur la fată, așteptam cu nerăbdare să-l tragă ca să-i pot vârî spada mea până la mâner în pântece. Dar mișelul zărindu-ne, n-a cutezat să scoată fierul din teacă. Însă, dacă într-adevăr stăpâna ta a zis cuvintele ce ni le-ai spus, nu poate încăpea îndoială, cavalerul Albrecht cunoaște dorința ei și o încuviințează. Precum ți-am zis, niciun om cuminte nu se va potrivi spuselor tale. Dar dacă stăpâna ta ar spune vorbele ce spui că ți le-a zis, nu către mine dar în auzul meu, nu numai că nu aș împiedica fuga fetei, dar încă aș ajuta-o pe cât îmi va fi cu putință.

— O, ce mulțămită sunt, strigă Hertha, și ce mulțămită va fi stăpâna când îi voi spune vorbele dumitale. Vei vedea că ea nu va întârzia să vă zică din gura ei ceea ce v-am spus și că nu sunt o ființă atât de lipsită de creieri cum crezi dumneata.

— Vom vedea, zise cavalerul, iar acuma să mergem să ne culcăm. Dar crede-mă, nu te mai primbla noaptea cu Conrad până ce nu vei purta inelul lui la deget, și cu toții se întoarseră în Cetate.

A doua zi fiind duminecă, un preot român veni de dimineață ca să slujească liturghia în sala cea mare a Cetății pentru Maria și pentru Balc, fiind de față cavalerii amândoi și străjerii români de rând în acea zi. După săvârșirea ei, părintele Anselm sluji în capela Cetății liturghia pentru cavaleri, oștenii nemți și slujitorii unguri veniți cu Balc. Precum cavalerul Albrecht asculta totdeauna slujba pravoslavnică, Maria nu lipsea niciodată de la acea catolică. La sfârșitul slujbei, oștenii ieșiră din capelă iar Maria și ambii cavaleri mai rămaseră într-însa, vorbind cu părintele Anselm. La ieșirea lor, găsiră dinaintea ușii pe Hans Biedermann cu Conrad Müller și alți șapte sau opt nemți. Ei se dădură în lături pentru a face loc capelanului, care trecu înainte spre locuința lui, dar Maria se opri în fața unui oștean pentru a-l întreba dacă soției lui îi este mai bine. După ce ascultă răspunsul oșteanului și-i mai dădu câteva sfaturi asupra chipului cum trebuia s-o caute, întrebă pe Hans dacă are grijă ca fata închisă în temniță să aibă cele de trebuință. Hans răspunzându-i că poroncile ei sunt urmate cu îngrijire, ea zise tare, privind mai ales spre Hans și spre Conrad care stătea alăture:

— Ce fericită aș fi dacă s-ar găsi un bărbat îndrăzneț care să scape pe această ființă nevinovată din mâinile nemiloase ale voievodului. Ar fi o faptă vrednică de un om de inimă, și știu bine că soțul meu, departe de a-l pedepsi, i-ar fi recunoscător și ar căuta prilej să-i arate mulțămirea lui.

Oștenii nu răspunseră nimic și Maria trecu înainte, dar Ulrich, care venea după dânsa și auzise cuvintele ei, îi zise:

— Suntem cu toții oameni de inimă, milostivă doamnă, dorințele dumitale sunt întotdeauna poronci pentru noi, fii încredințată că acea de azi va fi îndeplinită cu sfințenie și fără întârziere.

Maria mulțămindu-i din ochi, îi întinse mâna pe care cavalerul o sărută, închinându-se asupra ei, apoi o părăsi și se întoarse spre grupul alcătuit de oșteni și, după ce strigă pe Hans Biedermann și pe Conrad Müller, se duse cu ei în odaia lui. Rămaseră sfătuindu-se cu ușile închise mai bine de două ceasuri. Apoi amândoi oștenii ieșiră și se îndreptară spre odăile unde locuiau și în care fusese adăpostiți și slujitorii veniți cu Balc. Îi adunară pe toți și-i înștiințară că cavalerul Ulrich, pentru a sărbători sosirea în Cetate a voievodului, le-a poroncit să aducă lăutari și să desfunde, la capra podului mișcător, un vas de vin pentru a cinsti pe slujitori. Adăogeau că vor da de știre în oraș pentru ca să vie fete și neveste în număr mare. Vestea fu primită cu bucurie de toți oștenii și un neamț fu trimis călare după lăutari.

Tot atunce începură a sosi șoltuzul cu pârgarii târgului, cneji, juzi și preoți din satele învecinate, care ceruse din ajun să fie învoiți a aduce feciorului domnesc închinăciunile lor.

Balc, însoțit de Somossy și de amândoi cavalerii, îi primi în sala cea mare, se întreținu cu fiecare din ei în parte și-i prezentă lui Somossy care ședea în dreapta lui, mai pintenat, mai cusut cu fir, mai mustăcios și mai fudul decât oricând.(...)

Când sosi ceasul prânzului, cei mai însemnați din oaspeți fură reținuți la masă iar ceilalți se retraseră pe la casele și gazdele lor în oraș. Deși cei rămași erau oameni cu totul plecați stăpânirii, totuși Balc nu se bucură de nicio clipă de liniște în toată vremea prânzului, temându-se ca Somossy, sub stăpânirea beției, să nu scape de iznoavă cuvinte compromițătoare. Dar, de astă dată el se mulțămi să-și sature pofta cu mâncările alese de pe masă și să deșerte în tăcere cât mai multe pahare de Nicorești și de Odobești, ajungând în curând în starea ce-i era obișnuită la sfârșitul mesei.

Când se sculară, ziua fiind deosebit de frumoasă ieșiră cu toții la poarta Cetății pentru a privi jocurile lumii adunate în urma înștiințării trimise de cavalerul Ulrich. Petrecerea aceasta era foarte zgomotoasă. Vasul de vin adus din poronca cavalerului se deșertă văzând cu ochii, slujitorii domnești, prin înfățoșarea lor, arătau că li se făcuse partea leului, căci toți începeau să fie peste seamă de veseli. Veselia lor începuse chiar să deie semne de viață supărăcioasă. Din toate părțile se vedeau fete fugind de ei, lăsându-le în mâni vreun tulpan sau vreo bucată de mânecă de la cămeșă. Nemții din Cetate care, dimpotrivă, fuseseră neobișnuit de cumpătați, se încercau pre cât le era cu putință să păzească buna rânduială și să mai domolească zburdălnicia slujitorilor.

După ce privi câteva jocuri, Balc se întoarse în Cetate cu cavalerul Albrecht și cu oaspeții, dar cavalerul Ulrich rămase și, făcând semn lui Conrad Müller, se retrase la o parte cu el.

— După cât mi se pare treaba merge bine, zise el oșteanului. Dacă vinul nu va ajunge, pune să mai scoată încă un vas.

— Cred, răspunse Conrad, că acesta va ajunge, căci cei mai mulți de-aiba se mai țin pe picioare. Uite, adaose el, unul a și căzut jos și în zadar se încearcă ai noștri să-l ridice, iată-l că-l duc pe brațe înăuntru. În curând și ceilalți vor fi în aceeași stare.

— Aflat-ați care din ei va fi de strajă la ușa fetei deseară, după ce va înnopta?

— Da, răspunse Conrad, după socoteala ce am făcut, va veni rândul celui roșcovan care se luptă cu fata cea de lângă capra podului. El este mai puțin beat decât tovarășii lui, dar am dat înadins mai puțin de băut celor patru ce au să fie de strajă până în seară, pentru ca nu cumva să bage voievodul de seamă cât sunt de beți și să nu privigheze mai pe urmă singur chipul cum străjuiesc. Dar nu-i slăbim cu băutura până în seară, așa că, când îi va veni rândul lui, îl vom putea sfârși lesne cu un ulcior de vin în care vom pune pe jumătate horilcă.

— Cine din voi merge să scoată pe fată din chilie, tu sau Hans?

— Cheia care se potrivește la ușă este la Hans, dar am hotărât să mergem amândoi. El va intra în chilie și va da fetei haine bărbătești pregătite de Hertha și eu voi sta de pază lângă slujitor. Am rânduit la ușa de dinafară pe Fritz Winkelmann, el este om de toată nădejdea. Dar, mai adause Conrad, domnule cavaler, după părerea mea ar fi bine să punem capăt petrecerei căci ticăloșii aceștia încep a se apuca de gâlceavă. (...)

Hans și cu Conrad se sfătuiau între dânșii la oareșicare, depărtare de ceilalți, când unul din străjerii de la poartă veni să spuie celui dintâi că un om din Humulești voiește să-i vorbească numaidecât. Hans se duse îndată cu el la poartă, unde găsi pe un țăran cunoscut lui care, luându-l deoparte, îi zise:

— O venit jupâneasa Vidra în sat la noi, și m-o trimes să-ți spun ca să vii numaidecât la dânsa, căci are să-ți împărtășească lucruri vajnice. O tras la casa cumetrei mele.

La auzul acestei vești neașteptate, tot sângele pieri din obrazul lui Hans, el se făcu galben ca ceara, inima îi stătu pe loc, rămase câtva fără a putea vorbi. În sfârșit, venindu-și în fire, răspunse omului:

— Întoarce-te înapoi și spune jupânesei că vin numaidecât, apoi se grăbi să meargă la cavalerul Ulrich pentru a-i cere voie să părăsească Cetatea pe un ceas.

Căpătă această învoire de la cavaler cu cea mai mare greutate, numai după ce îl încredință pe cinstea lui de oștean că se va întoarce înainte de toacă și după ce Conrad luă asupra lui orice răspundere pentru urmările ce ar fi putut să aibă neființa tovarășului.

XLV - În care Hans face pe șiretul

Hans se duse pe la grajd, puse șaua pe cal, și porni în fuga mare spre Humulești. (...)

La cele dintâi cuvinte ale Vidrei înțelese că ea dorea îndeplinirea unei fapte în care el era hotărât, ce-i era chiar poroncită de unul din mai marii săi, cerută de soția cavalerului Albrecht, a cărei dorinți erau sfinte pentru toți oștenii Cetății și era încredințat că acea faptă îndrăzneață se îndeplinea cu voia tăcută a castelanului. Și acuma săvârșirea acestei fapte era mijlocul de a grăbi căsătoria lui cu Vidra! Cuprins de bucurie, fu pe cale s-o întrerupă și să-i destăinuiască întreaga urzeală, dar cele de pe urmă cuvinte ale iubitei îl făcură să-și schimbe gândul. El hotărî s-o lese în necunoștință desăvârșită despre cele ce se petreceau de dimineață la Cetate și să primească s-o ajute la scăparea fetei, chiar în acea seară, dar numai în urma făgăduinții ce ea îi va da că nunta lor se va face a doua zi. (...)

Apoi Hans, binecuvântând norocul neașteptat care dădea peste dânsul, se aruncă pe cal și porni iar la fugă spre Cetate unde, îndată ce descălecă, se duse de-a dreptul la cavalerul Ulrich.

— Domnule cavaler, îi zise el, cred că nu are să mai fie trebuință să plec eu cu fata.

— Și cine va merge în locul tău cu dânsa, zise cavalerul, căci nu poate fi lăsată singură.

— Am găsit pe o rudă a ei, răspunse Hans, o femeie ce-mi este bine cunoscută și pe care o știu vrednică de toată încrederea. Ea s-a însărcinat să ducă pe fată teafără la casa părinților. Cred că în toate privințele este mai bine ca să rămân aice căci plecarea mea, odată cu fuga fetei, ar putea să deie loc la bănuieli.

— Se înțelege că ar fi mai bine ca tu să rămâi aice, răspunse cavalerul; eu mă hotărâsem la plecarea ta sau la acea a lui Conrad, numai fiindcă nu știam cu cine să trimit pe acea nenorocită, mai ales că până acuma n-am putut afla cine este ea și unde se află casa părinților ei. Dar tu, fără îndoială, trebuie să le știi toate acuma: le-ai aflat cu bună seamă de la ruda ei.

Hans își mușcă buzele de ciudă, aducându-și aminte că, stăpânit numai de dragostea lui pentru Vidra, uitase s-o întrebe măcar de numele fetei și îi era rușine acuma de ușurința lui.

— Mă iartă, domnule cavaler, zise el, în bucuria mea de a vedea că se înfățoșează un mijloc pentru a ușura întreprinderea noiastră, am uitat să-i mai pun alte întrebări, dar pe răspunderea mea o putem încrede acelei femei și, deseară, când îi voi duce-o, voi afla de la dânsa cât și de la fată toate amănuntele trebuitoare.

Cavalerul, având cea mai deplină încredere în Hans, îi răspunse:

— Eu mă las pe nădejdea ta, dar te rog ca înainte de a da cuiva pe această fată pe seamă să te încredințezi bine dacă acea căreia i-o încrezi este în stare s-o ocrotească până ce va ajunge la casa ei. Pentru noi este mult mai nimerit ca ea să fie dusă acolo de alții decât de oamenii noștri, căci oricum, toată împrejurarea este destul de neplăcută și ar putea să ne atragă mai pe urmă destule greutăți. Acum soarele se apropie de asfințit și ar fi bine să mergi ca să iei cu Conrad cele de pe urmă măsuri pentru a închizeșlui izbândă. Îndată ce va începe straja în vremea căreia veți scoate pe fată din chilie, vei trimite să mi se deie de știre.

Hans se depărtă pentru a ajunge la odăile unde erau slujitorii. Pe cei mai mulți dintr-înșii îi găsi beți cu desăvârșire; unii zăceau pe paturile lor de scânduri, cufundați în somnul adânc al beției, alții ședeau pe lavițe cu ulcica în mână, vorbind sau cântând dar neîndrăznind să se scoale de teamă să nu cadă la pământ, cu glasuri întrerupte de sughițuri, iar hotnogul, cu vreo doi sau trei mai tari de cap, se mișcau prin odăi cu un pas nesigur. Conrad și nemții ședeau împrejurul lor și-i ademeneau necontenit să beie, zicând că ar fi rușine dacă ar mai rămânea în vas o picătură de vin. Sosirea lui Hans fu un prilej pentru a mai scoate încă vreo două cofe din butoiul ce părea fără fund, spre a bea cu dânsul în sănătatea lui. Hans deșertă și el vreo două ulcele, apoi se retrase într-un colț unde rămase în sfătuire cu Conrad.

Amurgise acum bine, se schimbase atât straja de la poarta cea mare cât și străjării de prin curte și de la zidul înconjurător, când Hans zise hotnogului:

— Este vreme să schimbi străjărul de la poarta temniților; mi se pare că ai face bine să schimbi și dumneata pe acel din chilia fetei.

— Da, zise hotnogul, încercându-se în zadar să să scoale de pe lavița pe care îl țintuia beția; e rândul lui Lenghel Aron. Lenghel Aron, strigă el, du-te de ridică pe Boko Istvan de la ușa fetei închise și fii cu privighere bună.

— Îndată, răspunse un slujitor gros și spătos, cu părul și mustețile roșcovane, mai puțin beat decât ceilalți, căci doi nemți îl ținuse necontenit de vorbă.

— Nu mai bea și te du îndată, strigă hotnogul răstit, căci altfel ai putea să dormi.

— Lasă, Aroane, îi zise un neamț, nu mai bea și te du la treaba ta, voi avea grijă să-ți aduc mai de-apoi un ulcior plin.

Slujitorul clătinându-se pe picioare, își luă sulița și porni spre temniță, însoțit de un neamț căruia Hans îi șoptise câteva cuvinte la ureche, iar în curând sosiră, în locul lor, neamțul și ungurul care fusese de strajă până atunce.

După ce trecu un sfert de ceas, Hans și cu Conrad făcură semn acelui ce făgăduise slujitorului care intrase în strajă să-i ducă vin și oșteanul, luându-și mantaua pe umere, ieși numaidecât. Ei îl urmară în curând, oprindu-se dinaintea polobocului aproape deșert. Peste puțin se auziră pași și un foșnet de rochie prin curte și Hertha, însoțită de oșteanul care ieșise în urma semnului făcut de Hans, se opriră în fața lor.

— Ai adus ulciorul? întrebă Hans pe oștean.

— L-am adus pe jumătate plin cu horilcă tare și pe jumătate cu vin vechi de Nicorești, zise oșteanul arătând un ulcior de vreo patru oca.

— Hertha, întrebă Hans, gata sunt hainele?

— Da, zise Hertha, scoțând o legătură de sub manta, cred că-i vor veni.

— Wilhelm, zise Hans oșteanului cu ulciorul, tu știi vorba noastră. Du-te la ungur și fă-l să beie: stăi lângă el până ce va cădea ca mort. Când s-a dus la strajă era pe jumătate gata, nu cred să poată merge până la jumătatea ulciorului. Când vei vedea că-i în nesimțire, ieși afară și șuieră de două ori de întâi lung și a doua oară mai scurt. Fritz Winkelmann știe tot și te va lăsa să treci. Tu, Connad, du-te să dai de știre cavalerului Ulrich și întoarce-te răpede înapoi.

Oșteanul, fără a mai răspunde, se îndreptă spre temniță cu ulciorul ascuns sub manta și, trecând pe lângă neamțul de pază la ușa de afară, o împinse, apoi scoborî scările care duceau la chilii și erau luminate de o opaiță prinsă în părete.

— Cine-i? strigă slujitorul.

— Prieten, răspunse neamțul ungurește. Ți-am făgăduit un ulcior de vin și mă țin de cuvânt, adaose el apropiindu-se de ungur.

— Să trăiești, zise slujitorul, sunt pe jumătate mort de sete. Nu știu ce are vinul din această țară, dar pe cât bei mai mult, cu atâta îți este mai sete.

— Ia gustă-mi dintr-aceasta, zise neamțul, scoțând ulciorul de sub manta și întinzându-i-l. El, pe lângă acel ce l-ai băut până acuma, este ca un bărbat copt pe lângă un copil crud.

— Minunat, zise ungurul pocnind din limbă după ce sorbi lung din ulcior, așa înțeleg și eu. Dar nu bei și tu?

— Cum nu, numai aș vrea să știu de ce am ședea în picioare și nu ne-am pune jos, zise Wilhelm, așternând mantaua pe pământ și punându-se pe ea, după ce făcu semn slujitorului să ieie loc lângă dânsul. Apoi neamțul, luând ulciorul, se făcu că soarbe lung din el, dar avu grijă să înghită numai câteva picături.

— Stăi, strigă ungurul, mai lasă-mi și mie. Și luându-i ulciorul cu admândouă mâinile, începu să beie cu lăcomie.

— Uf, ce bun, zise el, oprindu-se ca să răsufle, dar ce tare. Parcă-i foc, și duse iar ulciorul la gură.

— Mai na și dumitale, zise el pe urmă, înmânând ulciorul lui Wilhelm care se făcu din nou că bea, apoi i-l dădu înapoi, zicând:

— Bun, dar cam slab.

— Ce slab, zise ungurul împrejurul căruia începuse a juca sala cu ușile chiliilor, cu scară cu tot; vinul este tare, dar tu ești slab căci ulciorul joacă în mâinile tale.

Numai cu greu izbuti să-l apropie la gură, dar atunce, lipind buzele de el, nu mai lăsă nimic într-însul, dar fu doborât de puterea cumplită a amestecului și când voi să-l ieie de la gură, l-ar fi scăpat din mână dacă nu l-ar fi apucat Wilhelm.

Ungurul voi să vorbească, dar limba nu i se putu învârti în gură și căzu pe spate în nemișcare.

Wilhelm îl privi câtva în tăcere, apoi auzindu-l că horăiește, îl luă de braț și-l scutură cu putere.

— Scoală Aroane, zise el de mai multe ori, scoală că iată hotnogul, dar Aron urmă să horăiască din ce în ce mai tare.

Atunce Wilhelm, sculându-se trase mantaua de sub slujitor care rămase nemișcat pe pământul gol și, urcând scările, se duse până la ușa de afară unde zise străjerului:

— E gata, apoi șuieră în chipul cuvenit cu Hans. Trei umbre se văzură apropiindu-se răpede:

— Ei, bine? întrebă Hans.

— Doarme dus, răspunse Wilhelm, o mie de trâmbiți sunându-i la urechi n-ar fi în stare să-l deștepte.

— Domnului să-i mulțămim, zise Hans oprindu-se în capul scărilor. Hertho, iată cheia; tu vei intra în chilia fetei și vei face-o să se îmbrace răpede, dar bagă de seamă, n-avem vreme de pierdut, prin urmare stăpânește-ți limba. Conrad și cu Wilhelm vor rămânea lângă ungur și, la cea mai mică mișcare ce ar face-o, îi vor pune un căluș în gură și-l vor lega de mâini și de picioare. Eu vă aștept aice.

Hertha se coborî pe scară, urmată de Conrad și de Wilhelm și în curând se auzi ușa chiliei deschizându-se pentru a fi închisă din nou.

Hans aștepta plin de grijă, uitându-se la fereștrile sălii celei mari, care străluceau ca niște luceferi în noaptea adâncă. Știa că Balc, cu cavalerul Albrecht, cu Somossy și cu oaspeții lor petreceau într-însa, așteptând ceasul cinei, dar se tot temea ca nu cumva Balc, în urma vreunui prepus, să părăsească pe ceilalți pentru a se încredința de chipul cum este păzită prinsa lui. Zăbava Herthei îi părea lungă din cale afară.

— Cu bună seamă că afurisita de gaiță s-a pus la vorbă cu cealaltă. Și eu stau aice ca pe jăratec din pricina lor! Conrad, adause el tare, plecându-se pe scări, bate în ușă ca să iasă mai iute acele zăpăcite.

XLVI - Bietul Hans

Dar înainte ca Conrad să fi putut ajunge la ușă, aceasta se deschise și din chilie ieși Hertha, însoțită de un flăcăuaș care purta pe cap o pălărie de pâslă neagră, suman de aba cafenie, ițari de lână albă și ciubote.

— Sărmana, zise Hertha lui Conrad, părul îi ajunge până sub genunchi și am fost silit să i-l rătez.

— Nu mai sta la vorbă, pleacă mai curând, zise Conrad, foarte puțin mișcat de jertfirea frumosului păr al Ilenei.

Hertha urcă răpede scările urmată de Ileana și, găsind în capul lor pe Hans, îi zise nemțește:

— Iată fata, apoi adaose românește către Ileana:

— Urmează pe acest oștean, el este însărcinat să te scoată din Cetate și să te încredințeze prietenilor dumitale; poți avea deplină încredere într-însul. Dumnezeu să-ți ajute!

Ileana, cu totul năucită de toate câte se întâmplau împrejurul ei, pricepea numai că o mână necunoscută lucra la scăparea ei. Fără a vorbi, îmbrățoșă pe Hertha și o strânse pe inima ei.

— Lăsați dezmierdările, zise Hans, n-avem vreme de pierdut cu asemenea fleacuri și, luând-o de braț, se depărtă cu dânsa pe poartă.

Ajunși lângă boltă, lăsă brațul fetei, zicându-i:

— Ține-te de mine.

Poarta era încă deschisă și podul mișcător neridicat; straja era alcătuită din doi nemți și patru români din satele ascultătoare de Cetate.

— Mă duc la Humulești la o cumetrie, și nu mă voi întoarce decât mâine la amiază, zise Hans străjărilor. În lipsa mea Conrad Müller are privigherea peste străji, fiți cu băgare de seamă.

Ostașii îi doriră petrecere bună, iar Hans păși pe pod urmat de Ileana și începu să șuiere într-un chip nepăsător. Atunce, de la o fereastră din rândul de sus, se auzi glasul cavalerului Ulrich:

— Petrecere bună, Hans, zicea el, dar cu măsură.

— Mulțămesc, domnule cavaler, atât pentru dorință cât și pentru sfat, răspunse oșteanul care, îndată ce se văzu dincolo de pod, își grăbi mersul. Scoborâră dealul în tăcere și, când ajunseră în vale, apucară șesul Ozanei în sus, până ce sosiră la o moară părăsită. Trecură vadul pe o scândură și ajunseră l-a gârla unde, în fața unui pâlc de arini și de plopi, era așezată o punte îngustă.

Îndată ce se aflară dincolo de punte, din dosul unui plop bătrân, le ieși Vidra înainte. Trecu pe lângă Hans, făcându-se că nu-l bagă în seamă și se răpezi asupra Ilenei care rămăsese cu vreo câțiva pași în urmă și, apucând-o în brațe, o strânse la sân, zicând:

— Scumpa mea, iubita mea!

Dar totodată șoptea la urechea fetei:

— Dacă-ți este dragă viața și cinstea și vrei să ajungi teafără în casa părinților, fă-te că mă cunoști, că-mi ești rudă. Spune-mi: dragă Vidiră.

— Dragă Vidră, zise Ileana, devenită cu totul fără voință în urma zăpăcelii pricinuite de atâtea împrejurări.

— Scumpă verișoară, zise Vidra pe același ton, sărutând-o din nou, în chip zgomotos și totodată îi șopti de iznoavă:

— Cum te cheamă?

— Ileana, răspunse fata.

— Dragă Ileană, te credeam pierdută, ce fericită sunt că te văd ieșită din groaznica primejdie în care căzuseși, apoi adăogă din nou, încet:

— Cine ești, de unde ești? și începu din nou s-o sărute, plecându-și urechea la gura fetei care șopti răpede:

— Sunt fata cneazului Baloș de la Poiana, lângă Smirodava.

Vidira știa acum tot ce vroia să știe; lăsând pe Ileana și îndreptându-se spre Hans care se oprise în loc și privea la dânsele, zise:

— Îți mulțămesc, din inimă că m-ai ajutat să scap de ocară pe iubita mea vară Ileana. Am aice trei cai și doi oameni de nădejde; însoțiți de dânșii, vară-mea va putea ajunge chiar mâine la casa părintelui ei, cneazul Baloș, de la Poiana lângă Smirodava.

Apoi Vidra dădu un șuier trăgănat, și deodată ieșiră, de sub frunzișul arinilor, umbrele lui Stoian și a lui Anton. Ei se apropiară aducând după dânșii trei cai, dar se opriră la vreo zece pași, pe loc. Stoian purta haina preoțească și potcapul, iar Anton era îmbrăcat țărănește și pusese, peste căciulă, o glugă care-i ascundea fața cu totul.

— Așteaptă-mă puțin aice că am să spun câteva vorbe părintelui, zise Vidra, părăsind pe Ileana și îndreptându-se spre Stoian și Anton.

— Aveți să plecați amândoi cu fata, le zise ea cu glas supus când ajunse lângă ei, veți duce-o în dealul Osoiului, în pădure, la locul unde așteaptă argatul meu, Neculai, și veți aștepta până ce voi veni. Dacă aș întârzia mai mult de două ceasuri după sosirea voastră acolo, plecați cu toții acasă și n-aveți grijă de mine, voi ști eu cum să mă descurc. De fată îngrijiți bine.

— Dar, zise Stoian, n-ar fi mai bine să rămâie numai unul din noi cu fata și celălalt să vie cu Neculai aice, căci cine știe dacă neamțul te va lăsa să pleci.

N-aveți nicio grijă de mine, răspunse Vidra zâmbind, cel mult peste două ceasuri aveți să mă vedeți lângă voi; treaba mea este să scap de acest prost după ce voi fi scos de la el cele ce vreau să aflu. Dar oricum ar fi, mai mult de două ceasuri nu mă așteptați în deal și să plecați acasă.

— Fie pe voia dumitale, zise Stoian, dar ia sama ca nu cumva să meargă lucrurile mai greu decât socoți.

Vidra dădu din umere și, luând unul din cai de căpăstru, îl duse Ilenei.

— Am zis tovarășilor mei să nu se apropie de noi pentru ca nici dumneata, nici eu să nu vă puteți cunoaște dacă întâmplarea v-ar mai aduce vreodată față în față, zise cătră Hans Vidra, care pusese lucrurile la cale într-acest chip fiindcă se temea ca neamțul să nu recunoască pe Anton.

— Foarte bine ai făcut, zise Hans, paza bună trece primejdia rea.

— Acum zise Vidra Ilenei, trebuie să încaleci și să pleci. Știi a merge călare?

— Știu, răspunse Ileana, dar dumneata nu vii cu mine? adaose ea spărietă la gândul că se va găsi singură cu doi bărbați necunoscuți și mâhnită că frumoasa femeie care îi arăta atâta prietenie o părăsește.

— Poți să ai toată nădejdea în părinte, răspunse Vidra, apoi luând-o iar în brațe și sărutând-o, îi șopti la ureche:

— Peste câteva ceasuri voi fi lângă dumneta. (...)

Prefacerea era un lucru potrivnic ființii Vidrei: stăpânită cum era de patima ei pentru Mihu, numai închipuirea unei dezmierdări din partea altui bărbat stârnea într-însa un dezgust nemărginit, dar încă să-l dezmierde ea? Cu ce plăcere ar fi ucis pe neamț în acea clipă. Dar tocmai de dragul lui Mihu trebuia să afle numaidecât tot ce se vorbește la Cetate despre el și, mai ales, să scăpe din cursa în care căzuse sub stăpânirea unui îndemn nesocotit al inimii. Deci luă mâna lui Hans în mâna ei și, netezând-o, îi zise oftând:

— Văd că ai răspuns la toate și că trebuie să mă supun dumitale, chiar înainte de a-ți fi soție. Bine, ne vom căsători mâine...

Deodată glasul i se opri. Mâna ei, dezmierdând mâna puternică și aspră a oșteanului dăduse de un inel larg, în care era înfiptă o piatră tăietă în trei fețe, cu vârful ascuțit, pe care Hans îl purta la degetul cel mic. Vidra sări în picioare.

— De unde ai acest inel? strigă ea, cu glasul schimbat și cuprinsă de un tremur.

— L-am cumpărat de la un slujitor domnesc, răspunse Hans liniștit.

— Minți, zise ea, pipăind inelul pe toate fețele, minți, strigă ea mai tare când, pe una din fețe, simți o crestătură în chip de cruce.

Hans, uimit de mișcarea de care era cuprinsă și închipuindu-și că ea bănuiește că inelul îi vine de la o femeie și este geloasă, desfăcu cu putere mâna lui din mâinile ei, scoase răpede inelul și îl puse în mâna Vidrei, zicând:

— Liniștește-te, Hans îți este credincios, nu vezi că inelul nu este un inel de femeie?

Vidra cunoștea prea bine inelul, căci ea îl dăruise lui Mihu cu doi ani înainte. Dar faptul că inelul era la degetul lui Hans nu putea să arate decât că fusese luat cu sila de la Mihu și atunce el poate nu mai era în viață sau, ceea ce era și mai grozav în ochii Vidrei, el îl dăruise sau îl lepădase de bună voie.

De unde ai acest inel, mai întrebă Vidra cu un glas care se făcea din ce în ce mai răgușit.

— L-am cumpărat de la un slujitor al voievodului, răspunse Hans, încredințat că mișcarea Vidrei provine dintr-o simțire de gelozie și măgulit în fundul inimii, căci se vedea în această mișcare o dovadă de iubire.

— Și de unde îl avea slujitorul? mai întrebă Vidra.

— De la un țăran care se afla cu fata pe care am scos-o din închisoare în urma voinții dumitale, răspunse Hans.

— Ce țăran? Cum, și când? întrebă Vidra a cărui viață părea atârnată de buzele neamțului.

— Fata era însoțită de un țăran care scăpase din mâna tătarilor când a întâlnit-o Balc, în satul Tamaș și, când Balc a vrut s-o sărute, țăranul, îndrăzneț a întins la pământ pe voievod dintr-o lovitură de pumn. Atunce au năvălit slujitorii asupra țăranului iar el, scoțând un paloș ascuns în ițari, s-a apărat vitejește și nu îndrăznea nimeni să s-apropie de el când hotnogul l-a trântit la pământ cu arcanul. Când l-au legat, unul din ei i-a luat inelul și mi l-a vândut mie pentru cinci groși.

— Dar țăranul ce s-a făcut?

— L-au dus la Bacău și l-au dat pe mâna șoltuzului ca să-l puie la moarte astăzi în zori de ziuă. Slujitorii spuneau că om nalt, frumos și puternic ca dânsul încă n-au văzut. Nu semăna a țăran, ci a voinic de soi.

Acuma Vidra nu se mai îndoia că acel voinic era Mihu, și că el poate acuma nu mai trăia. Trebuia ca îndată să ajungă într-o fugă la Bacău, să vadă dacă mai trăiește, să facă minuni pentru a-l scăpa și, de va fi murit, să moară și ea pe groapa lui.

Stăteau în picioare și, înainte ca neamțul să fi putut face o mișcare ca s-o împiedice, își luase avântul și o apucase la fugă, dar piciorul i se prinse într-o buturugă de salcie și căzu jos. Mâna lui Hans fu pe dânsa înainte ca ea să fi putut apuca să se ridice. Se apără ca o fiară și numai după o luptă lungă și după ce neamțul își puse toarte puterile, izbuti s-o stăpânească și s-o ducă la locul unde ei stătuse până atunce, sleită în puteri, dar eu turburarea neputinții în inimă.

Stăruind în credința că, purtarea ei era datorită unui avânt de gelozie, Hans, îndată ce își recăpătă sufletul, începu s-o mustre cu blândețe pentru iuțala ei, jurându-i din nou că ea pe nedrept bănuiește credința lui.

Vidra tăcea, puterea îi fusese învinsă, dar dorul de a fugi, pentru a afla cu o clipă mai curând soarta iubitului, rămânea mai viu decât adinioarea.

Trebuia să scape cu orice chip și, dacă puterea ei nu era îndestulătoare, trebuia să cheme viclenia în ajutorul slăbiciunii sale. Puse mâna la sân pentru a căuta cuțitul ce-l purta necontenit asupra ei, dar o nenorocire! cuțitul trebuia să fi căzut jos în lupta cu Hans, căci mâna ei nu putu să-l afle. Atunce, din întâmplare, ochii i se opriră asupra lungului junghier atârnat de brâul lui Hans, în partea stângă. El încetase să vorbească și stătea privind la dânsa. Vidra izbucni într-un plâns cu hohote și se aruncă jos.

— O ce nenorocită, sunt! striga ea mereu printre lacrimi.

Hans se așeză lângă dânsa și începu din nou s-o mângâie și să-i facă jurăminte de credință, iar Vidra cu încetul liniști plânsul și începu să-i ceară noi și cumplite jurăminte că i-a spus adevărul și că inelul nu este de la altă femeie.

Hans, bizuindu-se pe nevinovăția lui și încântat văzând că Vidra ținea atât de mult la credința lui, jură tot ce ea îi ceru, acoperindu-i mâinile cu sărutări și îndrăznind chiar, din când în când, să nemerească cu buzele până în obrajii iubitei. Ea suferea aceste sărutări, mai mult chiar, după o bucată de vreme, Hans simți că, cu brațul ei cel stâng înconjură mijlocul lui și capul Vidrei cade pe umărul lui. Se folosi de această apropiere pentru a-i acoperi fața cu sărutări, iar când ea ridică capul, îl apropie de obrazul lui și îi dădu o lungă sărutare, în vinele lui Hans pătrunse un foc de o cumplită dulceață.

— O, Vidro! zise el pierzându-și capul.

Dar atunce Vidra, strângându-l cu putere, lipi buzele ei de buzele lui, și apăsând pe el, îl făcu să se răstoarne la pământ, căzând apoi pe sânul lui.

Hans rămase uimit de fericire; vedea cum raiul i se deschide înaintea ochilor. Sărmanul, rămase în rai! Vidra, folosindu-se de turburarea lui, căutase cu mâna dreaptă junghierul. Cu iuțeala fulgerului îl scoase din teacă și dându-se deodată înspre stânga pentru a descoperi pieptul neamțului, îi înfipse fierul în inimă până la mâner, pironindu-i trupul pe pământ. Un fior scutură trupul lui Hans, apoi rămase mort cu surâsul pe buze.

Vidra sări în picioare; era albă ca varul, tot trupul îi tremura, privea leșul neamțului cu ochii holbați de spaimă. Nu pentru întâia oară ucidea ea, dar până atunci ucisese în luptă dreaptă, vitejească, față în față, ochi în ochi. Acuma avea groază și rușine de fapta ei.

Dar gândul la Mihu, mort sau în primejdie de moarte, nu lăsă în inima ei loc pentru căință.

— Nu se putea altfel, zise ea.

… … …

XLVIII - Nu lăsați, oameni buni!

A doua zi, duminecă, de dimineață, târgoveții Bacăului, când începură să deschidă dughenile, fură cuprinși de mirare văzând numărul mare de țărani necunoscuți care mișunau pe ulițele orașului. De obiceiu, din zece țărani care treceau pe ulița în zilele de târg și de sărbătoare, fiecare negustor cunoștea cel puțin șapte sau opt, dar azi de-abia dacă cunoștea pe unul dintre douăzeci. Ungurii locuitori ai satelor mărginașe, care alcătuiau totdeauna grosul acelor care veneau să vândă, să cumpere, să petreacă, sau chiar numai să caște gura în oraș, erau astăzi pierduți într-o țărănime pe cât de numeroasă pe atât de necunoscută, îmbrăcată în toate porturile din țară.

Dar bătătoare la ochi era, mai ales, lipsa aproape desăvârșită de femei: parcă-și dăduseră întâlnire în Bacău numai bărbați și încă bărbați zdraveni. Și, spre năcazul negustorilor, ei nu cumpărau nimic și nici nu intrau prin dughene.

— La ce dracul să mai fi venit toți mojicii aceștia atât de dimineață în orașul nostru dacă n-au ce vinde și nu cumpără nimică, întrebă de pe prag blanariul Simion pe vecinul său, abageriul Alexe.

— Mai știi, cumetre, răspunse Alexe, nu-mi dau seamă nici eu, adăogând pe urmă: doar să fi venit să privească la cazna Păunașului.

Simion Blanariul se bătu pe frunte.

— Bine zici, vecine, prost mai sunt eu că n-am ghicit-o îndată. Au venit să privească la cazna hoțului. Mila domnului, de acuma o scăpat lumea de dânsul. Mărfurile străine nu vor mai plăti o vamă îndoită și, ieftinându-se poate va crește și aleșverișul nostru. Numai de l-ar chinui călăul cum i se cade ca să se îngrozească mojicimea și să-i piară pofta de haiducie pe viitor.

— Da, zise Alexe abageriul, soarele este sus: călăul trebuie să sosească dacă n-a fi și sosit la temniță, iar noi să mergem și să privim când îl vor scoate. Vânzare tot nu are să fie până ce nu s-a isprăvit cu dânsul.

Porunci băieților din dugheană să fie cu băgare de seamă.

— Bine ai vorbit, cumetre, zise Simion, te însoțesc bucuros, și se depărtară împreună spre temniță.

Pe măsură ce s-apropiau, calea era din ce în ce mai ticsită de lume și numai cu greu izbuteau să-și facă drum prim mulțimea țăranilor, strecurându-se printre dânșii, iar în drum fața abageriului se întuneca din ce în ce. În sfârșit, cu mare greu, ajunseră până la temniță și s-apropiară de poartă, unde se adunase mai mulți negustori, români, sași și unguri.

Blanariul și abageriul, fiind fruntași ai breslelor lor, fură întâmpinați prietenește de tovarăși. Unul din ei, un butnar sas, lung și gros, cu părul galbăn și cu fața roșcovană, văzând privirea îngrijată a abageriului, îl întrebă:

— De ce ești așa de posomorât, jupâne Alexe, te doare poate inima de soarta ce-l așteaptă pe hoțul de Păunaș?

— Ba nu, răspunse Alexe, mă tem să nu ne doară pe toți inima că el nu va avea parte de soartă rea.

— Nu te înțeleg. Ce vrei să spui? întrebă iar sasul.

— Ah, doamne! Se vede că sunteți orbi, zise abageriul întorcându-se cătră toți negustorii care stăteau cu grămada înaintea porții. Nu v-o cuprins mirarea de numărul mojicilor necunoscuți care au pătruns în oraș de astă noapte? Văzut-ați mai multă lume într-o duminică în Bacău? Băgat-ați samă câți dintr-înșii sunt cunoscuți și câți necunoscuți, voi care ați copilărit în acest oraș și în împrejurimile lui?

— Într-adevăr, răspunse sasul, văd o mulțime de țărani, aproape toți necunoscuți dar nu înțeleg pentru ce te îngrijești. Ei sunt veniți să privească cazna hoțului vestit...

— Dar, întrerupse Alexe, n-ai văzut că cu toate că-i cald ca în luna lui cuptor, toată mojicimea asta păstrează sumanele pe dânsa, parcă ne-am afla în vreme de iarnă. De ai fi venit ca mine, străbătând prin mijlocul lor, zău că ai fi îngrijat căci coastele și coatele dumitale ar fi simțit ghioage, baltage și paloșe ascunse pe sub sumane.

— Și oare pentru ce să fi venit ei înarmați în oraș? întrebă un meșter ciubotar ungur.

— Pentru ce? zise Alexe, dar în ce lume trăiți? Nu știți voi că Păunașul Codrilor, care pentru vodă și pentru noi este un dușman și un hoț, de țărănime este privit ca un mântuitor?

Nu pot să înțeleg pentru ce namestnicul voiește numaidecât ca cazna să se facă în fața norodului. Era mult mai cuminte ca ea să se săvârșească în temniță și numai moartea pe roată să se întâmple în fața obștii. Tare mă tem că norodul în loc să vadă o priveliște care să-l îngrozească, va avea parte de una care-i va spori îndărătnicia și cutezanța.

— Dacă este așa, zise butnariul, apoi nu este nicio clipală de pierdut: trebuie să dăm de știre namestnicului și șoltuzului pentru ca ei să ieie măsuri de apărare.

Tocmai atunce se auzi un zgomot mare. Din mulțime izbucniră huiduieli, șuierături, strigăte de: călăul! călăul! și deasupra mării de capete, apăru un steag de slujitori călări care-și făcea loc lovind în dreapta și în stânga cu lemnul sulițelor. Mergeau în pasul cailor și, în mijlocul lor, se vedea venind un car cu patru boi în care ședea îmbrăcat în roșu, călăul, având împrejurul său ajutoarele lui, patru oameni nalți și spătoși, îmbrăcați țărănește, iar un al cincilea un băiet mic și sprinten mâna boii.

Când cel dintâi rând de slujitori ajunse la poarta temniții, aceasta se deschise pentru a lăsa să intre prohodul în curtea care era plină de slujitori pe jos.

— Vezi, zise butnariul lui Alexe, namestnicul nostru s-o îngrijit și o luat măsurile trebuitoare pentru a respinge pe mojici.

Alexe, dădu din umeri.

— Și ce vrei să facă o sută și cincizeci de slujitori, câți îi are namestnicul, față cu două sau trei mii de oameni hotărâți? zise el.

Căruța cu călăul pătrunsese acum în curte și odată cu cele de pe urmă rânduri de slujitori, intrase și negustorii noștri, iar poarta se închise după dânșii.

În mijlocul ogrăzii, spre mirarea lor, văzură pe însuși namestnicul, înconjurat de căpeteniile slujitorilor și de mai mulți pârgari. Fața lui era îngrijată. Cum văzu pe călău, îi făcu semn să se deie jos din car și se apropie de dânsul. Când Antal, însoțit de ajutoarele sale, se închină adânc înaintea lui, namestnicul zise:

— Mi se spune că orașul este plin de țărani necunoscuți și înarmați, s-ar putea ca ei să se fi adunat spre a încerca să facă scăpat pe vajnicul hoț osândit să-și ispășească astăzi fărădelegile. Dumnealor, și namestnicul arătă spre pârgari, mă sfătuiesc, unii să nu scot pe osândit afară ci să poroncesc ca cazna să se îndeplinească aice, în ograda temniții; alții ca fără a-l mai căzni să pun să-i taie capul și să-l arunce mulțimii. Mie însă nu-mi vine să arăt astfel mojicimii că îmi este teamă de dânsa; vreu ca acest hoț și răsvrătitor să moară în chinurile cele mai grozave, în fața mulțimii, pentru ca mulțimea să vadă de ce soartă au parte acei care se răzvrătesc împotriva lui vodă. Prin urmare sunt hotărât să-l scot afară din curte și să-l duc la locul unde mor hoții. Dacă prietenii lui vor încerca să-l scape din mâinile noastre, slujitorii mei vor ști să le răspundă după cum se cuvine. Dar, pentru ca să nu fie niciun chip de scăpare pentru el, îți poroncesc ție și ajutoarelor tale că, la cea dintâi încercare ce s-ar face din partea mulțimii, îndată să-l ucideți. Aveți cu ce.

Antal, când auzi de sfatul pârgarilor, se îngălbeni, un tremur îl cuprinse și suflarea i se opri. Dacă namestnicul asculta de acest sfat, atunce pierduți erau galbenii, căci din curtea plină de slujitori nici nu era de gândit să poată scăpa osânditul. Când însă auzi de hotărârea namestnicului, de a scoate pe osândit din ogradă, el răsuflă lung și i se păru că grămada de galbeni scânteiește înaintea ochilor lui.

— Fii fără grijă, stăpâne, zise el, osânditul chiar de ar avea aripi ca să zboare nu ar putea scăpa viu din mâinile noastre. Numai să-mi dai voie să schimb fiarele cu care este încătușat, prin altele care le-am adus cu mine.

— Asta este treaba ta, răspunse namestnicul, numai să știi că dacă cumva hoțul ar scăpa cu viață, tu cu bună seamă că nu vei vedea ziua de mâine.

Namestnicul poronci temnicerului să aducă pe Mihu, din beciul unde era închis în încăperea de deasupra, unde urma ca călăul să-i schimbe fiarele și temnicerul, urmat de călău cu ajutoarele lui, dispăru pe ușa temniții și în curând se auziră lovituri de ciocan.

Negustorii care urmase prohodul călăului se apropie în acest timp de pârgarii care însoțeau pe namestnic și începuseră a schimba cu ei păreri asupra hotărârii namestnicului. Cei mulți o lăudau: unii prooroceau că mojicii nu vor îndrăzni să se miște, alții, ziceau că chiar dacă s-ar mișca, nimic n-ar isprăvi în urma măsurilor luate de namestnic. Numai Alexe Abageriul se arăta tot îngrijat.

— Mai știi ce se poate întâmplă în astfel de învălmășală, zicea el. Călăul și ajutoarele lui au poroncă să ucidă pe osândit la cea dintâi încercare a mulțimii. Dar dacă ei cad uciși de săgeți, de pietre sau de țăpi înainte de a-l putea ucide? Așa-i că hoțul poate să scape?

— De prea multe te temi, cumetre Axente, ziseră negustorii, mai mulți din ei zâmbind de grijile abageriului.

— Dar dacă călăul este cumpărat de prietenii Păunașului? mai urmă Alexe. Râdeți? N-aveți pentru ce. Știți ca și mine că hoțul, în vremile din urmă, a strâns bani cu ghiotura. Ați văzut oameni mari, căpitani și soli, care s-au vândut pe bani și credeți că un călău, un om cu sufletul vândut de mult dracului, ar sta la îndoială ca să se vândă unui hoț pentru un desag de aur?

Dacă aceste cuvinte nu stârniră nicio grijă nouă în negustori, se păru că deșteaptă oareșicari bănuieli în namestnic, căci, chemând pe hotnogul slujitorilor, îi poronci să ieie pe lângă dânsul doi oșteni aleși, să se suie în car cu ei, cu osândit și cu călău și, la cel dintâi semn, de prieteșug din partea acestuia din urmă sau a ajutoarelor sale, să-i, străpungă cu paloșele, atât pe dânșii cât și pe osândit. Namestnicul de-abia isprăvise vorba când se văzură, ieșind din temniță, temnicerul cu călăul și cu ai săi, ducând în mijlocul lor pe Păunașul Codrilor. Mihu era galbân, cu barba crescută, slăbit în urma lipsei de aer și de hrană îndestulătoare, plecat sub povara cătușelor, dar fața lui era aproape veselă și ochii mai vioi, mai plini de îndrăzneală decât oricând. Una din ajutoarele călăului găsise chip să-i șoptească la ureche cuvintele:

— Lanțurile sunt slabe; prietenii veghează.

— Vajnic hoțoman! ziseră unii din negustori, privindu-l lung.

— Uite ce fudulie în ochii lui! Parcă n-ar merge la roată, ziseră alții.

— Ce păcat că n-avem să putem auzi mărturisirile ce le va face cânid va fi căznit, căci slujitorii vor face cerc și vor ținea norodul departe, zise butnarul sas.

Namestnicul chemă încă o dată pe Antal și îl puse în cunoștința noii măsuri ce luase, poroncind încă o dată, în fața hotnogului de slujitori, că la cea dinltâi bănuială de vicleșug să puie pe călău și pe oamenii lui sub paloș.

Mihu fu suit în car și lângă dânsul se așezară hotnogul și doi slujitori cu paloșele goale în mână, călăul și două ajutoare de ale sale, neîncăpând mai mulți în car, celelalte două urmară pe jos. Carul era înconjurat de slujitori pedeștri, cei călări așezându-se împrejurul lor, în cap și în urma carului, iar namestnicul, care încălecase și el, luă loc printre călăreții din urmă.

Poarta deschizându-se, prohodul prinse a ieși. Slujitorii călări îi deschideau drumul prin mulțimea care se dădea la o parte în tăcere. Cu toții așteptau ca carul să iasă la iveală și, când apăru pe poartă, miile de priviri rămaseră pironite pe Mihu. Un „iată-l!” izbucni din mii de piepturi când, în picioare, în mijlocul carului, se văzu chipul mândru al Păunașului. Dar îndată după acest strigăt urmă tăcerea cea mai desăvârșită, nemaiauzindu-se decât copitele cailor lovind în bolovanii de pe drum, scârțâitul roților carului și câte „ța-ho! Bourean!” al băietului de lângă boi.

Mihu privea mândru și liniștit marea de capete care ațintea ochii asupra lui; fără îndoială că recunoscuse mulți prieteni și mulți tovarăși, dar fața lui rămase neschimbată și nemișcată.

Prohodul străbătuse vreo două uliți fără ca să se fi ivit cea mai mică împotrivire și namestnicul începea să creadă că temerile lui fusese fără temei când, la o răspântie, s-auzi deodată un glas de femeie strigând:

— Nu lăsați oameni buni să se omoare prietenul și ocrotitorul vostru! Dacă sunteți bărbați, săriți cu toții și-l scăpați. Scăpați pe Păunașul Codrilor! Scăpați pe sprijinul sărăcimii!

Strigătele ieșeau din gura unei femei frumoase, cu pletele bălai despletite pe umere, care se suise pe taraba unei frângherii.

Namestnicul deschidea gura ca să poroncească slujitorilor să puie mâna pe ea când, deodată, boii de înainte de la car o rupseră la fugă, parcă cuprinși de turbare și răsturnând în calea lor pedestrași și călăreți. Băietul care-i mâna vârâse, nebăgat în seamă, o andrea lungă de o palmă în nările unuia dintr-înșii.

Totodată o ploaie de bolovani căzu asupra slujitorilor și oamenii adunați de amândouă părțile năvăliră asupra lor cu arme ținute până atunce ascunse sub sumane.

În urma zmunciturilor carului, acei ce se aflau într-însul căzură grămadă, unul peste altul, iar cele două ajutoare ale călăului, care nu încăpuseră și umblau pe jos pe lângă car, săriseră într-însul și, împreună cu ceilalți, mențineau în fund pe hotnog și pe cei doi slujitori ce-l însoțeau. Mihu, care acum se ridicase, izbuti să se mântuie de fiarele ce-i încătușau brațele printr-o singură și puternică zmucitură. Smulgând cu mâinile lanțurile de la picioare, sări jos din car, rupse paloșul din mâna unui slujitor pe care, numai dintr-o lovitură de pumn în cap îl trânti la pământ și, străbătând ca un fulger rândurile oștenilor, dispăru în mulțimea țăranilor.

Chiote de bucurie salutară scăparea Păunașului și mulțimea se năpusti asupra slujitorilor cu o turbare îndoită. Oștenii se apărară vitejește dar în curând căzură, zdrobiți sub loviturile unor potrivnici de zece ori mai numeroși. Namestnicul, de la începutul luptei, zăcea mort cu capul spintecat în două de o lovitură de baltag, căpitanul de slujitori, cu pieptul străpuns în zece locuri, își dădea sufletul, iar hotnogul rămase mort în car sub cuțitele închipuitelor ajutoare de călău. Câțiva slujitori mai luptau cu vitejia deznădăjduirii, știind bine că pentru dânșii nu era iertare. În curând fură măcelăriți până la cel din urmă. Negustorii fugiseră care încotro putuse, unii se încuiaseră în casele lor și încinseseră tărăbile, alții, neputând străbate prin ulițile îndesate de țărani, se ascunseră pe unde putuseră.

Țărănimea învingătoare și stăpână pe oraș, nemaivăzând înaintea ei dușmani de lovit și împinsă de setea de stricare stârnită de lupta purtată, începu să se arunce asupra dughenilor rămase deschise. În curând Mihu și cu Cărăbuș, cutreierând ulițele, puseră capăt neorânduielilor. Țăranii primiră poronca să se întoarcă la vetrele lor afară de câteva sute care aveau să rămâie până în seară sub povățuirea lui Cărăbuș. Puțin câte puțin ulițele se goliră de străini, dar Bacăul nu-și recăpătă priveliștea obișnuită căci negustorii rămaseră închiși în casele lor.

Orașul fiind fără diregători și fără pază, Mihu care se oprise la casa frumoasei surori a lui Cărăbuș, trimise s-aducă pe șoltuz căci acesta, în vremea luptei, așteptase sosirea osânditului la locul de caznă de la gura Bârnatului, unde plecase călare, pe drumul cel mai scurt. Mihu îi încredință ocârmuirea orașului, sfătuindu-l să umble pe la negustori, din casă în casă, ca să-i îndemne să alcătuiască o strajă pentru păzirea bunei rânduieli și ridicarea morților.

Sasul care înaintea lui Mihu îngenunchiase, crezând că-i sosise ceasul cel de pe urmă, plecă voios și, pe la prânzul cel mare, o parte din dugheni erau deschise, iar negustorii cu calfele lor, ajutați de un număr de țărani rânduiți de Cărăbuș, începuse să strângă slujitorii morți și să-i ducă la groapa mare ce se săpa pentru dânșii, aproape de biserica catolică, iar trupurile puținilor țărani morți fuseseră ridicate de rude și de cunoscuți și pornite spre satele lor.

Cărăbuș pusese pe Mihu răpede în cunoștință despre toate câte se petrecuseră în țară de la plecarea lui. Era acuma să-i povestească chipul în care izbutise să isprăvească scăparea lui, când Mihu, tăindu-i deodată cuvântul, îl întrebă:

— Dar fata care era cu mine nu știi ce s-o făcut și unde o dus-o Balc?

— O dus-o la Cetatea Neamțului, unde o ține închisă, răspunse Cărăbuș. Știm bine că până acum n-o putut să-i facă niciun rău, căci crijatul cel bătrân n-o suferit ca mișelul de voievod să se atingă de dânsa câtă vreme ea se afla sub acoperământul său. Dar mâine, în zori de ziuă, voievodul urmează să plece, cu bună seamă va lua fata cu dânsul.

— Degrabă un cal de călărie, strigă Mihu, până în seară voi fi la Cetate, cu voia lui Dumnezeu și cu ajutorul părintelui Isaia, cel târziu mâine cneghina va fi scăpată și Balc în lanțuri. După cele ce s-au petrecut astăzi izbucnirea răscoalei nu se mai poate întârzia. Cetatea va fi în mâinile noastre oricând va voi părintele. Tu, Petre, trimete poronci în toate părțile pentru ca toți credincioșii noștri de mâna întăi să se pregătească și să se îndrepte spre Cetate unde ne vom aduna cu toții. Mâine seară să fii nesmintit la Cetate. Cred că la noapte părintele va da poronci și pentru ridicarea obștească. Ah! de aș avea aice pe Trăsnet sau pe Vijelia.

— Trăsnet și Vijelia sunt aice cu Onea, răspunse Cărăbuș, îi țin de o săptămână în grajd la mine; după lunga odihnă ce au avut-o, nu cer decât fugă nebună.

Mihu de-abia își dădu timp să îmbuce câte ceva din mâncările ce-i fusese puse dinainte de frumoasa gazdă, apoi luându-și ziua bună și de la Stanca și de la Petrea, sări pe Trăsnet care necheză de bucurie la vederea lui și urmat de Onea, străbătu la treapăd orașul iar, odată dincolo de podul Bistriței, porni la fugă spre Cetate. Lasă satele la o parte, tăind curmeziș peste văi și peste dealuri, pe cărări cunoscute lui.

Făcu întâiul popas la Roznov și al doilea la Ghindăoani unde-l prinse noaptea. Pe la nouă ceasuri după vremea, noastră era în Humulești, unde lăsând caii cu Onea, se îndreptă grabnic pe jos înspre sihăstrie.

XLIX - În care vedem că Mihu ia o hotărâre neașteptată

Părintele Isaia și cu Stroici plecaseră joi din Tecuciu. Tăind curmeziș peste dealuri, ajunseră de amiază la Răcătău, pe malul Siretului; trecură apa cu luntrea, la Răcăciuni, cu puține ceasuri după tătarii urmăriți din scurt de către Balc.

În aceeași seară ajungeau în Bacău și petreceau noaptea la Stanca lui Floareș, unde părintele Isaia se întâlni cu Cărăbuș care dădu părintelui seamă amănunțită despre cât se întâmplase în vremea cât lipsise din țară și, mai cu seamă, despre mersul „vămilor Păunașului” după cum le zicea poporul. Aceste vămi aduseră, în acele câteva luni, foloase neobișnuit de mari. Petrea mai arătă părintelui că vorbele răspândite de oamenii lor prin popor începeau a da roadele cele mai îmbucurătoare și că pretutindeni țărănimea arăta cea mai mare îndârjire în susținerea drepturilor sale când aceste erau călcate de cneji și de diregători.

Părintele se arătă foarte mulțămit de câte auzi de la Cărăbuș și, la rândul lui, îi povesti parte din câte văzuse și isprăvise în vremea călătoriei. Îi mai arăta că lucrul fiind copt, nu mai era nevoie să se amâie izbucnirea răscoalei pe multă vreme și că îndată ce va fi sosit la sihăstrie, este hotărât să scrie lui Bogdan pentru a-l vesti să fie gata de plecare.

A doua zi, vineri, călătorii noștri plecară din Bacău când se crăpa de ziuă și se îndreptară spre Neamțu prin drumuri lăturalnice, poteci și cărări, lăsând drumul mare deoparte, mai ales pentru ca nu cumva să întâlnească pe cineva de la Cetate sau din Târgul Neamțului care să recunoască pe Stroici. Acesta trebuia să zăbovească câteva zile la Neamțu spre a-i da timp să se sfătuiască cu părintele asupra știrilor ce trebuiau să vie acestuia, atât din toate ungheriile țării cât și de la Bogdan. Pe urmă, la sosirea lui Mihu, acesta avea să-l ducă la un loc teafăr, unde să poată aștepta izbucnirea răscoalei. Dacă l-ar fi întâlnit acuma, pe drum, cineva care-l cunoștea și care ar fi vestit pe cavaleri despre sosirea lui i-ar fi fost greu, după îngrijirea de care avusese parte acolo, să nu se arăte pe la Cetate, ceea ce Ștefan nu voia cu niciun preț.

Făcură un lung popas în pădurea de sub dealul Balaurului, de unde plecară tocmai pe la toacă, astfel că putură ajunge la sihăstrie în întunericul nopții, nevăzuți de nimeni. Ștefan, fu adăpostit de părinte într-o despărțitură locuită până atunce de Paisie, care primea puțină lumină printr-o crăpătură făcută cu mult meșteșug în boltă și a cărei îmbrăcăminte se alcătuia dintr-o icoană a Maicii Domnului, un pat de scânduri acoperit cu o saltea de paie, o mică masă rotundă și două scaune de lemn alb. Ucenicul își mută locuința într-un fel de bordei lângă ușă. Dimineața și amiaza zilei următoare trecuse în deschiderea și cetirea cărților sosite de la Bogdan și din țară, precum și în luare de lămuriri de la Paisie. Bogdan scria că toate măsurile din partea lui sunt luate, că nu numai aproape toți cnejii și sătenii locuind în împrejurimile Cuhnii, dar chiar alții, locuind mai departe sunt gata să-l urmeze adăogând că nădăjduiește să intre în Moldova cu o oaste de mai multe mii de oameni. Toate știrile din țară erau, asemene, așa de îmbucurătoare încât părintele și cu Stroici se înțeleseră să hotărască ca răscoala să izbucnească prin mijlocul lunii viitoare, octomvrie, când oamenii vor fi strâns de pe câmp toate bucatele și vor fi adunat toate vitele în târle.

Tocmai când puneau la cale, spre seară, oareșicare amănunțimi, iată că intră Paisie cu fața tulburată și le vesti că Onea sosise de la Bacău călare cu vești rele și cerea să vorbească numaidecât cu părintele. Adus în fața lor, Onea care le păru îmbătrânit cu zece ani și al cărui trup întreg era cuprins de un tremur, le povesti în cuvinte întretăiete, că Păunașul Codrilor fusese prins de Balc cu o zi înainte, în Tamași, aruncat în temnița din Bacău și recunoscut acolo de un ciangău osândit la moarte, care-și răscumpărase viața arătând namestnicului că ține în puterea lui pe dușmanul vestit al domniei. Mihu fusese judecat chiar în acea noapte de namestnic, ajutat de șoltuz și de pârgarî și osândit să moară pe roată în dimineața duminecii următoare, după ce i se vor fi stors, prin cazne, numele tovarășilor și a tainelor lui. Părintele Isaia, la auzul acestor veștii neașteptate, rămase ca nimicit. Era amenințat să piardă, printr-o moarte rușinoasă și plină de chinuri, pe acela care, pe lângă că îl iubea ca pe copilul lui, era unealta cea mai de preț pentru îndeplinirea lucrării de mântuire a neamului începută de el. Dar era prea bărbat și prea stăpân pe simțirile lui pentru a-și îngădui sieși să rămâie multă vreme doborât de simțirile lui.

Revenindu-și răpede în fire, Isaia întrebă pe Onea dacă Mihu fusese căznit în închisoare. Onea îi răspunse că Mihu, îndată ce se văzuse recunoscut, mărturisise că, într-adevăr este Păunașul Codrilor și că îndeplinise toate faptele de care era învinovățit. Namestnicul hotărâse deci ca el să fie căznit numai în fața norodului, pentru ca cazna să fie mai lungă și să îngrozească pe norod mai tare.

— Slavă domnului, puterile lui Mihu sunt neatinse! strigă călugărul și se păru că o stâncă îi este luată de pe piept.

— Nu mă îndoiesc, urmă el, că cu ajutorul lui Cărăbuș va ști să scape de primejdie. Ce măsuri pus-a Petrea la cale pentru mântuirea căpitanului?

Onea răspunse că Cărăbuș luase măsuri pentru a aduna duminecă de cu noapte, mai multe mii de țărani, cu ajutorul cărora nădăjduia să împrăștie pe slujitorii voievodului, să puie mâna pe namestnic, pe șoltuz și pe pârgari și să sloboadă pe Mihu din închisoare.

— Nu mă îndoiesc că va izbuti, zise părintele care părea acum mai liniștit. Întoarce-te îndată la Bacău. Paisie te va duce la Humulești unde îți va da un cal bun și odihnit. Gonește până la Roznov unde vei găsi alt cal la dascălul Gheorghe și, de acolo, zorește de ajunge la Bacău înainte de ziuă. Îndată ce vei sosi, spune lui Cărăbuș să nu cruțe nimica. Să verse, de va fi trebuință, pâraie de sânge, să împrăștie nămoluri de bani, dar să scape viața căpitanului. Să ne trimiteți din ceas în ceas câte un om călare cu vești. Mergi!

Stroici și Paisie își putură da seamă că părintele era mult mai îngrijat decât voia să arate. El reîncepuse în adevăr cu Ștefan punerea la cale a măsurilor ce urma a se lua în prevederea răscoalei, dar era ușor de văzut că nu dădea mintea lui întreagă sfătuirii. Noaptea fu fără somn pentru tustrei locuitorii sihăstriei; dimineața zilei de duminecă se întruniră la sfânta liturghie, dar după această slujbă ceasurile se făcură din ce în ce mai grele. Cu toată stăpânirea de sine de care se bucurase Isaia, el începu să nu-și mai poată ținea nerăbdarea în frâu. Mai mulți necunoscuți se înfățoșară în cursul dimineței la sihăstrie; voroavele tainice ce le avea cu dânșii și sfătuirile cu Stroici în urma acestor voroave, îl ajutară s-o ducă până la amiază. Dar după prânz ceasurile deveniră nesuferite și Paisie fu trimis înaintea știrilor, la Humulești.

Trecuse de toacă când el se întoarse cu vesitea că Păunașul Codrilor a scăpat și este stăpân pe Bacău. Altă veste nu mai sosi până în noapte și părintele cu Stroici începeau să fie din nou îngrijați. Tocmai când erau să se culce, se auzi bătând în ușă și Mihu însuși intră în peșteră. Înaintând cătră călugăr se plecă ca să-i sărute mâna, dar bătrânul cuprinzându-i capul cu brațele, îl strânse cu putere la piept, apoi fără a-i da drumul îndreptă o rugăciune fierbinte de mulțămire către cel atotputernic. În curând însă își stăpâni bucuria și ceru lui Mihu mai multe amănunte asupra chipului scăpării lui, și-i puse întrebări asupra stării în care lăsase Bacăul. Se bucură mult când auzi că țăranii adunați pentru a-l scăpa se împrăștiese și că puterea fusese dată în mâna șoltuzului.

— Luat-ai măsuri, întrebă el, pentru ca Cărăbuș, sora lui, precum și toți acei care s-ar putea vădi că au luat parte la scăparea ta, să părăsească Bacăul și să se adăpostească în locuri tefere până la izbucnirea răscoalei obștești?

— Nu, răspunse Mihu, în gândul meu răscoala de azi dimineață, de la Bacău, nu poate decât să fie urmată îndată de răscoala întregii țări. Am și luat măsuri pentru ca toți acei care țin cu noi să ieie armele și să se îndrepteze spre Cetate.

Fața lui Isaia se întunecă.

— Ai făcut o greșală neiertată care ar putea să zădărnicească întreaga noastră mișcare. Răscoala nu trebuie să izbucnească înainte de o lună și ea nu va izbucni. Paisie!

Ucenicul se grăbi să se înfățoșeze.

— Dă îndată de știre lui Dumitru Prisacariu s-aprindă în vârful Oglinzilor, cinci focuri în chip de cruce, cu unul mai mare în mijloc.

Mihu îngălbeni acuma la rândul lui, căci acest semn voia să zică: încetarea oricărei mișcări până la primirea altei poronci de la părinte. Și când Paisie voi să iasă spre a îndeplini poronca călugărului, Mihu i se puse înainte.

— Pentru numele lui Dumnezeu, părinte ascultă-mă, zise el. Amânând izbucnirea răscoalei încă pe o lună, dai vreme voievodului să strângă slujitorii pe care să-i trimită, sub poronca lui Balc sau al vreunui alt fecior domensc, în împrejurimile Bacăului, spre a căuta pe acei care au luat parte la scăparea mea, a-i pedepsi și a răzbuna moartea oamenilor domnești uciși azi dimineață. Îți dai samă de jafurile și de fărădelegile ce vor avea să le sufere de la oșteni bieții oameni care locuiesc în satele dimprejurul orașului? Nu este o datorie sfântă pentru noi să-i ferim de aceste rele și acum, când începutul este făcut, când toată țara este cu noi, să ne sculăm cu toții și să zdrobim pe Sas și pe ai lui, fără a le mai da vreme să facă noi jafuri și noi schingiuiri?

— Sau, răspunse călugărul, să le dăm prilej să strivească, ei, o răscoală încă necoaptă și rău chibzuită, ajutându-i astfel să întărească pentru vecie domnia jafului și a fărădelegilor.

— Peste o lună nu vom fi mai gata decât astăzi, zise Mihu.

— Peste o lună, zise părintele, Bogdan va fi la hotarul nostru cu zece mii de maramureșeni; Toma Alimoș și Gheorghiță al Șalgăi vor fi avut vreme să-și strângă bârlădenii și codrenii. Mergi Paisie!

Dar Mihu urmă să oprească calea ucenicului.

— Balc este în cetate și dacă năvălim astă-noapte asupra ei și ne facem stăpâni pe dânsa, putem pune mâna pe el, lipsind astfel pe Sas de brațul cel mai vânjos din oastea lui, de mintea cea mai ageră din sfatul lui.

— Balc este oștean vrednic și om iscusit la minte, lipsa lui ar fi o pagubă mare pentru voievod, dar mai mare pagubă ar fi pentru noi lipsa ajutorului a atâtor mii de maramureșeni, de bârlădeni și de codreni! În asemenea împrejurări, loviturile nu trebuie să fie răzlețe, ci să se deie toate deodată, spre a avea mai multă putere. Dă-te în lături și lasă pe Paisie să treacă.

Mihu nu se mișcă de dinaintea ușii.

— Părinte, zise el, în cetate nu este numai Balc, dar într-însa mai este închisă o fată nenorocită și nevinovată. Ea este fiica unuia dintre credincioșii noștri de căpetenie, a cneazului Baloș de la Poiana, unde am fost găzduiți și unde am avut sfatul cel mare de astă primăvară. Am avut norocul s-o scăp din mâna tătarilor și, împreună cu dânsa, am căzut în acea a lui Balc, la Tarnași. Ea este închisă în temnița Cetății; Balc a vrut s-o pângărească, dar crijatul cel bătrân n-o suferit ca o asemenea fărădelege să se întâmple în zidurile încredințate păzii lui! Cât se află în Cetate ea este teafără, dar chiar mâine Balc pleacă la Suceava, luând-o cu dânsul... Părinte, adause el cu glasul tremurând, iubesc pe această fată, m-am logodit cu dânsa. Nu lăsa ca logodnica mea să fie necinstită de Balc! Fie-ți milă de dragostea noastră! Să strângem pe credincioșii ce-i avem în împrejurimi; într-un ceas se pot aduna destui pentru ca să spargem păretele ce desparte hruba săpată de dumneta în drumul care vine pe sub pământ, din oraș la fântână din curtea Cetății; până în ziuă putem să fim stăpâni pe dânsa.

— Înainte de a mă gândi la nimicuri, răspunse călugărul cu nerăbdare, trebuie să mă gândesc la mântuirea neamului meu. Nu voi pune în cumpănă viitorul lui cu cinstea sau cu viața unei fete, fie ea chiar copila cneazului Baloș și ibovnica ta. Uiți, adaose el cu glas înăsprit, jurământul ce l-ai făcut. Jurat-ai pe sfânta cruce că ai să trăiești numai pentru mântuirea neamului tău, că nu vei urmări alt țel, că nu vei avea altă nădejde până ce nu vei vedea acea mântuire împlinită? Juratu-mi-ai supunere oarbă chiar când îți voi poronci să jertfești viața, poate și prieteni? Slab de înger ești tu, mică este iubirea ta de neam dacă te îngrozești la gândul că trebuie să-i jertfești o muiere și dacă vrei să primejduiești viitorul unui neam întreg pentru a scăpa pe o singură ființă. Dar dacă patima te orbește pe tine, datoria mea este să veghez și să nu îngădui ca slăbiciunea ta să nimicească o muncă atât de sfântă. În lături!

Fără a se depărta de la ușă, Mihu căzu în genunchi.

— Părinte, zise el cu mâinile întinse, am jurat precum zici și vreu să-mi țin jurământul cu sfințenie. Dumnezeu știe că-mi pare dulce de ținut, dar, te rog, nu-l face în zadar crud și nesuferit de dureros. Îți jur că izbânda noastră este mai presus de îndoială și că pricina noastră poate numai să câștige prin darea unei lovituri grabnice și neașteptate.

— Uiți, strigă cu glasul răstit călugărul care pierduse acum cu totul nerăbdarea și ai cărui ochi străluceau de mânie, uiți că hotărârile să ieu de mine singur și că tu ești numai menit să le împlinești! Să vedem dacă vei îndrăzni să întrebuințezi puterea împotriva mea și, apropiindu-se de Mihu, care, deși în genunchi, mulțămită staturii sale urieșe, avea umerile la înălțimea umerilor bătrânului mic și sarbed la trup, iar cu capul îl întrece, îl împinse la o parte.

Mihu, scuturându-se îndată, se dădu în lături.

— Mergi, Paisie, și îndeplinește poruncile mele. Ucenicul ieși fără ca Mihu să facă niciun semn de împotrivire.

— Părinte, zise el după ce ușa se închise, ai făcut ceea ce ai crezut de datoria dumitale să faci; voi face acuma și eu ceea ce inima îmi poroncește să fac, și, închinându-se, ieși pe ușă înainte ca părintele să mai fi putut zice un cuvânt.

— Nu mă așteptam la asemenea purtare din partea lui Mihu, zise cătră Stroici călugărul, după ce se primblă câtva prin chilie.

— Iartă-mă, părinte, dacă cutez și eu să zic că o izbucnire neîntârziată a răscoalei mi se pare mai puțin primejdioasă decât cuvioșiei tale. Eu cred că puterile ce le avem la îndemână sunt prea îndestulătoare pentru a ne face stăpâni pe toată Moldova și a sili pe Sas să fugă peste munți, sau să se închidă în cetatea Sucevei. Apoi, punând mâna astă noapte sau mâine noapte pe Cetatea Neamțului, am pune mâna și pe Balc, dând astfel lui Sas o lovitură de moarte.

— Așa este, răspunse călugărul, lovitura pentru Sas ar fi cumplită și pentru noi folosul mare dar, odată cu izbucnirea răscoalei, ai noștri ar striga și pe Bogdan ca domn, căci astfel pus-am la cale cu toții. La auzul unei asemenea vești, ungurii ar putea poate să taie calea voievodului, să-l împresoare cu puteri covârșitoare și să-l zdrobească. Și acuma te întreb, bine am sta noi oare atunce? Folosul de a fi pus mâna pe Balc, mare cum ar fi, atârna-va el oare în cumpănă tot atât de greu ca pierderea căpeteniei asupra căreia cu toții ne-am unit? Oare nu este de prevăzut că în clipa în care s-ar afla despre înfrângerea și, poate pieirea lui Bogdan, în inimile multor cneji s-ar naște pofte de domnie care ar răzleți puterile, mințile și inimile noastre? Îmi este oare iertat mie, namestnicului lui Bogdan, mie care în fața lui Dumnezeu am luat asupră-mi o răspundere atât de grozavă, să primejduiesc astfel izbutirea unor scopuri atât de înalte, pregătite cu așa de multă grijă și a căror izbândă este altfel neîndoielnică?

Stroici tăcu, neputând decât să se închine în fața agerimii de minte și a prevederii călugărului.

— Sunt încredințat, urmă acesta, că nu vor trece multe zile și Mihu însuși va recunoaște câtă dreptate am avut să rămân neînduplecat față de rugămintele lui.

— Nu te temi, părinte, zise Stroici, că nepotul dumitale să nu încerce, singur sau cu câțiva prieteni, să scape pe acea fată din mâinile lui Balc? Cuvintele lui cele de pe urmă ar putea să deie de bănuit....

Aice Stroici fu întrerupt prin intrarea lui Paisie, galbân și fără de suflet.

— Jupânul Mihu s-o dus la Cetate ca să se predeie crijaților, strigă el cu un glas întretăiet.

— De unde știi? întrebă Isaia, îngălbenindu-se la rândul lui.

— El singur, m-o ajuns pe drum după ce o încălecat pe calul pe care-l lăsase la ușa sihăstriei și era urmat de Onea. Mi-o zis să vin să-ți spun că se duce la Cetate ca să se predeie cavalerilor și lui Balc și o adăogit că nădăjduiește că nu-l vei lăsa în mâinile lor. Apoi m-o părăsit și l-am văzut gonind spre Cetate.

Trăsnetul căzând la picioarele lui Isaia n-ar fi putut să aducă în înfățoșarea lui o schimbare mai cumplită.

— Ce nebunie! strigă el desnădăjduit. Pentru atâta lucru scăpat-a de moarte la Bacău? Crijații, dacă nu astă noapte, dar mâine dimineață îl vor pune cu bună seamă la caznă ca să afle tovarășii și tainițele lui.

Tocmai atunce ușa se deschise și Onea intră. Fața galbănă și privirea rătăcită a credinciosului servitor dădea de prisos a înțelege că vestea adusă de Paisie era adevărată. Totuși Isaia întrebă:

— Ce este?

— Când o ieșit căpitanul de la cuvioșia ta, zise Onea care părea foarte tulburat, o încălecat fără să-mi zică un cuvânt, fără chiar să mă vadă și o pornit la vale în fugă, iar eu l-am urmat. Când o ajuns pe Paisie, l-o oprit și i-o zis niște cuvinte pie care nu le-am auzit, apoi o gonit spre Cetate. L-am auzit strigând, am văzut podul mișcător scoborându-se, am văzut pe căpitan descăleeând și trecând podul pe jos, iar când am ajuns la capră, podul se ridicase din nou. Am luat calul căpitanului și am venit aice la fugă.

Călugărul străbătu chilia frângându-și mâinile și strigând:

— Ce nebunie! Ce nebunie!

— Și ai de gând să-l părăsești în voia soartei, neîncercând nimic pentru scăparea lui? întrebă Stroici.

Călugărul nu răspunse.

— Nu poți lăsa ca Păunașul Codrilor să fie spânzurat sau să moară pe roată, zise Stroici; moartea lui ar fi o lovitură nimicitoare pentru pricina noastră, o izbândă mare și neașteptată pentru voievod.

— Nu, zise Isaia, care părea că a luat o hotărâre, nu voi lăsa ca Mihu să fie ucis de vrăjmași căci el singur prețuiește cât o oaste întreagă. Trebuie să fac pentru Mihu ceea ce nu putem face pentru fata lui Baloș. Părăsindu-l aș primejdui izbânda noastră mult mai mult decât aș primejdui-o grăbind izbucnirea răscoalei. Chiar astă noapte Cetatea va fi în puterea noastră. Paisie, du-te de dă foc grămezii de cetină din ulmul cel mare oare este deasupra sihăstrii și vină de-mi spune ce focuri răspund.

L - Înainte cu Dumnezeu!

Îndată ce Paisie aprinse cetina îndesată, unsă cu păcură și aninată într-un ulm urieș, deasupra sihăstriei, se văzură strălucind trei focuri în șir, aprinse deasupra Humuleștilor. Nu trecuse ceasul și soseau, unul câte unul, țărani din Humulești, din Grumăzești, din Blebea și mărginașii din Târgul Neamțului. Toți aveau arme: baltage, măciuci, ghioage nestrujite, sulițe și paloșe. Mulți din ei purtau coifuri de oțel și cămeși de zale, alții aveau, peste cămeși, mintene cu căptușala de cânepă, groasă de două degete. Vreo douăzeci din ei, oameni mai de seamă, intrară în sihăstrie, iar ceilalți, după ce vorbiră câte un cuvânt cu Paisie care sta la poartă, se făcură nevăzuți prin tufe. Totul se petrecea în cea mai desăvârșită tăcere.

Oamenii care intraseră în sihăstrie rămâneau în chilia cea mare, în care intrai de-a dreptul când pășeai peste pragul ușii. Părintele se afla cu Ștefan în chilia care fusese a lui Paisie și unde ședea acuma cneazul; oamenii vorbeau între dânșii cu glas supus. Se vede că Paisie ținea socoteală de cei sosiți căci, după câtăva vreme, intră în sihăstrie și merse de bătu,la ușa chiliei unde se afla părintele. Ușa se deschise și Isaia apăru în prag, având după dânsul pe Ștefan, îmbrăcat în zale și în platoșe de oțel, cu coiful în cap și cu paloșul la brâu.

— Bună seara, oameni buni, zise Isaia celor de față care se descoperiră și se închinară înaintea lui. După semnul, ce vi l-am dat ați priceput că v-am chemat la luptă hotarâtoare. Împrejurări neașteptate mă fac să vă adun mai curând decât credeam pentru ca să ne ajutați să punem în astă noapte mâna pe cetate.

Oamenii, uimiți, se uitară unul la altul. Mișcarea lor nu scăpă părintelui care urmă:

— Da, să punem mâna pe Cetate. Am să vă dovedesc îndată că lucrul este mult mai ușor decât se pare. Dar, mai nainte de toate, trebuie să vă dau o veste care are să vă mâhnească. Păunașul Codrilor este în puterea vrăjmașilor, el este închis în temnița Cetății.

Da auzul acestor vești neașteptate mișcarea fu mare, cu toții strigară:

— Să mergem să-l scoatem! Să nu-l lăsăm! Suntem gata la orice pentru a-l scăpa.

— Vom merge și-l vom scoate, urmă părintele, vă mulțămesc pentru bunăvoința ce i-o arătați. Dar în Cetate nu este numai Păunașul Codrilor, este și neomul de Balc.

Punând mâna pe Cetate, punem mâna și pe vrăjmașul nostru cel mai vajnic și cel mai primejdios.

— Poruncește părinte, și te vom asculta orbește căci ți-am jurat ascultare, zise atunce Andrei Creangă din Humulești, un țăran voinic, de vreo cincizeci de ani, cu plete și musteți cărunte și cu doi ochi negri, cuminți și hotărâți.

— Vom scoate pe Păunașul Codrilor din închisoare cu toată înălțimea zidurilor Cetății, zise altul, un om lung cât o prăjină, slab ca un țâr, spân la față și cu plete bălai deschise, aproape galbene.

— În cetate se află douăzeci și șase de nemți și doi crijați, treizeci de slujitori ai voievodului cu voievodul și cu un hotnog, solul voievodului Ardealului cu zece slujitori și straja din sate, alcătuită ca de obiceiu, din cincizeci de români de-ai noștri. Vrasăzică veți avea de luptat cu cincizeci și șase de oameni peste tot, și voi veți fi peste două sute cincizeci, căci străjării din sate ne vor da, fără îndoială, ajutor.

— Frate-meu, Ion, este mai mare peste dânșii, zise Creangă, sunt numai săteni de la noi, rude și prieteni, toți oameni prielnici nouă. Cum ne vor zări de pe ziduri, se vor da în partea noastră.

— Ar fi deci rușine, urmă părintele, dacă în asemenea împrejurări, n-ar fâlfâi mâine steagul nostru pe turnul cel mare al Cetății. Mai ales că nouă, zidurile cele înalte nu ne vor putea pune nicio piedică, căci am de gând să vă duc pe sub pământ.

— Vei fi dat de vreo chioarcă ducând la Cetate, zise Creangă cu bucurie; bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, spunea că l-au făcut crijații să lucreze la acea chioarcă cu alți oameni din saltul nostru, dar nu-și putuse da seama nici de unde pornea nici unde se sfârșea, că-i ducea la lucru noaptea și cu ochii legați.

— Ai ghicit Andrei, zise călugărul, am dat de un drum sub pământ și printr-însul intra-vom în Cetate. Dar miezul nopții nu mai este departe și până ce vom ajunge la Cetate, avem de lucru; afară așteaptă tovarășii noștri, mergeți la ei și le împărtășiți cele ce vi le-am zis. Băgați de seamă să nu se facă zgomot. După ce fiecare din ei va cunoaște pentru ce este chemat, vă veți întoarce aice.

Oamenii ieșiră și se împrăștiară prin tufe. Paisie, în urma unei poronci a călugărului, ieși afară și în curând se întoarse aducând patru cazmale.

— Îți vei lua uneltele și vei veni cu noi, mai zise Isaia ucenicului, care ieși iarăși pentru a se întoarce cu un fel de geantă de piele.

— Unde sunt scările și luminile? mai întrebă călugărul.

Ucenicul scoase de sub patul călugărului o grămadă de opaiți și de facle de coajă de mesteacăn precum și o legătură mare de frânghii.

— Andrei Creangă cu zece oameni va rămânea să păzească sihăstria, zise călugărul.

— Cum, tocmai pe mine mă lăsați? zise Andrei supărat.

— Te las pe dumneta aice, fiindcă în nimeni n-am atâta nădejde: te știu tot atât de cuminte pe cât ești de viteaz, însărcinarea care ți-o încredințez este una de mare încredere. Știindu-te aice, știu că pot avea toată nădejdea că nu mă va lovi nime fără de veste, pe de îndărăt. Dacă cumva dușmanii s-ar ivi și ar voi să intre, apără intrarea cu îndârjire și trimite-mi de știre. Uite, noi mergem pe ușa asta, și arătă spre una din cele două uși care se vedeau la păretele dinăuntru, acel ce-l vei trimite să tot meargă înainte, până ce va da de noi. Dar alegeți numai oameni de toată nădejdea și-i oprește afară, la ușă.

Creangă ieși afară.

— Mihai Bubulete, zise călugărul către omul cel lung și slab care vorbise după Creangă, rămâi la ușa sihăstriei și privighează intrarea oamenilor după noi, în chioarcă; când vor fi intrat cu toții, vei veni și dumneta cu ceata care te ascultă. În chioarcă încap numai câte doi oameni unul lângă altul; fiecare din voi va fi urmat de oamenii care stau sub ascultarea lui și va trece pragul ușii numai după ce va fi văzut intrând pe cel de pe urmă om al cetei pornite înaintea lui; fiecare ceată să aibă câte o opaiță și trei facle aprinse, patru oameni din ceata întâi vor lua câte una din cazmalele acestea.

Paisie împărți cazmalele, opaițele și faclele și apoi dădu unui țăran legătura cu frânghiile. Isaia deschizând ușa și intrând, cel dintâi, în chioarcă, zise:

— Înainte cu Dumnezeu!

După dânsul intră Ștefan apoi Paisie, pe care îl urmară, țăranii după orânduiala hotărâtă de călugăr.

În curând ajunseră în fundul chioarcei.

— Dați-vă puțin înapoi, poronci călugărul, oprindu-se la vreo trei pași de păretele care le închidea drumul.

Oamenii se dădură înapoi.

— Doi oameni cu cazmale să treacă înaintea mea și doi cu lumânări să-i urmeze, poronci călugărul.

Oamenii care purtau cazmale fiind aproape de călugăr, ei se înfățoșară numaidecât, urmați de altul care purta o faclă aprinsă, iar al doilea om cu facla, care aparținea cetei următoare, își făcea cu greu drum printre tovarășii înghesuiți.

— Acest părete nu are decât o grosime de șase palme, zise călugărul.

Cei doi oameni cu cazmalele se puseră pe lucru, lovind regulat și cu putere, dar prundișul din care era alcătuit păretele fiind peste seamă de vârtos, sudoarea începu în curând să curgă pe fețele lor.

— Să treacă doi oameni la cazmale, poronci atunce călugărul și doi țărani veniră îndată să ieie locul tovarășilor lor.

De patru ori se schimbară lucrătorii până când, în sfârșit, unul din ei dădu un strigăt înăbușit de bucurie: colțul cazmalei lui întâlnise golul.

Borta, întâi mică, fu răpede mărită, dar numai când ea fu adusă la măsura rămășiții chioarcei, Isaia dădu poroncă lucrătorilor să înceteze lucrarea lor și poronci ca patru oameni să deie molozul în partea dreaptă a chioarcei celei mari, lucrare anevoioasă și care ținu destul de mult. În sfârșit călugărul, trecu înainte și, cârnind la stânga, poronci:

— Urmați-mă!

Chioarca în care se aflau acuma era numai cu puțin mai largă decât cealaltă, dar mai înaltă; deși avea un suiș foarte simțitor, oamenii o străbateau mai ușor. Deodată însă suișul se făcea din cale afară răpede dar, la capătul acelui suiș, chioarca se lărgea și alcătuia ca o sală mare. La un cuvânt al călugărului, doi oameni cu facle înaintară, dinaintea lor se văzu o ușă mică de fier într-un părete de zid. Călugărul și Paisie s-apropiară de această ușă și o cercetară cu cea mai mare băgare de seamă. Balamalele și broasca nu se vedeau, ele fiind pe dinafară; între ușă și ușorii de piatră nu era nici cel mai mic deșert.

— Are să trebuiască, zice ucenicul, să fac o bortă mare prin care să pot vârî brațul spre a chili balamalele sau limbile broaștei. Mă tem că au să treacă multe ceasuri până ce voi isprăvi.

Pe fața călugărului se văzu zugrăvită o mare îngrijorare.

— Câte ceasuri? întrebă el.

— Nu știu, răspunse ucenicul, poate două, poate mai multe.

— Atunce, zise călugărul încet către Stroici, nu ne-ar rămâne decât să părăsim calea pe care am pornit și să dăm navală; izbânda ar fi îndoielnică și s-ar putea cumpăra numai cu prețul, la sute de vieți, și de unde știu că, la intrarea noastră în cetate, vom mai găsi pe Mihu încă în viață.

Pe când călugărul vorbea cu Stroici, un om se apropiese de ușă și o privise cu mare băgare de seamă. Apoi, cu amândouă mâinile, apăsase întrânsa de două ori.

— Broasca acestei uși, zise el întorcându-se către părinte, are o singură limbă care se află aice, și arătă mijlocul mărginii din dreapta a ușii. Dacă aș avea uneltele trebuitoare, m-aș însărcina să tai limba și să deschid ușa în mai puțin de un ceas.

— Unelte are Paisie, zise părintele Isaia, cuprins de o nouă nădejde, dar de unde ieșit-ai atât de meșter lăcătuș, Pintilii?

Pintilii era un om de vreo treizeci de ani, de stat mijlociu și de făptură sprintenă, cu doi ochi mari, strălucind de vioiciune în fața-i oacheșă și care purta haina mărginașilor din Târgul Neamțului.

— Cât eram rob la tătari, cuvioase, răspunse el, căutând printre uneltele din traista de piele a lui Paisie, m-am împrietenit cu alt rob, un lăcătuș genovez, un meșter mare care m-o învățat meșteșugul lui, dar iată ce-mi trebuie, adaose el, scoțând din traistă un sfredel cu șurub și o pilă îngustă. Cu sfredelul am să fac o bortă și am s-o măresc până ce va putea intra pila, iar cu pila voi tăie limba broaștei.

Zicând aceste cuvinte, el se și puse pe treabă.

— Ușa este de lemn la mijloc, zise el după o bucată de vreme, și numai căptușită cu fier pe dinăuntru și pe dinafară; uitați-vă, sfredelul o trecut printr-însa. Am să fac acuma altă bortă alăturea.

În curând o a doua și o a treia bontă erau făcute lângă cea dintâi. La a patra se auzi sfredeiul scârțâind.

— Am dat de limba broaștei, zise Pintilii, de acuma trebuie să fac borte deasupra celei dintâi.

În curând borta fu destul de mare pentru a da intrare pilei cu care începu să lucreze asupra limbei. Aceasta fiind groasă și de oțel bun, pila înainta încet.

Bubulete venise de mult și vestise pe călugăr că toți oamenii, afară de cei zece rămași de pază, cu Creangă, la ușa sihăstriei, se aflau în chioarcă. Jumătate dintr-înșii se împinsese în încăperea de lângă ușă, cealaltă se îndesa în urma lor.

Isaia le lămuri atunce că ușa în fața căreia se găsesc, dă în fântână Cetății și se află la o adâncime de cincisprezece stânjăni de la fața pământului.

— Îndată ce limba broaștei va fi pilită și înainte ca ușa să se deschidă, faclele vor trebui stinse, însă la oareșcare depărtare de ușă. Un om sprinten și îndrăzneț se va sui sus și va trebui să-și sprijine mâinile și picioarele în deșerturile dintre pietre. El va lua cu dânsul patru scări de frânghie, le va anina de patru belciuge care le va găsi bătute în părete, sub ghizdeiu. Care din voi se crede în stare să îndeplinească această însărcinare?

— Eu, cuvioase! și zece oameni ieșiră din grămadă.

Călugărul îi privi lung.

— Toți sunteți vrednici și toți sunteți de nădejde, dar numai unul singur se poate sui; voi alege deci pe Mihai Bubulete, nu fiindeă-i mai vrednic, dar fiindcă îmi este mai cunoscut.

— Să trăiești, cuvioase, strigă Bubulete cu bucurie.

— Îndată ce scările vor fi prinse în belciuge, se vor sui câte trei oameni pe fiecare din ele; m-am încredințat că belciugele de la păretele ghizdeiului vor putea să poarte această greutate. Cum se vor fi suit acești doisprezece oameni, se vor sui alți doisprezece și așa până ce nu va mai rămâne niciun om aice. Bineînțeles că cei doisprezece oameni care se vor sui dintâi trebuie să fie aleși, voinici între voinici; unul dintr-înșii va fi cneazul Stroici.

Toți încurajară pe călugăr, ridicându-se să fie printre cei doisprezece care aveau să deie și să primească cele dintâi lovituri pentru mântuirea neamului. Dar călugărul alese cu îngrijire unsprezece bărbați cunoscuți lui, încercați de dânsul, care dăduseră dovezi strălucite de vitejie și de sânge rece.

— Lângă ghizdeiul fântânei, zise iar călugărul, se află în fiecare noapte un oștean neamț de pază. Trebuie deci ca atât urcarea lui Bubulete și atârnarea scărilor de frânghie cât și suirea rândului celui întâi de doisprezece oameni să se facă fără cel mai mic zgomot. Altfel totul s-ar primejdui; ar trebui ca străjerul să fie ucis sau doborât fără să aibe vreme să strige ajutor. Nu vă mai dau alte povățuiri, veți asculta de poruncile cneazului Stroici.

Atunce unul din cei doisprezece aleși spre a însoți pe Stroici, zise către călugăr:

— O întrebare, cuvioase. Pe slujitorii domnești îi vom ucide fără milă, căci sunt niște ticăloși de la care norodul a avut multe de răbdat. Pe oștenii nemți care se vor pune de pricină vom fi asemine siliți să-i răpunem; dar cu cei doi crijați ce să facem? Ei sunt oameni drepți și au făcut bine la mulți.

— Nu veți face moarte de om zădarnică, zise călugărul, veți căuta să prindeți vii pe cât de mulți veți putea: voievod, crijați, oșteni nemți sau slujitori. Străjării din sate vă vor da mână de ajutor; ei se așteaptă la vreo mișcare din partea noastră, căci au văzut focul de deasupra Humuleștilor și mulți din ei știu ce înseamnă acel foc.

— Limba este cu totul tăietă, zise atunce Pintilii, încetind de a mai pili, pot deschide ușa când vei voi.

— Gata ești Bubulete? întrebă călugărul.

— Gata.

— Dar cu ce te-ai înfășurat așa?

— Cu scările, cuvioase, răspunse Bubulete care își înfășurase împrejurul mijlocului una din scările de frânghie și-și atârnase pe spinare celelalte trei făcute, fiecare, ghem.

— Dar nu-ți vor împiedica ele mișcările? întrebă Stroici.

— N-aibi teamă, răspunse țăranul zâmbind, m-aș sui astfel, în turnul Cetății.

— Stingeți faclele și aprindeți două opaiți în fund, poronci părintele.

Apoi după ce poroncile îi fură îndeplinite, el mai poronci:

— Deschideți ușa!

Pintilii deschise ușa și Bubulete păși peste pragul ei. Stătu o clipă nemișcat, ascultând; începu să pipăie în dreapta și în stânga ușii, puse mâna dreaptă în golul dintre două pietre, puse piciorul desculț în golul dintre alte două și se făcu nevăzut. El se suia spre ghizdeiu, iar nici Stroici, nici călugărul, care amândoi erau pe pragul ușii, nu auzeau niciun zgomot.

Ascultau, de-abia trăgându-și sufletul și clipele le părea ceasuri când, deodată, se auzi un bolovan desprinzându-se și căzând jos în apă, apoi altul și iar altul. Inimile lor încetară de a mai bate, dar altă piatră nu mai căzu și nu se mai făcu nici cel mai mic zgomot.

Deodată se auzi un foșnet ușor și Ștefan simți o scară de frânghie căzând pe dânsul.

— A aruncat o scară, zise el către călugăr, apoi șopti celor unsprezece care trebuiau să se suie cu dânsul și așteptau împrejurul lui:

— Fiți gata!

În curând se auzi foșnetul unei a doua scări, pe urmă a celei de a treia. Așteptau să audă foșnetul celei de a patra când, în loc de aceasta, se auzi zgomot sus, mai multe pietre, desprinzându-se, căzură în fundul puțului și glasul lui Bubulete răsună, strigând:

— Trag neamțul cu mine!

Se auzi zgomotul făcut de o greutate mare care cădea în apă. Rămaseră dintâi încremeniți, dar Ștefan își veni curând în fire.

— Bubulete a căzut în puț, trăgând pe neamțul de strajă la fântână după dânsul, zise el. Sus nu mai este nime!

Apoi, înainte ca călugărul să fi putut răspunde, strigă:

— După mine! și începu să se urce pe scara de frânghie.

Alți doi oameni îl urmară pe aceeași scară, ceilalți prinseră cu niște suliți pe celelalte două și se repeziră ca să ajungă sus înaintea cneazului.

LI - Despre primirea lui Mihu în Cetate

După ce dori petrecere bună lui Hans, cavalerul Ulrich se grăbi să meargă în sala cea mare, unde ceilalți oaspeți se pusese la masa de la care Maria lipsea sub cuvânt că se simțea obosită.

Un cneaz din vecinătate, care luase loc lângă părintele Anselm, aproape în fața voievodului, povestea cele văzute și auzite de el când slujea în straja împărătească din Țarigrad. Povestea bine: Balc, cavalerul Albrecht și minoritul îl ascultau cu plăcere.

Somossy care ședea între cavalerul Albrecht și șoltuzul de Neamțu, un sas, se folosea de împrejurarea că acest de pe urmă știa ungurește pentru a-i istorisi fel de fel de prăpăstii, despre vitejiile și bogăția lui cât și despre trecerea și vaza de care se bucura la curtea voievodului Ardealului; lauda nu-l împiedeca însă să facă cinste vinului și mâncărilor.

Cavalerul Ulrich, așezându-se lângă părintele Anselm, îi strânse brațul ca să-i atragă băgarea de seamă și-i șopti la ureche:

— Fata este scăpată.

— Slava domnului, răspunse minoritul, știe milostiva doamnă?

— Cu bună seamă, Hertha îi va fi spus, răspunse cavalerul. Dar ce este, Conrad? adaose el zărind, la trei pași de dânsul, pe oștean cu mâna la coif.

— Cu voia dumitale, domnule cavaler, am să-ți zic două vorbe care nu suferă întârziere.

Cavalerul se sculă îndată și urmă pe Conrad până într-un colț al sălii.

— Ce este? întrebă el, așteptându-se să audă că fuga Ilenei a fost descoperită de oamenii voievodului.

— Domnule cavaler, Păunașul Codrilor s-a predat nouă.

— Unde? Când? întrebă cavalerul.

— Chiar acuma, aice, în Cetate. Eram pe turnul deasupra porții celei mari, când el a venit la capra podului călare și, după ce a descălecat, a strigat să se deie podul jos căci este Păunașul Codrilor și vine să se predeie nouă. Văzând un om singur, am scoborât podul pe care l-am ridicat iar, îndată ce el l-a trecut. A rămas liniștit la poarta cea mare. Cum am sosit de sus, mi-a dat în mână paloșul lui și mi-o spus ca, săturându-se de lotrie, vine să se predeie ca să facem cu el ce voim.

— Ești treaz? întrebă cavalerul uimit. Nu visezi oare?

— Sunt foarte treaz, domnule cavaler, zise Conrad, iar omul care mi s-a predat este într-adevăr Păunașul Codrilor căci, văzând lângă mine pe Gottfried Schuster, singurul din oamenii noștri care a scăpat astă primăvară nerănit din mâinile hoților lui Ianoș, a mers la dânsul, l-a bătut pe umere și i-a spus că se bucură văzându-l sănătos și-l dezleagă de jurământul ce făcuse că nu-l va cunoaște niciodată, iar Gottfried i-a recunoscut glasul.

Întăia mișcare a lui Ulrich fu să împărtășească numaidecât vestea neașteptată cavalerului Albrecht. Dar gândi la vreme că ar fi fost greu să facă pe cavaler să se scoale de la masă fără a pune și pe Balc în cunoștința faptului. Voievodul, aflând despre predarea Păunașului Codrilor, ar fi voit să-l vadă, s-ar fi scoborât în curte, acolo și-ar fi dat seamă de starea de beție în care erau hotnogul și acei din slujitorii lui care se mai țineau pe picioare, ar fi mers negreșit la temniță să vadă cum este păzită Ileana și, acolo, nemaifiind cu putință să i s-ascundă fuga fetei, ar fi putut să răpadă în urmărirea ei oameni din oraș, chiar în acea noapte.

— Cine din oamenii voievodului a văzut pe omul care se dă drept Păunașul Codrilor? întrebă Ulrich pe Conrad.

— Niciunul, zise Conrad. Hotnogul șede în odaie la mine, amețit de tot, de-abia se ține pe picioare. Ceilalți sunt prin odăile oamenilor noștri, numai vreo doi-trei se mai pot scula, ceilalți toți sunt întinși pe paturi și de-abia dacă se vor trezi la ziuă.

Ulrich se hotărâse acuma să nu puie pe cavalerul Albrecht în cunoștință despre predarea Păunașului Codrilor înainte de sfârșitul mesei.

— Cine mai era de față afară de dumneta și de Gottfried?

— Ion Creangă, căpitanul românilor care se află astăzi de strajă și încă un om de ai lui, care trăsese podul mișcător și se scoborâse tocmai atunce din turn. În urmă au venit Iohann Schmidt și Martin Knauer. Pe dânșii și pe Gottfried i-am lăsat să păzească pe Păunaș.

— Și crezi că nime altul nu știe de sosirea lui?

— Nu poate să știe nime altul, căci le-am poroncit să ție pe străin în odăița de sub turn și să nu lese pe nime să intre.

— Dă poroncă aspră atât oamenilor noștri cât și celor doi români să nu scape un singur cuvânt despre această întâmplare. Ține pe străin închis în odăiță și pune la ușă pe cel mai de nădejde din oamenii noștri. Voi aștepta până la sfârșitul mesei pentru a pune pe cavaler în cunoștința faptului. Mergi!

Și Ulrich, părăsind pe oștean care se grăbi să iasă, veni să-și ieie iar locul lângă părintele Anselm.

— De ce ești gânditor, îl întrebă acesta încet, primit-ai vreo veste îngrijorătoare?

— Nu, îi șopti Ulrich, am primit o veste neașteptată, dar nu îngrijorătoare. Vei cunoaște-o la sfârșitul mesei.

Cneazul cu povestirile despre Țarigrad știu să păstreze băgarea de seamă a mesenilor ațintită asupra lui vreme de peste două ceasuri, până în clipa în care Balc, sculându-se, pilda lui fu urmată de toți. Ulrich văzu cu bucurie că Balc nu se oprea ca să vorbească cu hotnogul lui de slujitori, care se afla la ușă când ieși din sală ci, luându-și noapte bună de la gazdă și oaspeți, se retrase de-a dreptul în odaia lui.

După ce oaspeții rămași în Cetate fură duși de cavaleri la deosebitele adăposturi ce le fusese pregătite, Ulrich rugă pe cavalerul Albrecht să-l urmeze din nou până în sală. Trecând pe dinaintea ușii voievodului, văzură cum slujitorul de pază, deși se sprijinea de părete și de suliță, se căznea să steie drept. Tocmai atunce o slugă a lui Balc ieșea de la stăpânul său.

— S-a culcat voievodul? întrebă Ulrich.

— Da, jupâne, s-o culcat, răspunse sluga care mai adaose: era tare ostenit.

Din pieptul lui Ulrich ieși un suspin de mulțămire.

Când se aflară singuri în sală Ulrich povesti cavalerului Albrecht fuga Ilenei și mărturisi partea luată de el în săvârșirea ei.

Cavalerul Albrecht zâmbi.

— Ai făcut ceea ce aș fi făcut și eu în locul dumitale, zise el. A fost un noroc că Balc, după masă, nu a trimis după hotnog, căci de l-ar fi văzut beat, cu bună seamă că ar fi mers singur să se încredințeze de chipul în care este păzită prinsa lui. Astfel ea are pentru fugă noaptea întreagă și va fi departe când Balc va lua măsuri pentru urmărirea ei. El va înțelege fără îndoială că fuga fetei a fost ajutată de noi. Mirarea lui va fi mare și dacă nu ne-a iubit până acuma, de astăzi înainte are să ne cinstească cu o ură nemărginită. Noroc numai că nu prea are cum să-și răzbune asupra noastră. Dar e târziu, noapte bună. Și bătrânul cavaler voi să se îndrepte spre ușă.

Dar Ulrich, punându-i-se în cale, îi zise:

— Mai am pentru dumneta încă o veste, care te va uimi mult mai mult decât cea dintâi: Păunașul Codrilor este în Cetate.

— Păunașul Codrilor? în Cetate! Cum? Când? întrebă cavalerul Albrecht.

Ulrich îi dădu seamă de toate câte i le povestise Conrad, precum și de toate măsurile luate de el. Cavalerul Albrecht însă bănuia că este vreo greșală la mijloc și că străinul nu poate fi Păunașul Codrilor.

Ulrich chemă atunci pe Conrad care aștepta la ușă și-i poronci să trimită la dânșii pe Gottfried Schuster, oșteanul care, împreună cu Maria și cu Hertha, datorea Păunașului Codrilor scăparea lui din mâinile lui Ianoș.

— Ai văzut bine astă primăvară pe Păunașul Codrilor? întrebă cavalerul Albrecht pe oștean, când acesta intră în sală.

— N-am văzut fața lui căci era acoperită cu un văl negru, dar am văzut trupul lui de uriaș, portul capului său și i-am auzit glasul, răspunse Gottfried.

După ce tăcu câtva, bătrânul cavaler urmă:

— Ești încredințat că străinul care a venit în astă-seară la Cetate este într-adevăr Păunașul Codrilor? mai întrebă.

— Nu am cea mai mică îndoială. Cine a văzut odată acel trup și i-a auzit glasul nu le poate uita atât de curând, răspunse oșteanul. Dar mai sunt aice milostiva doamnă și Hertha care s-au găsit față cu el și vor ști negreșit să-l recunoască.

Cavalerul Albrecht rămase pe gânduri, o vie îngrijire se zugrăvi pe fața lui.

— Bine! Poți merge, zise el lui Gottfried după o lungă tăcere, iar după ieșirea oșteanului spuse lui Ulrich:

— Această predare a Păunașului Codrilor mă îngrijește tare. Mi se pare neîndoielnic că ne găsim în fața unui vicleșug. Vorba că se simte sătul de hoție este seacă căci, până astăzi, l-am văzut ieșind totdeauna biruitor din toate câte le-a început. Știm că poporul îl privește ca pe un binefăcător al său și este cu dânsul. Precum ți-am spus mai de mult, eu bănuiesc că sub cuvânt de lotrie se pregătește o mișcare spre a răsturna pe Sas și a scutura jugul unguresc. Mă tem ca sosirea lui în zidurile noastre să nu însemne primejdie mare pentru noi. Dar nu-l voi vedea acuma, ci îl voi cerceta eu singur mâine de dimineață. Avem în Cetate numai douăzeci de oameni pe care putem pune temeiu. Românii din satele supuse nouă ne vor fi cu credință câtă vreme vom avea de luptat cu dușmani străini de neamul lor, dar departe de a voi să se lupte cu Păunașul Codrilor, vor lua partea lui împotriva noastră. De unde știu eu că așa zisa lui predare nu este decât un semn că a sosit ceasul în care el a hotărât să răscoale pe străjării noștri, români împotriva noastră? Ei sunt în aceste ziduri cincizeci și noi suntem numai douăzeci și șapte cu toții. Știu ce vrei să-mi zici, că fiind mai bine înarmați și mai deprinși cu armele, nu avem pentru ce să ne temem de ei; așa ar fi dacă am avea a face numai cu ei, dar dacă, pe când noi ne vom lupta cu dânșii, în Cetate, două sau trei mii de tovarăși de ai lor vor năvăli pe dinafară asupra zidurilor noastre, cine oare le va apăra?

Ulrich, dându-și prea bine seama de adevărul cuvintelor bătrânului oștean, nu răspunse. Albrecht urmă:

— Este de datoria noastră, să apărăm cu cea de pe urmă înverșunare această Cetate, încredințată de crai virtuții și credinții noastre. Cunosc vitejia dumitale și a oștenilor care sunt la poroncile noastre, știu că veți face tot ce cere cinstea de la un cavaler deplin și de la oșteni viteji; mă cunoști destul pentru a fi încredințat că știu să-mi îndeplinesc datoria în fața dușmanului, oricare ar fi el. Dar puterile cu care am avea de luptat în împrejurările de față sunt atât de nemărginit de mari decât ale noastre încât, dacă prevederile mele s-ar îndeplini, nu putem nădăjdui alt sfârșit decât o moarte falnică, ostășească. Nu trebuie că acele împrejurări să ne găsească nepregătiți; paza noastră să fie de acum mai neadormită și mai necontenită decât a fost până azi. Astănoapte voi veghea eu singur până în ziuă, mâine va fi rândul dumitale.

Dar Ulrich nu voi cu niciun preț să lese pe bătrânul său tovarăș să vegheze în acea noapte, arătându-i grija și neliniștea de care ar fi cuprinsă Maria, trebuința de a o pune în cunoștința faptului întâmplat și a o pregăti la primejdiile viitoare. Cavalerul Albrecht, după o împotrivire destul de vie, primi, în sfârșit, să lese pe Ulrich să vegheze, dar numai după o căutare amănunțită a tuturor punctelor de pază.

În fiecare din ele poronci să fie de strajă câte un neamț și un român, iar doi nemți de toată nădejdea avură poroncă să nu se miște de la ușa odăii unde era închis Păunașul Codrilor. La orice încercare făcută de acesta spre a ieși sau a vorbi cu vreunul din românii de strajă, trebuiau să-l ucidă fără milă și fără zăbavă. În sfârșit cavalerul Albrecht, când merse să se culce, spuse lui Ulrich și lui Conrad că este hotărât să nu se dezbrace în acea noapte și poronci să-i deie de știre îndată ce s-ar întâmpla ceva îngrijorător.

Înainte de a se retrage, ținu să vadă pe căpitanul românilor de strajă. Întrebând unde este, i se răspunse că isprăvise schimbarea străjărilor săi cu puțin înainte de căutarea cavalerilor și se dusese să se odihnească pe lângă tovarășii care dormeau grămadă lângă zidul capelei. Cavalerul trimise să-l cheme.

În curând apăru în fața lui un om de vreo treizeci de ani, de făptură puternică, îmbrăcat țărănește și învălit într-un suman. Părea plin de somn, de-abia putea să ție ochii deschiși. Spre marea mirare a lui Ulrich și a lui Conrad, cavalerul nu-l mustră pentru lenea lui, dar se mulțămi să-i deie oareșicare povețe asupra chipului de străjuire.

— Te miri poate că nu l-am pedepsit pentru că l-am găsit dormind când trebuia să vegheze, dar îți mărturisesc că am simțit oareșicare ușurare văzându-l atât de adormit. Faptul că doarme este un semn că nu cugetă la niciun vicleșug. Noapte bună! și ambii cavaleri se despărțiră.

LII - În care se va vedea că Ion Creangă nu era adormit

Cavalerul Albrecht se înșela amar: Ion Creangă era un om foarte deștept și, mai ales, nu era adormit de loc. El și fratele său, Andrei, erau de mult bine văzuți de părintele Isaia care-i pusese în cunoștința celor mai multe din tainele lui. Apoi Ion mai era unul din cetașii cei mai de nădejde ai Păunașului Codrilor: omul lui în Humulești și în împrejurimi. Rămăsese ca trăsnit când privise cum căpitanul lui iubit vine singur să se predeie dușmanilor dar, văzând liniștea lui Mihu, își zise îndată că această predare trebuie să ascundă vreo lovitură neașteptată. În zadar ochii lui căutase să se-ntâlnească cu ochii Păunașului Codrilor, cu nădejdea de a ceti într-înșii dezlegarea tainei: Mihu nu se uită măcar o clipă la dânsul. Când Conrad se duse să vestească pe cavalerul Ulrich, Ion, în urma poroncii primite, rămăsese de pază la ușa odăiții unde era închis Mihu, cu alt român și cu un neamț. Când Conrad se întoarse, el poronci păzitorilor, în numele cavalerilor, să nu scape către nime măcar un singur cuvânt despre sosirea Păunașului Codrilor în Cetate.

Doi nemți fiind însărcinați de Conrad cu paza lui Mihu, Ion se duse să vadă cum își caută străjerii lui de slujbă. Își isprăvise căutarea pe turnul deasupra râpei despre apus când zări, deasupra Humuleștilor, în dreptul bisericii, trei focuri în șir cu unul mai mare la mijloc.

El știa că aceste focuri însemnau:

— Îndată și cu toții la sihăstria Părintelui, lovitură mare astă-noapte.

Acuma toate se lămureau pentru Ion Creangă. Părintele era hotărât să apuce Cetatea chiar în acea noapte, spre a putea pune mâna pe Balc; Păunașul Codrilor venise să se predeie crijaților spre a se afla în Cetate în ceasul în care năvălirea avea să se întâmple, spre a putea ajuta mai bine pe năvălitori. El, Ion Creangă, mai mare peste străjerii români, era dator ca la cel de întâi semn al lovirii, să năvălească cu oamenii lui asupra nemților care păzeau pe căpitanul lui și să-l scoată din închisoare pentru ca Păunașul să se puie în fruntea lor.

Căutarea fiind isprăvită, Ion se duse la locul unde se odihneau tovarășii lui spre a aștepta ceasul când aveau să se schimbe străjării; se întinse pe pământ și se făcu că doarme. Însă avuse grijă să se culce lângă un cumătru al lui, Stoica Prisacariu, cetaș și el al Păunașului Codrilor.

Stoica dormea dus când simți o mână care-l gâdilea după ureche, pe când altă mână apăsa pe gura lui și auzi glasul lui Ion Creangă șoptindu-i:

— Fă-te că dormi și nu te mișca. Păunașul Codrilor a sosit în Cetate și s-o predat crijaților, zicând că este sătul de lotrie. Pentru Dumnezeu, șezi binișor, zise el simțind că Stoica vroiește să sară în sus, apoi urmă tot în șoaptă:

— Mai diniorea, făcându-mi căutarea pe turnuri, am văzut în pădure, deasupra bisericii noastre, trei focuri: două mici, la capete și unul mare, la mijloc. Știi ce înseamnă aceste focuri. Se vede că părintele o hotărât să apuce astă-noapte Cetatea ca să poată pune mâna pe neomul de Balc. Păunașul Codrilor s-o făcut că se predă crijaților numai pentru a fi aproape de noi și a se pune în fruntea noastră îndată ce ceilalți, de dinafară, vor fi început năvala. Noi trebuie să fim gata să-l scoatem de la opreala în care șede, în odăița de strajă de sub turnul cel mare unde este păzit de doi nemți. Fă bine și spune celor care dorm lângă tine, dar fără zgomot și tot făcându-te că dormi. Spune-]e că dacă rândul să străjuiască le va veni înainte ca ai noștri să fi năvălit, să nu cumva să scăpe către nemții cu care vor fi de strajă, măcar un cuvânt despre sosirea Păunașului, căci crijații mi-au trimes poroncă să nu pomenesc nicio vorbă despre venirea lui.

Nu trecuse un sfert de ceas și toți românii care erau de strajă știau ce se petrecuse și așteptau năvala de dinafară pentru a scoate pe Păunașul Codrilor din închisoarea în care se afla.

Ei nu aveau nicio ură împotriva cavalerilor și a oștenilor nemți, dar toți, unii mai mult, alții mai puțin, erau pregătiți să se lupte în curând pentru răsturnarea lui Sas; apoi toți urau pe Balc și erau bucuroși să puie mâna pe el.

Când cavalerul Albrecht trimise să cheme pe Ion Creangă, chemă pe nume pe acei al căror rând venise și se duse sub turnul cel mare, unde Conrad strângea nemții care trebuiau să înlocuiască pe tovarășii lor. Schimbarea străjărilor fiind isprăvită, Ion se duse din nou să se culce lângă tovarăși și se făcu că doarme dus, iar acei care își isprăvise rândul și venise ca să se odihnească, aflară de la tovarăși sosirea Păunașului Cedrilor și lovirea pregătită.

Când cavalerul Albrecth trimise să cheme pe Ion Creangă, el se făcu că se trezește cu greu și am văzut că făcuse pe somnorosul atât de bine încât izbutise să adoarmă parte din bănuielile bătrânului oștean.

Ca toți locuitorii din împrejurimile Cetății, Ion Creangă știa că este o chioarcă care duce din fântână Cetății în oraș, dar nu știa deloc că părintele avea mijlocul să pătrundă în chioarcă și s-o întrebuințeze pentru cucerirea Cetății. El credea că românii aveau să încerce să năvălească din mai multe părți, atrăgând cea mai mare parte din nemți pe ziduri, dar că lovitura cea de căpetenie avea să fie dată de Păunașul Codrilor, scos din închisoare de străjării români. Prin urmare mai înainte de toate trebuia ca Păunașul Codrilor să fie scos de la opreala în care se afla. El dăduse, tot prin șoapte, povățuirile trebuitoare pentru ca, la cel dintâi semn de năvală, douăzeci din oamenii lui, cu dânsul în frunte, să se arunce asupra acelor doi nemți care păzeau pe Mihu, să-i doboare la pământ, să sfărâme ușa închisorii cu topoarele lor și să scoată pe Păunașul Codrilor dintr-însa.

Un ceas după ce cavalerul Albrecht părăsise curtea, cavalerul Ulrich își începu căutarea. Ion Creangă părea acuma încă mai buimac de somn decât îl lăsase cavalerul.

— Ce dracu, îi zise Ulrich, ai băut împreună cu slujitorii voievodului de te clatini așa pe picioare? Ia umblă mai drept dacă nu vrei să te pun în fiare și să te țin o săptămână nemâncat în temniță.

Apoi adăogi către sine, liniștit și cu jumătate de glas:

— Și cavalerul Albrecht se temea că astfel de dobitoci sunt în stare să urzească vicleșuguri împotriva noastră!

LIII - În care vedem că românii pun mâna pe Cetatea Neamțului, dar nu pe Balc

Cavalerul Ulrich pusese pe Fritz Winkelmann de strajă la fântână. Dacă Ion Creangă se prefăcea că este somnoros, apoi Fritz era somnoros cu tot dinadinsul. Deoarece știa bine ungurește, fusese din acei însărcinați să îndemne pe slujitorii lui Balc să beie cât mai mult. Deși era de felul său om cumpătat și avuse grijă să aducă de multe ori ulcica la gură fără a bea dintr-însa, nu-i fusese cu putință să îndemne pe unguri să-și golească ulciorul fără a deșărta și el din când în când pe al lui. Fusese trezit numai cu greu dintr-un somn adânc pentru a-și face rândul; acuma capul îl durea iar picioarele i se păreau de plumb. La începutul străjii se plimbase pe dinaintea fântânei, făcând câte douăzeci și cinci de pași înainte și douăzeci și cinci înapoi, dar după o bucată de vreme, simțindu-se cumplit de obosit, se așeză pe marginea ghizdeiului și își răzămă capul pe mâinile încrucișate asupra suliții.

Noaptea era senină, luna nu apăruse încă; liniștea cea mai desăvârșită domnea pretutindeni. Oșteanul, care se lupta greu cu somnul, fu în sfârșit, învins de el și ațipi, dar numai pentru puțină vreme. Zgomotul unor bolovani care se dezlipeau de păreții fântânei și cădeau în apă îl trezi. Într-o clipă Fritz fu în picioare, cu sulița în cumpănire și cu privirea ațintită spre fântână. Luna răsărise în toată strălucirea și, la lumina ei, se vedeau nu numai toate amănunțimile ghizdeiului, dar și începutul păreților. La început urechile lui nu auziră niciun zgomot, se părea că totul reintrase în deplină tăcere. Cu încetul însă i se păru că aude ca un foșnet, apoi scârțâitura făcută de o verigă asupra unui cârlig de fier, apoi iar un foșnet și iar o scârțiitură. Oșteanul făcu un pas spre fântână, și i se păru că, sub ghizdeiu, în fața lui, vede ceva alb mișcându-se.

Fără a mai sta la gânduri, îndreptă într-acolo o puternică lovitură de suliță. Sulița lovi în ceva care nu era nici piatră, nici lemn și în care fierul intră, dar, când voi să-l scoată, nu numai că nu putu, dar simți o puternică smuncitură care îl făcu să-și piardă cumpătul și să cadă peste cap în fântână.

Când Fritz sărise în picioare, spada lui se lovise cu putere de ghizdeul fântânei. La auzul acestui zgomot, Ion Creangă, care acum aștepta din clipă în clipă semnul năvălirii, se ridică pe un cot. Văzu pe neamț lovind cu sulița în fântână apoi, spre marea lui mirare, îl văzu dispărând într-însa, cu capul înainte. Ion sări în picioare: la un șuier ușor din gura lui, toți românii se sculară cu arma în mână, gata să se răpadă.

Fără a zice un cuvânt, Ion arătă cu mâna spre fântână. Neamțul de strajă lipsea, dar nimic nu se vedea; nimic nu se auzea: liniștea era desăvârșită.

Oamenii începuse să creadă că Ion visase când, deodată, se văzu ieșind din fântână, deasupra ghizdeului, un braț acoperit cu zale, urmat de un coif lucitor, apoi ieșiră două umere și un piept înzăuat și un oștean sări în curte, scoțând paloșul din teacă. Doi țărani înarmați cu baltage îl urmară numaidecât și unul din ei dădu strigătul cucuveicii.

— Ai noștri! zise Ion Creangă. Voi, cei aleși de mine urmați-mă, și se răpezi spre poarta de sub turnul cel mare, dând țipetul cucuveicii și urmat de douăzeci de străjări; ceilalți se îndreptară spre acei ieșiți din fântână.

Ștefan, îndată cum pusese piciorul în Curte, se uitase de jur împrejur. Văzu pe Creangă alergând spre poartă cu străjării și, când auzi strigătul cucuveicii pornind din mijlocul lor, înțelese că ei sunt tovarăși de luptă. Ceilalți străjări se apropiase acum de el și Stoica Prisacariu dădu din nou strigătul cucuveicii. Ștefan se uită răpede înapoi, din fântână iesise până atunce vreo cincisprezece oameni iar capetele și umerile altora apăreau necontenit.

Dar străjării nemți care se aflau pe turnul cel mare și pe cel dinspre apus zăriră adunătura de la fântână și strigară:

— La arme! Dușmanul este în Cetate.

Însă de-abia ieșise aceste cuvinte din gura lor și amândoi cădeau cu capul zdrobit sub loviturile străjărului român care se afla pe lângă fiecare din ei. Străjării de pe celelalte turnuri și posturi nu putură să apuce să strige căci fiecare avea de luptat cu tovarășul său român care se năpustise asupra lui. Din toate părțile se auzea acuma zgomot de arme.

— Dumneta vei sta în curte, vei aduna oamenii noștri și te vei împotrivi la acei dușmani care ar voi să se ieie după mine, zise Stroici lui Prisacariu, eu ieu cu mine zece oameni de-ai noștri și străjării câți au rămas și mă duc să pun mâna pe Balc, și zicând aceste cuvinte se răpezi la scara care ducea la odăile locuite de cavalerul Albrecht, unde știa că se adăpostesc oaspeții.

Cavalerul Ulrich, care se scobora din turnul cel mare cu Conrad, auzise zgomot și strigăte în curte și venea în grabă, blăstămând scara îngustă care se învârtea necontenit.

Când ajunse jos, sub turn, cei doi străjări nemți erau de mult doborâți la pământ și legați, iar ușa odăiții zbura în țăndări sub loviturile de topor ale românilor. Cavalerul și Conrad, răpezindu-se asupra lor cu spada ridicată, ei se dădură înapoi, dar înainte ca cei doi oșteni să fi putut purta o singură lovitură, erau apucați pe la spate, trântiți la pământ și legați burduf.

Tot atunce o chingă de fier care ținea pe dinăuntru dulapul alcătuind ușa odăii unde era închis Mihu, se desprinse sub loviturile înverșunate ce-i erau purtate și căzu jos; românii încetară de a mai lovi și, în ușă, apăru chipul Păunașului Codrilor. Un chiot de bucurie îl primi.

— Căpitane, îi zise Ion Creangă apropiindu-se de el, ai noștri au pătruns în cetate prin fântâna din curte. Pe crijatul cel tânăr și pe trei nemți îi ținem legați, aice, sub poartă.

— Dați-mi un paloș căci sunt fără arme, zise Mihu.

Un țăran îi întinse un paloș lung și lat.

— Zece oameni rămân aice cu Ion Creangă pentru a păzi poarta, poronci atunci Păunașul Codrilor, ceilalți mă urmează, și se răpezi spre curte.

O găsi plină de români, căci mai toți oamenii părintelui Isaia ieșise din chioarcă. Oștenii nemți care ieșise din odăi pe jumătate îmbrăcați, fusese, la ieșirea lor în curte, striviți sub un număr înzecit de dușmani, trântiți la pământ și legați. Numai vreo doi, mai ageri, izbutiră să întrebuințeze armele și să rănească pe trei sau patru români. Dintre aceștia însă niciunul nu dăduse în nemți, mulțămindu-se să-i aducă la neputință.

Dar vreo trei sau patru unguri mai puțin beți decât ceilalți, alergând spre locuința lui Balc, de-abia apucase să facă trei pași în curte și căzură măcelăriți sub loviturile românilor.

— La odăile nemților, acolo sunt acuma slujitorii domnești, se auzi din mai multe părți.

Tocmai atunce Mihu ieșea de sub poartă, îndreptându-se cu pași răpezi spre mijlocul curții; Stoica Prisacariu îl zări și-i ieși înainte.

— Să trăiești, căpitane! Mă bucur că te văd scăpat, îi zise el.

— Ce stați aice? răspunse Păunașul Codrilor. La locuința lui Balc! Trebuie să punem numaidecât mâna pe dânsul. Cetatea întreagă nu face pentru noi cât ar face prinderea lui Balc.

— Într-acolo s-o dus cneazul Stroici cu vro cincizeci de oameni, zise unul din români. Noi, până acuma, am legat șasesprezece nemți.

— Dacă cneazul Stroici urmărește pe Blac, cu atâția oameni, zise Mihu, sunt liniștit, el va ști să puie mâna pe dânsul. Trimete câte zece oameni la fiecare din scările care duc în rândul de sus, să nu lese pe nime să iasă, iar dumneta rămâi în curte. Zece oameni să vie cu mine în închisori să scăpăm dintr-însele pe nenorociții care zac acolo, și Mihu porni spre temniță.

După fuga Ilenei nu mai fusese pus niciunul din oștenii Cetății de strajă la închisoare, unde nu se mai afla nimeni, închis. Mihu nu găsi în sală decât pe slujitorul ungur, Lengyel Aron, lungit pe pământ și horăind cât patru. Unii din tovarășii lui Mihu, ridicau armele asupra lui, dar Păunașul Cedrilor le strigă cu glas amenințător:

— Nu vă este rușine să ucideți un om care doarme; să nu care cumva să-i faceți ceva. Treziți-l.

Dar oamenii se căzniră în zadar să trezească pe ungur; el, la toate încercările lor răspundea numai prin horcăituri. Mihu se duse la ușile tuturor chiliilor și bătu într-însele, zicând cu glas tare:

— Românii au pus stăpânire pe Cetate; Balc este în puterea lor. Eu slobod pe acei care zac în închisoare. Cei închiși să bată la ușă.

Dar în zadar, nimeni nu-i răspundea căci nimeni nu era închis.

— Mergeți de-mi aduceți aice pe unul din oștenii nemți, poronci Mihu, în sfârșit.

În curând doi oameni veniră, aducând pe un neamț a cărui brațe erau legate după spate. Era Gottfried Schuster: Mihu îl recunoscu îndată.

— Noi ne cunoaștem mai de mult, zise el neamțului, iar întâlnirea noastră de astă-primăvară o fost spre binele dumitale.

— Așa este, răspunse Gottfried, care ca aproape toți oștenii din cetate vorbea bine românește.

— Atunce, zise Mihu, la rândul dumitale fă-mi și mie un bine. Spune-mi unde stă închisă fata pe care a adus-o Balc cu dânsul în această Cetate?

— Nu este închisă nicăiure, răspunse Gottfried, căci o fugit, sunt acuma câteva ceasuri.

Trăsnetul dacă ar fi căzut asupra lui Mihu nu l-ar fi uimit mai mult decât cuvintele pe care le auzi de la oștean.

— Unde? Cum? întrebă el.

— La fuga ei, zise atunce Gottfried, am fost părtași cu toții, ca să împlinim dorința stăpânei noastre, a soției cavalerului Albrecht. Încotro o apucat nu este la cunoștința mea. Știu numai că a fost dusă afară din Cetate din poronca cavalerului Ulrich de către Hans Biedermann, care este wachtmaistrul nostru.

În zadar Mihu îi mai puse întrebări, Gottfried nu putu să-i mai deie nicio lămurire în privința Ilenei. În urma încredințării că nime nu se află închis în temnițile Cetății, Mihu ieși iar în curte. Aice găsi pe Stroici vorbind cu părintele Isaia care venise și el în urma oamenilor, pe scările de frânghie atârnate de către Bubulete.

Călugărul, cum pusese piciorul în curtea Cetății, întrebase de Mihu și i se răspunse că Păunașul Codrilor este slobod și teafăr. Dar când îl văzu, fața lui se înveseli. Mihu, cum îl zări, se duse să-i sărute mâna iar bătrânul, fără a zice un cuvânt, îi luă capul între amândouă mâinile și îl sărută de mai multe ori pe obraji și pe frunte.

— Da, zise atunce Stroici, tocmai povesteam părintelui că când ne-am suit pe scara care duce la odăile cavalerului Albrecht, am găsit ușa de la rândul de sus închisă. Am dat-o jos dar cu mare greutate și cu multă pierdere de vreme căci era foarte grea și legată cu șine groase de fier, închisă prin o broască puternică și prin doi drugi groși de fier, încrucișați pe din dos. Am căutat peste tot locul, dar n-am găsit nici pe cavalerul Albrecht, nici pe Balc nici pe solul unguresc. Trebuie să fie ascunși în vreo tainiță sau să fi fugit prin vreo ieșire cunoscută numai cavalerului.

— În asemenea împrejurare, zise Mihu, trebuie să încălecăm numaidecât și să ne punem în urmărirea lor, cai sunt destui în Cetate. Dar pe Balc trebuie să punem numaidecât mâna, căci altfel nimica n-am făcut. Cetatea era doară și așa a noastră, de vreme ce părintele cunoștea chioarca și făcuse alta de la sihăstrie până la dânsa.

— Da, zise părintele, Balc trebuiește urmărit numaidecât: prinderea lui singură poate cumpăni paguba pricinuită scopurilor noastre prin această lovitură pripită.

Mihu plecă capul la auzul acestor cuvinte.

— Dacă, urmă călugărul, Balc este ascuns în vreo tainiță, el nu va putea scăpa, căci vom face pază bună, iar foamea și setea îl vor sili să iasă. Mai rău ar fi pentru noi dacă ar fi acuma afară din zidurile Cetății. De aceea grăbiți să vă puneți în urmărirea lui.

Mihu spuse câteva cuvinte lui Ion Creangă care dispăru, urmat de vreo câțiva oameni.

— Câți nemți au căzut? întrebă Stroici.

— Morți sunt numai doi, răspunse Stoica Prisacariu; erau de strajă pe turnuri și au fost uciși de oamenii noștri care păzau în tovărășie cu dânșii. Alți patru sunt răniți însă numai unul greu și șaptesprezece sunt teferi, dar legați cobză.

— Eu știam că numărul lor era de douăzeci și cinci, unde sunt ceilalți doi?

— Unul o fost învoit aseară de crijatul cel tânăr să se ducă până la Humulești, celalalt nu știu unde poate să se afle.

— Dar slujitorii veniți cu voievodul și cu solul unguresc?

— Vreo patru trăiesc, legați și ei, ceilalți sunt acuma departe.

— Cum? întrebă Stroici, au fugit?

— Leșurile lor se află aice, răspunse Stoica liniștit, dar sufletele lor trebuie să fi ajuns acuma în iad.

Tocmai atunce apăru Ion Creangă și oamenii care îl întovărășise, aducând cu dânșii un număr mare de cai înșăuați.

— Cincizeci și doi de cai găsit-am în grajduri, zise el, și toți sunt buni, mai cu seamă acești doi care-i țin eu de frâu.

Fără a mai pierde vreme, Mihu și cu Stroici încălecară pe caii care-i ținea Ion Creangă, iar ceilalți fură luați de acei din români care erau cunoscuți de călăreți mai buni și erau mai bine înarmați. Poarta cea mare fu deschisă, podul lăsat în jos, iar la capră călăreții se împărțiră în două cete, unii, cu Mihu, apucară la dreapta iar ceilalți, cu Ștefan, spre Târgul Neamțului. Vreo treizeci de oameni pe jos îi urmară în curând și se îndreptară la deal, pentru a căuta pe fugari în pădurile de deasupra Cetății.

LIV - O fată de oștean

De-abie se închisese poarta Cetății când părintele Isaia porunci:

— Pintilii să ieie douăzeci de oameni cu facle și să vie cu mine, ca să căutăm cu de-amănuntul dacă nu cumva vom găsi ascunzătoarea lui Balc.

Călugărul își aduse aminte că auzise odată vorbindu-se că, în sala cea mare, este o ușă ascunsă, deschizându-se cu meșteșug și în dosul căreia ajungeai într-un fel de săliță, lăsată în ziduri și care ducea sub Cetate, la o tainiță. Vroia să se încerce să găsească acea ușă, și, cu ajutorul lui Pintilii, s-o deschidă.

Ajuns în sala cea mare unde totul fusese răscolit de oamenii care intrase într-însa cu Stroici, pipăi și bătu în zadar în fiecare palmă de părete: nicăiere nu auzi sunând a deșert. Pintilii căută cu tot de-amănuntul, dar nu putu să găsească cea mai mică crăpătură care să-l fi pus pe urma unei deschizături.

Se făcuse acuma ziuă: faclele fură stinse.

— Care din voi, întrebă călugărul, a luat parte la întâia căutare făcută în aceste odăi de cneazul Stroici.

— Noi, părinte, ziseră vreo patru țărani.

— Căutat-au cneazul cu de-amănuntul în toate odăile, întrebă Isaia. Răspunde tu, Neculai Vleja, că te știu om deștept.

— O căutat cu de-amănuntul în toate odăile afară de acea în care doarme crijatul cel bătrân și unde se afla jupâneasa lui.

— Și de ce n-o căutat el și acolo?

— Când era să intrăm, o ieșit afară slujnica jupânesei și o spus cneazului să nu intre în zadar, căci în odaie nu se află niciunul din acei pe care-i căutăm, dar numai jupâneasa dezbrăcată.

— Și cneazul Stroici s-o mulțămit numai cu atâta încredințare? mai întrebă călugărul zâmbind.

— Da, n-o mai stăruit să intre și ne-o chemat în altă parte, lăsând înaintea ușii un om de pază ca să nu cumva să încerce să intre niscaiva de ai noștri.

— Mie mi se cade să fiu mai bănuitor decât cneazul Stroici, zise părintele Isaia îndreptându-se spre ușă. Urmați-mă.

La ușa Măriei se afla într-adevăr de strajă un român zdravăn, răzămat pe un baltag urieș. Când văzu pe călugăr apropiindu-se se dădu în lături. Isaia bătu la ușă, aceasta se deschise și Hertha ieși afară.

— Vreau să vorbesc cu stăpână-ta, zise călugărul și, împingând-o în lături, intră în odaie.

Pentru acele vremuri și date fiind împrejurările în care se afla atunce aceste țări, odaia de culcare a cavalerului Albrecht era îmbrăcată cu mare bogăție.

Patul era de lemn de nuc nelustruit, dar împodobit cu numeroase săpături alcătuind izvoade frumoase. De la verigile baldachinului, asemene de lemn de nuc săpat, atârnau niște scoarțe de mare frumuseță. Alte scoarțe acopereau păreții albi și podelile de scânduri late de brad. Două dulapuri mari, de lemn de nuc săpat, o masă acoperită cu o învălitoare de pânză de in, cu dungi și ciucuri de aur, pe care se vedea o mică oglindă prinsă într-o ramă de argint, două jilțuri mari, tot de lemn de nuc săpat, căptușite cu perine de catifea verde, trei scaune cu trei picioare și mai multe vase de argint și de alamă alcătuiau îmbrăcămintea.

Pe unul din jilțuri stătea Maria; se vedea că rochia albă ce o purta fusese aruncată în grabă pe dânsa, iar părul bălan îi atârna pe umere. În celălalt jilț ședea părintele Anselm. Amândoi se sculară când zăriră pe Isaia.

— Mă iartă, jupâneasă, zise el, dar vârsta făcându-mă mai bănuitor decât cneazul Stroici, este de datoria mea să caut dacă nu cumva se găsește aici vreo ascunzătoare în care să fie ascuns, voievodul.

— Puterea este în mâinile cuvioșiei tale, părinte, poți face ce vreii, dar această căutare va fi în zadar, aice nu este nici ascunzătoare, nici ascuns.

La un semn a lui Isaia, oamenii care îl urmau începură să caute în toate părțile, sub pat, în dulapuri, după ele. Păreții fură pipăiți cu cea mai mare îngrijire, dar nu se găsi urmă de ascunzătoare.

— Te rog, jupâneasă, să mă urmezi până la sala cea mare, zise Isaia Măriei după isprăvirea căutării și părăsi odaia, urmat de soția cavalerului și de mai mulți oameni.

Pe preg călugărul se întoarse și, văzând că Anselm urmează pe Maria, îi zise cu asprime:

— Dumneta nu te vei mișca din această odaie fără de voia mea, apoi își urmă drumul spre sală.

Se opri în mijlocul ei și făcu doi pași spre Maria, care văzându-l că stă, stătu și ea. (...)

— Balc nu este în Cetate, el lipsește împreună cu soțul dumitale și cu solul unguresc. Și eu vin să te rog, în numele neamului din care ai ieșit, să ne arăți unde este ascuns Balc. Știu că îl disprețuiești ca pe un neom, ca pe un mișel. Sunt gata să jur pe sfântă cruce că nu se va atinge de un păr al capului soțului d-tale și va fi slobod să plece cu dumneta, cu tovarășul, cu oștenii și cu tot avutul lui, încotro va găsi cu cale. Gândește-te că prin mine auzi rugămintea unui neam întreg.

Văzând că călugărul a tăcut, și că așteaptă răspunsul ei, Maria, care ascultase cuvântul lui cu ochii ațintiți la pământ, răspunse, uitându-se drept la dânsul:

— Nu știu unde se află acuma Balc.

— Dar, răspunse Isaia cu privirea ațintită asupra ochilor ei, știi pe unde a fugit.

Maria tresări și plecă ochii fără a răspunde. Călugărul scoase din sân crucea de abanos de care nu se despărțea niciodată.

— Jură pe această cruce că nu știi pe unde o fugit soțul, dumitale, cu Balc și cu solul unguresc.

Maria nu răspunse, ea se făcu și mai galbână.

— Tăcerea dumitale este o mărturisire, zise călugărul: firea dumitale dreaptă și cinstită nu cunoaște minciuna și fuge de întrebuințarea ei. Spune-mi, fiico, pe unde o fugit Balc, și călugărul luă în mâinile lui una din mâinile Măriei. (...)

— Balc și cu solul unguresc, însoțit de doi slujitori domnești au scăpat, zise Ion Creangă. Prin căi necunoscute au fost duși în herghelia crijaților, la capătul de sus al Dealului Cetății. Neamțul care îngrijește de herghelie le-o dat patru cai fugari care trebuie să fi fost înșăuați gata, căci lângă casa lui am dat de niște oameni din Humulești care scoborau de pe Pleșul și acești oameni ne-au zis că s-au întâlnit cu dânșii, chiar în vârful dealului și i-au lăsat gonind spre Suceava. Oamenii au cunoscut bine atât pe Balc cât și caii pe care călăreau. Căpitanul îi urmărește cu treizeci de oameni; eu și alți câțiva de ai noștri ne-am întors cu cneazul Stroici. Pe crijatul cel bătrân nu l-o văzut nimeni.

Isaia făcu un semn de deznădăjduire și, urmat de toți românii, părăsi sala. Când Maria se văzu singură, căzu în genunchi, nu spre a mulțămi lui Dumnezeu fiindcă-i cruțase zilele, dar spre a îndrepta cătră el o rugăciune fierbinte, cerându-i să păstreze tefere viața și cinstea soțului ei.

LV - Un cavaler

Cînd cavalerul Albrecht, părăsind în curtea Cetății pe tovarășul său, se retrase în odaia lui de dormit, găsise pe Maria culcată dar încă trează și îngrijată din pricina întârzierii lui.

Cavalerul o puse pe scurt în cunoștința predării Păunașului Codrilor și, deprins să nu aibă taine pentru dânsa, crezu nimerit să nu-i ascundă bănuielile lui. Maria nu se îngrozise de loc la gândul că ea și soțul ei trebuiau să fie gata să înfrunte noi primejdii; se deprinsese să trăiască în mijlocul lor. Dar vestea despre predarea Păunașului Codrilor o turbură adânc. Amintind cavalerului Albrecht că datorește viața și cinstea așa-numitului lotru, întrebă pe soțul ei dacă nu s-ar putea găsi un mijloc de scăpare pentru dânsul.

Cavalerul scutură capul.

— Am închis ochii asupra mijloacelor întrebuințate pentru a face scăpată pe biata fată adusă aice de Balc. Ea era însă o ființă nevinovată, a cărei singură vină era de a fi stârnit, prin frumusețea ei, poftele nelegiuite ale lui Balc. Îngăduind scăparea ei nu făceam nicio pagubă craiului căruia i-am jurat credință. Păunașul Codrilor însă este un lotru numai pentru oamenii care nu cunosc împrejurările și judecă cu ușurință: într-adevăr, el este un dușman al craiului, un om primejdios, care caută să răscoale poporul de aice împotriva crăiei ungurești. Este lucru bătător la ochi că mulți cneji și cea mai mare parte din țărani sunt cu dânsul, gata să se răscoale asupra mișelului de Sas și să încerce a scutura jugul unguresc. Eu sunt pus aice ca să sprijin stăpânirea craiului peste această țară. Dacă întâmplarea a făcut ca unul din cei mai aprigi și mai primejdioși dușmani ai craiului să încapă în puterea mea, trădător aș fi dacă i-aș da drumul. Nu, pe Păunașul Codrilor îl voi păzi cu îngrijire până ce-mi va veni dezlegare de la curte ce să fac cu el.

— Cel puțin, zise Maria, nu-l vei da pe mâna lui Sas?

— Nu, zise cavalerul, nu-l voi preda lui Sas, cel puțin până ce nu voi primi de la curte poroncă să i-l predau; el fiind dușmanul craiului, craiul va hotărî de cine să fie judecat. Această hotărâre nu va putea sosi înainte de trei sau patru luni; va trebui prin urmare să steie închis aice până la sosirea ei.

La auzul acestor cuvinte, Maria simți că i se ie o povoară grea de pe piept. Trei sau patru luni erau vreme îndelungată și cine știe ce se putea întâmpla în decursul lor.

— Însă, urmă cavalerul după o tăcere, tare mă tem că, până atunce, să nu fim noi cei închiși și Păunașul Codrilor cel tare și mare. Dar, adaose el, eu stau de vorbă împiedecându-te să dormi; trebuie să fii cumplit de obosită. Nu, eu nu mă voi culca astă-noapte, dar mă voi odihni în acest jilț.

Și, așezându-se într-un jilț, cu toată îngrijirea de care era cuprins, nu întârzie să ațipească. Odihna lui fu scurtă. Strigătele străjărilor de pe turnuri și zgomotul din curte îl făcu să sară în sus.

— Îmbracă-te îndată, strigă el Măriei, eu mă duc să văd ce este.

Ieșind în sală și apropiindu-se de o fereastră deschisă, văzu curtea plină de țărani, o învălmășală cumplită și o ceată mare de oameni înarmați alergând spre scara care ducea la locuința lui. Cavalerul pricepu tot: printr-o săritură fu la ușa scării care rămânea totdeauna deschisă, o închise, întoarse cheia și împinse zăvorul. Nu era prea timpuriu căci de-abia întoarse cheia când loviturile dușmanilor se auziră într-însa. Cavalerul prinse degrabă drugii care o închideau pe dinăuntru și se răpezi la odaia în care dormea Balc. Voievodul aruncase hainele pe dânsul și un slujitor îl încingea acuma cu paloșul.

O mulțime de țărani năvălesc din toate părțile, au pătruns în Cetate printr-o chioarcă care duce din oraș în fântână. Orice încercare de apărare este zadarnică, trebuie să-ți scapi viața; urmează-mă și, zicând aceste cuvinte, cavalerul se îndreptă răpede, urmat de Balc și de slujitor, spre sala cea mare. Aice fură ajunși de alt slujitor și de Samossy, în cioareci și ciubote, dar fără atila și fără pălărie.

— Alergați de închideți ușa din fund, strigă cavalerul slujitorilor. Cu cheia, mai strigă el. Acuma așezați drugii răpede!

Era vreme, căci năvălitorii izbeau acuma cu putere în ușă. Cavalerul Albrecht se apropie atunce de colțul despre odăile lui al zidului dinafară și, după ce îl pipăi, împinse cu putere într-însul. Zidul se deschise numaidecât și se văzu o deschidere prin care putea trece un om.

— Intrați răpede și scoborâți scara, zise cavalerul, eu rămân cel de pe urmă pentru a închide ușa.

Balc dispăru prin deschiderea din zid și Somossy îl urmă. Cavalerul Albrecht care se uita necontenit înspre ușa rămasă deschisă, văzu deodată pe Maria intrând în sală și înaintând spre el. Alergă la dânsa și îmbrățișând-o, îi zise răpede.

— Duc pe voievod și pe sol la herghelie unde se găsesc totdeauna șase cai cu șeile pe dânșii și mă întorc numaidecât. Nu aibi nicio teamă, dușmanii nu-ți vor face niciun rău. Numai te rog, întoarce-te în odaia ta ca să nu te găsească aice: ușa asta, aratând spre ușa care fusese închisă de slujitor, are să cadă în curând.

O strânse încă o dată la piept, apoi dispăru și el în deschizătura din zid care se închise îndată după dânsul.

Ajunsese în curând pe Balc și pe ceilalți care-l așteptau în josul scării lungi, înguste și întoarse ce o scoborâse. Pătrunse până în zidul înaintea căruia se oprise voievodul, pipăi din nou cu mâna, apoi oprind-o în loc, dădu o zmuncitură puternică. Zidul se deschise îndată și aice și cu toții intrară într-o chioarcă în care un om înalt putea merge în veie.

— Răpede, zise cavalerul, trecând înaintea celorlalți, n-avem vreme de pierdut; ne aflăm acuma sub Cetate, această chioarcă duce la casa păzitorului de la herghelia noastră.

După un sfert de ceas și mai bine de mers care semăna mai mult cu o alergătură, cavalerul se opri înaintea altui zid, care sub împinsătura lui se deschise ca și celelalte două.

— Suntem în pivnița herghelegiului meu, zise cavalerul, după ce zidul se închise. Urmați-mă!

Urcară după dânsul o scară cu trepte de lemn și se opriră în fața unei uși.

— Matias! Matias! strigă cavalerul, bătând cu mânerul spadei în ușă.

Se auziră pași, ușa se deschise și pe pragul ei apăru un neamț, lung cât toată lumea, slab ca un băț, cu musteți lungi, albe ca zăpada, care ținea un fanar în mână.

— Poronciți, domnule cavaler! zise el.

— Îndată la cai, zise cavalerul, nu avem măcar o clipă de pierdut. Țăranii s-au răsculat și au pus mâna pe Cetate; aceștia sunt Blac, fiul lui Sas și solul voievodului Ardealului cu doi slujitori domnești, pe care trebuie să-i scăpăm de urgia răsculaților. Adă îndată caii.

Fără a răspunde un cuvânt, Matias strigă nemțește cuiva în locuința lui, să vie la grajd și dispăru cu fanarul, iar cavalerul păși peste prag urmat de tovarăși. Ei se găseau acuma într-o odaie mică dar curată, unde locuia Matias cu ai săi. Nemțoaica încă dezbrăcată aprinsese în grabă acum o opaiță.

Fugarii n-avură vreme să schimbe multe cuvinte, căci în curând s-auziră caii venind. Ei ieșiră atunce pe prispă și găsiră pe herghelegiu, cu un băiet al lui, care țineau cinci cai având șeile pe dânșii. Balc, Somossy și cei doi slujitori se grăbiră să încalece.

— Nu vii și dumneta? întrebă Balc pe cavaler.

— Nu, răspunse acesta, mă întorc la oștenii și la soția mea. Băietul lui Matias vă va fi călăuză până în valea Șomuzului, caii sunt foarte buni. Mergeți cu bine.

— Domnule cavaler, zise atunce Balc, îți datoresc viața, fii încredințat că atât părintele meu cât și craiul vor avea cunoștință de frumoasa dumitale purtare. Să ne vedem sănătoși, și, cu aceste cuvinte dădu pinteni calului.

După ce zgomotul făcut de copitele cailor nu se mai auzi, cavalerul Albrecht schimbă câteva cuvinte cu Matias, apoi plecă spre Cetate pe drumul pe care venise. Însă când ajunse în fundul chioarcei, zăvorul care deschidea zidul nu voi să joace: vreme de un ceas se căzni în zadar. Era să-l lese și să se întoarcă la casa lui Matias când, fără ca să fi făcut alte încercări decât acea pe care o făcuse necontenit de la început și fără a apăsa în alt loc, lespedele se urni. Cavalerul se grăbi să suie scara strâmtă și sucită care, de subt temeliile Cetății, ducea în sala cea mare. Când ajunse în vârful ei, se opri și începu să pipăie păretele la înălțimea feței lui până ce atinse un fel de mănunchiu; apăsă pe el cu amândouă mâinile și începu să tragă. O bucată de părete, lată de trei palme și naltă de un stânjăn lunecă spre scară fără zgomot căci era pusă pe rotiți care umblau pe două uși. Această bucată de părete dezlipindu-se, lăsase un gol în care cavalerul se grăbi să intre. În acel gol erau trei trepte, pe care el le sui tustrele: la înălțimea feții lui era o scobitură alcătuind masca unui om. Această scobitură pe dinafară, adică pe partea din sală a păretelui alcătuia capul Mântuitorului răstignit pe cruce, săpat în piatră iar trupul și crucea alcătuiau ca un fel de învăliș în care intra partea de zid ce fusesee dezlipită de cavaler. Două brațe prin care trecea lumina zilei arătau unde erau ochii, alte două, mai mici, plecau din urechi. Cavalerul Albrecht, punând fața lui în acea mască, putu prin bortele ochilor să vadă toată sala, iar prin acele de la urechi, fiind foarte cu meșteșug făcute, piezișe, mai late în partea sălii decât în partea de din dos, putea să audă cel mai mic zgomot făcut în sală.

Cum puse ochii pe bortă, tresări. În sală se afla Maria, soția lui, cu un oștean străin, fără coif, dar îmbrăcat în zale, cu paloșul la brâu și pinteni de aur la călcâie. Amândoi stăteau în picioare lângă ușa care ducea la odăile ei. Oșteanul se afla chiar în prag și părea că voiește s-o împiedice să părăsească sala.

Ea vorbea tocmai atunce și glasul îi era supărat.

— De ce nu vreu să stau la vorbă cu dumneata, zicea ea. Pentru că ești un trădător viclean! Folosindu-te de cunoștința Cetății dobândită în vremea în care ai fost căutat de noi într-însa și scăpat de moarte, ai adus în zidurile ei pe dușmanii craiului căruia i-ai jurat credință! O! s-ar cădea să ți se sfărâme pintenii de aur ce, spre rușinea cavalerimii, îi porți la călcâie. Nu vreu să aud un cuvânt din gura dumitale cea vicleană. Dă-te la o parte și lasă-mă să trec!

Dar oșteanul nu se mișcă din loc.

— Și eu nu te voi lăsa să pleci până ce nu vei auzi tot ce am de zis.

Maria se lăsă pe un scaun și, ascunzându-și fața în mâni, începu să plângă.

— Nu sunt un trădător, zise Stroici, sunt un oștean care își împlinește datoria. Acum îți pot destăinui că sunt dezlegat de orice jurământ de credință către craiu? unguresc și că am jurat credință altuia, unui voievod din neamul nostru care este pe cale să mântuie această țară de ocârmuirea blăstămată a lui Sas și s-o facă neatârnată de crăia ungurească. Când am fost lovit de hoții lui Ianoș și lăsat ca mort în pădure, veneam trimis de domnul meu, spre a-i fi namestnic în această țară și a lucra în numele lui la dezrobirea neamului meu. Vina mea fost-a oare dacă am căzut rănit aproape de moarte și dacă dumneta, cunoscându-mă, m-ai adus în această Cetate pe când eram în nesimțire și m-ai scăpat de moarte prin îngrijirea dumitale și acele ale preotului papistaș? Vinovat aș fi dacă aș fi încercat prin vicleșug să mă furișez în zidurile stăpânite de crijați. Sau oare, fiindcă m-ați căutat, dator eram să părăsesc datoria sfântă de care eram legat prin fire și prin jurământ? Dar trebuie să știi că de la datoria mea, cătră cei care m-au ridicat dintre morți și m-au căutat până ce m-au făcut iar sănătos, eu n-am fugit. Am cerut și mi s-a încuviințat ca viața tuturor acelora care apărau această Cetate să fie, pe cât cu putință, cruțată, ca cinstea și averea, lor să rămâie neatinsă. Și dacă m-ai văzut printre rândurile năvălitorilor, această împrejurare este datorită în mare parte dorului de a împiedica prin ființa mea orice cruzime zadarnică, orice batjocură de care ar putea fi atinși acei la care ții. Iar de cunoștința mea de cetate întru nimic nu ne-am folosit, căci alții, mai vrednici decât mine, cunoșteau de mult o chioarcă ce duce la fântână din curtea Cetății și prin care am pătruns în zidurile ei. Și acuma, hotărăște dacă mi se cuvin, poreclele de trădător și de viclean, dacă tot ești de părere că sunt nevrednic de pintenii de aur ce-i port la călcâie și dacă se cade ca ei să fie sfărâmați?

Maria nu răspunse; ea urmă să plângă, dar lacrimile ei: erau acuma lacrimi de mulțămire căci vedea că logodnicul ei de altă dată, pe care îl iubise atâta și pe care îl iubea și astăzi, nu era ființa vicleană ce, pentru o clipă, își închipuise că este.

Ștefan înțelese ce se petrecea într-însa. Se apropiă de ea și se încercă, dar în zadar, să-i desprindă binișor mâinile de pe față.

— Mario, zise el, cu un glas rugător, oare n-ai să-mi zici nicio vorbă bună? Uitat-ai cu desăvârșire trecutul? oare în inima ta nu mai stă ascunsă nicio urmă de dragoste? Mario! Eu sunt Ștefan, logodnicul tău, acel care a știut să deștepte iubirea în sânul tău de fecioară, acel pe care îl aleseseși pentru a-ți fi tovarăș pe viață și în a cărui inimă icoana ta n-a fost ștearsă nici măcar o clipă! O, Mărie, numai o vorbă bună, numai un cuvânt pornit din inima ta!

Maria se ridică în picioare și se uită țintă în ochii lui.

— Ștefan Stroici, zise ea cu un glas care tremura deși, se vedeau silințele ce și le da pentru a-l face hotărât, de ce te încerci în zadar să deștepți un trecut care trebuie să fie îngropat pe vecie? Cavaleresc este să mă faci cu de-a sila să ascult vorbele tale când soarta m-o dat în mâna voastră? Mărinimos este să-ți întrebuințezi izbânda pentru a sili pe soția altui om care poartă pinteni de aur să asculte vorbele de dragoste ce, dacă odinioară am împărtășit-o, s-o făcut, nelegiuită când eu mi-am dat credința altuia? Află încă o dată că zadarnice îți sunt încercările și că voi ține cu sfințenie credința jurată soțului care m-o mântuit de o soartă îngrozitoare! Încă o dată, dacă ești vrednic de pintenii ce-i porți, dă-te în lături și lasă-mă să trec!

— Ah, strigă Ștefan cu deznădăjduire, moartă este iubirea ta și, dându-se în lături, o lăsă să treacă.

Mai rămase câteva clipe lângă prag, privind după dânsa până ce dispăru în odaia ei, apoi, plecând capul, părăsi și el, sala prin ușa opusă.

Nu avuse vreme să se depărteze mult, când păretele de lângă chipul Mântuitorului răstignit se deschise fără a face zgomot și se închise iar asupra cavalerului Albrecht.

El nu pierduse un cuvânt din cuvintele schimbate de Maria cu Ștefan; pricepuse tot și ochii îi erau acuma plini de lacrimi.

— Biata copilă! zise el cătră sine cu jumătate de glas. Cât trebuie să fi suferit de când știe că frumosul ei logodnic trăiește, iar ea trebuie să-și piardă tinerețile lângă un ghiuj bătrân și gârbovit ca mine! O! voi ști să fac ca chinul ei să nu se mai prelungească vreme îndelungată! îi voi răsplăti cei patru ani de fericire fără seamăn, neașteptată, ce mi i-a dat, voi ști să părăsesc această lume la vreme pentru ca ea să poată avea încă mulți ani de fericire pe lângă acel ales încă din tinerețe.

Se auzeau acuma pași venind spre sală și curând intrară pe ușă părintele Isaia, cu Stroici și cu Mihu. La vederea cavalerului se opriră pe loc. Dar Albrecht înaintă spre dânșii și, desprinzând spada, o întinse lui Stroici, zicând românește:

— Sunt cavalerul Albrecht de Wolkenstein căruia craiul Ungariei i-a încredințat paza acestei cetăți. Oștenii mei sunt uciși sau în mâinile voastre, nu-mi mai rămâne decât să mă predau și eu. Fiindcă am a face cu un bărbat care poartă pinteni de aur, nădăjduiesc că el se va purta față de mine și de ai mei după obiceiurile cavalerești și că va încuviința răscumpărarea noastră.

— Sunt cneazul Ștefan Stroici, namestnicul voievodului Bogdan în Moldova, răspunse Ștefan Stroici. Port pinteni de aur și știu cum să mă port față de un cavaler viteaz, învins de o soartă potrivnică. Nu primesc răscumpărarea, dar vă voi lăsa, pe dumneta și pe soția dumitale, pe celălalt cavaler, pe oștenii voștri și pe capelanul vostru să plecați chiar de astăzi în Țara Ungurească, cu armele și cu tot avutul vostru mișcător, vite și lucruri de tot soiul. Iar spada păstreaz-o, nime nu va ști s-o mânuiască mai bine decât dumneta.

— Și ce ne ceri în schimb? întrebă cavalerul cu bănuială.

— Cuvântul dumitale că vreme de șase luni nu veți purta armele împotriva lui Bogdan și a oamenilor săi...

— Și arătarea tainiții prin care ai făcut pe Blac scăpat, întrerupse călugărul.

— Voievodul a scăpat? întrebă cavalerul.

— Da, zise Stroici, Păunașul Codrilor, voinicul care este de față, l-a urmărit până la un loc și iar s-a întors înapoi, căci s-a încredințat că caii lui nu vor putea să ajungă caii fugarilor.

Cavalerul zâmbi.

— Caii fugarilor sunt cei mai buni ce-i am. Ei totdeauna stau înșeuați noaptea întreagă spre a fi gata în asemene împrejurări. Ne vom lega să nu purtăm armele împotriva voastră vreme de șase luni și vă voi arăta tainița prin care a scăpat voievodul, dar sunt dator, mai nainte de toate, să mulțămesc Păunașului Codrilor pentru binele ce l-a făcut astă-primăvară soției mele. Este acuma vreme să-i mărturisesc că, dacă mult l-am urmărit, nu l-am privit niciodată, ca pe un lotru și, dimpotrivă, demult bănuiesc că el este un oștean care se luptă pentru un scop mare. Dă-mi voie să-ți strâng mâna.

Nimic nu putea să fie pentru Mihu mai măgulitor decât cuvintele acestui bărbat, cunoscut tuturor nu numai ca oștean viteaz și priceput, dar ca o adevărată icoană a cinstei; el strânse mâna care-i era întinsă cu o adevărată evlavie.

De amiază cavalerii amândoi, cu Maria, cu părintele Anselm, cu oștenii și cu parte din slugi, plecară călare spre Țara Ungurească. Treizeci de oameni de ai Păunașului Codrilor, cu Ioan Creangă în frunte, îi însoțeau; vitele și lucrurile lor aveau să plece a doua zi sub paza altor români. Pe turnul cel mare al cetății fâlfâia acuma, în locul steagului unguresc, banderiul voievodului Bogdan.

LVI - În care Vidra află lucruri care o nemulțămesc

După ce ucisese pe Hans, Vidra alergase într-o fugă spre Humulești. Inima îi era sfâșietă atât de groaza sfârșitului cumplit care amenința pe Mihu, cât și de durerea ce-i pricinuia necredința lui, căci nu se îndoia, măcar o clipă că țăranul care însoțea pe Ileana, când o întâlnise Balc, era Păunașul Codrilor. Ce căuta el în tovărășia ei? Era vederat că ea era aceea care-i furase iubirea lui Mihu. Era hotărâtă să se răzbune în chip grozav asupra ei dar, mai nainte de toate, Mihu trebuia scăpat, dacă mai era vreme să-l scape.

Ce departe-i părea Bacăul! Ea nu mai alerga, zbura sărind peste gârle și peste șanțuri.

Dar deodată, piciorul ei călcă în deșert și ea veni peste cap, într-un șanț adânc de la marginea satului. Capul i se lovi cu atâta putere de o piatră încât leșină. După mai bine de două ceasuri, răceala nopții de septemvrie o aduse iar în simțiri. Voi să se scoale, dar o durere cumplită la piciorul stâng o sili să se puie jos. Își pipăi piciorul, nu era rupt dar scrântit, nu-i era cu putință să se ție pe dânsul. Atunce deodată își aduse aminte de primejdia în care se afla Mihu, de necredința lui, de uciderea lui Hans.

Se ridică din nou hotărâtă, răzămându-se numai pe piciorul drept. De mers în pădure la dealul Osoiului nici nu era de gândit; trebuia să meargă la gazda ei din Humulești, să ieie un cal bun cu o călăuză și să plece spre Bacău. La câțiva pași se zărea o îngrăditură de pari împrejmuind casa din marginea satului. Se târî pe brânci până la acea îngrăditură, iar odată ajunsă acolo, se sprijini pe dânsa, apoi prin sărituri, dar mai mult cu ajutorul mâinilor, își făcu încet drumul spre casa vădanei. Nu îndrăznea să strige pentru a cere ajutor, căci avea prea puțini cunoscuți în sat și se temea să nu fie oprită, întrebată și poate apucată a doua zi pentru moartea lui Hans. Câinii lătrau cu înverșunare la dânsa, mai ales când trecea pe dinaintea porților, de mai multe ori fu silită să se apere cu pietre, tremura ca nu cumva să iasă vreun om din ogradă spre a-și da seamă de zgomotul cumplit făcut de câni.

Trecuse de miazănoapte cu vreo două ceasuri când ajunse la poarta Anicăi. Voi să intre, dar câinii din ogradă se răpeziră la dânsa. Simțind că puterile o părăsesc, strigă de trei ori cu putere:

— Lele Anică!

Femeia, care dormea pe prispă, se sculă îndată și strigă:

— Cine mă strigă?

— Eu, Vidra, nu pot intra din pricina cânilor.

Anica, mirată de venirea Vidrei care își luase ziua bună de la dânsa la aprinsul lumânărilor, sări de pe prispă, goni cânii și veni să deschidă portița.

— Mi-am scrântit piciorul, zise Vidra, nu pot merge de fel.

Anica, care era voinică, o luă de subsuoară și, jumătate purtând-o, jumătate trăgând-o izbuti s-o aducă acasă. Aice însă voința cumplită care susținuse pe Vidra până atunce o părăsi și ea căzu leșinată pe pat.

Când își reveni în fire, soarele umplea de lumină odaia în care se afla. Era dezbrăcată și legată la cap; lângă dânsa văzu pe Anica și încă pe o femeie bătrână. Făcu o mișcare ca să se scoale, dar femeile n-o lăsară.

— Nu te mișca, zise Anica, iaca lelea Dochița care-i meșteră, ți-o tras piciorul cât erai leșinată, l-o pus la loc și l-o înfășurat frumos. Trei zile de vei rămânea liniștită, vei fi cu totul îndreptată și...

— Trei zile! strigă Vidra cu durere, și eu nu pot sta trei ceasuri.

— Dar cum vrei să mergi, așa singură, într-o zi ca asta, când toate drumurile și toate colnicile sunt pline, de oameni care pleacă la război asupra lui vodă? zise Dochița care părea o femeie bună la gură.,

Vidra se uită la ea uimită.

— Dumneta nu știi, zise Anica, că astă-noapte părintele Isaia și cu Păunașul Codrilor au apucat Cetatea Neamțului și au chemat pe toți românii să se scoale și să scape țara de vodă și de unguri.

— Cum, zise Vidra amețită, înaintea ochilor căreia începea să joace toată odaia, Păunașul Codrilor este la Cetate?

— Da, răspunse Dochița grăbindu-se să apuce cuvântul înaintea Anicăi. Acuma se știu toate. Păunașul Codrilor era cu fata cea frumoasă când o întâlnit pe Balc. Ea este ibovnica lui. O fată de cneaz. Altă ibovnică a lui, căreia îi zice Stanca, o răsculat norodul ieri dimineață la Bacău și l-o scos din închisoare. Cum s-o văzut slobod, Păunașul Codrilor o venit de-a dreptul aice, la moșu-său, la sihastrul Isaia și amândoi s-o sfătuit cum să scoată pe ibovnica voinicului din mâinile lui Balc. Și părintele Isaia o strâns oameni de la noi și din satele de împrejur și au intrat în Cetate printr-o chioarcă care o săpat-o părintele cu ucenicul lui, cu Paisie, numai cu unghiile, de la sihăstrie și până la fântâna Cetății. Cică pe nemți și pe slujitorii domnești i-au tăiet pe toți, dar n-au putut să puie mâna pe Balc care o ieșit prin altă chioarcă, cu crijatul cel bătrân și o fugit încotro nu se știe și nici pe fata cea frumoasă n-au mai găsit-o în Cetate. Se zice că ar fi fugit aseară cu un oștean din Cetate și că pe oștean l-au găsit mort, cu un junghier în inimă, lângă moara cea părăsită de sub Cetate, dar fata nu-i nicăiure.

Aice Dochița tăcu pentru a-și trage sufletul. Anica, folosindu-se de prilej, luă îndată cuvântul.

— Păunașul Codrilor, care o iubește la nebunie, nu mai are odihnă, o trimes peste douăzeci de oameni în căutarea fetei, juruind o sută de zloți aceluia care ar găsi-o.

Anica urmă să vorbească înainte, dar Vidra n-o mai asculta; ea auzise destul, auzise prea mult. Vestea că Mihu era teafăr, mântuise inima și mintea ei de grija cumplită care le chinuia. N-avuse vreme să se bucure de acea veste cum se cădea, căci îndată i se dăduse cealaltă, vestea despre iubirea lui Mihu pentru Ileana, apoi vestea că scăpase de moarte la Bacău numai prin ajutorul unei alte ibovnice. Dar ea nu era femeie să sufere ca altele să răpească inima aceluia pe care îl iubea peste tot. Era hotărâtă să se răzbune cumplit: ibovnica lui Mihu era doar în puterea ei; nu se îndoia că Stoian, văzând că ea nu vine, apucase drumul Ciortolomului. Era hotărâtă să tocmească chiar în acea seară un car pentru a pleca acasă și, odată ajunsă acolo, avea ea cum să arate acelei nerușinate la ce trebuie să se aștepte fetele care fură ibovnicii altora.

Dar, înainte de toate, trebuia să vadă pe Mihu. Trebuia să-l audă mințindu-i, zicându-i că o iubește numai pe ea, că alta frumoasă ca dânsa nu este, ș-apoi să-l facă de rușine, dovedindu-i că minte, că este fără credință. Era încredințată că de va putea să steie numai câteva ceasuri singură cu el, va ști să-și recâștige toată puterea asupra lui.

Însă pentru a-l vedea, trebuie să fie pregătită și să-i apară frumoasă. Întrerupând pe Anica care încă nu isprăvise povestirea celor ce se petreceau la Cetate, o rugă să caute în straiele ei o mică oglindă, lucru de mare preț pe acea vreme, un dar al lui Mihu, dar care îl purta necontenit în brâu. Oglinda, care fusese pusă bine de către femei când ele o dezbrăcase, i se aduse. Privindu-se într-însa, văzu cu bucurie că obrazul ei nu purta nicio urmă din căderea cumplită din acea noapte. Odată tulpanul care-i strângea tâmplele scos și părul pieptănat, fața ei nu putea decât să fie iar frumoasă; obrajii, ce-i adevărat, nu erau rumeni, împrejurul ochilor să vedea ca un cerc vânăt, dar paloarea îi ședea bine și ochii ei păreau acuma și mai mari decât erau.

Rugă pe femei să-i deie de spălat și s-o ajute să se pieptene, lucru la care ele consimțiră bucuros. Nu trecuse ceasul și Vidra pieptănată, cu părul vârât într-o basma de mătasă roșie, odor păstrat de Anica în ladă din vremea tinerețelor, îmbrăcată cu cămeșa cea mai frumoasă ce femeile o putuse găsi în sat și cu fota ei curățită cu îngrijire, ședea pe pat, răzămată pe perine, cu o velință pe picioare, mai frumoasă decât oricând. Nu mai simțea durere nici la cap, nici la picioare, era plină de hotărâre și de nădejde.

Era pe la prânzul cel mare când Vâdra rugă pe Anica să-i găsească vreun om sprinten pe care să-l poată trimite la Cetate. Femeia, după o lungă căutare în tot satul, putu să găsească numai pe un flăcăuaș de vreo patrusprezece ani, bărbații toți, tineri și bătrâni, fiind duși la Cetate.

Vidra, silită să se mulțămească și cu flăcăuașul, îi dădu în mână un inel și-i zise să meargă la Cetate, să caute acolo pe Păunașul Codrilor, să-l ieie la o parte și să-i deie inelul, zicându-i că îl trimite o jupâneasă ce se află la vădana Anica din Humulești și care-l roagă să vie numaidecât s-o vadă.

Auzind că este trimis la Păunașul Codrilor, flăcăuașul cam stătu la îndoială. Nu se temea că voinicul îi va face vreun rău, căci știa el că este prietenul sărăcimii și că se arătase în totdeauna blând către cei mici, dar se temea că nu-l vor lăsa cei de pe împrejurul Păunașului să vorbească cu dânsul și, pe de altă parte, mare era dorul flăcăuașului să poată vedea și el fața acelui voinic, despre care auzise atâtea. Dar Vidra izbuti în sfârșit, să-l îmbărbăteze; ea era atât de frumoasă și-i surâdea atât de plăcut: flăcăuașul plecă.

Mai bine de două ceasuri trecuse și băietul nu se întorsese; Vidra începea să fie îngrijită, temându-se ca Mihu să nu fi plecat cumva de la Cetate, când s-auzi un tropot de copite care se opri la poartă.

— El este, o venit îndată! își zise Vidra fericită.

Anica se grăbise să iasă înaintea noului venit și să-l aducă în odaie dar, în locul lui Mihu, pe prag apăru Onea. Vidra, simți că o stâncă grea i se lasă pe piept.

— Dorim sănătate, jupâneasă! zise Onea oprindu-se la ușă. Căpitanul nu poate veni, căci la Cetate s-au adunat cnejii și juzii de pe împrejur, cu mulțime de popor și se ține sfat mare. Iar la noapte trebuie să plece în sus pentru ca să taie lui vodă drumurile spre Țara Ungurească și spre Bacău. Dar m-o trimes pe mine să-ți dau înapoi inelul ce i l-o adus băietul ce i l-ai trimes și să te rog să te întorci numaidecât acasă, unde va veni și el îndată ce-i va fi cu putință.

Mihu nu avea vreme s-o vadă! Și de la Cetate până la casa vădanei putea să vie călare într-o clipă! Ce-i mai trebuia altă dovadă că Mihu n-o mai iubește. Și își aducea aminte că, numai cu un an înainte, Mihu străbătuse călare și fără a se opri mai mult decât vremea trebuitoare pentru a se arunca pe alt cal, la Suceava și la Piatra, tot drumul de la Siret până la Ciortolom, numai spre a petrece două ceasuri cu dânsa și se-ntorsese înapoi cu aceeași grabă! Și acuma nu putea să-i jertfească un ceas!

Mândria, rușinea de a-și trăda necazul înaintea unei slugi, o făcu să se stăpânească. Ceru lui Onea să-i povestească cu amănunțime cum cucerise românii Cetatea și credinciosul lui Mihu îi zise tot ce știa, îndreptând astfel întrucâtva povestirea ce-i făcuse cele două femei. Vidra află că Păunașul Codrilor se dusese să se predeie crijaților în urma unei sfezi cu părintele Isaia și că numai în urma acestei întâmplări părintele se hotărâse să puie mâna pe Cetate. Dar Onea nu știa pentru ce căpitanul lui se certase cu moșu-său. El îi mai povesti despre mărinimia arătată de Stroici cătră crijați, lăsându-i slobozi să plece cu oamenii și cu tot avutul lor.

Vidra îi ceru să-i spuie întâmplările de care avuse parte în vremea călătoriei lor și Onea îi povesti întâlnirea neașteptată cu Toma Alimoș, lupta cu tătarii, moartea Șalgăi și cele ce se petrecuseră la Bârlad.

Văzând că Onea nu-i vorbește de Ileana, începu să-l întrebe cine era frumoasa fată adusă de Balc la Cetate și prin ce întâmplare ea se afla în tovărășia Păunașului Codrilor, dar Onea nu știa nimic în această privință sau, dacă știa ceva, nu voia să-i spuie nimica. El păstră aceeași tăcere asupra părții luată de Stanca lui Floareș în răscoala din Bacău, căreia Mihu îi datora viața.

Povestirile lui Onea ținuseră mai bine de două ceasuri; el ceru în sfârșit Vidrei voie să se-ntoarcă la Cetate. Dar ea voi să facă încă o încercare asupra lui Mihu.

— Spune căpitanului din partea mea, îi zise ea, că mi-am scrântit piciorul și că nu mă pot mișca din pat, altfel aș fi venit singură să-l văd la Cetate. Am să-i aduc la cunoștință lucruri vajnice, care nu rabdă nicio întârziere și care nu-l ating pe dânsul sau pe mine, dar stau în legătură cu toată lucrarea părintelui. Spune-i că îl rog să se răpadă numaidecât până la mine pe puțină vreme, altfel răspunderea nenorocirilor ce s-ar putea întâmplă va cădea asupra lui.

Onea îi făgădui că Mihu va fi pus în cunoștința cuvintelor ei și, luându-și ziua bună plecă. Vidra așteptă până în seară, cuprinsă de o nerăbdare și de o grijă care o chinuiau cu atât mai mult cu cât era silită să le ascundă gazdei și celeilalte femei.

Cu puțin înainte de aprinsul lumânărilor, câinii începură a lătra și se auziră pași în curte; inima Vidrei începu să bată cu putere dar, pe prag, iarăși nu apăru Mihu, ci Onea cu Paisie.

— Căpitanului nu-i este cu putință să vie aice, dar iată că o trimes cu mine pe ucenicul părintelui Isaia, pe fratele Paisie, ca să-i zici lui lucrurile ce le ai de zis. Părintele Isaia și căpitanul n-au taine pentru fratele Paisie, poți să-i spui orice.

De astă dată Vidra nu mai putu să se stăpânească: nepăsarea ce i-o arăta Mihu era din cale afară jignitoare.

— Spune căpitanului tău, zise ea lui Onea cu un glas răgușit de mânie și ridicându-se de pe perine, că eu sunt deprinsă să vorbesc cu stăpânii și nu cu slugile. Îl voi face să se căiască amar pentru purtarea ce o are față de mine. Ieșiți afară amândoi!

Onea și cu Paisie, uimiți și spărieți de mânia în care o vedeau, se grăbiră să iasă și în curând s-auzi tropotul cailor lor depărtându-se.

Vidra, nebună de mânie, era acuma hotărâtă să plece și, spre a ajunge cu un ceas mai degrabă în Ciortolom pentru a se răzbuna asupra acelei pe care o privea ca pricina nenorocirii sale, zise vădanei să-i găsească numaidecât, chiar în acea seară, un car cu cai buni care s-o ducă acasă. În zadar îi spuse vădana că va fi greu să găsească un om care să vreie să se puie pe drum într-o zi ca aceea și la un ceas atât de înaintat. Vidra o sili să plece numaidecât în căutarea unui car și se arătă gata să plătească oricât s-ar cere. Mai făgădui vădanei că-i va da o mulțămire de care va ține minte dacă se întoarce cu carul.

Trecu un ceas și jumătate, un ceas și jumătate de chin și de turbare pentru Vidra; în sfârșit, Anica apăru și o vesti că carul cu patru cai buni este la poartă.

Mulțămirea ce o primi vădana era domnească; în toată viața ei nu văzuse biata femeie atâția bani. Umplu carul cu fân, cu scoarțe și cu perini; Vidra putea să călătorească astfel o lună întreagă fără a se simți ostenită. Pe lângă omul a căruia erau carul și caii, un gospodar cunoscut și cam rudă cu Anica, mai merse cu ei, ca să deie ajutor pe drum și la orice întâmplare, un nepot al vădanei, flăcău cuminte și voinic cât un brad.

Drumurile erau din cale afară de rele pe acea vreme și carele grele: două nopți și două zile trecură până ce ajunseră în vârful Ciortolomului și popasurile făcute fusese din cale afară de scurte, iar caii de loc cruțați. Două nopți și două zile Vidra clocise turbarea și răzbunarea ei și tot nu știa încă care va fi acea răzbunare. Nu se hotărâse bine încă ce pedeapsă să deie fetei. S-o ucidă, era o pedeapsă prea lină. S-o muncească prin cazne îngrozitoare? S-o ungă pe obraz cu var nestins și s-o trimită astfel lui Mihu? Dar avea vreme să se mai gândească și să aleagă în tihnă răzbunarea cea mai aleasă, fără a se grăbi. Bine că ținea pe Ileana în puterea ei: de loc nu-i părea rău acuma că ucisese pe Hans, căci altfel cum ar fi putut să puie mâna pe fată?

LVII - Stoian face o negustorie

Precum fuseseră înțeleși cu Vidra, Stoian și Anton duseră pe Ileana, în treapădul cailor, până în dealul Osoiului, unde aștepta lângă un foc de uscături, Neculai, argatul Vidrei, cu doi cai împiedecați lângă el. Anton ajută pe Ileana să descalece și, așternându-i mantaua lui lângă foc, o pofti să șadă.

Biata fată, încă cuprinsă de tremur și amețită, ascultă de sfatul bătrânului oștean spre a cărui față cinstită se simțea atrasă. Stoian se așeză dincolo de foc, în fața Ilenei, astfel că fața fiecăruia din ei era luminată de foc.

Această priveliște însă stârni în inimile fiecăruia simțiri cu totul deosebite. Stoian rămase uimit de frumusețea fetei care, nedeprinsă cu pălăria grea de pâslă, o scoase și rămăsese cu capul gol. Ileana, dimpotrivă, înăbuși cu greu un țipet de spaimă când ochii ei căzură asupra feței sălbatece a preotului. Stoian nu luă ochii de pe dânsa, iar ea îi lăsă pe ai ei în jos, spre a nu-i mai vedea.

Trecură cele două ceasuri și Vidra nu veni; mai lăsară să treacă încă unul, apoi văzând că ea nu se mai întoarce, Anton și cu Stoian hotărâră să plece. Niciunul din ei nu așteptase sosirea Vidrei cu dorul cu care o aștepta Ileana, căci mare era groaza ei de Stoian. Simțea că are un sprijin în Anton, dar mult mai teafără s-ar fi simțit dacă cu ei ar fi venit tânăra femeie care o îmbrățosase cu atâta dragoste. (...)

În vremea ce o petrecuse pe dealul Prihodiștei după plecarea lui Stoian, Ileana care se simțea atrasă de firea deschisă a lui Anton, se apropiese de dânsul și-i pusese mai multe întrebări în privința Vidrei. Anton se grăbi să-i spuie că ea este o femeie de neam mare, care căzuse la mare nenorocire și nevoie din pricina nelegiuitului de Balc: că, de la o vreme, trăia retrasă în rateșul din Ciortolom, dar că acuma, după învingerea și izgonirea desăvârșită a lui Sas, un lucru despre care nimeni nu se mai putea îndoi, Vidra va redobândi cu bună seamă marea avere părintească răpită de voievod. El mai spuse fetei că Vidra este frumoasă ca o zână, bună și darnică, că el o cunoaște de când era copilă și este hotărât să părăsească pe stăpânul pe care-l slujește acuma pentru a rămânea în slujba Vidrei până la moartea lui. Și Ileana era plină de nerăbdare să se-ntâlnească cu acea femeie tânără, bună și frumoasă care nu se îndoia că-i va fi prietenă și o va trimite fără zăbavă la tatăl ei. Caii lor fiind trudiți de calea lungă și grea ce o făcuseră, mergeau încet, ajunseră deci la rateș numai cu două ceasuri după aprinsul lumânărilor.

Vidra nu sosise dar, în urma celor spuse de Stoian și de Anton, Sanda primi pe Ileana cu mare dragoste, o găzdui în odaia lui Mihu și îi dădu toate îngrijirile ce se cuveneau unei fete de starea ei. A doua zi trecu pentru Ileana întreagă în așteptarea Vidrei.

Stoian plecase de dimineață la Borzești, zicând că trebuie să vadă ce-i fac poporanii și Ilenei îi păru bine când află că a scăpat pentru câtăva vreme de fața lui urâcioasă. Dar simți o mâhnire vie când, de amiază, văzu că Anton voia să-și ieie ziua bună de la dânsa. Întrebându-l unde merge, bunul oștean îi răspunse că, în urma întâlnirii lui cu Vidra, părăsise slujba stăpânului său fără a-i da de veste și că acel stăpân fiind cavaler viteaz și drept, se duce să-l caute spre a-i cere iertare și a-i spune că nu mai poate sta în slujba lui, de vreme ce a găsit pe copila care o credea moartă a unui vechi stăpân. Făgădui însă că se va întoarce îndată ce va fi împlinit aceea ce privea ca o datorie sfântă.

Noaptea venind fără ca să o aducă pe Vidra, Ileana se culcase și adormise de mai bine de un ceas, când fu trezită din somn prin deschiderea cu zgomot a ușii odăii ei. Ridicându-se pe un cot, plină de somn, zări, în fața ei, cu o faclă în mână, o femeie tânără pe a cărei față, de o frumuseță uimitoare, se vedeau semnele unei mânii cumplite. Sanda o urma.

— Cum ai putut, strigă ea, să adăpostești pe această nemernică aice; ea este o ființă blăstămată, o hoață care mi-a furat lucrul cel mai de preț ce-l aveam. Ie-o îndată și o închide în una din chiliile de peste drum, numaidecât, acuma.

De-abia se dădu Ilenei vreme să arunce straiele pe dânsa, și fără a o îngădui să vorbească, bătrâna o luă, străbătu sala cea mare din mijlocul rateșului în care se vedea acuma, în fund, un singur car și o închise într-una din chiliuțele în care se adăposteau călătorii de rând și unde se găsea un pat de scânduri acoperit cu o rogojină, o masă șchioapă și un scăuieș cu trei picioare. Fata căzu pe pat uimită, crezând că visează sau că este vreo greșală la mijloc. Îi părea rău că tânăra femeie n-o lăsa să vorbească, căci nu se îndoia că de ar fi putut să spuie un cuvânt, totul s-ar fi lămurit și n-ar fi avut parte de batjocura ce i se făcuse. Biata fată! Ea nu știa ce o așteaptă din partea acelei tinere și frumoase femei, chiar în acea noapte.

LVIII - În care vedem un domn fugar și o femeie fără milă

Balc și cu tovarășii lui se urcară pe o potecă îngustă până în vârful Pleșului, la Bacău. De-aice apucară la dreapta, peste vârfurile Petrișului, a Arșiții și a Târziei, se scoborâră în pârăul cu același nume, și urmară o scursură până în vârful Dealului Grașilor. De acolo, luând o altă scursură, se scoborâră în pârăul Dadișa, urcară dealul Boroaii, dădură în șes și, pe la prânzul cel mic, se aflau pe malul drept al Moldovei, la deal de satul Boroaia. În drumul lor nu întâlnise țipenie de om. Dădură un ceas de odihnă cailor, trecură apa care era mică și de amiază, erau la Baia.

Acest oraș era aproape cu desăvârșire locuit de sași, cu totul plecați cătră voievod. Fugarii traseră la șoltuz care era bine cunoscut și bine văzut de Balc.

Acesta, în puține cuvinte, punându-l în cunoștința celor întâmplate, șoltuzul îi răspunse că de cu seară se văzuse câte trei focuri aprinse pe fiecare din dealurile mai însemnate de prin împrejurimi și că primise, din zori de ziuă, veste cum că mai toți țăranii din satele învecinate se înarmaseră și părăsiseră satele lor, îndreptându-se spre Neamțul. După părerea lui, același fapt trebuia să se întâmple și spre Suceava, era deci primejdios pentru Balc să facă drumul la acel oraș fără a fi însoțit de o putere îndestulătoare spre a ține în depărtare cetele de țărani.

În urma unei scurte consfătuiri, se hotărî ca o sută de sași din Baia să se înarmeze numaidecât și să încalece; cincizeci aveau să însoțească pe Balc la Suceava, iar cincizeci să scoată pe Somossy, prin munți, până în apropiere de Bistrița. În cele două ceasuri care fură trebuitoare pentru adunarea și înarmarea târgoveților, Balc și cu Somossy avură vreme să guste ceva mâncare și să se sfătuiască asupra lămuririlor ce avea să le deie Somossy la sosirea lui în Cluj, unde se afla atunce vice-voievodul Ardealului. Lumânările nu erau încă aprinse când Balc sosi în Suceava.

Găsi pe Sas și pe toți acei care stăteau împrejurul lui foarte îngrijați; din toate părțile le sosiseră vești cum că țăranii s-au înarmat și au plecat spre Neamțu, în urma unor focuri ce se văzură arzând pe toate înălțimile. Veștile ce le aducea Balc nu surprinseră deci pe bătrânul voievod peste măsură. Ei, după ce se sfătuiră împreună, trimiseră poronci la toți credincioșii lor de la țară ca să ieie armele, să-și adune oamenii și să vie cât mai curând la Suceava. Cei din împrejurimile Bacăului și ale Pietrei fură însă înștiințați să meargă cu oamenii lor și să se puie sub poroncile namestnicilor acestor târguri, care primiră poroncă să apere acele orașe până la cea de pe urmă picătură de sânge. Orășenii din Suceava primiră chiar în acea noapte poroncă să fie gata pentru orice întâmplare.

Grija lui Balc era mare, toată puterea domnească nu trecea de o mie trei sute de slujitori, din care numai nouă sute erau de față în Suceava.

În acea noapte, cu toată oboseala, nu dormi mai de loc. Veștile rele începură să curgă a doua zi de la revărsatul zorilor. Sosiră întâi câțiva slujitori scăpați din măcelul de la Bacău, care povestiră răscoala țăranilor din împrejurimile acelui oraș și scăparea Păunașului Codrilor. Pe drum, ei găsise toată țara în picioare, mai ales în părțile de sus: scăpaseră cu greu din urgia răsculaților, însă nu toți, căci mai mulți dintr-înșii fuseseră uciși.

În curând sosiră cneji și juzi cu veste că țăranii din satele lor se răsculaseră, le arseseră casele și uciseseră slugile lor cele mai credincioase. Spre amiază se văzură venind mai mulți din cei trimiși de cu seara cu poronci prin țară: nu putuseră să răzbată, căci pe drumuri și pe poteci se ațineau țărani care măcelăreau orice om domnesc le ieșea în cale. Din veștile primite în cursul serii, Sas și cu Balc pricepură că țara întreagă este răsculată și vine asupra lor. Mic era ajutorul la care se puteau aștepta de la susținătorii lor; acei care veneau erau sau singuri, sau întovărășiți numai de câte două sau trei slugi. Nu era de gândit să se deie piept cu dușmanul. Două căi numai le rămâneau deschise: să se închidă în Cetatea Sucevei și să aștepte într-însa ajutor de la craiul Ungariei, sau să se retragă peste munți. Bătrânul Sas și fii săi vitregi voiau să aleagă pe cea dintâi, dar Balc se rosti cu hotărâre pentru cea de a doua.

El le arătă că dacă se-nchid în cetate și ajutorul craiului întârzie vreme îndelungată, foamea îi poate sili să se predeie și, atunce, n-au de așteptat de la ura dușmanilor lor decât o moarte rușinoasă. Pe când, dacă părăsesc țara pot prin stăruințele lor, să grăbească sosirea oștilor ungurești însărcinate să aducă din nou pe Sas în Scaun. După o lungă chibzuire, plecarea fu hotărâtă.

În zori de ziuă tot neamul lui vodă, cu slugile lui și cu lucrurile de preț, porniră. Sas călătorea într-un car cu opt cai, urmat de alte care în care se aflau soțiile feciorilor domnești și copiii lor. Erau însoțiți de cinci sute de slujitori unguri, toți călări, două sute de ruși, asemenea călări și două sute de nemți pedeștri, înarmați cu spade și cu suliți lungi. Cu cnejii și juzii care urmau pe vodă, erau vreo două sute de slugi înarmate.

Dar răsculații primiseră veste despre plecarea lui vodă sau o ghiciseră. În ziua dintâi găsiră drumul slobod: făcură popasul de seară în Câmpulung, unde ajunseseră noaptea târziu. Însă a doua zi strajele domnești, în fruntea cărora mergea Tatar, unul din fiii vitregi ai voievodului, dădură în valea Putnei peste cete mari de răsculați și fură puse pe fugă. Dar Balc cu rușii și cu nemții, după o luptă înverșunată, în care dădu din nou dovezi de cea mai strălucită vitejie, izbuti să curețe strâmtoarea de dușmani. Carele nemaiputând înainta, Sas, femeile și copiii fură puși pe cai și urmară astfel drumul înainte. Dar de-abia trecuseră când românii năvăliră din nou, duși de astă dată de Păunașul Codrilor. Acea năvală fu oprită de nemții voievodului care stăteau neclătiți ca niște stânci, sub o ploaie de săgeți și de bolovani. Balc, văzând că dușmanii se retrag, poronci nemților să năvălească asupra lor, punându-se în frunte. Românii se dădură întâi înapoi dinaintea acestei vijelii, dar Mihu izbuti să-i facă să steie și nemții fură, la rândul lor, siliți să îndărăpteze. În învălmășeala cumplită care urmă, Mihu se întâlni cu Balc. Voievodul îndreptă spre capul Păunașului Codrilor o cumplită lovitură de paloș, dar fierul lui întâlni fierul potrivnicului și lunecă pe dânsul. Iute ca fulgerul, paloșul lui Mihu se abătu pe umărul drept al voievodului și, fără de platoșele de oțel care-l acopereau, ar fi desprins brațul de trunchi. Greu rănit, Balc dădu un strigăt de durere și ar fi căzut de pe cal dacă nu l-ar fi susținut un rus. Tot în clipa aceea, calul lui Mihu cădea jos, cu pânteeele străpuns de sulița unui neamț. Pe când românii se răpezeau și scoteau pe căpitanul lor de sub cal, rândurile nemților se deschideau spre a lăsa să treacă voievodul rănit și acei care-l susțineau pe cal.

Mihu încălecase pe alt cal și ducea pe ai lui la o nouă năvală. Nemții se retraseră pas cu pas, până în fundul strâmtorii și aice se apărară ceasuri întregi cu îndârjire. O parte din români, înconjurând strâmtoarea, ajunseră deasupra lor și făcu să curgă pe slujitori o ploaie de pietre și de săgeți. Văzând că au rămas numai jumătate din câți erau de dimineață, se predară în urma făgăduinții dată de Mihu că viața le va fi cruțată. Dar jertfa lor nu fusese zadarnică: voievodul era acuma pe șesul Bistriței. Păunașul Codrilor nu-l mai putea ajunge, iar a doua zi Sas mânea la Rodna. Țara era mântuită de el și de fiii lui.

Mihu rămase în acea noapte pe locul luptei spre a îngriji pe răniți și a îngropa morții. A doua zi plecă cu câțiva călăreți spre Suceava apucând, de la Pojorâta, pe valea Moldovei. Seara mase în Baia. Deoarece toată țărănimea care-l însoțise, un număr de peste două mii, trebuia să ajungă pe a doua zi în Baia, chemă pe șoltuz la preotul român, unde trăsese în gazdă și-i poronci să pregătească merindele trebuitoare pentru oamenii ce erau să vie precum și adăposturi pentru răniți. Reaua voință vădită ce i-o arătă șoltuzul făcu pe Mihu să se hotărască să rămâie și a doua zi în Baia, spre a priveghea însuși împlinirea poroncilor lui. Dar, a doua zi, șoltuzul care auzise despre învingerea și fuga lui Sas, avuse vreme să se gândească și să priceapă că, arătându-se dârz față de românii învingători, departe de a câștiga ceva, putea pierde mult, se arătă acuma plecat și gata să îndeplinească toate câte le cerea Mihu. Acesta văzând că ființa lui nu mai este de trebuință în Baia și dorind să se întâlnească cât mai curând cu Stroici și cu părintele Isaia, care se aflau în Suceava, plecă pe la două după amiază spre acel oraș.

Mai mulți din oamenii pe care-i trimisese în căutarea Ilenei îl găsiră în Baia și-i aduseră veste că nu putuseră să deie de urma ei. Mihu, în culmea deznădăjduirii, era hotărât să plece singur în căutarea iubitei, dar nu-i era cu putință s-o facă. Înainte de a fi dat seama de ceea ce făcuse, lui Stroici și părintelui și de a se fi sfătuit cu dânșii asupra măsurilor ce erau de luat pentru viitor.

Găsi pe călugăr și pe Stroici cât se poate de mulțămiți de mersul împrejurărilor: erau cu desăvârșire stăpâni pe țară.

Toți cnejii și juzii mai însemnați din Moldova sosiseră în Suceava și cu toții juraseră credință lui Bogdan. Acei care până atunce ținuseră cu Sas, se lepădaseră de el sau fugiseră cu curtea domnească. Negustorimea română din Piatra, Rădăuți și Siret, ajutată de țăranii mărginași, izgonise pe namestnicii lui Sas pentru a pune ocârmuitori aleși din rândurile ei și cu totul câștigați lui Bogdan. La Bacău, șoltuzul Meyer se retrăsese de bună voie cu toți părgarii, iar în locul lor fusese ales Alexa Abageriul cu doisprezece pârgari români.

Isaia și cu Stroici alcătuiseră un sfat în care intrară cei doisprezece cneji mai de frunte din țară și menit să poarte toate trebile ocârmuirii. În gândul călugărului, Baloș era menit să fie pus în fruntea acestui sfat dar, în urmă, se văzu silit să-l înlocuiască prin altul căci bătrânul cneaz, când se-ntoarse la Poiana, găsind casa lui arsă și pe Ileana răpită de tătari, fusese lovit de dambla și nu mai putuse să se scoale din pat.

Dar grija lor de căpetenie fusese alcătuirea unei oștiri stătătoare, înarmarea țărănimii și împărțirea ei în cete, cu căpetenii încercate în trebile războiului și de încredere, spre a răspinge încercările ce, fără îndoială, erau să fie făcute de unguri spre a aduce din nou, cu putere, pe Sas și pe ai lui pe scaun. Și acuma banii adunați de Isaia fură de un folos neprețuit. Dintr-înșii se hotărâră lefi pentru treizeci de steaguri de călăreți și tot atâtea de pedestrași care urmau să fie ținute sub steag până la izbânda desăvârșită, să se cumpere cai și să se împrăștie bani la toți fierarii din țară pentru făurirea de paloșe, suliți, baltage, vârfuri de săgeți, de coifuri, platoșe și scuturi.

Ei mai hotărâseră ca din ceata lui Mihu să alcătuiască o ceată aleasă, cuprinzând cinci sute de călăreți și o mie de arcași pedeștri, a căror însărcinare era să străjuiască necontenit înaintea oștirii românești. Petrea Cărăbuș, care sosise în ajun, se și apucase de alegerea lor și de punerea la cale a tuturor amănuntelor. Vestea că Petrea se află în Suceava bucură pe Mihu, căci el era cunoscut de vrednic atât părintelui cât și lui Ștefan și-i era prin urmare mai ușor să plece pe vreo câteva zile.

A doua zi Mihu ieșise din Cetate pe la prânzul cel mare, cu Petrea Cărăbuș spre a merge să vadă o herghelie de cai care erau de vânzare de vale, sub bisericuța Măriuții. Când ajunse la capra podului despre biserică, unul din strajă îi zise:

— Căpitane, iată un flăcău care chiar acum o picat și voiește să vorbească cu dumneta. Nu i-am dat drumul căci te-am văzut venind spre noi, și arătă spre un flăcău voinic, de vreo douăzeci de ani, care sta lângă dânsul cu pălăria în mână.

— Ce treabă ai cu mine, băiete, îl întrebă Mihu cu blândeță.

— Dumneta ești Păunașul Codrilor? întrebă flăcăul cu oareșicare sfială.

— Da, zise Mihu zâmbind, eu sunt Păunașul Codrilor. Ai să-mi zici ceva?

Flăcăul tuși și zise:

— Ceea ce am să-ți spun nu se cade să fie auzit de alții.

Mihu făcu un semn. Petrea și cu străjerul se dădură la o parte.

— Eu, zise atunce flăcăul, sunt Gheorghe al lui Ghită sin Iftimie Creangă din Humulești. Lunea trecută, un moș al meu, Nichifor Vlaja și cu mine, am luat de la vădana Anica Bunduc pe o jupâneasă cu piciorul scrântit, căreia vadana îi zicea Vidra și am dus-o cu carul cu patru cai la un rateș care se află în Ciortolom, nu departe de satul Capăta, deasupra Trotușului.

Jupâneasa era frumoasă dar hursuză rău: cât o ținut călătoria noastră, două zile și două nopți, n-am auzit zece cuvinte din gura ei.

Mihu crezând că flăcăul este trimis de Vidra, fața i se posomorî și făcu un semn de nerăbdare.

— Spune ce ai de spus în puține cuvinte, zise el scurt flăcăului, căci n-am vreme de pierdut ascultând povești lungi.

Flăcăul fără a părea mișcat de întrerupere, urmă:

— După ce am ajuns la rateș, noaptea târziu am îngrijit de cai și le-am dat drumul la păscut; am mâncat și ne-am culcat, moșul meu afară, pe prispă și eu în car. În rateș nu erau alți călători decât noi. Carul nostru rămăsese tras chiar lângă poartă. Poate să fi fost miezul nopții când m-am trezit, așa, fără nicio pricină. Mă chinuiam ca să adorm iar când, într-una din chiliuțele în care se adăpostesc călătorii, am auzit zgomot de glasuri, lovituri și plânsete; mi s-o părut că cunosc glasul jupânesei Vidra. M-am dat binișor jos, m-am apropiat de locul din care pornea vuietul și atunce am auzit cât se poate de lămurit glasul jupânesei, certând pe cineva cu mânie, lovituri și bocete. Vuietul pornea de la chiliuța de pe urmă, cea despre grajduri, prin crăpătura ușii se vedea lumină. Când m-am apropiat mai tare, am văzut lumină și în păretele despre grajd. M-am lipit de acel părete care este de bârne, tencuite și văruite pe dinăuntru și pe dinafară, dar se vede că într-un loc păretele fusese lovit de coarna unui bou, căci tencuiala căzuse și pe dinăuntru și pe dinafară, iar o bârnă fusese ridicată, așa că punând ochiul la borta din care ieșea lumina puteai să vezi tot ce se petrece în chilie. Am văzut pe jupâneasa Vidra în picioare, cu un bici în mână, stând înaintea unei fete care ședea tupilată pe colțul unui pat și lovind-o din când în când cu biciul. Fata gemea și plângea; fața fiindu-i acoperită cu mâinile nu puteam s-o văd. La ușa chiliei sta în picioare o femeie bătrână, cu brațele încrucișate; auzeam orice cuvânt zicea jupâneasa Vidra. Ea mustra pe fată pentru că-i furase inima Păunașului Codrilor și umbla prin păduri singură cu dânsul, și acuma flăcăul se opri și se uită în ochii lui Mihu.

Acesta se făcuse alb ca varul, un tremur îi apucase tot trupul lui de urieș dar, stăpânindu-se, zise băietului cu un glas înădușit:

— Urmează.

— După fiecare mustrare croia fetei vreo câteva cu biciul și o nemerea când pe cap, când pe umere, când pe brațe; biata fată nu zicea nimica, dar plângea și gemea când loviturile erau mai puternice. Îți era mai mare milă! Și jupâneasa nu s-ar mai fi săturat să bată pe fată până în ziuă de n-ar fi fost femeia cea bătrână, care se apropie de dânsa și-i zise să nu se tulbure atâta și să meargă să se culce că doar mai are vreme să bată pe acea nevrednică și în nopțile următoare. Jupâneasa o mai dat fetei vreo câteva bice, apoi o ieșit cu bătrâna după ce o închis ușa cu cheia. Și după ce o ieșit, trecând o bucată de vreme, am văzut fața fetei, căci o ridicat ochii și mâinile la cer și a strigat:

— Dumnezeule, fie-ți milă de mine și mă strânge de pe acest pământ.

Când am văzut fața ei, am crezut că văd fața Maicii celei Prea Curate, atât era de frumoasă! însă n-am putut s-o privesc mult, căci bătrâna s-o întors, o deschis ușa și o luat o lumânare pe care o uitase aprinsă pe mesișoară. Apoi, luând pe fată de braț, o silit-o s-o urmeze în altă chilie, mai depărtată, având grija, înainte de a ieși, să stingă lumânarea din acea în care fata fusese închisă. De ar fi rămas acolo, m-ași fi încercat să vorbesc cu dânsa prin borta din părete; m-ași fi încercat să găsesc chiar chilia unde era închisă acuma, dar în întuneric era greu și mă temeam să fac zgomot și acei din rateș m-ar fi putut aude. M-am dus iar să mă culc, dar n-am mai închis ochii. Am plecat joi, când se crăpa de ziuă și cum ne-am depărtat de rateș, am și spus moșului meu ce am văzut și ce am auzit. Iar el, după ce s-o gândit, o deshămat pe prăștinașul cel mai iute de la căruță, mi-o dat un zlot din cinci care-i primise de la jupâneasă și mi-o spus să nu cruț nici calul nici banii, să dau de dumneta și să-ți povestesc toată întâmplarea. Am mers zi și noapte, am schimbat calul de patru ori și mai adiniorea am sosit aice.

Mihu chemă pe Cărăbuș care, grăbindu-se să s-apropie de căpitanul său, se spăimintă când îi văzu fața.

— Pentru numele lui Dumnezeu, căpitane, ce ai auzit de ești atât de galbăn la față?

— Alege șase din oamenii noștri cei mai de nădejde, cu caii cei mai buni, zise Mihu fără a răspunde la întrebarea lui, găsește un al șaptelea cal pentru acest flăcău, spune lui Onea să puie șeile pe caii mei, iar peste un sfert de ceas totul să fie gata și să se afle aice.

— Poți să te întorci cu mine în Ciortolom? mai întrebă Mihu pe flăcău.

— Cum nu, răspunse acesta, sunt gata oricând.

— Bine, așteaptă-mă aice, și Păunașul Codrilor se îndreptă răpede către Cetate, unde găsind pe părintele Isaia stând de vorbă cu mai mulți cneji, îl rugă să-l urmeze într-altă odaie. Nu se știe ce vorbe fură schimbate între ei, dar nu trecuse sfertul de ceas hotărât lui Cărăbuș pentru îndeplinirea poroncilor primite și Mihu era la capra podului. Oamenii și caii îl așteptau. Fără a zice un cuvânt sări pe cal și se îndreptă spre Baia, urmat de Onea și de ceilalți.

LIX - În care negustoria lui Stoian se face rea

Povestirea ce o făcuse Gheorghe lui Mihu era foarte adevărată. Ileana ațipise pe patul de scânduri în chilie când ușa se deschise și Vidra, ținând un bici cu șfară lungă și cu mânerul scurt în mână, intră urmată de Sanda care ducea o lumânare. Când fata, trezită de lumină, sări în sus, Vidra începu prin a-i da fel de fel de porecle urâte, o învinovăți că este ibovnica Păunașului Cedrilor și că i-a furat ei, Vidrei, inima lui.

— Nu este adevărat, strigă Ileana, nu sunt ibovnica Păunașului Codrilor, sunt logodnica lui, nu i-am furat inima, el de bună voia lui m-o ales!

Atâta-i trebui! Biciul din mâna Vidrei se ridică sus și cureaua împletită arse dureros urmărul fetei care căzu pe pat acoperindu-și fața. Loviturile de bici urmară vreme de aproape un sfert de ceas, întrerupte numai prin ocări, batjocuri și amenințări. Povestirea flăcăului Gheorghe ne-a arătat cum, la urmă, Ileana fusese dusă de Sanda în altă chilie, acea în care fusese bătută părându-se Vidrei că ar putea să deie fetei prilej de scăpare (...)

— Am venit, zise Vidra, să-mi ieu ziua bună de la tine. Bucură-te, căci ai să pleci îndată și ai să pleci departe, foarte departe de mine. După răul ce mi l-ai făcut, alta te-ar fi ucis în chinuri: eu te las să trăiești. Și, fiindcă-ți place să ai ibovnic, m-am îngrijit să nu fii lipsită niciodată de acest bine. Vei pleca în astă-seară spre Țara Turcească ca să ții pe păgâni de urât. Când te vei afla în brațele lor să-ți aduci aminte că datorești acea fericire Vidrei, aceleia căreia i-ai furat ibovnicul!

Biata Ileana asculta această cuvântare înmărmurită și cu ochii holbați de spaimă. Multe din vorbele Vidrei rămâneau neînțelese pentru ea, dar pricepea că Vidra, femeia care se lăuda că altă dată fusese iubită de Mihu, îi pregătise o soartă grozavă și rușinoasă, printre păgâni. Fără a aștepta vreun răspuns de la Ileana, Vidra ieși și închise ușa cu cheia după dânsa.

Ileana nu avu mult de așteptat pentru a vedea împlinindu-se amenințările Vidrei. Deodată se auziră lovituri puternice în ușa chilii. La o a treiia sau la a patra, scândurile care alcătuiau ușa se desprinseră și în odaie intră Stoian care, fără a zice un cuvânt, înaintă asupra fetei, îi aruncă o velință grea pe cap, o luă în brațe, o duse afară și, încălecând pe calul care-l aștepta la poartă, porni în fuga mare spre Răcăciuni, ținând cu mâna dreaptă pe fata culcată de-a curmezișul oblâncului șeii. Când ajunse în vârful Fântâniții, înoptase bine. Stoian opri calul. Se auzi un șuier ușor la care Stoian răspunse în acelaș chip. Dintre copaci ieși o umbră.

— Cine-i? strigă Stoian.

— Cine să fie? Eu, Ițic, răspunse jidovul care se apropie răpede de Stoian.

Acesta sări de pe cal cu fata în brațe și scoase velința care-i acoperea capul.

— Iată fata, zise Stoian, apoi adăogi: dar cum? Ești singur?

— Ba nu, zise Ițic zâmbind și șuierând de două ori.

Opt umbre ieșiră dintre copaci și veniră spre dânșii. Erau oameni zdraveni, înarmați cu paloșe și ghioage. Stoian se strâmbă, credea că jidanul ar fi venit cu tovarăși mai puțini și nu atât de zdraveni. Avea și el opt oameni ascunși, deasupra obârșiei pârâului Vărăriei, ceva mai devale, dar prevedea că lupta în loc de a fi ușoară are să fie crâncenă..

— Unde sunt banii? întrebă el pe Ițic.

— Iată-i, zise acesta scoțând o pungă.

Stoian luă punga, lăsa pe Ileana, scoase un capăt de lumânare din sân, îl aprinse, făcu semn lui Ițic să se puie jos, se așeză lângă dânsul, puse lumânarea între genunchi și numără galbenii unul câte unul.

— Două sute, zise el sculându-se și stingând lumânarea, nu lipsește niciunul; fata este a dumitale.

— Să plecăm, zise Ițic sculându-se cătră oamenii lui, avem o bucată bună de drum până la Răcăciuni și trebuie să fim la Cozmești înainte de ziuă. Rămâi sănătos, părinte.

— Am de gând să vin cu voi până la Răcăciuni, zise Stoian; am ceva treabă la preotul de acolo care îmi este cumnat, mă primești ca tovarăș de drum?

Lui Ițic, nu-i prea venea la socoteală această însoțire a popei dar, bizuindu-se pe cei opt tovarăși care-i adusese cu dânsul și neavând cum să-l împiedece să vie, răspunse:

— Cum nu, sunt bucuros.

Ițic zise câteva cuvinte unuia din oamenii lui care luă pe Ileana în brațe. Nemâncată de patru zile, îngrozită și amețită de loviturile cumplite ale soartei, nenorocita era acuma fără nicio voință: ea nu făcea nicio împotrivire.

— Să mergem, zise Ițic și o luară la vale.

Stoian mergea lângă jidov, ducând calul de frâu; omul care purta pe Ileana și alți trei din tovarășii lui Ițic mergeau înainte, ceilalți patru veneau în urmă.

Când ajunse în curmătura de deasupra pârâului Vărăriei, niște umbre ieșiră fără de veste dintr-un hârtop prin care trecea drumul și tăbărâră cu securi și ghioage, pe cei patru oameni ai jidanului care mergeau înainte.

Cel care purta pe Ileana căzu jos, cel dintâi, cu capul spart. Stoian, lăsând calul, dădu lui Ițic în obraz un pumn atât de puternic încât jidovul căzu jos, ameți, cu jumătate din dinți scoși din gură, apoi scoțând de sub haină o ghioagă năstrujită, preotul se năpusti asupra celor patru oameni care veneau în urmă. Învălmășeala era cumplită, loviturile curgeau și codrul răsuna de sudălmi și de blăstămuri. Patru din oamenii lui Ițic erau doborâți la pământ, ceilalți patru, încunjurați de un număr aproape îndoit de dușmani, căutau loc ca s-o rupă de fugă, când s-auzi un tropot de copite și un glas care acoperi tot zgomotul luptei, strigă:

— Ce bătălie este acolo? Stați că vă liniștim noi!

La auzul acestui glas, Ileana care ieșise în marginea drumului, strigă:

— Ajutor, scăpați-mă!

— O femeie strigă ajutor, zise acelaș glas care vorbise, pe dânșii măi!

Și călăreții, cu paloșul sus, se răpeziră asupra lui Stoian și a oamenilor lui. Acei din tovarășii jidovului care mai rămăseseră în picioare se făcură nevăzuți. Dar Stoian, văzând că călăreții nu sunt mulți, strigă:

— Nu vă lăsați măi, sunt puțini, dați de tot, și preotul, cu ghioaga ridicată, se năpusti asupra călărețului care mergea în frunte și care, precum a ghicit cititorul fără îndoială, nu era altul decât Mihu. El neputând trece Bistrița la Bacău, trecuse pe malul stâng al Siretului care nu venise așa de mare, la Radomirești, îl urmase până în dreptul Răcăciunilor, unde trecuse pe malul drept, pe podul umblător care se afla acolo.

Într-o clipală Stoian zăcea la pământ cu capul spart de paloșul lui Mihu și acesta se răpezi înainte asupra celorlalți. Paloșul Păunașului Codrilor mai lovi de două ori și doi din tovarășii popei căzură: din cei rămași, doi fură greu răniți de acei care urmau pe Mihu, unul fu prins de Onea, ceilalți izbuitiră să fugă.

— Dar oare unde-i femeia care striga ajutor? întrebă Mihu când văzu că nu le mai stă nimeni împotrivă.

— Iat-o, zise Gheorghe, sărind de pe cal și arătând, ceva mai la vale de dânșii, o umbră care sta neclintită și tremurând în marginea drumului. Nu era lună, dar cerul era senin și se vedea bine.

— Maică Prea Curată, strigă flăcăul care s-apropiese de umbră, ea este fata pe care am văzut-o în rateș.

Într-o săritură Mihu fu lângă dânsa. Da! ea era, Ileana!

— Pentru numele lui Dumnezeu, strigă el, apucând-o în brațe, cum de ai ajuns aice?

Dar fata nu răspunse nimica, ci rămase leșinată în brațele lui. Mihu o întinse pe iarbă și îi frecă mâinile; unul din oamenii lui aduse în pălărie, din pârău, apă cu care se scăldară tâmplele Ilenii. Cu încetul ea își reveni în fire și deschise ochii. Zări pe Mihu în genunchi înaintea ei.

— Dumnezeu mi-o ascultat rugăciunea, zise ea încet și iar închise ochii.

Spre a nu obosi pe cetitori cu amănuntele, mă voi mulțămi să spun că, după un ceas, Ileana și cu Mihu erau în același loc dar, cu încetul, fata povestise iubitului ei tot ce i se întâmplase de când soarta îi despărțise până în acea seară.

Întru-ntăi Mihu voia s-o ducă înapoi la rateș și, față cu dânsa, să deie Vidrei o răsplată cuvenită pentru purtarea ei neomenească. Dar Ileana îl rugă atât de mult să n-o mai puie în fața acelei femei, încât Mihu se hotărî să se-ntoarcă la Răcăciuni, să mâie într-acea noapte acolo și a doua zi să ducă pe Ileana la Poiană, la părintele ei.

Înainte de a pleca însă voi să vadă pe omul pe care îl prinsese tovarășii lui și se duse la locul unde stăteau, la vreo zece stânjeni mai sus de dânsul și de Ileana. Spre marea lui mirare, în loc de un prins i se aduseră doi: al doilea fiind Ițic care, după o bucată de vreme se trezise de amețeala pricinuită de pumnul lui Stoian. Celălalt era un țăran din Borzești, argat al lui Stoian, care povesti că stăpânul său îi făgăduise lui și altor șapte oameni din sat câte un zlot pentru a sta la pândă în acel loc, până ce va trece el cu un jidov și alți oameni, ducând cu ei o fată. Trebuiau să năvălească asupra lor, să-i puie pe fugă și pe fată s-o ducă chiar în acea noapte la Borzești la casa popei. Ei făcuseră cum le fusese poroncit și erau să iasă biruitori din luptă când sosirea neașteptată a lui Mihu schimbase fața lucrurilor.

Apoi Mihu întrebând pe jidov ce căuta el acolo, acesta îi mărturisi împrejurarea. Căutându-se în hainele lui Stoian care nu murise încă, dar care era gata să-și deie sufletul, se găsiră cinci sute de zloți.

Mihu poronci tovarășilor lui să și-i împartă apoi zise lui Onea:

— Eu voi pleca spre Răcăciuni cu cneghina, cu Gheorghe și cu Andrei Ursu. Tu, vei rămânea aice cu Neculai Roșu și cu Ștefan Clopoțel. (...)

— Acestui mișel îi vei trage, adăogi Mihu arătând pe argatul lui Stoian, o sută de bice și-i vei da drumul. Apoi trimite pe Neculai și pe Ștefan la Răcăciuni, unde mă vor găsi la dascălul Mihăiță și tu, te vei duce la rateș, la jupâneasa Vidra. De va fi dormind, vei trezi-o din somn și-i vei povesti tot ce s-o întâmplat aice. Apoi îi vei zice: Căpitanul voia să vie la rateș, cu cneghina ca să te pedepsească cum ți se cade pentru cruzimea ce ai arătat-o cneghinei. Dar cneghina l-o făcut să te ierte și el te-o iertat, dar îți trimite răspuns prin mine că niciodată nu te va mai vedea, fiindcă te-ai purtat mișelește și că, dacă vei cuteza să te apropii de dânsul sau de cneghină, va pune să te bată cu biciul. Ai înțeles?

— Am înțeles, căpitane, zise Onea.

— Ia mai zi o o dată ca să vad de ai priceput? zise Mihu.

Onea rosti din cuvânt în cuvânt vorbele ce le zisese Mihu.

— Bine, zise Mihu, văd că ai înțeles. După ce îi vei fi spus acele cuvinte, te vei întoarce de-a dreptul la Suceava, unde mă vei găsi. Noi, să plecăm adaose el către Gheorghe și cătră Andrei.

Ileana fu pusă pe calul lui Stoian și tuspatru se îndreptară la pas spre Răcăciuni.

— Adevărat o vorbit acea femeie când mi-o spus că ai iubit-o? întrebă, după o bucată de vreme Ileana, care mergea lângă Mihu.

— Adevărat o vorbit, răspunse Mihu, am iubit-o mult dar n-o mai iubesc de mult.

— Dar când m-ai cunoscut pe mine, o mai iubeai? mai întrebă Ileana.

— Nu, zise Mihu, n-o mai iubeam.

— Atunce, purcese fata, nu i-am furat eu iubirea ta?

— Nu i-ai furat nimica, răspunse Mihu, nu ți-am zis că n-o mai iubeam?

— Dar oare, mai întrebă Ileana, nu mi se va întâmplă și mie că, de la o bucată de vreme, nu mă vei mai iubi?

Las pe cetitor să ghicească ce răspuns dădu Mihu acestei întrebări.

LX - Bogdan intră în Moldova

Un om de încredere al părintelui Isaia, de loc din Bistrița, plecase la Cuhnia cu vești despre izbucnirea răscoalei un ceas după ce românii pusese stăpânire pe Cetatea Neamțului. El avea poroncă să călătorească zi și noapte și să nu cruțe banii pentru a întâlni pe voievod cu o clipă mai curând. Miercuri pe înserate era în Cuhnia.

Veștile călugărului găsiră pe Bogdan numai pe jumătate pregătit. El se înțelese cu mare parte din cnejii maramureșeni ca, de Simedriu, să-și strângă românii și turmele și să treacă peste munți câteva zile după izbucnirea răscoalei împotriva lui Sas. Cnejii înțeleși cu Bogdan se încredințaseră de altă parte că țăranii din satele lor erau gata să-i urmeze, dar era nevoie de câteva săptămâni pentru a strânge pânea de pe câmp și a aduna turmele de vite din care mare parte erau împrăștiete prin pășunile munților. Mulți din țărani încă nu aveau arme, iar alții aveau împrăștiete în toată Transilvania și în parte din Ungaria, rude plecate pentru dobânda lor, care erau să se întoarcă de Simedriu și fără de care le venea greu să plece.

Totuși voievodul trimise chiar în noaptea în care sosise trimisul călugărului în toate părțile călăreți cerând cnejilor să fie gata a-l urma în zece zile și atrăgându-le băgarea de seamă asupra împrejurării că, mult peste două zile, vicevoievodul Transilvaniei va afla că românii din Moldova s-au răsculat și l-au ridicat pe dânsul domn în locul lui Sas. Dacă întârziau, dădeau vice-voievodului vreme să trimită în Maramureș oști spre a împiedeca orice mișcare din partea lor.

Din toate părțile primi răspuns că dacă Bogdan nu va prelungi termenul plecării, numărul băjănarilor va fi foarte scăzut și voievodul se văzu silit să le prelungească sorocul până la jumătatea lui octomvrie.

Dar de-abia apucase să trimită acest al doilea rând de cărți când, de la un prieten ce-l avea la curtea vice-voievodului Transilvaniei, primi vestea că în urma sosirii la Cluj a lui Somossy cu amănunte asupra răscoalei, ungurii luase măsuri pentru grabnica adunare a unei oști de zece mii de călăreți care trebuiau să plece de sârg în Maramureș spre a înăbuși orice încercare de răscoală. I se făcea totodată cunoscut că vice-voievodul se înțelese cu fișpanul de Maramureș și că în locul lui fusese numit voievod al românilor din acel comitat, vărul său, Ion, fiul lui Uiga de la Giulești. Pe de altă parte, Bogdan află că la Cluj încă înainte de sosirea lui Somossy se destăinuise ungurilor că vărul său avea de gând să ridice pe românii din Maramureș spre a întemeia în Moldova o domnie de sine stătătoare.

Țăranii din satele lui trieraseră pânea și aduseseră vitele de la pășuni, în sate. Femeile, copiii, bătrânii și neputincioșii, cu bucatele și cu vitele, fură îndată porniți spre Moldova, împrejurul lui Bogdan rămaseră slugile lui și toți acei țărani care puteau să poarte arme, peste tot vreo două mii de oameni.

Ion, îndată ce primi însărcinarea de voievod, se grăbise să trimită la toți cnejii comitatului oameni de-ai lui, spre a-i sfătui să rămâie pe loc și să nu urmeze pe Bogdan în urmărirea unor scopuri nebunești. El le arăta oastea ungurească gata să intre în comitat și să pustiască satele acelor care se arătau potrivnici coroanei ungurești. Sfaturile lui prindeau pe lângă mulți și Bogdan pe fiecare zi auzea de părăsirea cutărui sau cutărui cneaz. Spre a curma această mișcare, el căzu fără de veste asupra satelor lui Ion, Giulești și Nireș și le pustii cu desăvârșire, apoi străbătu tot comitatul îngrozind pe potrivnicii lui și pe acei care-l părăsiseseră, îmbărbătând pe acei mai tari de înger care-i rămăseseră credincioși. Când își făcu retragerea spre Cuhnia, era urmat de cinci mii de oșteni în loc de două cu care plecase, iar după oaste veneau o mulțime de care încărcate cu femei, copii, bătrâni, cu pojijii de tot soiul și urmate de turme nenumărate. La gura Tarațului îl loviră străjile oastei vice-voievodului care venea la Cluj. Însă Bogdan nu numai le puse pe fugă, dar le urmări până dincolo de Hust unde dădu de grosul ungurilor. De la Hust până la Maramureș Siget el îndărăptă pas cu pas, întorcându-se când dușmanul se făcea prea îndrăzneț pentru a se răpezi cu furie asupra lui. La Marmaroș Siget se întări în unghiul dintre Tisa și Iza și ținu pe unguri patru zile în loc deși oastea lor era acuma întreit mai mare decât acea a românilor.

În această vreme mulțimea băjenarilor avuse vreme să intre în Moldova cu avutul lor. În noaptea zilei a patra, Bogdan începu să străbată calea spre Moldova, împărțindu-șî oastea în două cete din care cea mai mare urmă valea Vișăului rar, cea mai mică, cu dânsul, pe acea a Izei. Ungurii îl urmăriră dar cu molăciune. La Moisești amândouă cetele se întâlniră și-și urmară drumul lor pe Vișău, străbătură pasul Stiolului, acoperit cu omăt și scoborâră în valea Bistriței. La mijlocul lui octomvrie intrau în Moldova pe la Gârla Babei. Bodgan avea acum la dânsul peste patru mii de oșteni, cei mai mulți pedeștri, pe soția sa, Maria și pe fiul lor, Lațcu, care era atunce un băiețel de zece ani. Ungurii nu-i mai urmăriseră de la Moisești.

La Gârla Babei îi ieșiră înainte părintele Isaia cu Stroici și cu întreg sfatul țării, cu cnejii și juzii cei mai de seamă și cu două mii de oșteni călări.

Păritele Isaia primi pe Bogdan cu crucea și cu evanghelia în mână, iar Stroici și cu boierii plecară genunchii când Bogdan descălecă; în aceeași zi îl recunoscură cu toții de domn al Moldovei și-i jurară credință.

Bogdan dădu oștenilor săi o zi de odihnă la Gârla Babei, apoi plecă la Suceava unde se adunase mulțime de popor ca să-l primească.

A doua zi după sosire, trimise de știre în toată țara că dijmele nelegiuite, înființate de Sas erau desființate și că, pe viitor, avea să se ieie de stăpânire numai una, ca în trecut. Se făcu asemenea cunoscut că toate dările nelegiuite și angăriile cu care cnejii și juzii împilau pe săteni erau desființate și că de acum înainte, sătenii nu aveau nimica de dat peste obiceiul cel strămoșesc.

Părintele Isaia și Stroici sloboziseră pe o mulțime de nenorociți care zăceau pe nedrept în beciurile Cetății Sucevei. Acuma Bogdan poronci ca toate averile răpite de Sas să se întoarcă acelora de la care fusese luate dacă aceștia erau în viață, iar dacă erau morți, rudelor lor.

Diregătorii numiți de Bogdan fură tot oameni aleși dintre cnejii cei mai cinstiți, care dăduseră dovezi de destoinicie și erau cunoscuți pentru iubirea lor de dreptate. Poronci strașnice fură trimise juzilor pe la sate ca să judece pe oameni drept și să nu-i mai jefuiască cu cereri de plocoane. Cnejilor maramureșenii care veniseră cu dânsul, le hărăzi locuri din pustiu de care erau foarte multe, mai ales în partea de sus a țării.

Oastea înființată de Isaia și de Stroici fu mărită cu cete de maramureșeni. Această oaste era bine înzestrată cu arme și avea căpitani și hotnogi vrednici; cei mulți din ei slujiseră prin oști străine și cunoșteau bine rânduielile oștenești.

Dar nici Bogdan, nici părintele Isaia nu uitaseră că ajungerea în scaunul Moldovei nu era singurul țel la care trebuiau să ajungă. Ei nu scăpaseră din vedere nici măcar pentru o clipă, pe celălalt țel, cu mult mai mare și mai falnic: unirea tuturor românilor. (...)

De la Bârlad sosiseră veștile cele mai îmbucurătoare. Târziul și cu Coțofană nici nu se arătaseră la alegeri: Toma Alimoș, cu Ploscan și ai săi fuseseră aleși, cel dintăi voievod și cel de al doilea șoltuz, cu învoirea tuturor celor de față. Se adeverise pe deplin că Basarab nu voia să puie nicio piedică înființării unei domnii puternice în Moldova.

Toma Alimoș bănuia că Tărziul și cu Coțofană se dăduse acuma în partea ungurilor, dar lucrarea lor fiind făcută în mare taină, nu putuse să-și sprijine bănuielile pe fapte. De ajutorul bârlădenilor Bogdan nu se mai putea îndoi.

Venise acuma vara și toată lumea avea de furcă cu strânsul, căci roadă ca în acel an rar se mai văzuse.

Deodată se auzi veste că craiul Lajos s-o întors din Italia și vine cu oaste nenumărată asupra Moldovei, pentru ca să gonească pe Bogdan și să aducă în locul lui pe Balc, căci Sas murise în Bistrița la începutul iernii.

Înainte ca domnia să fi avut vreme să-l cheme la arme, poporul întreg fu în picioare. Săriră cu toții, cu mic cu mare, ca să apere moșia strămoșească care, de când era ocârmuită cu dreptate, le părea și mai dulce decât până atunce și să păstreze acel bun neprețuit: un domn vrednic, drept și cu durere de țară.

Răpegiunea cu care ungurii năvăliră asupra Moldovei fu uimitoare. De-abia se auzise veste despre întoarcerea craiului și despre pregătirile lui, de-abia avuse Bogdan vreme să-și adune oștile și să trimită scrisori cerând ajutoare de la românii de pe împrejurimi, când se auzi, în aceeași zi, că străjile ungurești s-au ciocnit cu cetele lui Mihu la Gârla Babei, că o oștire se apropie de trecătoarea Prisăcanilor, iar alta stă la Brețcu, gata să năvălească pe Oituz.

LXI - Cavalerul Căinții

Cînd Mihu duse pe Ileana de la Răcăciuni la Poiană, el avu grijă, pe drum, s-o pregătească la jalnica priveliște care se-nfățoșă înaintea ochilor ei. Într-o casă țărănească, una din cele puține cruțate de foc, ea găsi pe tatăl ei în neputință de a mișca nici mână, nici picior; cneazul numai cu mare greu izbutea să rostească crâmpede de cuvinte. Mare fu jalea Ilenei, căci ea iubea mult pe părintele ei; nu mai avu decât o singură grijă, o singură dorință: să-i îndulcească pe cât îi era cu putință zilele cele de pe urmă, să-i aline suferințele și să înconjure cu iubire patul lui de durere.

În asemenea împrejurări nu era de gândit la săvârșirea căsătoriei: Mihu trebui să se hotărască s-aștepte ca cerul să facă o minune sau ca cneazul să-și deie sfârșitul. Trebui să se mulțămească cu privirea iubitei și să-și dezmierde urechile cu auzul glasului ei.

Prin îngrijirile vatmanului, curtea cneazului fu acoperită de cu toamnă și se gătiră câteva odăi în care bolnavul putu să se mute. În primăvară însă, atât casa cu încăperile lor de pe împrejur cât și satul își luaseră înfățoșarea de odinioră, numai starea cneazului rămăsese neschimbată.

Mare fu spaima Ilenei când văzu pe Mihu sosind într-o seară, pe neașteptate și vestind-o că a venit numai un ceas, s-o îmbrățoșeze și să plece pe urmă la graniță, spre a da piept, cu furtuna care se dezlănțuia asupra țării. Cu o groază nespusă și cu un dor nemărginit ascultă ea, după plecarea lui, tropotul din ce în ce mai slab al copitelor calului său.

Mihu avu cinstea să poarte cea dintâi luptă pentru apărarea Moldovei. Două mii de prăștinași și de arcași din Dalmația trecuseră Bistrița din sus de Gârla Babei, spre a apuca pe români în coaste. Niște ciobani români din Maramureș alergară și dădură de veste lui Mihu care se afla la Gârla Babei cu vreo două mii de oameni. Luând o mie cu dânsul, el aținu calea dalmațianilor și, lovindu-i fără de veste, îi nimici cu desăvârșire. A doua zi sosi însuși Bogdan cu zece mii de oameni. Șase mii păzeau la Măgura Calului unde din poroncă lui Mihu se făcuseră niște adevărate cetăți, alcătuite din copaci tăieți. Ștefan Stroici cu alți zece mii de oșteni era trimis la Prisăcani spre apărarea trecătoarei de acolo și a văii Bistriței, iar Oituzul era păzit de două mii de oameni domnești și de țăranii strânși de pe Oituz, Trotuș și Tazlău.

În fața oștii lui Bogdan se afla însuși craiul cu peste patruzeci de mii de oameni; douăzecii de mii de unguri veneau împotriva lui Stroici, alți zece mii năvăleau pe la Brețcu.

Încercările ungurilor să pătrundă în partea de sus a văii Bistriței rămaseră dintâi zadarnice și fură respinse cu pierderi, atât la Gârla Babei, cât și la Măgura Calului. Odată cu aceste izbânzi sosi vestea neașteptată că oastea ungurească care pătrunsese în valea Oituzului fusese lovită de români fără veste, sub Măgheruș și că puțini din năvălitori izbutiseră să scape. Inimile românilor crescură.

Dar chiar a doua zi veni știrea că mai multe mii de unguri trecuseră prin munții Maramureșului și erau gata să se scoboare în valea Moldovei; totodată se află că alte cete de unguri pătrunseră în țară prin pârăul Neagra, între munții Călimanul și Pietrele Roșii.

Amândouă aripile moldovenilor fiind astfel înconjurate, numai o retragere grabnică putu să scape de nimicire oastea lui Bogdan. În câteva ceasuri ea se afla strânsă întreagă în valea Moldovei, la Pojorâta. Dar numai o zi stătu aice. Ungurii folosindu-se de împrejurarea că numărul lor întrecea cu mult pe acel al românilor, încercaseră din nou să taie retragerea lui Bogdan. Domnul fu silit să îndărăpteze din nou. Se opri la Cornul Luncii unde se dădu o luptă cumplită și ungurii, la rândul lor, fură siliți să deie înapoi. Bogdan primi aice două vești rele: Stroici după o apărare înverșunată, văzând și el aripile lui încunjurate, fusese silit să bată în retragere spre Piatra, iar ajutorul ieșenilor și al hotinenilor nu se mai putea, aștepta. Craiul Cazimir al Lehiei, în urma îndemnului nepotului său, Lajos, trimisese asupra lor o oaste spre a-i supune și ei aveau nevoie de toate puterile lor pentru a se apăra.

Învingerea lui Stroici silea pe Bogdan să se scoboare în jos pentru a se întruni cu puterile namestnicului său și a ține pe loc oștile ungurești până la sosirea ajutoarelor din Bârlad și din Codru. Trimise deci poroncă lui Stroici să se retragă înspre Bacău, pornind înainte câteva sute de oameni sub povățuirea unui oștean vrednic, care să ridice întărituri și să sape șanțuri pe tapșanul de asupra Săuceștilor și pe șesurile care de la acest tapșan se întindeau spre Siret și spre Bistrița. Apoi domnul se îndreptă cu toată oastea spre Smirodava, însărcinând cu aceperirea retragerii pe Mihu cu trei mii de oameni, pe jumătate călări și pe jumătate pedeștri.

În ziua aceasta nu se dădu nicio luptă, căci ungurii prinseseră de veste târziu că românii se dau înapoi; numai înspre seară străjile lor se arătară în depărtare.

Mihu își opri cetele pe la asfințitul soarelui în dreptul Ciumuleștilor; ele tăbărâră pe amândouă malurile Moldovei, iar otacul lui Mihu era așezat pe malul stâng, lângă capra podului umblător.

Soarele asfințise când se auzi o trâmbiță sunând dincolo de Moldova și se văzu, venind spre pod, la pas, o ceată de zece călăreți, încunjurați de vreo treizeci de moldoveni. Când ajunseră la malul apei, unul din călăreți descăleca și, însoțit de trei români, trecu cu șaica pe malul stâng, iar ajuns acolo, se îndreptă spre Mihu care se afla cu Petrea Cărăbuș și aștepta să i se aducă mâncarea.

Noul venit purta un coif a cărui vizieră închisă lăsa să i se zărească numai ochii și nasul prin un fel de gratie și o cămeșă de zale acoperită pe piept, pe umere și pe brațe, cu platoșe de oțel și strânsă la cingătoare cu o curea groasă de piele, împodobită cu scoici de oțel. Partea de dinainte a coapselor, genunchii, fluierele și picioarele erau asemene acoperite cu platoșe de oțel; la cingătoare era prinsă, în partea stângă, o spadă lungă și lată, cu mânerul în chip de cruce, cu teacă de oțel, iar în partea dreaptă spânzura un junghier, lung de două palme. La trei pași de Mihu, românii oprindu-se, se opri și noul, venit.

— Ce este? întrebă Mihu, și cine-i oșteanul pe care îl văd cu voi?

— Căpitane, răspunse unul din români; mai diniorea eram împrejurul focului când am văzut venind pe drum, despre Neamțu, acești zece călăreți. Ne-am pus de-a curmezișul și le-am strigat să steie și să spuie cine sunt. Dintre dânșii o ieșit acest om și mi-o vorbit într-o limbă străină, dar din cuvintele: căpitan Mihu, care le rostea necontenit, numaidecât am înțeles că ne cere să-l aducem la dumneta, ceea ce am și făcut.

— Cine sunteți, zise atunci Mihu străinului, și ce voiți cu mine?

Dar străinul îi răspunse rusește:

— Dumneta ești căpitanul Mihu?

Mihu, care, în vreme cât stătuse la Liov, învățase bine atât rusește cât și leșește, răspunse în aceeași limbă:

— Da, eu sunt, da dumneta cine ești?

— Eu sunt Mâhnitul, sluga credincioasă a Cavalerului Căinții care așteaptă pe celălalt mal.

— Și cine este Cavalerul Căinții, de unde vine el și ce voiește cu mine? întrebă Mihu mirat.

— Stăpânul meu, Cavalerul Căinții, este un tânăr leah de mare neam, care mergând în Țara Franțuzească, a cucerit acolo slavă mare de războaie și a dobândit astfel pintenii de aur de la craiul franțuzesc... Dar dușmanul omenirii împingându-l, el, într-o clipă de rătăcire, a avut nenorocirea să jignească adânc tocmai pe acea pe care o iubea peste tot. Rătăcirea lui însă n-a ținut mult: recunoscându-și vina, a venit la dânsa și i-a cerut iertare. Dar ea n-a vrut să-l ierte până ce stăpânul meu nu-i va fi dovedit căința lui prin fapte. Atunce el s-a legat că va străbate toate țările creștine, câte se întind din Țara Franțuzească până la păgâni, și că în fiecare țară va face câte o izbândă mare, apărând pe cel slab și drept împotriva celui tare și nedrept. Apoi întorcându-se de la hotarul păgânilor pe alt drum, va urma în vremea întoarcerii la fel ca la ducere, până ce va ajunge iar lângă iubita lui. În acest răstimp el s-a jurat să nu destăinuiască numele său nimănui, luând pe acel de: Cavaler al Căinții și să nu schimbe măcar un cuvânt cu nimeni decât cu mine fără neapărată trebuință și, mai ales, să nu arate fața lui nimănui. Jumătate din jurământ este împlinit, am ajuns de astă-primăvară la hotarul păgânilor și acum ne întoarcem înapoi în Țara Franțuzească. Auzind că craiul unguresc a pornit cu oaste mare asupra voastră, spre a scoate pe domnul vostru, Bogdan, care este lăudat de toți ca vrednic și drept și a pune în locul lui pe altul, cunoscut prin fărădelegile lui, stăpânul meu s-a hotărât să vă aducă ajutorul brațului său. El a întrebat pretutindeni care din fruntașii moldoveni este mai slăvit prin faptele lui de vitejie și de pretutindeni i s-a răspuns că mulți viteji numără țara Moldovei printre fii săi, dar că cel mai viteaz dintre toți vitejii ești dumneta. Și încredințându-se stăpânul meu că într-adevăr așa este cum vorbește lumea, iată că a venit drept la dumneta și, el oprit fiind de jurământul său să vorbească cu dumneta, m-a trimis pe mine să-ți zic așa: căpitane Mihule, primești dumneta oare ca de acum înainte și până la sfârșitul acestui război, Cavalerul Căinții să-și așeze cortul la otacul dumitale și să fie tovarăș cu dumneta în lupta dreaptă ce o porți spre a-ți feri neamul și țara de rușine și de nedreptate?

Mihu ascultase mirat această lungă cuvântare. Din spusele lui Landi, din acele ale soției acestuia și din cărțile care le cetise la el, avea cunoștință de jurămintele făcute altădată de cătră cavalerii din apus, pentru a ispăși vreun păcat sau spre a mișca inima iubitei, dar credea că asemenea întâmplări sunt lucruri ale trecutului, care nu se mai văd. Povestirea străinului găsi răsunet în simțirile lui cavalerești și în starea inimii lui. Dar își zicea că dacă păcatul l-ar fi împins să greșească Ilenei, o pedeapsă ca acea ce și-o impusese Cavalerul Căinții i-ar fi părut lui prea mică. Deci fără a sta la îndoială, el răspunse Mâhnitului:

— Du-te și spune Cavalerului Căinții că primesc cu bucurie ca el să-și așeze cortul la otacul meu și că voi fi mândru să lupt pentru o pricină sfântă lângă un viteaz ca el.

L-aș pofti la masa noastră ostenească, dar jurământul lui neiertându-i să-și arate fața, greu ar putea să mănânce având pe cap coiful închis.

Mâhnitul se închină și ducându-se la șaică, trecu iar dincolo. În curând, Cavalerul Căinții cu Mâhnitul, cu opt călăreți înarmați și cu doi cai purtând pojijia, se aflară pe malul stâng al Moldovei. Cavalerul Căinții încă nu descălecase. El era îmbrăcat în fier de la cap până la picioare. Purta un coif împodobit cu pene de păun văpsite în negru, la care se vedea o singură deschizătură, în curmezișul lui, la înălțimea ochilor. La cingătoare îi atârna o spadă lungă în partea stângă, un junghier în cea dreaptă; brațul drept trecea prin cureaua unui scut de oțel în trei muchii, pe care se vedea zugrăvit un păun negru pe un câmp de argint. La călcăii lui se vedeau pinteni de aur. Calul, mare și puternic, era acoperit cu platoșe de oțel pe frunte, pe gât, pe șei și pe piept. De oblâncul de dinainte al șălii era atârnat un buzdugan greu, pene de păun văpsite în negru împodobeau șaua. Cei opt călăreți care urmau erau tot oameni zdraveni, acoperiți cu zale și înarmați cu spade, junghiere, buzdugane și suliți. Unul din ei ținea în mână sulița Cavalerului, lungă și grea, având la vârf o flamură roșie care era cusută pe un câmp negru.

Cavalerul se opri la câțiva pași de Mihu, se dădu jos de pe cal, înaintând spre el, și-i întinse mâna fără însă a scoate, după obiceiu, mănușa de oțel care o acoperea. Mihu, fără a se mira de această împrejurare, o strânse voinicește. Apoi străinul se închină ușor și se întoarse spre oamenii lui. El era un om de statură mijlocie și de făptură sprintenă, fierul care-l acoperea nu-i îngreuia mersul de loc.

— Mă mir, căpitane, că te-ai cam grăbit primindu-l lângă noi, zise Petrea Cărăbuș care înțelegea și el bine rusește și ascultase toată cuvântarea Mâhnitului, cine știe cine-i el, și care sunt scopurile lui? Mie nu-mi prea sună adevărată povestea care ne-o făcut-o acel rus.

— Nu-ți sună adevărată fiindcă nu cunoști bine obiceiurile apusului, unde asemenea jurăminte erau altă dată lucruri obișnuite, zise Mihu. Dacă ne-au mințit și se poartă cu scopuri viclene, împrejurarea că-i avem lângă noi ne face supravegherea mai ușoară. Ș-apoi ce primejdie pot fi zece oameni în mijlocul unei oștiri întregi? La cel mai mic semn de vicleșug îi putem face fărâmi.

Petrea Cărăbuș nu mai răspunse nimica și amândoi tovarășii se puseră la masă.

În această vreme, oamenii cei străini întinsese un cort rotund și încăpător, sub care se retrase Cavalerul Căinții. Apoi Mâhnitul cu ceilalți care, după limba care o vorbeau, se cunoșteau a fi ruși, cu toții aprinseseră un foc și începuse să pregătească mâncarea.

Românii avură în curând prilej să se încredințeze că Mâhnitul vorbise numai adevărul când lăudase vitejia stăpânului său. Tabăra fu trezită în mijlocul nopții prin sunete de trâmbiți: călărimea ungurească năvălea de pe valea Șomuzului. Otacul întreg fu în picioare într-o clipă și arcașii lui Mihu ținură năvălitorii în loc. În curând călărimea moldovenească, cu Mihu în frunte, trecea Șomuzul și cădea în coasta ungurilor: învălmășala fu cumplită. Mihu se văzu înconjurat, fără veste, de dușmani. Paloșul lui, tăind și împungând în toate părțile, izbuti o bucată de vreme să facă un gol împrejurul lui: de la o vreme însă brațul lui începuse a osteni și cercul dușmanilor se tot strângea când, deodată, în rândurile lor se văzu, la lumina lunei, deschizându-se o uliță și în acea uliță apăru Cavalerul Căinții care își îndrepta calul numai cu genunchii, iar cu brațele amândouă învârtea cumplita-i spadă și cu fiecare lovitură culca câte un dușman la pământ. După dânsul venea Mâhnitul cu rușii, urmați de oștenii lui Mihu. Ungurii o luară la fugă.

— Mulțămesc, Domnule Cavaler, zise Mihu pe rusește străinului care-și oprise calul. M-ai făcut datornicul dumitale, cred că în curând voi avea prilej să-mi plătesc datoria, și-i strânse mâna cu căldură.

Străinul însă se-nchină fără a răspunde. Năvala ungurilor fiind respinsă, românii se-ntoarseră în tabără și cei mai mulți din ei își urmară somnul întrerupt.

În zori de ziuă, când se pregăteau de culcare, sosi de la vale, de la otacul domnesc, o veste îmbucurătoare. Toma Alimoș făcea cunoscut că este gata să plece cu oastea bârlădenilor și așteaptă din zi în zi sosirea lui Gheorghiță cu codrenii, ca să vie împreună. Bogdan îi trimise răspuns să se îndrepte spre Bacău.

Grosul oastei ajunse a doua zi în dreptul Bacăului și, pe tapșanul Săuceștiilor, se întruni cu Stroici, care mai dispunea de opt mii de oameni. A treia zi sosi și Mihu; el fusese silit în aceste trei zile să oprească de cinci ori năvala ungurilor și pierduse jumătate din oștenii lui. Cavalerul Căinții luase parte la toate luptele și uimise pe toți oștenii prin îndrăzneala lui și prin iscusința cu care mânuia armele.

În dimineața zilei după întrunirea tuturor oștilor, sosi din Bârlad, de la Ploscan, o veste îngrozitoare: Toma Alimoș căzuse sub cuțitul lui Manea Fărtatul. Folosindu-se de această împrejurare, Tărziul și Coțofan trăsese poporul în partea ungurilor și erau gata să plece să ație calea codrenilor, spre a-i împiedeca să vie în ajutorul lui Bogdan.

LXII - Bătălia de la Săucești

Primejdia în care se aflau moldovenii era mare.

Oastea ungurească de pe Bistrița le închidea această vale cu desăvârșire, iar Bacăul căzuse prin trădarea negustorilor sași și unguri; străjile oastei care venea cu craiul tăbărau în fața cetei lui Mihu. La spinare era Siretul venit mare, din mal în mal, în urma unei ruperi de nouri la obârșia lui și, pentru a trece pe malul stâng, era un singur pod, la Holt, îngust și slab, amenințat să fie luat de apă în fiecare ceas.

Un sfat la care luă parte toate căpeteniile oștirii fu ținut în grabă, în cortul lui Bogdan.

Domnul le propuse să se lepede de domnie și să se retragă singur dincolo de Siret, pentru ca țara să se poată închina mai ușor craiului și să ceară cruțare de la mărinimia lui. Însă la această propunere strigară cu toții, într-un glas, că sunt hotărâți să trăiască ca pribegi în țări străine sau să moară bărbătește, cu arma în mână, apărând pe domnul pe care l-au ales, dar că niciodată nu vor mai pleca capul sub jugul unguresc sau vor recunoaște domnia lui Balc.

Părintele Isaia, care se afla și el în tabără, rosti un cuvânt în care zicea că țara și Bogdan alcătuiesc o singură ființă ce nu poate fi despărțită, că într-adevăr în grea cumpănă se afla oastea, dar că văzuse oștiri ieșind, prim vitejia lor și ajutorul atotputernicului, din împrejurări și mai grele. Călugărul mai adăogi că veștile primite de la Bârlad sunau într-adevăr că Târziul voiește să împiedece venirea într-ajutorul lor a codrenilor, dar nimic nu îndreptățea presupunerea că această încercare avea să fie încununată de izbândă. Credința lui era că codrenii, cu vitejia lor cunoscută, deprinși să asculte orbește de poroncile căpitanilor lor, nu puteau decât să iasă biruitori dintr-o luptă cu bârlădenii dezbinați și duși la luptă de Târziul, care nu făcuse încă nicio ispravă ca voievod și era urât de mare parte dintr-înșii. Codrenii puteau să sosească în ajutorul lor din ceas în ceas.

Cuvintele părintelui Isaia redeșteptară nădejdea în inimile celor mai mulți: hotărârea de a lupta cu înverșunare, până la moarte, fu luată cu primirea tuturor. Se hotărî ca dușmanul să fie hărțuit necontenit despre Bacău și Bistrița, spre a-l sili să ție în acea parte toată oastea venită pe Bistrița. Dar puterea moldovenilor trebuia mai ales să fie îndreptată asupra aripii stângi a ungurilor, unde se afla însuși craiul, pentru a nu-i lăsa să pătrundă în valea Bistriței, ci a-i sili să îndărăpteze până pe Moldova în sus, pentru a-și păstra slobod drumul spre Smirodava și Iași.

În acea zi avură loc numai câteva mici hărțuieli pe valea Bistriței; ungurii își adunau puterile, iar moldovenii lucrau la întăririle începute de Stroici pe dealul Săuceștilor și pe amândouă șesurile: la Spineni și la Arămești. A doua zi însă, ungurii năvăliră din toate părțile înainte de ziuă: era vădit că voiau să grămădească pe români în colțul dinspre Siret și Bistrița și să-i arunce în apă sau să-i silească să se închine. Lupta fu mai ales crâncenă pe tăpșanul Săuceștilor și la Spinend, unde ținu până în seară. Românii în acea zi pierdură oameni mulți, dar nu dădură înapoi nici cu un palmac.

Lupta reîncepu în dimineața următoare, cu toate că o ploaie cumplită începuse să cadă de cu noapte. Strunile de la arcurile moldovenilor udându-se, minunații lor arcași nu le mai fură de niciun ajutor. Văzând că întăriturile de la Spineni vor fi pierdute în cursul zilei, Bogdan puse să se săpe în grabă un nou șanț, mai la vale, între Săucești și Costei și îl umplu cu care răsturnate. La toacă românii erau siliți să se retragă de la Spineni la această nouă întăritură.

Mihu apăra tăpșanul Săuceștilor împotriva lui Balc și izbuti să răspingă toate năvălirile dușmanului. Cavalerul Căinții arătă și aice o vitejie fără seamăn, el era veșnic în frunte, se expunea cu o nepăsare uimitoare la loviturile dușmanului, dar rămânea neatins, viața lui părea ocrotită de un farmec.

Pe Bistriță, întăriturile de la Șerbănești, cucerite de unguri la amiază, erau recucerite de Stroici înainte de toacă. Ploaia care curgea acuma șivoaie și întunericul puseră în sfârșit capăt luptei.

Ea reîncepu în ziuă. Cerul se răzbunase. Toată puterea ungurească se năpusti asupra tăpșanului Săuceștilor; o năvală urmă celeilalte, cetele obosite fiind necontenit schimbate prin altele proaspete. Pe la amiază moldovenii, a căror puteri erau sleite, se văzură siliți să deie înapoi sub puterea atât de copleșitoare a dușmanului. Pas cu pas îndărăptară, întâi până la muchia dealului, apoi se scoborâră până în șes. Aice Mihu izbuti să alcătuiască o ceată de vreo trei mii de oameni înarmați cu suliți și având stoluri de arcași în dreapta și în stânga. Ei opriră astfel înaintarea ungurilor mai bine de două ceasuri. Căldura era grozavă, iar oamenii nemâncați și nebăuți de dimineață. De la o bucată de vreme însă, nu mai putură împiedeca înaintarea dușmanului și prinseră iar a se da încet înapoi.

Bătălia era pierdută, lui Bogdan nu-i mai rămânea altă ușă de scăpare decât fuga pe malul stâng al Siretului, pe podul de la Hoit. Mai mulți din sfetnicii lui îl rugau să nu mai piardă o clipă și să treacă podul înainte ca grămădirea fugarilor pe dânsul să-l puie în primejdie.

Deodată, despre Săcueni se auziră niște trâmbiți sunând: românii și ungurii încetară lupta pentru o clipă și se uitară înspre locul de unde veneau sunetele.

O oaste de călăreți se scobora pe coastă și venea spre Siret; razele, soarelui aproape de asfințit căzând asupra miilor de coifuri și de suliți, le făcea să semene cu un șuvoi de foc. Un urieș strigăt de bucurie ieși din piepturile ungurilor.

— Bârlădenii, bârlădenii cu Târziul.

Căci într-adevăr se puteau cunoaște acuma steagurile bârlădenilor și oștirile ungurești fusese vestite de Tărziul că el vine cu ajutor înaintea craiului.

Orice nădejde pieri din inimile românilor, dar acele inimi erau prea îndârjite pentru a se muia în fața pieirii și a face ca brațele lor să lovească în dușman cu mai puțină putere.

— Să murim cu răscumpărare! fu stigătul care se auzi în toată oastea.

Românii se repeziră cu turbare asupra vrăjmașilor și lupta reîncepu, mai crâncenă. Cneazul Radomir, care era de pază la pod, luă grabnic măsuri spre a-l apăra împotriva noului dușman ce se ivea pe malul stâng.

Dar noi sunete de trâmbiți se auziră, tot de peste Siret, dar de astă dată, din jos despre Buhociu și se văzu ieșind din pârăul Sârbului și înaintând în treapăd pe șesul Siretului, altă oaste, tot călăreață. Mai la vale sute de ciobace se vedeau trecând apa cu oamenii într-însele. (...)

Călăreții se înșirară în rânduri de câte o sută și Gheorghiță, punându-se în dreapta celui dintâi, ridică pentru a doua oară paloșul deasupra capului și dădu pinteni calului care sări în apă; oastea întreagă urmă pe căpitanul ei.

Puterea Siretului fu învinsă de puterea întrunită a miilor de oameni și de cai: un șivoi viu trecu peste șivoiul de apă, pe celălalt mal rândurile se tocmiră din nou pentru năvală. Radomir alergă la Gheorghiță în fuga calului.

— Pentru Dumnezeu, strigă el, de ce n-ai rămas dincolo? Ai fi putut să ații calea birlădenilor și să-i oprești pe loc.

— Să ațin calea bârlădenilor, întrebă Gheorghiță mirat, dar pentru ce?

— Ca să cu cadă Târziul în spatele noastre, răspunse Radomir care nu mai putea de năcaz.

— O, zise Gheorghiță, văd că veștile au ajuns încet pe aice. Târziul este acuma fugar peste Dunăre, iar în fruntea bârlădenilor merge Toma Alimoș, voinicul voinicilor și cel mai credincios prieten al domnului vostru.

— Cum? Toma Alimoș... începu Radomir.

— Toma Alimoș, deși rănit cu cuțitul unui ucigaș, trăiește și iată-l că trece apa cum am trecut-o și noi, zise Gheorghiță arătând Siretul negru de oameni și de cai în fața Costeiului, dar nu este vreme de vorbă acuma. Înainte! La treapăd.

Și cei șase mii de călăreți codreni înaintea cărora mergea Gheorghiță, se îndreptară înspre locul unde Mihu și ceata lui erau aproape înconjurați de mulțimea ungurilor, dar cârnind ceva mai la stânga. Iar, când ajunse la două sute de stânjăni de dușmani, dădu semnul năvălii.

Ungurii văzuseră noul dușman care venea împotriva lor și luaseră măsuri pentru a-i ținea piept, dar avântul grozav al codrenilor răsturnă, călcă în picioarele cailor tot ce întâlni; într-o clipă ajunseră până sub tapșan. Tot ce rămăsese în picioare din cetele opuse lor o rupsese de fugă. Sub tăpșan Gheorghiță și Bibire năvăliră asupra ungurilor care se luptau cu Mihu. Strânși între doi dușmani, ei se apărară bărbătește, dar fură măcelăriți aproape până la unul.

Codrenii pedeștri, în număr de două mii, trecuseră Siretul în ciobace aduse de ei în spinare și ajunseseră răpede la întăritura care tăia șesul la Arămești și unde poroncea Stroici. Acesta, la sosirea ajutorului neașteptat, ieși din întăriri și se răpezi cu codrenii și cu oamenii lui asupra dușmanilor. Aceștia văzând, după o luptă scurtă, că tovarășii lor pleacă în risipă pe tapșan, pierdură inima și o luară asemenea la sănătoasa. Românii erau învingători la aripa dreaptă și la mijloc.

La aripa stângă însă ungurii luptau cu îndârjire. Toma Alimoș, îndată ce ieși din Siret, își tocmi rândurile călărimii spre a cădea în coasta dușmanilor. Dar ei avuse vreme să se pregătească pentru a întâmpina acea lovire. Șase mii de călăreți din cetele curții craiești, cu steagul cel mare al crăiei, care nu intraseră în luptă până atunce, fuseseră aduși în treapădul cel mare și amenințau să ieie pe bârlădeni în coastă. Toma Alimoș se văzu deci nevoit să oprească pe loc avântul oștenilor săi, să-și schimbe întocmirea și să-i ducă asupra acelei călărimi care se apropia răpede. Bătrânul voievod, drept pe calul lui, dar galbăn la față și slăbit la trup, se ținea la treizeci de stânjeni înaintea oștenilor și din toți câți îl urmau niciunul nu se îndoia că-i duce la izbândă. Când depărtarea dintre amândouă călărimile scăzu la vreo trei sute de stânjăni, Toma Alimoș ridică paloșul, trâmbițile sunară și caii o luară la goană; ungurii veneau cu aceeași iuțeală. Groaznică fu ciocnirea, cumplită învălmășeala. Atunce coada cetelor bârlădene se văzu cârnind deodată spre dreapta pentru a lovi, ca o vijelie de oțel, în coasta ungurilor. Ei se clătinară apoi, dând dosul și o luară la fugă pe șesul Siretului. Bârlădenii îi urmăriră până dincolo de Peletuci unde ungurii, dând de niște cete de arcași ai lui Toma Alimoș care trecuseră Siretul pe șăici și care începură să împroaște în ei cu săgeți, se risipiră în toate părțile. Bârlădenii se luau după dânșii când voievodul poroncind să sune adunarea, rândurile se întocmiră din nou. Steagul cel mare al curții rămăsese în mâinile românilor.

Pogan și alți cneji care erau de față, văzând suferința scrisă pe fața lui Toma, cu toate opintelile lui de a se arăta nepăsător, îl rugară să ieie ceva odihnă, izbânda neputând să mai fie îndoielnică. Dar voievodul nu voi s-asculte nimica.

— O izbândă este desăvârșită, zise el, numai când dușmanul este pus pe fugă pretutindeni. Ungurii mai țin încă tăpșanul din fața noastră, și voievodul arătă spre Săucești, care se întinde în oastea noastră ca un cuiu, trebuie să-i gonim de pe acel tăpșan și numai atunce putea-vom să ne gândim la odihnă. Ziua de astăzi este hotărâtoare pentru mărirea neamului românesc, s-o ducem la bun sfârșit. Și voievodul poronci arcașilor să înainteze asupra înălțimilor, urmând cu călărimea după dânșii.

Năvala bârlădenilor și fugărirea călărimii ungurești silise pe ungurii care țineau întăriturile dintre Costei și Săucești să le părăsească și să se retragă pe tăpșan, deasupra acestui de pe urmă sat. Toată oastea ungurească era strânsă aice: craiul se retrăsese mai în urmă, pe dealul numit al Podului.

Ungurii nu putură să mai susție năvala dată din toate părțile de cătră români; ei părăsiră tăpșanul, parte se retrase pe dealul Podului, iar ceilalți, năpustindu-se asupra cetelor lui Stroici, izbutiră să-și deschidă un drum pe valea Bistriței. Românii obosiți nu-i urmăriră și încetară de a mai năvăli asupra dealului Podului. Noaptea căzuse cu totul, dar era lună și se vedea ca ziua.

Mihu se întâlnise la sfârșitul bătăliei cu Gheorghiță și cu Bibire. Acum tustrei descălecaseră și Gheorghiță îi povestea întâmplările din Bârlad când Onea, venind din șes, aduse stăpânului său veste că cavalerul Albrecht este greu rănit și dorește să-i vorbească.

Mihu, însoțit de cei doi prieteni, se duse îndată la locul unde zăcea bătrânul oștean, chiar sub priporul care ducea la deal. Cavalerul căruia o lovitură de suliță îi străpunsese mațele, zăcea lângă niște tufe, capul îi era așezat pe o manta învălătucită, lângă dânsul se vedeau, în genunchi, cavalerul Ulrich și Conrad Müller, amândoi fără arme; împrejurul lor un cerc de arcași români îi priveau în tăcere.

Când Ulrich văzu că Mihu se apropie, el se plecă asupra feței rănitului și-i zise câteva cuvinte nemțești. Bătrânul cavaler încercându-se în zadar să ridice capul, Conrad se așeză binișor lângă dânsul și-i ridică capul pe genunchii lui.

Mihu îngenunchiă lângă crijat.

— Sunt rănit de moarte, zise acesta pe românește cu un glas stins, mai pot trăi puține clipe. Te-am chemat fiindcă, din toți dușmanii noștri, te țin ca cel mai viteaz și cel mai mărinimos. Te rog să zici din partea mea cneazului Ștefan Stroici că am însărcinat pe prietenul nostru, cavalerul Ulrich, să spuie iubitei mele soții, Mariei, că cea de pe urmă a mea dorință este ca ea să se căsătorească cât mai curând cu cneazul Stroici, cu care a fost altădată logodită; spune cneazului că am credința că el va ști s-o facă fericită. Glasul cavalerului se făcuse atât de slab încât, pentru a-i pricepe cuvintele cele de pe urmă, Mihu se văzu silit să-și lipească urechea de buzele lui.

Păunașul Codrilor îi făgădui că va îndeplini cu sfințenie însărcinarea ce i-o dăduse și rosti câteva cuvinte de mângâiere.

Crijatul scutură capul.

— Moartea mea este aceea care am dorit-o în toată viața mea, zise el; mor cum trebuie să moară un oștean și un cavaler. Dumnezeu să-mi fie milostiv.

Și peste puțin își dădu sufletul.

Cavalerul Ulrich închise plângând ochii vechiului său tovarăș, apoi zise o scurtă rugăciune care fu ascultată de români cu capetele descoperite.

Mihu poronci să se caute numaidecât prin împrejurimi un preot catolic ca să vie a doua zi să ieie trupul cavalerului și să-l ducă spre astrucare la o biserică de legea lui. Aflând de la arcașii de față că cavalerul Ulrich se predase lor, le poronci să înapoiască armele și calul atât lui cât și lui Conrad și le hotărî că sunt slobozi să meargă oriunde vor voi, dacă se leagă prin jurământ că nu vor mai purta armele împotriva lui Bogdan. Amândoi primiră bucuros și făcură jurământul cerut de Mihu. Rămaseră însă pe loc pentru a păzi trupul cavalerului Albrecht și a fi față la înmormântarea lui.

Mihu luându-și noaptea bună de la Ulrich, încălecă cu prietenii lui și se îndreptă spre satul Săucești, unde era otacul lui Bogdan. Când ajungea în sat, un aprod domnesc, călare, îi ținu calea;

— Căpitane, te caut de două ceasuri. Voievodul bârlădenilor, Toma Alimoș, trage să moară. El dorește să te vadă numaidecât; s-au trimis oameni în toate părțile ca să te găsească și să te aducă la dânsul. Maria sa vodă este cu el, la casa preotului din sat.

Crud loviți de această veste cumplită și neașteptată, tustrei tinerii urmară în tăcere pe aprod înspre biserica din Săucești.

LXIII - Moartea unui voinic

De la Simedriu Toma Alimoș era, pentru a șaptesprezecelea oară, ales voievod al oștirilor bârlădene, iar Ploscan, șoltuz al târgului. Toți pârgarii erau oameni de ai lor și în sfatul cel mare al țării asemene nu era decât prieteni ai voievodului și de-ai șoltuzului. Târziul nici nu se arătase la alegeri, iar Coțofană dusese o luptă numai de ochii lumii.

Tărziul trăia retras la țară; în cursul iernii luă de soție pe Florica Vișin. Nunta se făcu la Vișinești, nuntă pentru care venise lume puțină, prietenii lui Tărziul din Bârlad și câțiva ieșeni; din Lăpușna prea puțini, iar din Codru nimica. Se vorbea că mireasa foarte se supărase când văzuse că căsătoria ei atrage lume atât de puțină și că luna de miere a noului soț nu fusese cu totul lipsită de amărăciune.

În primăvară, Tărziul venind cu soția lui în Bârlad, târgoveții văzură cu mare mirare pe Manea Fărtatul printre slugile cneazului. De atunce el veni adesea în târg pentru treburile Târziului. Mirarea însă se schimbă în supărare când, după câteva săptămâni, se auzi întâi că Mitrana lui Ploscan se făcuse nevăzută și, apoi, că ea era la Târzii și fusese furată de Manea cu voia ei. El avuse chiar îndrăzneala să-i trimită lui Ploscan răspuns că Mitrana este acum ibovnica lui și că se va căsători cu ea numai dacă-i va da o zestre de zece mii de zloți. Ploscan era să înnebunească de supărare și răspunse că Mitrana, părăsind casa părintească pentru a se face ibovnica unui ticălos și a unui înșelător ca Manea, rupsese orice legătură între el și dânsa și, de acum, era moartă pentru dânsul. Dar Manea de atunce se ferea să vie în Bârlad.

Tot cam pe acea vreme se zvoni că Tărziul și cu Coțofană s-au dat în partea ungurilor, că ei scriu și primesc cărți de peste munți și că la Târzii se strâng din când în când cneji datornici și prieteni Târziului, cu puținii negustori care mai țineau cu Coțofană. Se mai zvonea că Manea Fărtatul venea din când în când în Bârlad noaptea pe furiș și strângea la un han de mâna a patra negustorași mici, meseriași și calfe. Se mai zicea că la aceste adunări se împărțesc bani, galbeni ungurești cu chipul craiului Laslău. Dar aceste lucruri nu se prea băgau în seamă căci obștea era cu voievodul și cu șoltuzul orașului și apoi dăduse Dumnezeu un an minunat, cu roadă multă de tot soiul și cei de la țară aveau treabă destulă cu strânsul, iar negustorii aveau grijă să aducă marfă multă, căci știau că țărănimea avea să aibă bani la iarnă și să-și aducă aminte că are nevoi multe și de tot soiul.

Când Toma Alimoș, la începutul lui august, primi veste că craiul Lajos vine cu oaste asupra Moldovei, ca să gonească pe Bogdan și să puie pe Balc în scaun, el adună îndată sfatul cel mare. Sfatul hotărî într-un glas ca poporul bârlădean să deie ajutor domnului Moldovei, a cărui pricină este acea a întregii românimi. Toate drumurile fură împănate de voievod cu călăreți trimiși să cheme pe cneji și pe popor la arme, hotărându-le ca până într-o săptămână să se adune cu toții pe șesul dimprejurul orașului, pentru a primi steaguri și a li se orândui de cătră voievod căpitani, hotnogi și stegari.

Iar cnejii și poporul, la auzul acestor vești, lăsară strânsul și treierul pe seama moșnegilor, a femeilor și a copiilor și se grăbiră să urmeze voioși chemarea voievodului iubit care-i dusese de atâtea ori la izbândă. Nu trecuse săptămâna și se strânsese pe malul Bârladului o tabără mândră de români, cei mai mulți călări, purtând paloșe și suliți, iar ceilalți pedeștri, înarmați cu arcuri, cu suliți și baltage. Se-împărțise steaguri, să rânduise căpitani, hotnogi și stegari și la căutarea ce o făcuse voievodul, se aflase de față șase mii de călăreți, călări pe cai buni, tot unul și unul și trei mii de oșteni pedeștri. Nu venise însă nici Târziul, nici prietenii lui și din negustori lipseau acei cunoscuți ca ținându-se de Coțofană.

De la Gheorghiță venise vestea că sosește cel mult peste trei zile și roagă pe voievod să nu plece fără dânsul. Iar Toma răpezise chiar atunce spre tabăra lui Bogdan doi călăreți ca să-i deie de știre că sosește în curând Gheorghiță. În seara zilei când se făcuse căutarea după asfințitul soarelui, voievodul se întorcea în târg, la gazdă, la Ploscan, însoțit numai de doi oameni ai lui. Era călare pe un armăsar tânăr, pe care îl învăța acuma și avea în mână un harapnic lung. Treceau pe o uliță mai îngustă când, dintr-o crâșmă, ieșiră mai mulți meseriași beți, care văzându-l începură să șuiere numindu-l:

— Călău al Bârladului.

Voievodul uimit, dădu pinteni calului, îi croi cu harapnicul și bețivii o luară la fugă. Dar când era s-ajungă înaintea ușii crâșmei din care ei ieșise, iată că deodată iesă din casă și se răpede la dânsul Manea Fărtatul, ținând în mână un lung junghier pe care îl înfige în pântecele voievodului și apoi o ie la fugă.

Toma Alimoș se clătină și de nu s-ar fi apucat cu mâna de șa, ar fi căzut jos, dar slăbiciunea lui ținu numai o clipă. Oamenii care îl urmau scoaseră paloșul din teacă și se răpeziră la dânsul ca să-l susție, dar nu putură să-l ajungă, căci el dăduse pinteni calului și, luându-se după Manea, în curând îl ajunse. Ucigașul voi să se deie în lături, dar urieșul, care-i urmărea toate mișcările, izbuti să puie mâna stângă pe el. Apoi ridicându-l cu dreapta de brâu, îl întoarse o dată deasupra capului și-l azvârli împotriva unui zid, cu atâta putere încât țeasta capului îi fu sfărâmată și bucăți din creierii lui rămaseră lipite pe zid. Voievodul, în urma acestei opinteli, căzu jos de pe cal, fără cunoștință.

Fu luat în brațe de cele două slugi și dus în casa lui Ploscan care era în apropiere și cei mai buni vraci ai Bârladului fură chemați în grabă. Printre dânșii era un venețian, așezat de mai mulți ani în Bârlad, meșter mare în meseria lui. El scoase junghierul rămas înfipt în voievod și cu toții cercetară rana. Era lungă și se afla tocmai sub cingătoare. Vracii erau de părere că mațele nu sunt atinse și că rănitul va scăpa cu zile. Rana fu spălată și cusută și vraciul venețian rămase lângă patul voievodului care, spre mijlocul nopții, își reveni în fire, ceru să i se deie de băut, iar după ce deșărtă cu lăcomie paharul ce i se aduse, dormi adânc. Nu avea fierbințeală de loc și venețianul spuse lui Ploscan că răspunde de viața voievodului.

Din târg veniseră știri îngrijitoare. Îndată cum se aflase că voievodul este rănit de moarte, mai multe cete de oameni ai Târziului și de ai lui Coțofană puseseră stăpânire pe oraș și închiseseră porțile.

Ploscan strânsese în casă, pe lângă slugile și calfele lui, care se ridicau la aproape cincizeci, vreo două sute de negustori și de meseriași voinici pe credința cărora putea să se bizuie. Toți fură înarmați și stătură gata să răspingă orice năvălire din partea potrivnicilor. Despre dimineață se răspândi vestea, care pe urmă se dovedi că nu este adevărată, că oastea strânsă împrejurul orașului se dăduse de partea Târziului și se pregătea de plecare spre a aținea calea codrenilor. Atunce Ploscan făgădui o mulțămire mare aceluia care ar izbuti să se strecoare peste ziduri și, luând un cal de la un grajd ce-l avea afară din oraș, să meargă să ducă lui Bogdan veste despre cele întâmplate.

Se și găsi o calfă de fierar care se îndatori să ajungă la Suceava într-o zi și o noapte dacă i se dădeau bani destui spre a schimba caii îndată ce ar obosi. Ploscan îi puse la îndemână toate mijloacele trebuitoare și am văzut că fierarul îndrăzneț se ținuse de cuvânt. În graba lui însă nu se gândi să s-abată pe la tabără, unde ar fi văzut că lucrurile stăteau cu totul altfel decât se auzise.

Oștenii strânși în tabără văzuse cu uimire că porțile se închid și că nime nu este îngăduit să intre în oraș. De dimineață se răspândi vestea că orășenii s-au răsculat și au ucis pe Toma Alimoș. Căpitanii și hotnogii se adunară îndată și hotărâră să trimită trei dintr-înșii în oraș spre a vedea ce se petrece și dacă într-adevăr voievodul căzuse.

Cei trei trimiși fură trei cneji, tustrei prieteni credincioși ai lui Toma Alimoș și oameni cu mintea întreagă.

Se încuviință intrarea lor în oraș, dar păzitorii nevoind să-i lese să meargă la gazda lui Toma Alimoș și stăruind spre a-i duce la Târziul, cei trei trimiși ai oștirii se hotărâră să s-întoarcă înapoi. În această vreme se prinsese mai mulți oameni care, prin ademeniri și daruri, s-încercau să câștige pe oștenii de rând; ei fură puși în fiare.

Toți căpitanii și hotnogii, adunându-se din nou, hotărâră să deie năvală porților și să intre cu putere în târg. Un căpitan fu trimis la poarta cea mare și strigă păzitorilor că dacă până de amiază nu vor lăsa slobodă intrarea, oastea va da năvală în târg.

Târziul, văzând că încercările lui pe lângă oșteni nu se prind și aflând că Toma Alimoș trăiește și este pe cale de însănătoșire, se hotărî să depărteze cea de pe urmă piedică din calea lui. Strângând la o mie de oameni împrejurul lui, încearcă să pătrundă cu de-a sila în casa lui Ploscan. Dar cei închiși în ograda șoltuzului o apărară cu atâta îndârjire încât voinicii Târziului, după trei năvăliri zadarnice, o luară la sănătoasa. În această vreme negustorii fruntași, care la auzul faptei din ajun se închiseseră în casele lor, începură a merge pe din dos, de la unul la altul și a se sfătui între ei. Din aceste sfătuiri ieși hotărârea ca să se înarmeze și să vie în ajutorul lui Ploscan. Când oamenii Târziului o luară la fugă, dădură peste mai bine de o mie de negustori cu arme, cu calfele lor, care îndată cum îi zăriră, căzură asupra lor cu paloșe și cu baltage. Acea strânsură se risipi în curând în toate părțile, iar negustorii, parte alergară la șoltuz iar parte merseră de deschiseră porțile. Târziul se făcuse nevăzut. Numai a doua zi se auzi că șezuse până seara ascuns în pivnița unui negustor și că în vremea nopții izbutise să se strecoare afară din oraș, îndreptându-se spre Dunăre. Coțofană fusese prins când se pregătea să fugă și pus la opreală.

Toma Alimoș se trezise din somn după amiază și, simțindu-se bine de tot, stărui să se scoale din pat cu toată împotrivirea vraciului. Tot ce se putu dobândi de la dânsul fu numai făgăduința că va rămânea în casă. Fu pus în cunoștința celor întâmplate și toți căpitanii și hotnogii veniră să-l vadă și să se bucure cu dânsul de minunata lui scăpare. Seara se culcă foarte obosit și vraciul stărui mult pe lângă dânsul pentru ca în zilele următoare să nu părăsească patul.

Sfatul care se adunase în acea seară hotărî ca Coțofană să steie închis câtă vreme se va socoti că este de cuviință. Veneticii care luară parte la răscoală fură snopiți în bătăi și goniți afară din oraș, dar meseriașii și negustorii amestecați în răscoală scăpară cu pedepse ușoare.

Toma Alimoș, deși se simțise bine și voios, rămase în pat a doua zi până după amiază, însă când află că se aud trâmbițele codrenilor și se văd steagurile lor, nu mai fu cu putință lui Ploscan și vraciului să-l ție măcar în casă. Încălecă și ieși înaintea lui Gheorghe și a lui Bibire, căci Băncilă fusese silit de boală să rămâie acasă. Codrenii cu lăpușnenii la un loc alcătuiau o oaste de șase mii de arcași pedestră.

Cu un ceas mai târziu sosi un trimes al lui Bogdan care aduse veste despre retragerea românilor pe Moldova și pe Bistrița și cerea ca bârlădenii și codrenii să grăbească plecarea lor spre a se împreuna cu domnul în Bacău. Plecarea fu hotărâtă pentru a doua zi. Cu toate stăruințele puse pe lângă el, Toma Alimoș nu voi nici într-un chip să rămâie în Bârlad și să lese ca Bogdan să povățuiască oastea în locul lui. În zadar îi spusese vraciul că va plăti îndrăzneala lui cu viața.

— Ceasul de față este hotărâtor pentru neamul nostru, răspunse liniștit voievodul, trebuie să fiu la locul meu.

Plecarea se făcu chiar în acea noapte. Bârlădenii apucară pe Tutova, urmând-o până în fundul său, iar de acolo pe la Popana, străbătură dealurile dintre Bârlad și Siret și ajunseră pe la toacă în Săcuieni. Toma Alimoș fu veșnic călare și în fruntea oastei, dar toți băgase de seamă cum îngălbenea din ceas în ceas.

Gheorghiță și cu Bibire urmară calea Bârladului până la gura Zeletinului și apoi valea acestui pârău până la Colonești. De aice străbătură cu anevoie dealurile înalte și văile adânci care-i despărțeau de Siret. Mersul lor era îngreuiet prin mulțimea ciobacelor luate de pedestrime pentru trecerea Siretului. Am văzut cât de folositoare fusese această îngrijire.

Toma Alimoș avuse fericirea să vadă oastea ungurească pornind în risipă pe tăpșanul Săuceștilor, dar atunce durerile cumplite care-l chinuiau de două zile și despre care nu zisese niciun cuvânt nimănui, îl învinseră, puterile îl părăsiră și voievodul bârlădenilor căzu de pe cal fără cunoștință.

Oștenii lui îl ridicară și îl duseră în brațe în casa preotului din Săucești. Din întâmplare, steagul cel mare al curții Crăiești, cucerit de bârlădeni, fusese adus acolo și întins pe pat iar voievodul culcat pe dânsul.

Bogdan și cu părintele Isaia, îndată ce fusese vestiți, se grăbiră să vie, aducând cu ei doi vraci. Îngrijirile acestora izbutiră să trezească pe voievod din leșin dar ei, de la început, spuseră domnului că nu era nicio nădejde de scăpare și că moartea voinicului era foarte apropietă.

Când voievodul deschise ochii, văzu fața lui Bogdan plecată asupra lui. Un zâmbet îi înveseli obrazul galbân ca ceara și ochii lui stinși reîncepură a străluci.

— Să trăiești, măria ta! zise el cu un glas destul de puternic.

— Fără de ajutorul dumitale mică ar fi acuma măria mea, zise Bogdan, strângând mâna rănitului.

— Izbânda de astăzi, zise acesta, pune temelie trainică și desăvârșită atât măriei tale cât și măriei neamului românesc.

— Dar, adaose el, aș dori să vie de față căpitanii mei cei mai de seamă și, îndreptându-și ochii către părintele Isaia, Păunașul Codrilor.

I se răspunse că cea mai mare parte din căpitani așteptau în tindă sau pe prispă și că după Păunașul Codrilor se va trimite în târg. Când căpeteniile bârlădenilor intrară în odaie, voievodul făcu semn călugărului să-i ridice capul, apoi după ce i se împlini cererea și-i se așezaseră mai multe perine sub cap și sub umeri, vorbi cu un glas deslușit și încă puternic:

— Frați boieri din Țara Bârladului și tovarăși de luptă. Izbânda noastră de astăzi este hotărâtoare pentru românime, ea ne dă dovadă că stă în putința românilor de aice, când ei sunt uniți, să trăiască prin ei înșiși și să înfrunte oricând puterea ungurească. Dar pierind unirea, piere și puterea noastră. Lajos, învins astăzi, va porni în curând asupra noastră cu îndoită urgie și dacă puterile noastre vor fi atunce răzlețe, se va vedea sfârșitul neamului românesc, iar de vor fi unite, izbânda din nou va încununa steagurile noastre.

Glasul voievodului slăbise, tăcu câtva, apoi urmă din nou.

— Moartea s-apropie răpede de mine, de astă dată ea mă va birui. Nu-mi pare rău căci am parte de sfârșitul cel mai frumos ce și-l poate dori un oștean: mor într-o zi de izbândă mare. Dar aș voi ca acolo unde plec, la veșnicile lăcașuri, să duc cu mine credința că neamul meu rămas pe acest pământ este în stare, prin unirea lui, să ție piept oricărui dușman ce ar cuteza să vie asupră-i. Frați boieri din Țara Bârladului, tovarăși vechi de arme, copii ai celor căzuți în luptă împrejurul meu, faceți ca bătrânul vostru voievod să moară liniștit! scoateți paloșele și jurați pe ele că recunoașteți de mare căpitan al vostru pe Bogdan, domnul Moldovei. Jurați că, la chemarea lui, veți alerga de oriunde vă veți afla și că veți da poroncilor lui oștenești aceeași ascultare care ați dat-o acelor primite de la mine.

Toate paloșele zburară în sus, apoi se întinseră deasupra căpătâiului voinicului, alcătuind o boltă strălucitoare de oțel, la vederea căreia ochii voievodului, pe jumătate păinjiniți, înviară din nou. Și cneazul Pogan rosti cu glasul mișcat, dar puternic:

— Pe Dumnezeu, pe paloșe, pe cinste, jurăm că recunoaștem pe jupân Bogdan, domnul Moldovei, de căpitan mai mare al nostru; jurăm că vom alerga sub steag la cea dintăi chemare a lui, jurăm că vom îndeplini cu sfințenie, ca oșteni deplini, toate poroncile lui oștenești.

Și când Pogan tăcu, un glas cât un tunet, alcătuit din glasurile tuturor căpitanilor de față răspunse:

— Jurăm!

Toma Alimoș ridică brațul:

— După cum veți ține acest jurământ, așa să vă ajute Dumnezeu.

Apoi brațul îl căzu și voievodul rămase fără glas și fără mișcare. Cei de față crezură că își dăduse sfârșitul; mulți din ei, oșteni bătrâni, cu musteți albe ca zăpada, trecuți prin sute de lupte și mii de primejdii, plângeau. Dar vracii ziseră că-i numai cuprins de slăbiciune în urma lungului cuvânt ce-l ținuse și că sfârșitul, deși este foarte aproape, încă n-a sosit.

Într-adevăr, după putință vreme voievodul își reveni în fire. Făcu cu ochii semn părintelui Isaia care se apropie de el.

— Spovăduiește-mă, zise el.

Călugărul făcu un semn și toți cei de față ieșiră, Bogdan cel dintâi. Spovăduirea fu scurtă; în curând părintele Isaia îi chemă pe toți în casă.

— Să știți, le zise Toma Alimoș, că neavând nici copii, nici rude, las toate satele și toate turmele mele Păunașului Codrilor. Părintele Isaia îi va spune voința mea, dar numai după ce voi muri. Când vă veți întoarce acasă, veți fi martori că astfel a fost voința mea.

Văzând că Mihu nu mai vine, Bogdan poronci să se mai trimită oameni în căutarea lui. Voievodul începuse să aiureze, călugărul rugă pe căpitani să părăsească odaia.

În sfârșit, se auzi un tropot de copite care se opri la poartă, pași răpezi se apropiară și Mihu intră în odaie urmat de Gheorghiță și de Bibire. Călugărul îi făcu semn să se-apropie de pat. Păunașul Codrilor îngenunchie lângă rănit care deschise ochii, îl privi lung și recunoscându-l, își reveni în fire.

— Te-am chemat, zise el cu un glas slab și întretăiet, fiindcă am de îndeplinit o datorie și... să-ți fac o rugăminte. În tinerețe am făcut... cătră mama dumitale... o nedreptate. Sunt de atunce douăzeci și șase de ani... rău căitu-m-am de atunce și până în ziua de astăzi. Sunt acuma pe moarte... te rog iartă nedreptatea ce am făcut-o mamei dumitale care era un înger. Și în semn de iertare... făgăduiește-mi față cu... domnul și cu părintele că îndată ce-mi voi fi dat sufletul, îmi vei închide ochii cu mâna dumitale, și voievodul tăcu.

— Orice vei fi greșit mamei, iertat să fii de mine, căci încredințat sunt că ea te-a iertat de atunce, zise Mihu: îți voi închide ochii cu mâna mea.

— Dumnezeu să-ți deie viață lungă, cinstită și spornică, pentru binele domnului și a neamului nostru, rosti Toma Alimoș adunându-și cele de pe urmă puteri.

Apoi un sughiț îl cuprinse și în curând își dădu sufletul. Bogdan, părintele Isaia, Gheorghiță, Bibire, Mihu, vracii și preotul satului plângeau cu toții, iar Mihu închise ochii mortului și, plecându-se, îi sărută mâna.

Era miezul nopții când călugărul cu Mihu, cu Gheorghiță, cu Bibire și cu mai mulți oșteni părăsi odaia unde zăceau rămășițele acelui care fusese odinioară Toma Alimoș, păzite de preot și de patru slujitori cu sulițe în mână. Bogdan se retrăsese mai nainte sub cortul lui, așezat într-o livadă din apropierea bisericii.

Tinerii duceau pe călugăr la gazda ce i se pregătise. Trecuse dinaintea unei ogrăzi mari, în care se vedea adunată lume multă și unde ardeau patru focuri, când auziră un glas chemând:

— Cuvioase, doamne!

— Ce este, zise călugărul întorcându-se îndărăt, cine mă cheamă?

— Eu, cuvioase, Petre al lui Șerban din Ghindăoani. răspunse un tânăr voinic care se luase după el. Tatăl meu zace aice, rănit de moarte, cu pieptul deschis de o lovitură de suliță. Auzind că ai trecut dinaintea acestei porți, mi-o cerut să te rog să vii să-i dai binecuvântare și dezlegare de păcate. Părintele se grăbi să intre în ogradă, urmat de tovarășii lui. Întins pe niște cergi, zăcea Șerban plin de sânge, cu moartea scrisă pe față și în ochi.

— Mulțămesc că ai venit, părinte, zise el cu un glas slab. Fă-ți o milă și-mi dă dezlegare de păcate, căci n-am putere să mă mărturisesc.

Călugărul, îngenunchind lângă el, îi împlini cererea și după ce-i zise câteva cuvinte de mângâiere, voi să se ridice, dar Șerban puse mâna lui înghețată pe mâna lui Isaia.

— Părinte, zise el, în lupta de astăzi am căzut eu și cu patru feciori ai mei, alți doi sunt răniți greu. Dar mie îmi pare rău numai de un lucru, că nu am încă zece vieți și douăzeci de feciori de jertfit pentru mântuirea și slava neamului meu. Ca mine mulți alții pierdut-au astăzi viață și rude. Noi, țăranii, ne-am îndeplinit cu sfințenie jurământul care l-am făcut lui Bogdan, căutați și dumneavoastră de vă țineți jurământul ce ni l-ați făcut nouă.

Părintele Isaia îl încredință că Bogdan va urma calea pe care o apucase și că poporul nu va avea să se căiască de jertfele făcute spre a-l ținea în scaun. Apoi binecuvântând din nou pe rănit, ieși din ogradă și-și urmă drumul spre gazdă.

În aceeași noapte Bogdan era trezit din somn de slugile sale: un oștean venise cu vești din sus și cerea să fie adus înaintea lui. Domnul poronci să fie lăsat să intre. Era Iacșa, vătămanul de Turia. Venea într-o întinsoare, tocmai de la Nistru, cu știre că oastea leșească, lovită de români în codrii Sepenișului, fusese biruită și împrăștietă.

LXIV - Ispășire

Cînd se crăpă de ziuă românii în zadar căutară cu ochii pe potrivnici: nu se mai vedea urmă de unguri, nici pe Dealul Podului nici pe șesul Bistriței. Grosul lor, cu craiul, începuse la miezul nopții să se retragă pe șes, lăsând străji puternice pe dealurile de pe malul stâng spre a nu fi loviți de români în coaste. Înainte de ziuă, perdeaua care făcuse față oștilor lui Bogdan se retrase și lăpușnenii, cu Bibire, fură trimiși să urmărească pe dușman și să-l hărțuiască.

Bogdan, după ce luă măsurile trebuitoare pentru căutarea răniților și îngroparea miilor de morți, stătu de față la înmormântarea lui Toma Alimoș în biserica de la Săucești, cu toate căpeteniile oștirii. De-abia se sfârșise slujba când veni răspuns de la Bibire că, la Gărleni, o dat de unguri care-i stau împotrivă cu îndârjire și că fără pedestrime nu are ce să le facă. Bogdan încălecă îndată și oastea întreagă se puse în mișcare pe șesul Bistriței. Mergeau întâi bârlădenii, stând sub povățuirea bătrânului Pogan, pe care Bogdan îl făcuse namestnic al său peste ei; apoi urmau oastea lui Stroici și pe urmă acea care venise din sus, cu Bogdan. Gheorghiță cu codrenii și Mihu cu cetele lui, scăzute, vai! la jumătate, aveau poroncă să urmeze dealurile de pe malul stâng, spre a împiedeca călărimea dușmanului, să hărțuiască coastele oștirii.

Ungurii se retrăgeau, dar încet; câteodată cetele lor se opreau pe loc și, făcând împrejur, năvăleau cu turbare asupra românilor.

În ziua aceea românii tăbărâră între Costișa și Cândești, pe amândouă malurile Bistriței; ungurii erau la o depărtare de o mie cinci sute de stânjăni cel mult.

În ziua următoare dușmanii îndărăptară până la Piatra; înspre seară românii se-ncercară să pătrundă în oraș, dar fură răspinși cu pierderi mari. Acele din cetele ungurești care alcătuiau aripa dreaptă a oștirii craiului, în număr de vreo opt mii de călăreți și care fuseseră tăiete de valea Bistriței, fură risipite în dealurile dintre Bistrița și Moldovă și urmăriți de Gheorghiță cu parte din oștenii lui, hotărâți să-i stârpească până la cel de pe urmă.

Cavalerul Căinții, în aceste două zile, dăduse din nou dovezi de cea mai strălucită vitejie, el era veșnic alăture de Mihu și se vâra în învălmășeala cea mai cumplită.

A treia zi după bătălia de la Săucești se auzi că Bacăul se predase căpitanului lăsat de Bogdan ca să-l împresoare și că Mayer, cu alți zece sași și unguri, plătiseră trădarea lor cu capul.

Câteva mii de unguri ținură Piatra până înspre seară, dând astfel vreme craiului și grosului oștirii să se depărteze. Bogdan intră în oraș pe la asfințitul soarelui.

Mihu, ale cărui cete luase o parte însemnată la luptele din acea zi, se întoarse la vreme cu Cărăbuș și cu Cavalerul Căinții la Roznov, unde tăbărâse în noaptea trecută. Corturile lor erau așezate pe malul Cracăului, acel al cavalerului fiind la oareșicare depărtare de acele ale lui Mihu și ale lui Cărăbuș, care fusese părăsite de unguri în drum cu două zile înainte.

Înnoptase și ei isprăveau cina afară, înaintea conturilor, când li se dădu de știre că un flăcău cere să fie adus înaintea Păunașului Codrilor, având să-i împărtășească lucruri de seamă. Mihu poroncind să-l aducă, în curând văzură înaintea lor un băiet de vreo șaptesprezece ani, cu o față plăcută, îmbrăcat în port țărănesc.

Întrebat ce voiește, el răspunse:

— Mă numesc Axinte Flutur și sunt de loc din Buhalnița. Când au trecut ungurii pe la noi, mergând înspre Bacău, m-o luat cu mai mulți băieți din sat pentru a mâna carele cu boi care duceau merindele lor. Se purtau urât cu noi, ne băteau cumplit, și ne dădeau mâncare puțină de tot. Când am ajuns în dreptul Bacăului, am fugit peste noapte și, după ce am rătăcit pe dealuri și prin păduri, am avut norocul aseară să nemeresc la Preotul din Dănești.

— La părintele Ioniță, zise Mihu, îl cunosc bine. Ai nimerit la un preot foarte de ispravă.

— Dumnezeu să-i deie sănătate, zise băietul, că m-o primit și m-o hrănit ca pe copilul lui. Din tot satul numai el rămăsese acasă, bărbații sunt duși la oaste, iar moșnegii cu femeile și cu copiii au umplut codrul de pe malul drept al Bistriței. Atât eram de trudit încât am dormit de aseară, de când o înnoptat, până astăzi după amiază. După ce m-am trezit, am vrut să ies din căsoaia în care dormeam, dar n-am putut, căci ușa era închisă cu cheia și o trebuit să am răbdare, s-aștept să vie părintele să-mi deschidă. Dar auzind în ogradă zgomot, zăngănit de paloșe și de pinteni și glasuri vorbind pe ungurește, am înțeles c-au venit ungurii în sat și că părintele m-o închis pentru ca ei să nu mă găsească și să nu-mi facă vreun rău. În căsoaia în care mă aflam era brânză bună și pită și un ulcior cu apă rece, astfel că aveam cu ce să-mi astâmpăr foamea și setea. De la o bucată de vreme făcându-se liniște, părintele o și venit la mine și mi-o spus să stau liniștit unde mă aflu, căci la dânsul au venit niște oameni răi și numai cu mare nevoie o scăpat de ei și o dat la o casă pustie din apropiere. Mi-o mai spus că de mi-a mai fi foame, să mănânc din brânză și din pită până mă voi sătura și iar s-o dus, închizând ușa cu cheia. Stat-am cât am stat când iată că aud glasul părintelui vorbind cu alt om.

— Și l-ai văzut bine? zicea părintele.

— Cum să nu-l fi văzut, daică o trecut la o palmă de mine.

— Îl cunoști bine, știi că el este Păunașul Codrilor?

— Da cum să nu-l cunosc, părinte, nu l-am văzut amândoi de atâtea ori?

— Și spui că are de gând să mâie în Roznov?

— Am văzut cum i se pregătea mâncarea și am văzut trei corturi întinse.

— Măi Stane, ie calul meu, trage o fugă până la Roznov și spune Păunașului pe cine avem aice.

— Nu pot, părinte, m-am jurat că voi fi la noapte la părintele Vasile, la Jirov și mai am o bucată de drum zdravănă. Ce nu mergi singur?

— Dacă aș pleca de aice ei ar bănui ceva și ar pleca și ei. Dar ce grabă mare ai să vezi pe părintele Vasile încă în astă seară?

— Preuteasa trage de moarte în pădure, la Calul și trebuie să-l aduc mâine dimineață. Sărut mâna, părinte, rămâi sănătos.

— Mergi sănătos, Stane, Doamne, tare sunt năcăjit să-i țin în palme și să nu pot da de știre celor care ar putea să puie mâna pe ei și astă noapte au să plece, și părintele ofta greu.

Mihu și Cărăbuș, care la începutul povestirii flăcăului dăduseră semne de nerăbdare, ascultau acuma cu o băgare de seamă vădită.

— Atunce, urmă flăcăul, mi-am zis că doară se putea să merg eu la Roznov să fac treaba dorită de părinte, și am început a bate în ușă. Părintele o intrat numaidecât la mine și i-am spus că sunt gata să merg la Roznov, să duc Păunașului Codrilor veștile ce care m-ar însărcina. Părintele tare s-o bucurat, o mers de o pus șaua pe cal și mi-o arătat pe unde să ies din sat, fără ca să fiu văzut, care este drumul ducând la Roznov și mi-o spus să-ți zic așa:

— Părintele Ioniță de la Dănești dă de știre Păunașului Codrilor că într-o casă din satul Dănești, care acuma este pustiu, stă ascuns de astă noapte Balc, fiul lui Sas, fostul domn al Moldovei cu șase oșteni unguri; iar alți doi oșteni păzesc pe deal, deasupra bisericii. Păunașul Codrilor să trimită numaidecât oameni voinici ca să-l prindă, dar să se grăbească, căci la miezul nopții Balc pleacă negreșit. Și părintele mi-o arătat casa în care stă ascuns Balc, dâmbul pe care păzesc doi oșteni ai lui și drumul pe care trebuie să vie oamenii Păunașului Codrilor, spre a nu fi văzuți de cei doi pândari. După ce mi-o dat părintele binecuvântare, am încălecat și am venit într-o fugă.

Îndată ce flăcăuașul încetă să vorbească, Mihu strigă:

— Onea să puie șeile pe doi cai și zece oameni să fie gata să mă însoțească.

— Cum, îi zise Petrea, vrei să mergi acolo numai cu zece oameni?

— Doisprezece cu mine și cu Onea, răspunse Mihu, nu ți se par destui pentru a pune mâna pe opt?

— Dar dacă este vreun vicleșug la mijloc? Dacă sunt oameni mai mulți ascunși în sat?

Mihu dădu din umere, dar flăcăuașul care nu se mișcase din loc și auzise vorbele lor, zise atunce:

— Cu voia dumnevoastră boieri! Am auzit bine zăngănit de arme când eram închis în poiată, dar mi-aș pune capul că nu erau mai mult de șase sau șapte oameni, căci de ar fi fost mai mulți aș fi auzit zgomot mai mare.

— Uită-te în ochii lui, zise Mihu la urechea lui Petrea, și vezi dacă el vorbește altceva decât adevărul.

Dar Cărăbuș urmă să stăruiască ca Mihu să ieie cel puțin o sută de oameni cu dânsul. Pentru a liniști pe credinciosul lui tovarăș, Mihu consimți să ieie cincizeci de oșteni, zicând că s-ar face de râs luând mai mulți. Totodată poronci ca copitele cailor să fie învălite în petece ca să nu s-audă zgomotul lor. Cavalerul Căinții, auzind zarvă și mișcare, trimisese pe Mâhnitul să întrebe ce se petrece și când Mihu era gata să încalece, se trezi cu Cavalerul Căinții înarmat și călare, urmat de Mâhnitul și de patru oameni de ai lui. Iar Mâhnitul îi spuse că stăpânul auzind de plecarea lui Mihu și găsind noaptea frumoasă pentru o primblare, s-a hotărât să-l însoțească. Mihu dădu din umere și, după ce încălecă și băietul, trimis de preotul Ioniță, plecară cu toții.

Străbătură la treapăd parte din șesul Cracăului; apoi părăsindu-l, încunjurară valea Rusului, se suiră în Dealul Dăneștilor de unde călăuza lor le arătă casa preotului și, în apropiere, alta mai mare, în care era adăpostit Balc.

Amândouă aceste case erau în marginea satului; la fundul gardurilor lor începea imașul acoperit cu tufe, care se-ntindea până pe dealul unde se aflau. Mihu trimise doisprezece oameni să se-nșire de-a lungul gardurilor, spre a nu lăsa pe nimeni să scape din grădini pe imaș. Mai trimise câte zece oameni pe jos, să se-nșire, câte un rând, de-a lungul gardului preotului și de-a lungul gardului celeilalte case din capătul de la imaș, până la ulița satului unde dădeau porțile lor. Lăsă trei voinici pentru paza cailor, și urmat de ceilalți cincisprezece, de Cavalerul Căinții, de Mâhnitul, de Onea și de cei patru ruși ai cavalerului,se îndreptă fără niciun zgomot spre ulița satului, de-a lungul gardului preotului. Când ajunse în dreptul porții, Axinte care mergea înainte, scăpă un țipet de spaimă.

În ogradă, la câțiva pași de ei, era înfipt în pământ un par, lung de doi stânjeni și pe acel par se afla tras în țeapă preotul Ioniță.

La strigătul de spaimă al lui Axinte răspunseră strigătele de mânie ale lui Mihu și ale oștenilor dar, înainte ca ei să fi avut vreme să schimbe măcar o vorbă, se auziră strigăte sălbatece și, din toate livezile de pe împrejur, năvăliră asupra lor sute de unguri. Mihu, fiind înaintea tovarășilor săi, ei se năpustiră mai ales asupra lui. Cei dintâi care se apropieră de el căzură în curând, doborâți la pământ de paloșul lui, care știu să facă împrejuru-i un gol în care nimic nu intra fără a simți tăișul sau vârful lui. Dar un dușman, târându-se nevăzut pe brânci, ajunse sub calul voinicului și-i vârî o țăpușă în pântece. Calul se răsturnă pe coasta dreaptă lângă gardul preotului, prinzând sub povara lui piciorul întreg al lui Mihu, până la coapsă.

Dușmanii se răpeziră asupra-i cu paloșele și ghioagele ridicate ca să-l lovească dar, cu toată răpegiunea lor, Cavalerul Căinții fusese mai iute decât ei. El sărise de pe cal și se așezase înaintea lui Mihu, învârtind spada lungă și lată al cărei mâner îl ținea cu amândouă mâinile: cei mai îndrăzneți din năvălitori căzură sub loviturile ei.

Mâhnitul și cu cei patru ruși își făcuseră drum până la dânsul și, mânuind și ei spadele lor cu o agerime cumplită, golul se făcu înaintea acestor șase oameni căptușiți cu fier nu mai îndrăznea nimeni să s-apropie de ei, ceilalți români zăceau morți sau răniți, puțini scăpară prin fugă. Mihu făcea încercări zadarnice ca să scoată piciorul de sub cal și dinții, lui scrâșneau de turbare văzându-se adus la asemenea neputință.

Dar, la strigătele de mânie și de ocară ale căpeteniilor lor, ungurii se tocmiră în două cete alcătuită fiecare în chip de măciucă năstrujită cu suliți. Ei se aruncară din două părți asupra acelor șase îndrăzneți, rămași în picioare ca niște stâlpi de fier. Loviturile lor cumplite secerau pe unguri care năvăleau în frunte dar, la urmă, striviți sub număr, Cavalerul Căinții și slugile lui fură doborâți la pământ. Un strigăt de bucurie izbucni din piepturile învingătorilor. Dar scurtă fu această bucurie.

În fierbințeala luptei nimeni nu auzise un tropot de copite care se apropia; strigătul de izbândă nu pierise încă, când s-auzi un glas răsunător strigând:

— Iată ungurii! Pe dânșii, băieți, dați de tot!

Și Cărăbuș cu cinci sute de oșteni călări se răpezi ca fulgerul asupra ungurilor care se credeau biruitori. Credinciosul tovarăș al lui Mihu, îndată ce văzuse pe căpitanul lui depărtându-se cu mica ceată care îl întovărășea, poronci la cinci sute de oameni să-ncalece și plecase cu ei spre Dănești, având grijă să nu ajungă pe ceilalți. Ajuns aproape de sat, aflase de la un fugar ce se petrecea și venea în fuga mare.

Împotrivirea ungurilor surprinși fu slabă, după cea dintâi ciocnire o luară la fugă în toate părțile, umplând pădurile și dealurile, urmăriți de români care măcelăreau fără milă pe toți acei pe care puneau ochii. Cărăbuș cu un număr de oșteni urmărise pe unguri numai până la marginea satului, apoi descălecase și aprinzând niște facle, căuta pe Mihu între morți și răniți când se auzi glasul lui chemând pe Petrea.

Mihu prins sub cal și strâns de gard, urmărise toată lupta fără ca să-i scape nimica din ceea ce se petrecea. Văzuse pe Cavalierul Căinții, lovit de mai multe suliți, clătinându-se pe picioare și pieptul îi fusese stâlcit prin căderea peste dânsul a acestui trup învălit în fier, auzise strigătul de izbândă al ungurilor și văzuse năvala lui Petrea: pricepu că biruința era a românilor. Nu mai făcu nicio încercare pentru a se ridica, dar așteptă cu răbdare întoarcerea tovarășilor. Cum văzu faclele, strigă pe Petrea care se grăbi să vie la el și-l scoase de sub cal.

Mihu se temea să nu-i fie piciorul rupt. Dar își dădu seamă că este numai stâlcit tare și că, deși cu greu, poate umbla.

— Ridicați pe Cavaler, fură întăiele cuvinte ce le rosti, el mi-o scăpat viața, oprind pe dușmani să mă ucidă când calul s-o răsturnat peste mine.

Cavalerul fu ridicat și lungit pe iarba de lângă gard; sub cap i se puse o manta, el nu se mișca de loc.

— Scoateți-i coiful răpede, poate că mai trăiește.

— Cărăbuș îngenunchie, desprinse curelile care prindeau coiful, îl scoase din capul rănitului cu îngrijire și, la lumina faclelor, Mihu rămase înmărmurit când ochii lui dădură de fața Vidrei.

Fața era albă ca varul, ochii închiși, părul tăiet de la umere, dar astfel ea era mai frumoasă decât odinioară.

Ea era deci Cavalerul Căinții, ei îi datora Mihu viața. Păunașul Codrilor căzu în genunchi lângă trupul nemișcat al fostei lui iubite. În acea clipă ea deschise ochii, întâlni privirea lui Mihu în care jalea lupta cu uimirea, zâmbi, apoi cu un glas slab și întretăiet zise:

— Mihule!... În sfârșit, ne vedem iarăși! M-am purtat rău... cu acea fată.... iartă-mă, că am ispășit.... nu mi se cade desprețul tău... Mult te-am iubit... Sunt fericită că... mor pentru tine... Nu mă uita de tot.. Fii fericit...

Voia să mai vorbească, dar un fior o scutură, o spumă amestecată cu sânge îi acoperi buzele, dădu ochii peste cap și se-nțăpeni: își dăduse sufletul.

Mihu îi închise ochii și plecându-se, o sărută pe frunte. Pieptul ei era străpuns de opt lovituri de suliță.

Onea și cu Mâhnitul fură găsiți sub câte un morman de leșuri ungurești, erau răniți, dar nu de moarte. Când se scoase trupul Mâhnitului, mai mulți din oamenii de față, de loc din Humulești și din Târgul Neamțului, recunoscură pe Anton și spuseră lui Mihu că el fusese sluga cneazului Stroici. Niște oșteni scoaseră acuma de sub un pod, sub care șezuse ascuns în toată vremea luptei, pe Axinte, flăcăuașul care fusese trimis de preot la Mihu. Tremura ca varga și nu era în stare să rostească niciun cuvânt.

Petrea Cărăbuș bănuia că băietul fusese de rea credință și plătit de unguri pentru a aduce pe Mihu într-o adevărată capcană; îi și făgădui că la ziuă, îl va spânzura de cel mai înalt copac din livada preotului. Dar unul din puținii unguri prinși și lăsați în viață de români lămuri împrejurările.

În noaptea de înainte venise în sat, după ce rătăcise o zi întreagă prin dealuri, nu Balc, dar frate-său, Costea, care semănându-i mult, fusese luat de preot drept Balc. El era întradevăr însoțit de opt tovarăși, din care punea pe doi la pândă pe dâmbul deasupra bisericii. Ei, de acolo, văzuse pe preot cum pusese șaua pe cal, după ce vorbise cu băietul pe care-l trimisese și-l petrecuse până lângă poarta lui. Unul din acești doi pândari alergă la Costea și-i vesti că sunt trădați de preot care a trimis un călăreț să deie românilor de știre că sunt unguri ascunși în sat. Costea se pregătea să fugă, când în sat intrară două până la trei sute de unguri care scăpaseră de urmărirea lui Gheorghiță șezând ascunși în codri și rătăceau acuma fără a ști încotro s-apuce, iar căpeteniile lor erau prieteni cu Costea. Costea, văzând că-i vine în ajutor, hotărâse să-și răzbune pe preot și îl trăsese în țapă. Trimise pe Cracău în jos doi călăreți spre a le da de știre dacă vor vedea că vin dușmanii. Aceștia văzând ceata lui Mihu care, când ajunse aproape de dânșii, cârni pe dealul Troiții, venise să deie de știre că vin românii, dar că sunt puțini. Atunce se hotărâse să-i aștepte stând supuși prin livezi, să cadă asupra lor când vor fi intrat în sat și să-i măcelărească până la cel de pe urmă. Am văzut cum prevederea lui Cărăbuș zădărnicise scopurilor lor.

LXV - În care se vede sfârșitul acestei povestiri

Mihu nu părăsi Dăneștii până nu văzu pe Vidra înmormântată creștinește lângă biserica din acel sat. Din pricina căderii lui sub cal putea să se ție călare numai cu greu. Fu dus cu carul la Piatra unde rămase până la întoarcerea lui Bogdan în acel oraș, după desăvârșită izgonire din țară a oștirilor craiului Lajos. Cu vreo două zile înainte de sosirea voievodului, primi vestea că cneazul Baloș murise cu două săptămâni înainte și fusese astrucat în biserica din Poiană, lângă strămoșii lui. Ileana rămase acuma singură pe lume, nu mai era niciun temei care putea să întârzie căsătoria ei cu Mihu. Ea avu loc în Poiană; nunii fură domnul și doamna Moldovei, iar părintele Isaia, preotul care îi binecuvântă. N-am nevoie să mai spun că Gheorghiță, Bibire, Stroici și Petrea Cărăbuș se aflau de față, cu o mulțime de cneji și de oșteni. Din foștii cetași ai Păunașului Codrilor, rămași în viață, nu lipsi niciunul.

Mihu și cu Ileana trăiră împreună ferici până la adânci bătrânețe și avură norocul să vadă ridicându-se din copii lor oșteni viteji și înțelepți, neveste frumoase și vrednice. Mihu luă parte cu slavă la toate războaiele purtate de Bogdan împotriva craiului Lajos, care necontenit năvălea asupra Moldovei și necontenit se întorcea înapoi cu rușine și cu pagubă. După moartea lui Lațcu, își legă soarta cu acea a mușăteștilor; mai ales silințelor sale datora Petrea Mușat recunoașterea lui ca domn de către bârlădeni.

Cavalerul Ulrich ținu cuvântul dat cavalerului Albrecht și aduse Măriei cea de pe urmă dorință a bunului și cinstitului oștean, care îi fusese mai mult tată decât soț. Însoțită de Ulrich, de Conard Müller și de credincioasa Hertha, ea reveni în Moldova în vara care urmă după întâmplările povestite mai sus. Nunta ei cu Stroici se făcu în Suceava: nuni fură iară Bogdan cu doamna lui. Și ei se bucurară de o fericire îndelungată și văzură pe copiii lor mari. După moartea lui Lațcu, Ștefan nu primise domnia litvanului Iurg Coriatovici, ca și Mihu el se dădu în partea mușăteștilor și găsi pe câmpul de luptă o moarte de căpitan viteaz. Maria, văduvă pentru a doua oară, se călugări și fu cea dintăi stariță a mânăstirii Horodnicului. Hertha se căsătorise cu Conrad Müller, amândoi rămaseră în slujba lui Ștefan și a Măriei până la moartea lor.

Anton se întoarse la fostul lui stăpân. Ajuns la adânci bătrânețe, el mai învăță pe copiii lui Stroici cum să mânuiască sulița și paloșul. Gheorghiță se căsători după câțiva ani cu frumoasa fată a cnezului Pogan. Credincios cătră Bogdan cât ținu domnia acestuia, păstră aceeași credință cătră Lațcu: luptă cu mușăteștii împotriva lui Jurg. Rănit de moarte într-o luptă cu tătarii, pe care după o năvălire în țară îi urmărise peste Nistru, făcu pe codreni să-i jure că vor recunoaște pe domnul Moldovei, care era atunci Roman Mușat, de stăpânitor al lor. Bibire muri burlac; în toată viața fu tovarășul nedespărțit al lui Gheorghiță, atât în războaie cât și în vreme de pace. Când codrenii i se închinară lui Roman, el făcu pe lăpușneni să urmeze această pildă.

Petrea Cărăbuș găsi o moarte cinsteșă, dar foarte timpurie în cursul celui de al doilea război purtat de craiul Lajos cu Bogdan. Sora lui, Stanca, muri în călugărie.

Cneazul Tărziul izbuti să ademenească pe bârlădeni să-l ierte și să îngăduie întoarcerea lui în țară. Dar frumoasa Florica îi otrăvi traiul: el muri în curând de dambla. Limbile rele ziceau că damblaua venise în urma descoperirii ce făcuse că Florica îl înșeală. După moartea cneazului ea se căsători cu vatmanul lui, care o bătu până la moartea ei.

Dacă voi adăogi că Ploscan muri în vremea lui Lațcu fiind șoltuz al Bârladului și lăsând toată averea lui Mihu, căci Mitrana murise nebună puțin după moartea lui Manea, cred că nu-mi va mai rămâne decât să-mi ieu ziua bună de la cetitor, mulțămindu-i pentru răbdarea și bunăvoința cu care a ascultat această lungă povestire.

SFÂRȘIT