Cucul (Grigore Alexandrescu)

Cucul
de Grigore Alexandrescu

Cucul, pasere proastă, dar plină de mîndrie,
     Socotind c-al său nume
     Este vestit în lume,
Hotărî să mai facă vreo călătorie,
Ca s-adune respecturi, și însuși să privească
Cu ce chip îl slăvește nația păserească.
Plecă: dar abia merse pînă-n vecinătate,
Și găsi felurimi de păsări adunate,
     Care din întîmplare
     Se-ntrecea la cîntare.
Stătu să le asculte: toate pe rînd cîntară,
Care prost, care bine, talentul și-arătară.
Iar bietei coțofene îi cerură iertare
     Că nu-i dau ascultare:
Îi ziseră: „Taci, soro, te roagă obștea noastră:
Despre cîntec, ne iartă, ești ca un cuc de proastă“.
Asfel păți și cioara; în rîs ea fu luată,
Și cu un cuc nemernic de toate comparată.
De asemenea cinste cucul supărat foarte,
        Se duse mai departe;
        Dar oriunde mergea,
        Nimic alt n-auzea.
        În sfîrșit obosit,
        Și desnădăjduit,
        La cuibul său veni,
        Făr-a se mai opri.
        Puii cît îl zăriră
        Pe loc îl ocoliră;
        Apoi îl întrebară:
        „Ce mai veste p-afară?“
„Urîtă — le răspunse — și vrednică de jale:
Am umblat multe locuri, dar nu m-am mulțumit.
Toate îmi par schimbate și toate merg la vale,
Păsările sînt bete și lumea-a nebunit.“

Tot omul despre sine lesne se amăgește.
Nimenea nu își este aspru judecător,
Dar judecata obștii e o învățătură.
Mulți ce se cred pe sine un ce rar în natură
Mai lesne zic că lumea nu știe ce vorbește,
Decît să va să-și simță nimicnicia lor.

(Ed. 1842)