Culcușul

 

Văzduhul clocotea de zăpușeală...

O beteală de aur aprins se bălăbănea sub albastrul lăptos al cerului. Fuioarele subțiri de căldură se întortocheau de-a valma peste lanurile gălbejite de soare, alunecau ușor pe deasupra coperișelor țuguiate ale mahalalelor, se zvârcoleau îndârjite printre turlele tinichelate ale orașului nemărginit.

Câte-o gură de vântișor sec și aspru răscolea în răstimpuri pulberea albă ca omătul de pe șoseaua ce se întindea, netedă ca un brâu de argint, printre livezile dogorâte de arșiță.

Prin prejurimile ofilite, arborii presărați rar, ca niște bulgări de vopseală verde lâncezită pe o icoană colboasă, moțăiau toropiți de oboseală. Umbre uriașe pășeau agale peste întreg cuprinsul, se lungeau, se răsfirau și apoi se prăpădeau în zările scăldate în abureală.

— Aaaoh! căscă Dumitrache Cântăreanu, pocnind din încheieturi. Aaaaoh, Didico!

Stătea sub un nuc pântecos în “culcușul” de la “Trei gâște”, lungit pe spate, cu mâinile încopciate sub ceafă, cu privirile pierdute pe pânza vânătă, limpede și nesfârșită, care se rotunjea molatic deasupra pământului. Prin frunzișul nucului se strecura o rețea minunată de ochiuri de umbră și de soare, care se întreceau sprintene pe obrajii lui hopuroși și uscați ca coaja sâmburelui de măsline. Din haina așternută pe sub dânsul, prin căptușeala zdrențuită, se zgâiau două buzunare ferfenițite și înnegrite de smoală. Jobenul spart și mucezit, aruncat în spinișul din preajmă, părea o grămăjuie de humă arsă.

— Aaaoh! făcu Cântăreanu din nou, după un răstimp.

Didico scumpă, mi-e foame!

— Ia taci din gură, pungașule, fire-ai al dracului să fii!! să răpști brusc Didina, care ședea alături, răzemată de tulpina nucului, încolăcită ca un dobitoc, la umbră. Își frecă ochii cu dosul palmelor, până ce se roșiră ca două sfecle fierte, apoi, ridicând capul cu o trufie caraghioasă și aruncând niște priviri pline de scârbă spre bărbatul ce sta și acum neclintit, începu a-l ocărî:

— Aoleu, pieri-ți-ar vița și sămânța, că m-ai sculat din somn tocmai când ațipisem și eu nițel... Aoleu...

Cântăreanu se holbă la dânsa zăpăcit de mirare; bulbii ochilor i se nălbiră deodată ca două globuri de sticlă lucioasă.

— Dar dacă mi-e foame, fă? Dar dacă mi-e foame?... Ei, atunci, ce zici, drăcoaică, ce zici? Femeia dădu să răspunză, în clipa aceea însă Cântăreanu sâsâi ceva, scoase un țipăt înfundat, dobitocesc, și-și încleștă pumnii gata să izbească. Didina se sculă friptă și începu a se învârti ca o sfârlează în jurul nucului, din a cărui scorbură scoase în grabă un coșuleț acoperit cu o cârpă pestriță soioasă.

Întinse basmaua pe iarbă și răsturnă la repezeală conținutul coșului: mezeluri scofâlcite, rămășițe cigălite de oase de păsări, câteva legături de praz și o felie sănătoasă de pâine, cârcălită de unsori. Și, așternând, blestema printre dinți și azvârlea, din când în când, priviri piezișe spre Cântăreanu, care acum nici nu o mai lua în seamă.

— Haide, hoțule, de te înfundă! bombăni pe urmă femeia, așezându-se bulgărește lângă mâncare și începând a înghiți grăbită, parc-ar fi alungat-o tătarii.

— Nu mă mai ocărî, fetițo, fire-ai a dracului! Să nu mă mai ocărăști, că te iau la bătaie, mormăi Cântăreanu c-o pâlpăire de zâmbet sălbatic în colțul gurii, târându-se în patru buși spre basma.

— Parcă eu nu știu că vrei să mă omori, tâlharule, parcă nu știu?... Hai, lovește, că mie nu mi-e frică!... Haide!...

Haide!...

— Ține-ți clanța, fă, că mă superi și, dacă mă superi, o să te fac să-ți înghiți toate măselele!...

Didina se molcomi o clipă, dar apoi, deodată, izbucni ca o smintită:

— Pesemne, ți-e necaz, golane, că mă vezi mâncând și pe mine... Ai?

— Ai ghicit, scumpo, rânji Cântăreanu cu răutate. Tu ocărăști, tu blestemi, și, când colo, tot tu vrei să și halești...

Parcă tu ai fi muncit-o!

— O, mânca-te-ar ocna, hămesitule! Da nu alerg eu toată ziua, nu colind eu toate mahalalele până ce pot ciupi câte ceva de-ale gurii?... Aoleo!... Și tu stai ca un trântor și te pârlești la soare, mânca-te-ar ocnele să te mănânce!

— Acu ți-a ajuns, dragă! Cară-te de-aici și lasă să mai halesc și eu!... Cărel!... Cărel!...

Îi trânti brusc un pumn în piept și o îmbrânci cât colo, apoi se puse să molfăiască singur, cu lăcomia unui câine flămând, înghițind felii uriașe de pâine cu câte-o mușcătură de carne. Și, în vreme ce măcina grăbit ca iepurele, ochii îi sticleau de plăcere, iar pe la colțurile gurii i se prelungeau vine subțirele de bale.

Didina se ghemui bosumflată deoparte, își adânci obrajii în poală și începu a lăcrima:

— Aoleu, mânca-te-ar fript pungașii, aoleu, putrezi-ți-ar oasele printre zidurile pușcăriei! Aoleu, cum mănânci tu din sudoarea mea și cum mă lași pe mine să mă lihnesc de foame! Aoleu, zănaticule, aoleu, candriule, că eu, sărman de capul meu, îmi ciopârțesc ciolanele ca să te îndop pe tine, ș-acuma tu, afurisitule, mă huiduiești!... Aoleu! Aoleu!

Cântăreanu însă fosăia liniștit, se lingea cu plăcere pe buze și numai rareori privea la Didina cu niște ochi foarte mirați, parc-ar fi întrebat-o când va conteni plânsul.

Prin frunzișul crâmpoțit al nucilor se strecura un mănunchi de raze galbene, îmbrobodind fața femeii cu o maramă veștedă de lumină și făcând să licărească întocmai ca niște bobițe de grâu lacrimile ce-i picurau încetinel pe obraji... Deodată bărbatul, cu mustățile zbârlite și pline de fărâmituri de carne, se întoarse la Didina și-i zise cu glas dulce, dar poruncitor:

— Iii, Didico, uitasem... I-adu sticla ceea cu țuică!... Aoleu, cum am uitat ca pământul... Bine că mi-am adus aminte...

Ad-o repejor, fetițo...

Ea nu răspunse. Rămase două clipe nemișcată, dar apoi tot se sculă și începu a cotrobăi în scorbura nucului. În momentul acesta, însă, dinspre șosea se desluși un foșnet de pași târâți. Cântăreanu întinse capul înainte, ca și când ar fi vrut să auză sau să vază mai bine, trase repede cârpa peste mâncare și rosti înăbușit:

— Sssst! Sst!

Didina se întoarse ca fulgerul, se lăsă tiptil, își făcu mâna cozoroc și se uită cu băgare de seamă spre șosea. În șanțul crescut cu buruieni și adumbrit de mărăcini, se târa încetinel o mogâldeață neagră. Făcea doi-trei pași, se oprea, pornea din nou. Din când în când, se uita îndărăt, parcă i-ar fi fost teamă că-l urmărește cineva.

— Bambaloi! șopti Didina scurt, revenindu-și în fire și vârând iar mâna în scorbură, de unde scoase numaidecât o sticlă verde cu țuică.

— Na! făcu apoi dânsa către Cântăreanu, cu o mutră de copil morocănos. Pe obrajii ei, unși c-un păienjeniș de pulbere cenușie, erau încrustate două brazde late de lacrimi.

Cântăreanu duse gârliciul la gură și trase o dușcă zdravănă.

Apoi astupă binișor sticla, o așeză lângă dânsul și urmă să mănânce cu poftă înnoită. Și după un dram de vreme zise femeii mai împăcat, dar fără să o privească:

— Bea și tu... dacă vrei!...

Didina se apropie fuga ca o pisică, înșfăcă sticla și supse o gură bărbătească. Clipi de câteva ori din gene și din sprâncene, apoi se mototoli lângă Cântăreanu și-i rânji c-un văl de mulțumire și de lingușire răsfățată pe față:

— Mi-e foame, tăticule!...

Dar el nu o luă în seamă, nici nu-i răspunse nimic. Femeia totuși începu să molfăiască și ea, înghițind bucături mari care, alunecându-i pe gât în jos, îi umflau beregata, parcă ar fi înghițit nuci.

În vremea aceasta sosi și Bambaloi la culcuș. Era un om scund și gros, cu fața scobită de vărsat și arsă de soare, îmbrăcat în zdrențe răspeticite, desculț, c-o pălărie cenușie blegită de sub care, printre câțiva cârlionți de păr ca păcura, sticleau o pereche de ochi scufundați în fundul capului.

— Trăiți, băieți! zise el cu un glas răgușit și gros, așezându- se alene deoparte.

Ceilalți doi tăcură și se strânseră mai aproape de mâncare, parc-ar fi vrut s-o apere de privirile pofticioase ale noului- venit.

Trecu o bucată bună de vreme fără ca vreunul să scoată o vorbă. Cântăreanu și Didina se grăbeau cu mâncarea, pe când Bambaloi își descheie haina, apoi cămașa și începu a- și scărpina pieptul coperit cu păr lung și negru, printre care licăreau picuri grași de sudoare. Într-un târziu, Cântăreanu totuși deschise vorba și-l întrebă ca cu gura altuia:

— Făcuși vreo învârteală?

— Am umflat cinci franci ș-o băncuță de la un țăran pe Calea Moșilor.

— Dormea? întrebă atunci Didina cu gura plină.

— L-am întors! sfârși scurt Bambaloi, lungindu-se cu burta- n sus.

Apoi tăcură iarăși. Nu se mai auzea decât clănțănitul dinților și plescăitul buzelor celor ce mâncau. Din depărtare însă se strecura până aici respirarea tihnită a orașului înfumurat, care semăna, când cu vuietul unei ape adânci, când cu vâjâitul unui vânt de furtună, când cu mugetul trudit al unui dobitoc uriaș.

— Joci? întrebă Cântăreanu iarăși, uitându-se la Bambaloi cu niște ochi cercetători, sfredelitori.

— Cum? zise cel întrebat, ridicându-se pe jumătate și mângâind cu privirile sticla cu țuică ce se zărea sub haina lui Cântăreanu.

— Joci babaroasa?

— Se poate? mormăi el domol, apoi adăugă repede, cu mâinile întinse: Dă-mi și mie o gură de țuică, măi Cântărene!

— Ți-ai găsit... Nu dau...

— Să-ți stea în gât!

Și în vreme ce Bambaloi, scrâșnind din dinți de necaz, se târî mai depărtișor și scoase de după brâul cafeniu, cu care era încins, un pumn de gologani unsuroși pe care îi numără cu zgomot, Cântăreanu potrivi sticla la gură și dintr-o dușcă o goli toată, apoi se tolăni cu burta la soare, pufăind și râgâind ca o gâscă îndopată. Didina, înviorată și sprintenă, adună rămășițele, le cotoșmăni în coș și le ascunse bine în scorbură; pe urmă se ghemui la poalele nucului, la pândă. Și, privind dusă spre șoseaua argintită de soare, lălăia din când în când câte-un crâmpei de cântec bătrânesc...

Încetul cu încetul, soarele se apropiase de asfințit vărsând, înainte de a se pierde, o ploaie de sulițe galbene asupra pământului însetat. În depărtări, turlele orașului, îmbrăcate în văluri fantastice de umbre și luminișuri, străjuiau ca niște ostași uriași pe un câmp de bătălie hopuros și părăginit. De jur împrejur, însă, nici un zumzet nu mai adia, parcă toată lumea ar fi căzut într-o toropeală de moarte.

Și liniștea aceasta abia, când și când, era întreruptă de leopăitul ușor al pașilor celor ce soseau la culcuș. Dinspre oraș, oamenii zdrențuroși, pârliți și scofâlciți la față, se târau ca șerpii prin șanțurile șoselei spre culcușul de la “Trei gâște”.

Didina îi zărea de departe și șoptea: “Ssst! St”. Iar după ce se apropiau, le zicea pe nume: “Neneciu!” “Bididiu!”... La culcuș fiecare avea “patul” său, călcat și bătătorit în iarba înaltă și grasă de sub nucii din preajmă. Vorbeau puțin, scurt și numai despre învârtelile ce le făcuseră peste zi. Scotea fiecare paralele ce le șterpelise de cine știe unde, le zuruia cu dragoste în găvanul palmelor, le număra cu multă băgare de seamă de mai multe ori, sau le rânduia în movilițe de câte un leu pe haina care îi servea de așternut, apoi, când se plictisea sau când isprăvea, le ascundea frumușel, ca să nul vază nimeni, și întreba pe cei dimprejur:

— Joci? Care, la rândul lor, răspundeau într-un glas:

— Se poate? În sfârșit Bambaloi se puse în mișcare. Scoase dintr-o spărtură tainică a vestei sale o pereche de zaruri de os, le cercetă câteva clipe, apoi începu a le scutura în pumni, privind pe sub gene spre ortacii care picoteau la umbră. Se târî lângă Cântăreanu și, încolăcindu-se turcește, sâsâi scurt:

— Haideți!

Cântăreanu așternu o bucată de mușama roasă între două rădăcini pe jumătate ieșite din pământ, iar oamenii se așezară toți împrejur. Dar, înainte de-a scoate paralele, fiecare își trecu mâna peste mușama ca să se convingă că nu s-a făcut nici un șiretlic.

Începură jocul... Grămăjoarele de gologani asudați, rânduite în turnulețe regulate sau împrăștiate alandala, luceau ca niște ochi galbeni, vrăjmași, în văpaia fuiorașelor piezișe de lumină, ce se furișau printre frunzele nucilor.

— Ieși, Neneciu! șopti răgușit Cântăreanu.

Neneciu, un băietan de vreo dăuăzeci și trei de ani, smead și uscat ca tinicheaua, îmbrăcat ceva mai binișor ca ceilalți, cu mâinile noduroase și late ca lopețile, apucă un pumn de gologani, îi jucă în palmă, apoi îi trânti pe mușama și, împărțindu-i în două, zise cu glas stins:

— Jumătate și jumătate!... Răspunde?

— Răspunde!

Cântăreau strânse crunt din sprâncene, luă zarurile, le scutură îndelung în pumnul întredeschis și le aruncă ușor pe mușama. Și cu gâtul înțepenit înainte, cu niște priviri sălbatice, sticlitoare, urmări rostogolirea bucăților de os până ce acestea se opriră într-un colț.

— Trei și doi! șopti Cântăreanu, mușcându-și buzele; apoi, uitându-se la mâna lui Neneciu, care înșfăcase zarurile, zise cu un zâmbet amărât: Fără cacialmale, piciule!

În clipa aceea, însă, Neneciu azvârlise zarurile și acuma toți își plecară capetele, așteptând cu ochii zgâiți. Peste fața lui Neneciu trecu repede o rază de bucurie, dar se stăpâni numaidecât, întinse mâna cu o răceală silită și numără paralele bâiguind:

— Șase și șase! și apoi adăugând: Opt bani!...

Cântăreanu căzuse cu capul pe piept de necaz, dar se dezmetici și el repede și numără tremurând optzeci de bani.

Apoi împinse tot restul pe mușama și strigă înăbușit, în vreme ce pe frunte îi răsăriră câțiva picurași de sudoare, culoarea leșiei:

— Ce vine!... Răspunde?

— Răspunde!

Toți priviră cu ochii holbați, cu răsuflarea reținută, la Neneciu, care aruncase zarurile și nu făcuse nimica. La spatele lui Cântăreanu, Didina tremura ca o vargă verde de alun.

Zarurile însă trecură de mai multe ori de la Neneciu la Cântăreanu fără nici un rezultat, așa că jucătorii începuseră a-și pierde răbdarea. Dar atunci Cântăreanu, aruncând din nou zarurile, făcu unu și doi și Neneciu mătură paralele.

— Ptiu, lovi-te-ar relele, damblagiule! țipă Cântăreanu, sărind ca un nebun și scuipând pe Neneciu între ochi.

Neneciu surâse nepăsător, se șterse cu mâneca cămășii și jucă mai departe cu ceilalți tovarăși, în vreme ce Cântăreanu, zvârcolindu-se ca un pește de mânie, se întoarse spre Didina și o luă pe ea la înjurături:

— Fugi d-aici, drăcoaico, că din pricina ta am ghinionul ăsta.

— Aoleu, fire-ai al dracului; dar io-s de vină dacă tu nu știi să joci?

— Fugi, pungășoaico, să nu te iau de păr! Fugi!...

Didina se sculă și se depărtă doi pași, clămpănind cu greață:

— Mânca-te-ar ocnele!...

Jocul însă nu conteni deloc. Movilițele de gologani se micșorau sau se măreau din clipă în clipă. Doar grămada lui Neneciu creștea treptat-treptat. Pe fețele tuturor se oglindea o spaimă nedeslușită, iar pe frunte și sub buza de jos le licăreau cununițe de sudori reci. Numai pe obrajii lui Neneciu tremura adierea unui zâmbet de bucurie și răutate, dar și la dânsul colțurile gurii se lipiseră de dinți, dându-i înfățișarea unei fiare flămânde. De la o vreme, însă, el începu să strecoare și în buzunare câte ceva. Se făcea că-și numără câștigul și slobozea în vestă leu după leu, încetinel, pe nesimțite.

Cântăreanu pierdu tot ce avuse. Scormoni prin toate buzunarele, prin toate rezervoriile ascunse ale hainelor sale, dar zadarnic, căci pierdea mereu. Încercase toate mijloacele, se înfuria, înjura, sărea în sus ori de câte ori pierdea, își smulgea părul, se închina, apoi iar se vâra în cercul jucătorilor.

În sfârșit, după ce se curăță ca degetul, se întoarse la Didina:

— Hai, fetițo, dă-mi și mie ceva părăluțe! Uite, m-am ars, dar am așa o presimțire că cu un franc am să câștig tot ce am pierdut!... Hai, dă-mi!...

Didina, în loc de răspuns, îl scuipă în față ca pe-o javră și nici nu se sinchisi de dânsul.

— Dă-mi, Didino... nu mă lăsa de rușine! cihăi Cântăreanu necontenit. Haide! Dă-mi!...

— Ia lasă-mă-n pace, golane!... Nu-ți dau nici un ban, că m-ai înjurat! urlă Didina, strâmbându-se la dânsul ca o pisică ce se apără de o harmalae de câini.

Cântăreanu stătu câteva clipe ca o stană de piatră. Părea că se gândește. Apoi, deodată, începu a schimba fețe-fețe, ca un lunatic. Vinele de pe tâmple i se îngroșară ca niște lipitori hrănite de sânge, fruntea i se încreți, nările i se umflară, iar pumnii i se încleștară, așa că unghiile i se înfipseră adânc în carne. Începu a răsufla repede, sforăind ca un bolnav de plămâni. Se năpusti ca o fiară asupra femeii, o înhăță de gât și o tăvăli jos:

— Dă-mi, că te omor!

Și o lovi cu pumnii peste cap, peste ochi, peste foale...

Ea țipa ca din gură de șarpe:

— Nu dau, hoțule, nu dau... Nu dau!... Aoleu! nu dau!...

N-am...

Dar Cântăreanu îi urlă în urechi, necontenind cu ghionturile:

— Ba ai, hoațo, știu bine că ai!...

Femeia se zbătea sub loviturile lui ca o broască strivită în călcâi; în câteva rânduri se opintise și ea să-i împlânte degetele în ochi, dar Cântăreanu băgă de seamă, își trase capul îndărăt și începu s-o lovească cu picioarele în șale. Și Didina tot mai gemea cu glasul scăzut:

— Nu dau, hoțule, nu dau!... Omoară-mă, dar nu-ți dau nici un ban!

Cântăreanu parcă-și pierduse mințile. Se urcă cu genunchii pe pieptul descoperit al femeii, își încleștă mâna în părul ei destrămat și începu a o bate cu capul de pământ. Căpățâna Didinei bubuia ca o oală înfundată când atingea brujii de humă, iar ochii îi ieșiră din orbite ca două cepe mari, roșii.

Cântăreanu gâgâia și mugea:

— Te omor, hoațo, dacă nu-mi dai!... Îți beau sângele dacă nu-mi dai!...

— Omoară-mă!... Omoară-mă, că nu mi-e frică!

Atunci Cântăreanu, și mai întărâtat, vrând s-o facă să tacă, îi trânti un pumn în nas. Două șiroaie de sânge fierbinte, mohorât, bulbuciră brusc din gura și nările femeii, îi roșiră bărbia și gâtul, prelingându-se în picuri rari printre firicele crâmpoțite de iarbă... Pe Didina o trecură nădușelile, simți un nod acru în gât, dar nu conteni a blodogori, deși cu clăbuci de sânge în gură:

— Omoară-mă, omoară-mă, dar tot nu-ți dau!...

O ploaie de ghionturi îi astupă gura. Părul i se vâlvoi și se amestecă cu pământ și fire de iarbă, iar sângele îi vopsi toată fața ca o mască purpurie de catifea. În sfârșit, gemetele ei slăbiră, buzele-i învinețite și mușcate începură a tremura convulsiv, iar mâinile ei zgârâiate vrăjeau după aer ca niște aripi zdrobite...

Cântăreanu, pufnind și răcnind ca un taur aprins, o bătu până ce osteni. Atunci, apoi, îi puse un picior în coaste și o îmbrânci ca pe-o cârpă netrebnică. Femeia, un morman de carne vie, se rostogoli o bucată de loc și rămase nemișcată ca un buștean. Numai sânii stropiți cu sânge, care creșteau și scădeau în răstimpuri rare, arătau că viața nu s-a stins de tot dintr-însa. După un dram bun de vreme, însă, totuși își reveni în fire; începu iar a geme ca un animal beteag, apoi se porni pe plâns și plânse, plânse cu sughițuri. Pe urmă, deodată, pe neașteptate, deznodă dintr-un ciorap o punguliță umflată de gologani, o cântări o clipă din ochi și o aruncă lui Cântăreanu, care stătea deoparte, cu capul între genunchi, ștergându-și sudorile de pe obraji. Cântăreanu se uită întâi la femeie, apoi la pungă și, fără să scoată un cuvânt, răsturnă gologanii în palmă. O rază de bucurie copilărească luci în ochii lui crunți la vederea banilor. Se închină de trei ori ș-apoi se amestecă iarăși între jucători, care, toată vremea cât el bătuse pe Didina, învârtiseră babaroasa, nepăsători și liniștiți, ca și când nu s-ar întâmpla nimic.

Didina își pipăi ciolanele stâlcite, își șterse sângele de pe față și de pe gât, se cotoșmăni deoparte, pe crăcana unui nuc stingher, suspinând și plângând cu o voce care semăna c-un cântec de jale:

— Aoleu și d-aoleu, că m-a omorât! Arde-te-ar pârjolul, hoțule și găinarule, că-mi storci și măduva din oase și tot mă omori în bătăi! Urî-te-ar și soarele, urî-te-ar și noaptea!...

C-ai omorât pe Ghiță Olteanu de pe șoseaua Pantelimon, ș- ai făcut spargerea cu omor în Călărașilor, ș-ai jefuit pe ovreiul din Băneasa!... Aoleu, proasta de mine, că nu te-am dat pe mâna poliției, c-aș fi scăpat de tine și de bătăile tale, aoleu și d-aoleu!...

Din când în când, tăcea, se uita pe-a furișele la Cântăreanu, parcă ar fi vrut să vază ce face. Apoi iar începea, mai dihai și mai jalnic, încât bocetele ei umplură întreg culcușul!... Bărbații însă n-o luau în seamă. Ei își urmau jocul tăcuți, cu inimile strânse, cu broboane de sudori pe față, și priveau cu ochii holbați la zarurile ce se învălmășeau cu iuțeala fulgerului pe mușamaua soioasă.

Un zâmbet șiret, șăgalnic, plutea acuma pe buzele lui Cântăreanu. Începuse să câștige și-i venise pofta să glumească. Aruncă în răstimpuri câte-o vorbă de șagă către cei dimprejur, dar glumele îi înghețau pe buze, căci aceștia îi răspundeau prin niște priviri dușmănoase și amenințătoare.

Ș-așa nu-i rămânea decât să tragă cu urechea la oftările Didinei; încrunta din sprâncene când îi pomenea despre isprăvile care aveau nevoie de întuneric, dar totuși nu se uita la dânsa.

În curând, însă, Bambaloi băgă de seamă că Cântăreanu strecoară parale în gheață. Îl înjură, dar Cântăreanu râse șiret și mai dosi pe loc doi lei. Și ochii îi sticleau într-o văpaie de bucurie sălbatică.

— Ți s-a întors norocul bătându-ți gagica! bombăni Bambaloi, care se curățase ca o lămâie stroarsă și acuma privea lihnit la joc.

Cântăreanu zâmbi prostește, scutură îndelungat zarurile în palmă, le aruncă șmecherește, iar ele se opriră perechepereche...

Și în vremea aceasta Didina, schingiuită de bătaie, plângea amarnic și tremura ca o frunză bătută de vânt...

Dar apoi norocul, deodată, se schimbă ca prin farmec.

Cântăreanu începu a pierde și în câteva clipe rămase uscat ca scândura. El însă nu se ostoi. Își amanetă ghetele pentru cincizeci de bani, apoi pălăria pentru zece bani. Și toate se duseră pe apa sâmbetei, căci acuma Neneciu făcea mereu cinci și cinci, șase și șase.

Cântăreanu, ars până în suflet de necaz, blestema ca o babă rea de gură și se bătea cu pumnii în cap:

— Uf, trăsnire-ar Dumnezeu toate femeile!... Uf, cu ce gagică m-a bătut pe mine Dumnezeu!... Uf, uf, că i-a părut rău după parale și m-a făcut să-mi pierd și ghetele, și pălăria...

Apoi, vârându-se printre jucători, li se jelui cu glas plâns:

— Vedeți cum pate omul când are o ibovnică afurisită?...

Cât muncesc eu și mă trudesc pentru dânsa, fire-ar a dracului, și ea tot îmi cobește a rău și mă amenință cu vânzări și cu năzdrăvănii... Aoleu, acuși te omor! Aoleu, cum te țin eu ca pe-o cucoană și tu cum îți bați joc de mine!...

Dar Neneciu strâmbă din nas scârbit și îl întrerupse, urlându- i în urechi:

— Ce mai tot cârtești, bălosule! Omoar-o, dacă vrei, și nu bate mereu din clanță!...

Cântăreanu se uită lung și întrebător la Neneciu, apoi rând pe rând la ceilalți. Însă pe fețele tuturor citi parcă aceleași cuvinte: “Omoar-o și nu mai bate din clanță!...” Își întoarse ochii albaștri tulburați spre Didina, care plângea și acuma și-și ștergea lacrimile cu poala rochiei de stambă.

Mai privi o dată la jucători, scrâșnind din dinți ca un câine hain, apoi se apropie de Didina:

— M-am ars, fetițo, m-am ars până la piele! Pentru blestemele tale... Vezi, Didico, de ce mă tot afurisești?...

Didina izbucni deodată într-un hohot amarnic de plâns. Apucă mâna hopuroasă și crăpată a lui Cântăreanu și o duse la frunte, gemând de nenumărate ori:

— M-ai omorât, tăticule! M-ai omorât! Uită-te la carnea mea... M-ai omorât!

La apus, soarele se ascunse printre coperișele înroșite ale Bucureștilor. Orașul întreg părea scăldat într-o mare de flăcări trandafirii. Nucii de la “Trei gâște” aruncau o pată neagră uriașă pe pajiștea care începea a aburi în răcoarea înserării... Încetul cu încetul, noaptea se coborî pe pământ cu pași de lup, învăluindu-l cu o mantie vânătă-închisă, cusută cu mii de mii de stele. În zare, orașul începea a-și aprinde faclele sale galbene, răspândind în văzduh o ceață molatică și alburie, amestecată cu un vălmășag de zgomote lâncezite...

În culcuș, oamenii isprăviseră jocul. Se târâse fieștecare la locul său și acuma toți stăteau întinși, privind gânditori la cerul împestrițat cu stele, oftând din când în când ca niște bolnavi cuprinși de dureri. Singur Neneciu era neliniștit. Strângea în pumni paralele câștigate, le număra, le vâra în buzunare și iar le scotea să le numere.

“Aoleu, să nu mi le fure careva la noapte!” își zicea neîncetat, privind îngrijorat la tovarășii săi, care gemeau cu jind și care îi aruncau în răstimpuri câte-o privire pizmătăreață.

În sfârșit, scoase o băsmăluță, înfășură într-însa banii și o vârî în sân; apoi se închină repede de mai multe ori, se lungi și dânsul cu burta-n sus și începu a pufăi c-un surâs de biruință și de bucurie pe buze...

Într-o parte mai adăpostită, Cântăreanu și Didina șopteau încetinel, zgârciți unul lângă altul, ca doi tineri îndrăgostiți de curând. Femeia gâfâia și acuma; carnea ei chinuită tremura ca o grămadă de piftie. Pe obraji, lacrimile încă nu i se secaseră și buzele-i erau umede și înnegrite ca postavul... Cântăreanu o mângâia și-i șoptea cu milă:

— De ce mă tot superi, Didino, de ce mă superi?... O să te omor odată, taică, și mi-ar părea rău...

Apoi, după câteva clipe și oftând din adâncul sufletului, adăugă:

— Dar pentru ce mi te tot împotrivești? Didina se alipi de dânsul ca un copilaș de țâță la sânul mamei și-i șopti cu voce tremurată:

— Omoară-mă, tăticule!.. Aș vrea să mor de mâna ta!...

Și-n vreme ce Cântăreanu clătina din cap nedumerit, ea întrebă repede, cu o privire exaltată în ochii plini de lacrimi:

— Iubește-mă, tăticule!... Așa-i că mă iubești?...

Cântăreanu strânse din umeri și zise cu glas muiat:

— O să te omor odată, Didico! Mi-e frică c-o să te omor ș-o să mă bag în ocnă pentru tine!...

— Strânge-mă în brațe, tăticule!... Strânge-mă și mă omoară!

murmură femeia, zvârcolindu-se lângă dânsul.

Surâsuri slabe se furișau prin frunzișul nucilor. Firicelele de iarbă se înmlădiau și se legănau prin somn. O pasăre piruia în apropiere o melodie dulce, lină, tărăgănată. Peste culcuș, peste împrejurimi, se așternu o boare subțire, răcoritoare, ca un înveliș țesut din ață de păianjen... Sus, pe cer, stelele licăreau ca o puzderie nesfârșită de luminițe de ceară albă, și licărirea lor părea dulce și amară ca o sărutare de fată mare... Și-n depărtare orașul nesfârșit gemea înăbușit, ca un uriaș care trage de moarte, și se mistuia în lumina lui gălbuie și vestejită.