Cultura liberă: Introducere
Conținut
Navigare: Precedentul - Următorul
Introducere
modificăÎn 17 decembrie 1903, pe o plajă bătută de vânt din Carolina de Nord, pentru numai o sută de secunde, frații Wright au demonstrat că un vehicul auto-propulsat, mai greu decât aerul, poate zbura. Momentul era electrizant iar importanța lui deplin înțeleasă. Aproape imediat a apărut o explozie de interes față de proaspăt descoperita tehnologie de zbor și numeroși inventatori s-au apucat să o perfecționeze.
La vremea în care frații Wright inventau aeroplanul, legea americană stipula că prin proprietatea asupra unui teren se înțelegea nu numai suprafața acestuia, ci și subsolul până în centrul Pământului, ca și spațiul aerian, până la „infinit“. Timp îndelungat, cercetătorii au speculat pe marginea ideii că dreptul de proprietate se extinde către infinit. Însemna asta că ești și proprietarul stelelor? Poți oare să condamni gâștele pentru trecerea lor intenționată și repetată?
Pe urmă a apărut avionul și, pentru prima dată, acest principiu al legii americane, strâns legat de tradiția noastră și acceptat de cei mai importanți gânditori din trecut, a fost pus în discuție. Dacă sunt proprietar al cerului de peste pământul meu, ce se întâmplă când un avion trece pe acolo? Am dreptul să-l gonesc de pe proprietatea mea? Am dreptul să contractez acest spațiu cu companiile aviatice? Pot să deschid un proces pentru a stabili valoarea acestui contract?
În 1945, aceste întrebări au devenit un caz federal. Când fermierii Thomas Lee și Tinie Causby, din Carolina de Nord, au început să-și piardă puii din cauza zborurilor militare la joasă altitudine (puii speriați se repezeau în peretele cotețului și mureau), Causby a intenta un proces împotriva guvernului care pătrunsese pe proprietatea lui. Avioanele, desigur, nu atinseseră niciodată suprafața pământului. Dar, așa cum Blackstone, Kent și Coke au spus, proprietatea era extinsă până la infinit, așa că guvernul încălca această proprietate și Causby dorea ca acest act să înceteze.
Curtea Supremă a acceptat să audieze acest caz. Congresul declarase spațiul aerian ca spațiu public, dar, dacă proprietatea cuiva se întindea până la infinit, actul Congresului era neconstituțional, deoarece luase proprietatea cuiva fără să ofere o compensație. Curtea a recunoscut că vechea doctrină considera că proprietatea se extinde până la capătul universului, dar judecătorul Douglas nu a mai avut nici o înțelegere pentru vechea doctrină și, printr-un simplu paragraf, au fost șterși sute de ani în domeniul legislației asupra proprietății. Așa cum a spus în fața Curții:
„Doctrina nu-și mai are locul în lumea modernă. Spațiul aerian este un drum public, așa cum a declarat Congresul. Dacă nu considerăm adevărat acest lucru, atunci fiecare zbor transcontinental va deveni subiectul unor nenumărate permise de trecere. Bunul simț este revoltat la această idee. Recunoașterea acestui drept privat asupra spațiului aerian ar închide acest drum public, ar interfera cu controlul și dezvoltarea în interesul public și ar privatiza un bun care are vocația de a fi public.“
„Bunul simț este revoltat la această idee.“
Așa funcționează de obicei legea. Nu de puține ori o face abrupt și cu nerăbdare, dar așa merg lucrurile. Era în stilul lui Douglas să nu meargă pe căi ocolite. Alte justiții ar fi dezbătut subiectul pe pagini întregi pentru a ajunge la concluzia pusă de Douglas într-un singur rând: „Bunul simț este revoltat la această idee.“ Dar, fie că este vorba de pagini întregi sau numai de câteva cuvinte, este o calitate a sistemului judiciar de a ajusta legea la tehnologiile timpului. Și, pentru a o adapta, o schimbă. Idei solide ca o stâncă într-o anumită epocă se prefac în scrum într-o alta.
Sau, cel puțin, așa se petrec lucrurile atunci când nu este cineva atotputernic de o parte a baricadei. Causby era un simplu fermier. Și, chiar dacă nu este nici o îndoială asupra faptului că mulți asemeni lui erau deranjați de intensificarea traficului aerian (poate că nu se repezeau chiar peste tot puii de găină cu capetele în zidurile cotețelor), fermierii nu se puteau uni pentru a opri ideea și tehnologia fraților Wright. Nu mai puteau decât să stea la fermele lor, cu puii morți în mâini, și să amenințe cu pumnul noua tehnologie. Puteau să se plângă reprezentanților lor, chiar să intenteze procese. Dar, până la urmă, forța a ceea ce părea evident tuturor celorlalți, forța „bunului simț“, ar fi prevalat. Interesul lor particular nu se putea opune interesului general.
Edwin Howard Armstrong este un geniu uitat. A ajuns pe scena inventatorilor imediat după titanii Thomas Edison și Alexander Graham Bell. Dar opera sa în domeniul tehnologiilor radio a fost probabil mai importantă decât a oricărui alt inventator solitar din prima jumătate de secol a radiofoniei. Era mai instruit decât Michael Faraday, care, ca ucenic într-o legătorie, descoperise inducția electrică în 1831. Dar a avut și el aceleași intuiții despre cum funcționează radioul și, în cel puțin trei ocazii, Armstrong a inventat tehnologii care au împins înainte cunoașterea în acest domeniu.
O zi după Crăciunul din 1933, patru patente au fost acordate lui Armstrong pentru cea mai semnificativă invenție a sa, radioul FM. Până atunci, ascultătorii aveau acces la frecvențele medii, AM. Teoriile curente în acel timp spuneau că radioul FM nu va funcționa. Și aveau dreptate dacă era vorba de o frecvență îngustă. Dar Armstrong a descoperit că radioul FM într-o bandă largă poate furniza o înaltă fidelitate a sunetului, fără paraziți și cu un consum de energie mult mai mic.
Demonstrația a avut loc în 5 noiembrie 1935 cu ocazia unei întâlniri a Institutului Inginerilor Radio, ținută în Empire State Building, la New York. A acordat aparatul pe mai multe frecvențe AM până când a dat peste emițătorul pregătit de el, la o distanță de douăzeci și șapte de kilometri. Radioul a tăcut brusc, ca și cum postul ar fi fost mort, apoi, cu o claritate pe care nici o altă persoană din cameră nu o întâlnise venind dintr-un aparat electric, s-a auzit vocea unui prezentator: „Aici postul de radio amator W2AG, din Yonkers, New York, emițând în modulație de frecvență pe 2,5 metri.“ Pe urmă auditoriul a auzit ceva ce nimeni nu credea posibil:
„S-a auzit cum este umplut un pahar cu apă. Și sunetul era chiar cel al apei care curge... A fost ruptă o coală de hârtie. Și zgomotul a fost cel făcut de hârtie, nu pocnetul surcelelor arse... Un disc cu marșul lui Sousa a fost urmat de un recital de chitară și de pian, live. Muzica se auzea cu o fidelitate nemaiîntâlnită la radio.“
Așa cum ne spune bunul simț, Armstrong descoperise o tehnologie radio mult superioară. Dar, în momentul în care făcuse descoperirea, Armstrong era angajat al RCA. RCA fiind principalul actor pe piața radioului AM. În 1935 erau peste o mie de stații radio pe teritoriul Statelor Unite, dar posturile din orașele mari se aflau în mâinile unui grup restrâns de rețele.
Președintele RCA, David Sarnoff, un prieten al lui Armstrong, era dornic ca acesta să descopere o soluție de a îndepărta sunetul electricității statice produse de radioul AM. Sarnoff a fost încântat când Armstrong i-a spus că are un dispozitiv care rezolvă problema. Dar, după ce Armstrong și-a demonstrat invenția, Sarnoff nu mai era mulțumit.
„Mă gândeam că Armstrong inventase un soi de filtru pentru a îndepărta electricitatea statică din radiourile AM. Nu mă gândeam că a pornit o revoluție, că a pus bazele unei nenorocite de industrii care să intre în competiție cu RCA.“
Invenția lui Armstrong punea în pericol imperiul RCA, așa că a fost demarată o campanie de descurajare a radioului FM. FM-ul era o tehnologie superioară, dar Sarnoff era un mai bun tactician. Așa cum spunea cineva:
„Toate argumentele în favoarea FM-ului, toate de ordin tehnic, nu făceau față eforturilor vânzătorilor, ale biroului de brevete și ale birourilor de avocați făcute cu intenția de a înlătura această amenințare la adresa corporației. Pentru că FM-ul, lăsat să se dezvolte liber, amenința să antreneze o reorganizare a raportului de forțe din sânul pieței radio și, pe termen lung, să ducă la abandonarea sistemului AM, grație căruia RCA clădise un imperiu.“
La început, RCA a ținut tehnologia sub cheie, insistând asupra faptului că mai trebuie testată. Când, după doi ani de teste, Armstrong devenise nerăbdător, RCA a început să-și utilizeze forța și influența pe lângă guvern pentru a opri dreptul liber de utilizare a frecvențelor FM. În 1936, RCA l-a angajat pe fostul director al FCC și i-a trasat ca sarcină să se ocupe ca FCC să acorde spectrul de frecvențe într-un mod în care radioul FM să fie castrat. La început, eforturile au fost fără succes. Dar, când atenția lui Armstrong și a întregii națiuni a fost distrasă de Al Doilea Război Mondial, acțiunea RCA a a vut succes. Imediat după terminarea războiului, FCC a anunțat o serie de reguli menite în mod evident să stânjenească radioul FM. Lawrence Lessing descria astfel situația:
„Loviturile primite de radioul FM imediat după război, sub forma unor norme impuse, prin FCC, de interesele marilor corporații radio, erau incredibile prin forță și de o crasă reavoință.“
Pentru a face loc în plaja de frecvențe ultimei găselnițe a RCA, televiziunea, radiourilor FM le-a fost acordată o bandă cu totul nouă. Puterea stațiilor FM a fost astfel amputată, un post FM nu mai putea să acopere întreaga țară. (Schimbarea a fost susținută și de AT&T, deoarece, în noile condiții, stațiile radio mai puteau fi legate doar prin cablu, serviciu oferit de AT&T.) Dezvoltarea FM-ului fusese sugrumată, cel puțin pe moment.
Armstrong a rezistat eforturilor făcute de RCA. Ca răspuns, RCA a atacat patentele lui Armstrong. După ce utilizase tehnologia FM în standardul pentru televiziune, RCA a reclamat brevetele ca invalide, practic fără nici un motiv și asta la cincisprezece ani de la eliberarea lor. Refuza astfel să plătească autorului dividendele meritate. Timp de șase ani, Armstrong s-a luptat în justiție pentru a-și apăra drepturile. Într-un târziu, când mai era puțin timp până la expirarea brevetelor, RCA a propus o înțelegere atât de puțin avantajoasă încât nu acoperea nici măcar cheltuielile făcute de Armstrong cu avocații. În 1954, învins, ruinat, Armstrong a scris câteva cuvinte soției sale și s-a sinucis aruncându-se pe fereastră de la etajul al treisprezecelea.
Uneori, așa funcționează legea. Nu întotdeauna cu un sfârșit atât de tragic, arareori ca o dramă eroică, dar așa merg lucrurile. De la bun început, guvernul și agențiile guvernamentale au fost deturnate de la misiunea lor. Și acest lucru s-a petrecut ori de câte ori puterea economică era amenințată de schimbări în legi sau în tehnologie. Aceste interese puternice și-au exersat întotdeauna influența asupra guvernului pentru a obține protecție din partea acestuia. Evident că totul se făcea, demagogic, în interesul public, chit că adevărul era cu totul altul. Idei ce păreau cândva solide ca o stâncă, dar care s-ar fi surpat în mod firesc o dată cu trecerea timpului, se mențineau grație acestei corupții subtile a sistemului politic. RCA avea ceva ce fermierului Causby nu-i era la îndemână: puterea de a confisca efectele înnoirii tehnologice.
Nu există un inventator unic al Internetului. Și nu cunoaștem o dată corectă pentru a aniversa nașterea lui. Dar, în scurt timp, Internetul a devenit o parte a vieții noastre de zi cu zi. Conform „Pew Internet and American Life Project“, 58% dintre americani aveau acces la Internet în 2002, față de 49% cu numai doi ani în urmă. Procentul acestora va trece de trei sferturi până la sfârșitul anului 2004.
Integrat în cotidian, Internetul a schimbat lucrurile. Unele schimbări sunt strict tehnice – comunicațiile sunt mai rapide, costurile pentru colectarea informațiilor sunt mai mici. Nu aceste schimbări tehnice sunt subiectul cărții de față. Ele sunt importante. Ele nu sunt pe deplin înțelese. Dar fac parte din categoria lucrurilor care dispar atunci când deconectăm modemul. Nu-i afectează pe cei care nu folosesc Internetul, sau, cel puțin, nu-i afectează direct. Sunt subiecte normale pentru o carte despre Internet. Dar această carte nu tratează acest subiect.
Această carte tratează un efect al Internetului apărut dincolo de Internet ca atare: efectul asupra modului în care este produsă cultura. Teoria mea este că Internetul a indus o schimbare importantă și încă nesesizată în acest proces. Această schimbare va transforma radical o tradiție mai veche decât societatea contemporană. Mai mult, cei care sesizează schimbarea o resping. Iar cei mai mulți încă nu o sesizează.
Putem să introducem o idee despre schimbare prin distincția între cultura comercială și cultura non-comercială, analizând legile ce le reglementează pe fiecare în parte. Prin cultură comercială înțeleg acea parte din cultura noastră produsă și vândută, sau produsă pentru a fi vândută. Prin cultură non-comercială înțeleg restul.
Când un bătrân se așeza pe vremuri pe o bancă în parc și spunea povești pentru copii sau pentru adulți, era vorba de cultură non-comercială. Când Noah Webster publica „Reader“, sau Joel Barlow poemele sale, aceasta era cultura comercială.
La începuturile istoriei noastre, cultura non-comercială nu era reglementată. Bineînțeles, dacă poveștile spuse erau obscene, sau dacă vocea dumneavoastră tulbura liniștea publică, era posibil ca legea să intervină. Dar legea nu era interesată direct de crearea și difuzarea acestei forme de cultură și o lăsa „liberă“. Modul în care oamenii obișnuiți împărțeau cultura și o transformau, spunând povești, reproducând scene din seriale TV, împrumutând discuri, copiind muzica pe casete, era lăsat în pace de lege.
Legea se concentra pe creativitatea comercială. La început mai discret, apoi pe scară largă, legea i-a protejat pe creatori acordându-le dreptul exclusiv asupra operei lor, în așa fel încât să o poată valorifica pe o piață. Era și aceasta o parte importantă din cultură, din ce în ce mai importantă. Dar nu dominantă. Doar o parte, controlată, contrabalansată de cultura liberă.
Azi, granița clară între liber și reglementat a dispărut. Internetul a pregătit această dispariție și, împinsă de la spate de trusturile media, legea a reacționat. Pentru prima dată în istoria noastră modul obișnuit în care indivizii crează și distribuie cultura a fost reglementat prin lege, care a normat sectoare culturale de care nu se mai ocupase înainte.
Tehnologia, care până azi păstrase echilibrul istoric întrecultura liberă și cultura ce putea fi consumată numai cu „permisiunea“ cuiva, fusese înfrântă. Consecința este aceea că azi cultura este tot mai puțin liberă, tot mai mult reglementată.
Schimbarea este justificată ca fiind necesară pentru a proteja cultura comercială. Și, în fond, motivul clar este protecționismul. Dar protecționismul pe care îl descriu în continuare nu este limitat și echilibrat, așa cum fusese în trecut. El nu-l protejează pe artist. El protejează un anumit sector al afacerilor. Corporațiile, amenințate de potențialul Internetului de a schimba modul în care atât cultura comercială cât și cultura non-comercială sunt create și distribuite, s-au unit pentru a-i convinge pe legiuitori să utilizeze legea în apărarea lor. Este istoria RCA versus Armstrong, este visul oricărui Causby.
Internetul a oferit celor mulți extraordinara șansă de a participa la procesul de producere și răspândire a unei anumite culturi dincolo de granițele locale. Această șansă a schimbat piața culturală în general, iar această schimbare a amenințat industria bunurilor culturale. Internetul este pentru această industrie ceea ce era radioul FM pentru corporațiile AM, sau ceea ce era autocamionul pentru calea ferată: începutul sfârșitului, sau, cel puțin, începutul unei schimbări masive. Tehnologiile digitale, legate de Internet, pot produce o piață culturală mult mai competitivă și mai dinamică, piață ce poate include o mai mare diversitate de creatori, iar acești creatori pot produce și distribui opere mult mai numeroase și mai variate în condițiile în care, în medie, ei pot câștiga mai bine decât permite sistemul actual. În cazul în care RCA-urile din zilele noastre nu vor utiliza legea pentru a se proteja de această concurență.
Da, asta discut în paginile ce urmează, asta se întâmplă azi cu cultura noastră. Corporațiile își utilizează puterea pentru a determina legea să le protejeze de acest sistem nou, mult mai eficient, de răspândire a culturii. Și sunt aproape de momentul în care vor reuși să schimbe ele internetul înainte să fie ele transformate de cître Internet.
Nu toată lumea gândește așa. Războiul legat de Internet și copyright pare purtat undeva departe. Pentru acei puțini care sunt, totuși, interesați, totul se rezumă la o problemă simplă, aceea de a ști dacă va fi autorizată „pirateria“ sau dacă „proprietatea“ va fi protejată. Războiul pornit împotriva tehnologiilor legate de Internet – numit de președintele MPAA (Motion Picture Association of America), Jack Valenti ca „războiul său personal anti-terorist“ – a fost prezentat ca un război pentru respectarea legii și apărarea proprietății. Pentru a afla de ce parte a baricadei trebuie să lupte, cei mai mulți își pun problema dacă sunt pentru sau împotriva proprietății.
Dacă acestea ar fi opțiunile, m-aș afla de partea lui Jack Valenti. Și eu cred în proprietate, mai ales în importanța a ceea ce Valenti numește poetic „proprietatea creatoare“. Cred că pirateria este rea și că legea, inteligent redactată, trebuie să condamne pirateria, fie ea făcută pe Internet sau aiurea.
Dar aceste idei simple ascund o problemă fundamentală și o schimbare mult mai importantă. Mi-e teamă că, dacă nu înțelegem această schimbare, războiul pentru îndepărtarea piraților de pe Internet va îndepărta și anumite valori care stau la baza societății noastre.
Aceste valori au clădit o tradiție care, pentru 180 de ani ai istoriei noastre, a garantat creatorilor dreptul de a se inspira din trecut și i-a protejat pe aceștia de orice control de stat sau privat. Primul Amendament îi protejează pe creatori de controlul statului. Și, așa cum argumenta profesorul Neil Netanel, legile copyright-ului, bine utilizate, îi protejează pe creatori împotriva controlului privat. Tradiția noastră nu este nici sovietică, nici corporatistă. Ea propune un spațiu în care creatorii pot să cultive și să dezvolte cultura.
Acum, legea apărută ca răspuns la problemele ridicate de Internet, încercând să schimbe chiar tehnologia acestuia, a crescut nivelul de reglementare și îngrădire a creativității în America. Pentru a crea sau a critica cultura din jurul nostru trebuie mai întâi, asemenea lui Oliver Twist, să cerem voie. Permisiune acordată, desigur, adeseori, mai puțin celor cu spirit critic și independenților. Am pus bazele unei nobilimi culturale. Nobilii trăiesc bine, ceilalți nu. Dar orice formă de nobilitate este contrară tradiției noastre.
Povestea ce urmează este despre acest război. Nu este despre pătrunderea tehnologiei în viața de zi cu zi. Nu cred în zei, fie ei digitali sau nu. Nu este un efort de a demoniza o persoană sau un grup. Pentru că nu cred nici în diavoli, fie ei corporații sau nu. Nu este o fabulă morală. Nu este o chemare la jihad împotriva industriei.
Este un efort de a înțelege un război distructiv și nefericit provocat de Internet dar purtat mult dincolo de liniile de cod. Și înțelegând acest război putem face pace. Nu are nici un rost ca războiul împotriva Internetului să continue. Ar fi un atac la tradițiile noastre continuarea lui. Trebuie să înțelegem ce a provocat războiul. Trebuie să-l rezolvăm cât mai repede.
Ca și în cazul Causby, acest război este despre proprietate. Proprietatea disputată în acest război nu este la fel de tangibilă ca aceea a lui Causby, iar puii de găină încă nu și-au pierdut viața. Ideile referitoare la această „proprietate“ sunt evidente celor mai mulți, așa cum era evident protestul lui Causby legat de inviolabilitatea fermei sale. Cu toții suntem niște Causby. Cu toții considerăm aceste revendicări ca evidente. Și, în consecință, la fel ca el, protestăm când o nouă tehnologie interferează cu proprietatea noastră. Ne este limpede că noile tehnologii Internet violează legitima revendicare a „proprietății“. Și ni se pare normal ca legea să intervină pentru a pune capăt acestei violări.
În consecință, când inovatorii în domeniul informaticii vor să-și apere tehnologiile asemănătoare ca impact celor realizate de frații Wright sau de Armstrong, noi rămânem indiferenți. Bunul simț nu se revoltă. Contrar celor petrecute în cazul Causby, bunul simț este de partea proprietarilor în acest război. Contrar celor petrecute cu norocoșii frați Wright, Internetul nu a stârnit o revoluție în favoarea sa.
Dorința mea este aceea de a determina evoluția acestui bun simț comun. Sunt din ce în ce mai îngrijorat de puterea căpătată de ideea proprietății intelectuale, mai ales de capacitatea sa de a handicapa simțul critic al oamenilor politici și al cetățenilor. Niciodată în istorie partea din cultură controlată de legile proprietății nu a fost atât de mare ca azi. Și niciodată nu a mai fost acceptată precum azi concentrarea puterii ce controlează utilizarea acestei culturi.
Misterul este: de ce?
Am ajuns noi la concluzia că este necesară proprietatea absolută asupra culturii? Am descoperit noi că tradiția a greșit atunci când a ținut în frâu ideea puterii și controlului absolut?
Sau se întâmplă asta pentru că ideea proprietății absolute promovate în beneficiul lor de aceste RCA-uri ale epocii noastre nu ne șochează la prima vedere?
Este acest derapaj de la tradiția culturii libere o corectură aplicată trecutului, așa cum am făcut prin războiul împotriva sclavagismului sau a altor inegalități? Sau nu este altceva decât o manifestare a unui sistem politic deturnat de un pol al intereselor particulare?
Duce bunul simț la extremism pentru că este de acord cu acest extremism? Sau bunul simț a cedat în fața acestui extremism pentru că, la fel ca în cazul Armstrong versus RCA, cei puternici și-au impus punctul de vedere?
Nu țin să fac pe misteriosul. Punctul meu de vedere este limpede. Cred că era normal ca bunul simț să se revolte împotriva revendicărilor extremiste ale lui Causby. Cred că este corect ca bunul simț să se revolte împotriva revendicărilor extreme făcute azi în numele „proprietății intelectuale“. Ceea ce cere legea azi este la fel de stupid ca arestarea avioanelor pentru încălcarea proprietății. Dar consecințele acestei stupizenii sunt mult mai profunde.
Lupta care se încinge se poartă în jurul a două idei: „pirateria“ și „proprietatea“. În următoarele două capitole o să analizez aceste idei.
Metoda mea nu este una academică. Nu doresc să vă complic viața cu argumente complexe, cu note referitoare la obscuri teroriști francezi – deși argumentația academică a devenit azi și ea mult mai liberă. O să încep fiecare capitol cu o colecție de istorioare ce stabilesc contextul în care aceste idei simple pot fi înțelese pe deplin.
Cele două capitole prezintă și susțin ideea principală: aceea că în timp ce Internetul aduce ceva nou, fantastic, guvernul, împins de trusturile media să ia poziție față de această chestie nouă, tocmai este pe cale să distrugă o valoare tradițională. În loc să înțelegem schimbările permise de Internet, în loc să lăsăm bunului simț timpul să găsească un răspuns, noi îi lăsăm pe cei amenințați de această schimbare să-și exercite influența asupra legii. Și, mai grav, îi lăsăm să schimbe un lucru fundamental legat de identitatea noastră.
Îi lăsăm să facă asta nu pentru că ar avea dreptate, sau pentru că majoritatea dintre noi cred în aceste schimbări propuse de ei. Îi lăsăm să facem asta pentru că interesele cele mai amenințate sunt ale celor mai puternici jucători și ei pot compromite procesul legislativ. Cartea tratează povestea unei forme de corupție, ceea ce nu este evident chiar pentru toți.
Conținut
Navigare: Precedentul - Următorul