Cum trebuie să studiem literatura

 

I

În formarea sufletelor ce aspiră la o vieață superioară s-a recunoscut totdeauna literaturei un rol de frunte, nu numai pentru că ne înalță gîndurile, ne înnobilează sentimentele, ci și pentru că prin ea ajungem să cunoaștem puterea magică a cuvîntului cînd arta îl face să vibreze. Cît timp cuvîntul, fie rostit, fie scris, servește numai ca mijloc de exprimare, de comunicare, el are o valoare elementară, răspunde numai la o necesitate imediată, se reduce la ceva prozaic. Cînd însă îl smulgem din acest prozaism, îl facem să răsune duios ori cutremurător, îl lăsăm să se avînte în lumea armoniilor, el capătă alt înțeles, altă valoare, pentru că a primit binecuvîntarea artei, a devenit poezie.

Literatura s-ar putea numi poezia cuvîntului — ca pictura: poezia colorilor; muzica: poezia sunetelor. Pentru ca să nu se interpreteze însă greșit această definiție ar fi de adăugat că prin „poezia Cuvîntului” nu trebuie să se înțeleagă numai o poezie de sonorități verbale, ci aceea care aduce și un conținut bogat, ne revelează un fond sufletesc deosebit. În literatură forma nu trebuie niciodată izolată de fond. Nu aș mai insista asupra acestui punct, pentru că el cuprinde una din exigențele cele mai elementare ale literaturei, dar pentru că nu se ține totdeauna samă de el, îndeosebi la noi, e nevoie să fie amintit. De multe ori ți se întîmplă. să vezi că sînt luate drept opere literare simple înșirări de impresii, neînsemnate observații culese la întîmplare, fără nici o preocupare de a le da o formă îngrijită, înfățișare literară. Chiar cînd fondul este superior întrucâtva, pleacă de la unele idei interesante, dar sufere de același păcat de a fi redat în expresiuni comune, plate, fără nimic artistic, nu poți spune că te găsești în fața unei opere adevărat literare. Alteori ți se întîmplă să deschizi vreun volum în care dai peste fraze măiestrite, peste feerii de cuvinte, dar îndată observi că te lasă cu desăvîrșire rece, pentru că aduce tot atîtea idei și sentimente cîte flori pe banchizele de la poli. Reînnoiești și de data aceasta constatarea că literatura adevărată trebuie căutată aiurea, acolo unde și cuprinsul și felul în care e redat nu rămîn departe de artă și se armonizează deplin. Un scriitor nu trebuie să piardă niciodată din vedere că opera literară cere această dublă preocupare și că mai ales astăzi i se impune să aibă o deosebită grije de chipul în care se exprimă. Prin sforțările atîtor generații de scriitori, literatura a ajuns la o așa perfecțiune de formă încît înlesnește și celor mai puțin înzestrați să dea scrisului lor un aspect mai artistic; cu atît mai mult cei care țin să se ridice deasupra altora trebuie să aducă în această privință o cît mai pronunțată notă de superioritate. Cînd cetești atîtea versuri ale poeților contemporani nu se poate să nu admiri muzicalitatea, bogăția lor de imagini și să nu recunoști că poezia a atins tot ce se poate concepe mai înalt în arta scrisului. Și era natural să se ajungă aici. Cît timp, ca în antichitate și evul mediu, muzica venia în ajutorul poeziei, versurile fiind cîntate, ea înlesnia obținerea efectelor armonice. Poeții nu se gîndiau prea mult să cizeleze compozițiile lor, pentru că muzica aducea partea ei la producerea emoțiunei estetice și ascultătorii rămîneau în încîntarea melodiilor ce întovărășiau versurile. Cînd poezia s-a despărțit încetul cu încetul de muzica — ceea ce caracterizează evoluția ei modernă — a urmat în mod firesc că ea a căutat să devie prin ea însăși cît mai armonioasă, să ne captiveze prin muzicalitatea asocierilor de cuvinte. Astfel s-a ajuns la acele polifonii minunate ce dau poeziei nouă o superioritate asupra celei de altădată.

Oprindu-mă la această comparație, m-am îndepărtat un moment de la punctul inițial al expunerei și am atins un capitol din evoluția literaturilor ce reclamă dezvoltări și asupra căruia voi reveni cînd voi urmări diferitele epoci. Ca să reiau ideea de la care am plecat, rămîn de adăugat cîteva observațiuni cu privire la însemnătatea ce trebuie acordată studiului literaturei.

Într-o vreme, literatura era socotită ca baza învățămîntului, dîndu-se un privilegiu pe care venia să-l justifice părerea că operele literare sînt cele mai în stare să lumineze mintea și inima. Știința era exclusă sau redusă la cîteva noțiuni elementare. Era o concepție unilaterală și în timpurile moderne ea a fost înlăturată, dîndu-se altă îndrumare pregătirei sufletești a tinerimei, lărgindu-se cadrele ei. Pe lîngă literatură s-a acordat științei locul cu- venit și la cîtăva vreme și artei i se arată mai multă atențiune în învățămînt. Nu se poate totuși spune că s-a ajuns, după experiențele făcute, la o armonizare deplină a lor, la o recunoaștere a importanței pe care trebuie s-o aibă fiecare din ele, fără a aduce prejudiciu celorlalte. Cum se exagera mai înainte în direcțiunea literară, s-a exagerat de cîtva timp în cea științifică. Și aceasta din cauză că s-a crezut că știința trebuie să intre mai mult în preocupațiunile noastre decît literatura. Spiritul pozitivist care a stăpînit în jumătatea a doua a secolului trecut a făcut să se acrediteze și în învățămînt părerea că mai mult e de așteptat de la el decît de la cel literar. De aceea am văzut pedagogi punînd mai mult preț pe cultura științifică decît pe cea literară. De aceea oricine a putut auzi deseori pe cei care reprezentau o specialitate științifică punînd la îndoială utilitatea unui învățămînt în care studiile literare și-ar păstra locul lor — pentru ei literatura, poezia erau numai o pierdere de vreme, frivolități, copilării. De aceea iarăși s-au văzut atîția părăsind școala fără să dea dovadă de o însușire care trebuie să distingă pe orice om cult, aceea de a-ți exprima gîndurile clar și cu oarecare eleganță. Constatarea acestei scăderi a învățămîntului se poate face ușor la noi, ea s-a făcut de cîțiva ani și în Franța — țara totuși a bunei tradiții literare — și cei care s-au alarmat de ea au găsit că singurul remediu este revenirea la un învățămînt în care pregătirea literară să nu mai sufere știrbirile care i s-au adus în timpul din urmă.

Între știință, literatură și artă nu trebuie puse țărmuririle pe care le vreau unii, cum nu trebuie prea mult înălțată una din ele în dauna celorlalte. Literatura și arta nu pot decît să folosească din contactul cu știința și tot așa știința poate cîștiga mult apropiindu-se de ele. Un Edgar Poe ori un Villiers de l’Isle-Adam își îndreptau curiozitatea și spre unele probleme științifice; un Leonardo da Vinci era, cum se știe, și un savant de frunte; interesul pentru știință îl vedem și la antiști ca Gavarni ori Constable: cel dintîi s-a ocupat cu matematicile, iar celălalt cu geologia; ca literați, ca artiști, se poate spune că fiecare din aceștia nu datoresc ceva, chiar mult, culturei lor mai întinse? Un om de știință ca Charcot nu disprețuia nici literatura, nici arta; „cunoștea de aproape pe poeți” — cum spune Léon Daudet în paginile din Devant la douleur în care evocă figura lui — „cunoștea mai ales pe Eschyle, Dante și Shakespeare, era inițiat în filozofie, cu deosebire cea greacă, urmăria pictura europeană și admira pe Beethoven; de asemenea marele entomolog Fabre avea o cultură literară aleasă, cum poate constata oricine cînd cetește lucrările lui. Un savant nu trebuie să credem că e dispensat de cunoștințe în afară de specialitatea lui, că poate rămînea strein de literatură și artă care, pe lîngă unele idei, unele sugestiuni, îi revelează tainele stilizărei mai limpezi și mai artistice, îl inițiază în tehnica scrisului. O operă de știință nu poate decît să cîștige cînd se distinge și prin calități de stil. Numai savanții unilaterali, pedanți, încrezuți, își închipuiesc că pot fi scutiți de prezentarea ideilor într-o formă aleasă. Unilateralitatea e condamnabilă în toate, cu atît mai mult astăzi cînd fiecăruia îi stau la îndemînă atîtea mijloace de cultivare și cînd superioritatea intelectuală o hotărăște bogăția, varietatea de cunoștințe, de aptitudini pe care le aduce cineva.

Importanța literaturei nu trebuie, deci, redusă cînd e vorba de a da îndrumări spre adevărata cultură. În învățămînt ea nu poate fi în nici un caz sacrificată în folosul științei. S-ar putea chiar spune că în general literatura oferă avantajul de a ne pune la dispoziție mijloacele educative mai multe și mai directe. Ea e mai accesibilă decît știința minților tinere, poate mai ușor pătrunde în cadrul lor de noțiuni, reclamă mai puține sforțări, mai puțină familiarizare cu abstracțiunile, pentru înțelegerea raporturilor de idei și de sentimente pe care se întemeiază ea. Prin aceasta nu voiesc să afirm că știința trebuie să ocupe un loc secundar în învățămînt față de literatură; din ce am spus mai înainte se înțelege că aceasta ar fi o rătăcire, ar duce la o exagerare în felul celei de care nu-și dedeau samă educatorii de altădată; și știința și literatura au însemnătatea lor proprie și esențialul este ca fiecare din ele să fie utilizate în măsura valorei lor educative și să fie puse în acord astfel ca să facă posibilă asimilarea unei culturi cît mai temeinice, cît mai cuprinzătoare.

Pentru ca să se ajungă aici se impune însă o schimbare chiar în spiritul care a stăpînit cîtva timp în studiul literaturei, schimbare ce, de fapt, e o revenire la idei care nu trebuiau părăsite, pentru că o îndelungată experiență, o bine înțeleasă tradiție puteau arăta eficacitatea lor. Literaturile clasice se știe că nu mai sînt studiate cu aceeași rîvnă ca altădată. Era desigur o greșală cînd numai ele erau ținute în samă, cum s-a întîmplat în cursul atîtor veacuri. Cînd această greșală s-a înlăturat, dîndu-se atențiunea cuvenită și literaturilor moderne, cîtva timp clasicismul nu s-a văzut diminuat față de ele, dar încetul cu încetul s-a format un curent ostil lui, fiind socotit ca nefolositor și chiar ca o piedică pentru buna îndrumare a educației literare. Astăzi se poate ușor vedea ce a ajuns clasicismul mai ales la noi. Și aiurea el a fost în scădere în anii din urmă și de aceea s-a căutat să se reacționeze împotriva urmărilor rele pe care le-a avut direcția imprimată învățămîntului literar. În special în Franța se stăruie de o vreme încoace să se redea studiilor clasice locul ce li se cuvine, conformîndu-le exigențelor culturei așa cum trebuie înțeleasă de oricine nu-și lasă mintea falsificată de preveniri, de concepții exclusiviste. Din anchete ce s-au făcut, din numeroase articole ce s-au publicat prin reviste și ziare, s-a putut constata cît de mult se simte și în Franța nevoia unei remedieri la starea de pînă acum. Profesori, scriitori s-au exprimat categoric în favoarea clasicismului și nu s-a uitat să se releveze importanța lui chiar pentru cultivarea sufletului feminin. La o anchetă întreprinsă de La Revue des Français (25 august 1911), d-na Catulle Mendès răspundea: „Am învățat limba latină pe cînd învățam cum să fac reverențe și cred că mi-a folosit mai mult latina; cred de asemenea că există o diferență între scriitorii care cunosc autorii latini și cei care-i ignorează”; iar d-ra Hélène Miropolsky, doctoră în drept și înscrisă în baroul din Paris, observa: „Se mai poate întreba dacă o femeie e bine să învețe latina? pentru mine nu poate fi îndoială”, și adăuga, într-o frază nuanțată de feminism: „E intolerabil ca latina să rămînă privilegiul bărbaților”. O exagerare, deoarece nu se poate spune despre clasicism că e un privilegiu al bărbaților — a fost altădată, pe cînd în timpul din urmă ei nu s-au gândit prea mult să și-l însușească. Pentru că am atins problema clasicismului în legătură cu cultura femeiei, nu va fi fără interes să ne oprim un moment la părerile exprimate în această privință într-un articol, L’enseignement du latin pour les femmes, apărut nu demult în Mercure de France (1911, 1 april, 536—544). Articolul e semnat de un profesor, L. Thévenin, care a avut prilejul, în cursul mai multor ani de predare, să se convingă de ce folos poate fi studiul latinei în școalele de fete. După ce constată că în general „les jeunes filles aprennent le latin avec plus de zèle que les jeunes gens, avec plus de conviction et de facilité”, autorul articolului arată ce mijloc bun de disciplinare intelectuală este învățarea latinei:

„Un professeur doit lutter… contre une précipitation impatiente qui bouscule toutes les lois de la syntaxe et piétine l’assemblage délicat des propositions. Chez la jeune fille surtout ce défaut est plus sensible que chez le jeune homme. Quelle nervosité fou- guese, quelle promptitude d’interprétation, quel agacement presque physique, en présence de la belle, calme et ordonée construction latine! Ses jeunes dents s’usent sur ce ciment. Elles commencent par attaquer la phrase à chaque bout, par chercher un mot, une expression, qui leur en révélera le sens. Mais il faut en rabattre. Il faut bien se soumettre aux exigences de la logique, reprendre la proposition à son début, en analyser les éléments… et faire entrer cette pensée toute en mousse, toute en écume légère, dans la forme grave et précise de l’écrivain romain.

Or, ce n’est pas l’esprit seulement, c’est le caractère qui s’affermit dans ce travail. Après deux ou trois ans de cette méthode, j’ai vu s’équilibrer, se dompter, se rasseoir les intelligences les plus futiles et les moins gouvernées. Elles arrivent peu à peu à aimer ce travail. Quelques-unes même se passionnent pour ce jeu de l’abstrait, pour cette architecture de l’invisible.”

Spiritul de fineță se poate și el dezvolta pe această cale:

„J’estime qu’il n’existe pas au monde une étude que l’on puisse comparer au latin, dans l’art de développer et d’aiguiser chez un enfant l’esprit de finesse. Tout professeur qui a assisté à l’elfort de ces jeunes cerveaux, proposant pour un terme jusqu’à six ou huit acceptions différentes, s’est rendu compte de ce que j’essaie ici de faire comprendre.

Ce travail d’évaluation, cette constante approximation, cet effort pour discerner les nuances les plus légères de la pensée, c’est cela même qui forme le goût. Vous pouvez être certain qu’une intelligence accoutumée à saisir dans l’abstrait des différences aussi subtiles portera dans la vie, dans ses jugements, comme dans ses sentiments, cette même mesure exquise, cette proportion et cette finesse.”

Sufletul feminin nu numai că poate primi înrîuriri bune de la familiarizarea cu o literatură cum este cea latină, dar sigur aduce însușiri care-i înlesnesc înțelegerea și prețuirea ei:

„La sensibilité plus fine de la jeune fille, sa délicate émotivité, la richesse de sa nature sentimentale se prêtent naturellement à recevoir des impressions qui atteindraient difficilement l’épiderme plus rude de nous garçons. Ici le professeur n’a presque rien à faire. Il lui suffit de solliciter l’attention, il est compris.”

Am citat mai mult din părerile profesorului francez pentru că mi se par că cuprind constatări de care e bine să se țină samă, convingeri ce pleacă de la observații la care alții nu se prea gîndesc ori nu vin să ni le împărtășească. Ele pot fi meditate și la noi.

II

Desconsiderarea clasicismului își găsește explicarea, în primul rînd, în interpretarea unilaterală ce s-a dat culturei, care, din motivul de a fi modernizată, a fost redusă, coborîtă, neținîndu-se samă de ce trebuie să rămînă ca un element permanent al ei. Pentru ca să fie cineva om cult s-a crezut că e destul să stăpânească unele cunoștințe potrivite exigențelor vieței moderne, să aducă o pregătire ce-l va face util într-o anumită direcțiune. Privit din acest punct de vedere, clasicismul s-a zis că nu mai poate fi de nici un folos: părând prea depărtat de sufletul nostru, prea puțin ân acord cu spiritul timpului nou, decretarea inoportunităței lui a fost socotită necesară și la ea am văzut asociinduse chiar aceia care țin să pară că aduc o luminată înțelegere a problemelor culturale. Numai printr-o întunecare a viziunei intelectuale s-a putut ajunge la o asemenea rătăcire. Cultura nu trebuie niciodată aservită unor preocupațiuni imediate, unor scopuri practice; ea cere împărtășire din tot ce poate îmbogăți sufletul, curiozitate vie, dezinteresată, avânturi idealiste; forța, prestigiul ei le hotărăște înălțimea de idei, de sentimente care o stimulează, o întrețin; cînd calcule utilitariste vin să se amestece, ea e diminuată, încetează chiar de a fi cultură, se schimbă într-un fel de barbarie, înșelătoare, mascată. Cultura adevărată cere, în același timp, să-ți îndrepți privirile spre trecut, să te pui în contact cu sufletele care au fost frămîntate de aspirațiuni nobile, să cunoști ce au adus și alții în stăruința de a cuceri adevărul și frumosul. Alături de ceea ce-ți oferă lumea în care trăiești, alături de impresiile actualităței, trebuie să lași un loc și trecutului, să nu disprețuiești luminile lui.

O parte mare de vină la scăderea interesului pentru clasicism o au și aceia care l-au reprezentat. Persistînd în metode arhaice, stăpâniți de un spirit prea pedant, dînșii nu au știut să dea mai multă vieață specialităței lor, s-o prezinte în așa fel încît să nu îndepărteze sufletele de ea. Redus la un obiect de speculațiuni filologice — și încă de o filologie învechită — chinuit sub povara interpretărilor gramaticale, clasicismul a ajuns să fie privit cu repulsiune. Deși se plîng mereu de decăderea clasicismului, profesorii cărora le-a fost încredințată perpetuarea prestigiului lui sînt ei singuri vinovați pînă la punct dacă nu i se mai dă atențiunea cuvenită și i se contestă valoarea educativă. Și la Universitate și în liceu știm ce a fost în general clasicismul; fiecare din noi mai păstrează amintirea atîtor lecțiuni seci, adormitoare, în care glasul monoton al profesorului venia să înșire frazele unei traduceri searbăde, fără relief, fără simț literar, și cînd ajungea la interpretare lăsa să vorbească toate paragrafele gramaticei, să defileze paradigme după paradigme și la sfârșit textul latin ori grec rămânea ca un conglomerat rece de cuvinte; dacă ascultai asemenea lecțiuni și se întîmplă să fii dintre aceia care așteaptă de la lectura unui scriitor emoții literare, o adevărată voluptate intelectuală, nu se putea să nu faci reflexia: „Oare de aceea a scris un Sofocle ori un Virgil, pentru ca să îndure canonul tuturor pedanteriilor profesorale?“ Sistemul acesta de predare a literaturilor clasice a dăinuit prea mult, beneficiind de privilegiul ce se acordă de atîtea ori, tacit, vetustăței și de toleranța la care se fac complici cei care nu-și înțeleg responsabilitatea cînd sînt chemați să lumineze sufletele tinere; o schimbare se impune, deși pentru moment — referindu-ne la noi — nu se vede încă vreun semn care s-o vestească: rutina e încă tenace, dar cei care se preocupă de problemele învățămîntului și ale culturei generale vor trebui să se gîndească stăruitor la înlăturarea ei.

Literatura trebuie predată viu, cu însuflețire, s-ar putea zice cu lirism, dar fără retorismul, patosul la care se recurgea altădată; numai astfel ea poate cuceri sufletele, făcîndu-le să vibreze, să fie pătrunse de emoțiuni înălțătoare. Literatura e înainte de toate expresiune sufletească și — mai mult — exteriorizarea a tot ce e mai poetic în noi; pentru ca s-o faci înțeleasă și altora, să pui în lumină tainele ei de frumusețe, se cere să fii un suflet adînc înțelegător, de o sensibilitate vie, și comunicativ, expansiv — să fii, cu alte cuvinte, singur un temperament poetic. În fața mulțimei de manifestări literare pe care ești chemat să le urmărești, înaintea atîtor scriitori ce așteaptă să fie înfățișați cu ceea ce e caracteristic fiecăruia din ei, trebuie să aduci însușiri rare, să arăți că știi să te multiplici, să te apropii de lumea de gînduri, de simțiri pe care ți-o revelează fiecare operă, să te identifici cu ea și s-o comunici altora cu căldură, cu entuziasm. Fără un temperament bogat, mlădios, în stare de a primi impresii cît mai multe, cît mai deosebite, nu vei ajunge niciodată să faci să trăiască dinaintea ochilor tăi și a altora toată poezia literaturilor, cu nenumăratele ei nuanțări, cu proteicele-i aspecte. Poezia e tot așa de variată ca și vieața, ca și natura ce ne luminează ori ne întunecă gîndurile. Ea ne vorbește și prin glasul bucuriilor și prin al suferințelor, desfășură sub privirile noastre și idile și tragedii; în ea se răsfrîng, ca într-o oglindă vrăjită, și apele blînde, visătoare, ale lacurilor și talazurilor mînioase ale mărei — și cîmpiile surîzătoare și munții sihaștri; prin ea trec ecouri și din cîntecul păsărilor și din glasurile sălbatece ale furtunei. Toată varietatea de motive poetice și înfățișarea lor deosebită, după firea scriitorilor, după condițiunile de timp și de loc, va găsi în tine un interpret luminat dacă ești înzestrat cu aptitudini multiple și dai dovadă de o largă comprehensiune. Prin literatură vei avea astfel mulțumirea de a participa la atîtea episoade din frămîntările sufletului omenesc, cum uneori vei avea surpriza să vezi cît de mult poate cuprinde sufletul unui poet, cîte idei, cîte sentimente care la alții se exclud vin să se întîlnească în el, să se armonizeze.

Superioritatea unei literaturi, ca și a personalitaței cuiva, rezidă în mulțimea elementelor care intră în alcătuirea ei, în varietatea de stări sufletești pe care le exprimă și în redarea lor în forme cît mai artistice. Cît timp într-o literatură nu vedem exprimate cu strălucirea adevăratei poezii, alături de sentimentele viguroase, cutremurătoare, și cele mai blinde, mai gingașe, putem spune că ea e rămasă în urmă, nu dă dovada unei evoluțiuni bogate, impunătoare. Constatarea aceasta e și un indiciu că sufletul acelora la care găsim o asemenea literatură are încă unele părți nelămurite, nu a atins plenitudinea lui de dezvoltare. Cînd sufletul unui popor a primit zi cu zi îmbogățiri și a ajuns să se modeleze, să se clarifice, el se va răsfrînge în literatură și în creațiuni de poezie delicată, subtilă, și în altele, puternice, clocotitoare de vieață, cum în pictură ni se va arăta reflectat și în compoziții ușoare, pline de grație, și în altele de concepții înalte, de viziuni maiestoase, iar în muzică îl vom vedea înălțîndu-se de la melodii legănătoare, suave, ca ale unei simfonii. Dovadă literatura și arta franceză. Dovadă — în sens invers — și ce constatăm la noi. Literatura noastră e încă așa de săracă în unele genuri, stă încă așa departe de ce ar trebui să găsească ecou în ea — cît despre artă, ea apare și mai săracă. Explicarea o găsim în ce spuneam mai înainte. Sufletul românesc nu este încă destul de evoluat; el are încă ceva nebulos, haotic, în luptă cu întunerecul; dacă din el au răsărit pînă acum cîteva flori de lumină, altele nu s-au arătat încă și le așteptăm să ne aducă strălucirea lor. Pentru ca să ajungă la afirmarea lui definitivă trebuie să-i dăm impulsiuni, să-i aducem sugestiuni de pretutindeni. La aceasta ne vine în ajutor și studiul literaturilor streine, care ne dă atîtea prilejuri de a vedea pînă la ce culmi s-a înălțat sufletul altor popoare.

III

Ce falsifică deseori studiul literaturilor nu sînt numai prejudecățile, ci și ideile nouă, cînd cercetătorii vin să le aplice înainte de a le supune controlului criticei, înainte de a se întreba ce trebuie ales din ele. Orice inovație, pe lîngă o parte de adevăr, aduce totdeauna și motive de interpretări greșite, de unele rătăciri. Ea fiind, la început, ceva neprecis, nebulos, și deșteptînd un fel de încredere oarba, duce ușor la generalizări grăbite. Numai după ce a trecut prin mai multe minți și a fost confruntată cu realitatea, a fost experimentată — după ce și-a făcut, ca să zicem așa, stagiul — o idee nouă ajunge să se clarifice, să ni se arate cu adevărata ei valoare.

Un exemplu caracteristic în această privință e acela pe care ni-l oferă teoria mediului așa cum a fost înțeleasă în studiile de literatură. Se știe ce dezvoltare a dat Taine acestei teorii, cîtă stăruință a pus ca să dovedească temeinicia ei. Ideea de la care pleca dînsul era în general justă, dar, fascinat, fanatizat de ea, a crezut că o poate aplica pretutindeni, că cu ajutorul ei ajungem să ne explicăm particularitățile oricărei producțiuni literare sau artistice. O operă are, fără îndoială, legături cu mediul în care a trăit autorul, e determinată de unele condițiuni speciale de timp și de loc, reprezintă un anumit moment de evoluție sufletească, socială, dar ea e înainte de toate expresiunea unei individualități. Și dacă ne gîndim că o individualitate cu cît este mai puternică cu atît se emancipează de unele înrîuriri, trece peste contingențe din care alții nu se pot smulge, e evident că ceea ce ne va da o asemenea individualitate va fi semnificativ mai mult prin ce ne revelează asupra însușirilor ei decît prin ce ne lasă să întrezărim cu privire la împrejurările, la mediul în care și-a luat naștere. A judeca o operă după concepția lui Taine e a reduce valoarea elementelor personale care au intrat în alcătuirea ei. Nu trebuie uitat iarăși că scriitorii, artiștii vin de atîtea ori să afirme principii cu totul opuse celor dominante într-un moment; cum convingerile, sensibilitatea lor deșteaptă în ei nemulțumirea, revolta, ei apar astfel ca antiteza contemporanilor și anticipează asupra timpului. Pilde de asemenea conflicte între cîțiva aleși și mulțime s-ar putea cita multe cu privire la literatură — să amintim una singură și nu din timpuri prea depărtate, ci chiar din actualitate, pentru că ne dă prilejul să ne fixăm o impresie asupra prefacerilor intelectuale dintr-o lume pe care nu o cunoaștem decît vag, deși ar trebui să ne intereseze, mai ales că prezintă unele analogii cu ce se întîmplă la noi. înfățișînd evoluția intelectuală, în special literară, a Americei latine, F. Garcia-Caldéron face această constatare într-o carte apărută acum patru ani, Les démocraties latines de l’Amérique, 248: „Cine nu cunoaște America decît după frămîntările ei sociale, după războaiele civile și barbaria tenace, nu vede decît tumultul exterior: între politica zgomotoasă și arta rafinată e o prăpastie. Dacă teoria lui Taine asupra concordanței fatale între mediu și artă apare eronată, această se poate vedea în aceste democrații turburi unde întîlnim scriitori cu stil ales, poeți rafinați și analiști pătrunzători.” Progresul și în literatură și în alte manifestațiuni se realizează mai curînd prin asemenea contraste decît printr-un acord, printr-o armonie deplină între individualități și mediu, așa cum o admitea Taine. Concepția gînditorului francez trebuie deci redusă la simpla recunoaștere a unui oarecare raport între operă și mediu, fără a da acestui factor precădere, fără a exagera importanța lui în dauna celuilalt, celui individual.

O altă idee care duce la interpretări false în literatură e aceea concretizată în termenul de „naționalism”. Ε și aceasta o idee relativ nouă. Altădată scriitorii nu erau judecați după canoanele naționalismului, nu li se cercetau operele pentru a se vedea întru cît exprimă ce este caracteristic țărei lor. Numai de pe la începutul veacului trecut, odată cu transformările întîmplate în vieața popoarelor, s-a pus în circulație și în literatură doctrina naționalistă și astăzi se repetă mereu, se impune de unii ca un principiu care nu iartă discuții.

Concepția naționalistă pleacă de la două imperative categorice. Un scriitor, se zice, trebuie să se inspire numai din subiecte naționale, pentru că numai astfel poate contribui efectiv la îmbogățirea literaturei țărei lui, numai astfel poate da ceva original. Ε nevoie de multe argumentări pentru ca să se înțeleagă ce neîntemeiată e o asemenea părere — pe atît de simplistă pe cît de intransigentă? Destul să amintim doctrinarilor și sectarilor naționalismului că, dacă ar fi să-i urmeze, istoricii literaturei engleze, franceze sau germane ar trebui să pună la index, ca nefiind „naționale”, atîtea scrieri ale lui Shakespeare, Racine, Corneille, Hugo, Musset, Leconte de Lisle, Goethe, Schiller etc., pentru că sînt inspirate din istoria Italiei ori din lumea orientală. Oare inspirația trebuie circumscrisă între anumite zone? Ce s-a întîmplat sau se întîmplă în alte țări decît aceea căreia aparține un scriitor să fie oare interzis de a fi poetizat de el? Evocarea epocilor, personalităților însemnate din istoria universală, întreg exotismul literar, căruia îi datorim de o sută de ani încoace atîtea opere remarcabile, să fie rătăcite, păcate care ar lua unui autor dreptul de a figura în literatura căreia și-a închinat vieața?

Nu este destul, mai spun naționaliștii, să se aleagă subiectele literare din însăși vieața poporului — se cere ceva mai mult: redarea lor în așa fel încît să recunoaștem calitățile proprii sufletului național, calități care să reiasă din personalitatea scriitoru- lui, căci altfel nu poate fi socotit decît ca un înstreinat, un „sans-patrie” al literaturei. Și din această părere se poate vedea ce rămîne dacă-i opunem numai cîteva considerațiuni. Înainte de toate sufletul unui popor nu rămîne neschimbat, ci suferă transformări continue, primește mereu elemente nouă or: se manifestă deosebit după înfățișarea particulară pe care o capătă elementele vechi din alcătuirea lui. Francezul de azi se deosebește atît de mult de cel din evul mediu ori din timpul Renașterei, după cum și un român din 1916 se aseamănă așa de puțin în muilte privințe cu cel de acum cincizeci ori o suta de ani. Persistă desigur ceva în sufletul fiecărui popor, dar pe acest fond cîte adausuri a adus timpul și cît de mult schimbă unele părți ale lui, așa că abia se mai poate recunoaște uneori substratul care s-a transmis în cursul vremei. Și pe urma, chiar predispozițiuni, însușiri persistente implică în ele posibilitatea de a se manifesta în chipuri deosebite, după condițiunile speciale de vieață, după exigențele momentului, după mersul firesc pe care îl urmează evoluția ideilor și sentimentelor. Cînd este vorba de manifestațiuni intelectuale trebuie să ținem samă, de altă parte, că la ele participă, pe lîngă suflete ce se apropie numai de o oarecare superioritate, și cele care reprezintă summum intelectualităței. În acestea se concentrează nu numai însușiri comune cu ale celor ce trăiesc pe același pămînt, ci și altele, universale, în care descoperim tot ce e mai profund omenesc. Un geniu trăiește două vieți: a connaționalilor lui și a tuturor, fără mărginirile hotarelor și veacurilor. În creațiunile unui Dante ori Shakespeare se răsfrînge sufletul întreg omenesc, nu numai cel italian sau englez. Superioritatea rezidă nu în a fi „național”, ci universal. Caracterele proprii, pînă la un punct, spiritului unui popor și numai ele se întîlnesc mai curînd la scriitori secundari, chiar mediocri, pe cînd la cei de frunte, adevărat reprezentativi, le vedem nuanțate deosebit și amplificate prin elemente de universalitate. La aceștia nota națională apare mai mult în formele de exprimare, în limbă și prin aceasta, propriu-zis, opera lor are legături mai strînse cu naționalitatea din care fac parte — altfel, ei aparțin înainte de toate omenirei.

Să nu ne însușim deci părerile unilaterale, prejudecățile naționaliștilor, și cînd ei mai vin cu formule, cu decretări, să ne aducem aminte că sînt scrise pe nisip.

Dacă vrem să dăm studiului literaturilor ceea ce așteptăm de la el, sîntem să ținem samă și de alte principii.

Astfel, principiul că realizarea artistică, frumosul, nu sînt ceva imuabil, nu se obțin printr-o singură formulă. Paralel cu prefacerile sufletești se schimbă și concepțiile estetice. Ce altădată părea că nu poate preocupa pe un scriitor, pe un artist, ajunge cu vremea să i se recunoască acest drept, iar motivele permanente de inspirație sînt susceptibile de a fi redate în chipurile cele mai diferite, așa că sîntem datori să le privim pe toate cu o largă simpatie și să arătăm cum în operele fiecărei epoci s-a realizat, pe o cale sau alta, idealul pe care trebuie să-l atingă orice creațiune adevărat literară.

Cu această simpatie, cu această înțelegere iluminată trebuie să întîmpinăm și manifestațiunile literare cele mai nouă, căutînd să desprindem din ele ce este caracteristic și ne dă convingerea că nu e ceva trecător. De obicei se crede că actualitatea nu poate fi judecată de noi, pentru că prezintă atîtea aspecte pe care nu le putem deosebi și prețui într-o viziune clară — singur timpul, se zice, poate fixa valorile. O asemenea părere e, de fapt, o mărturisire de slăbiciune, un fel de abdicare intelectuală. Cînd cineva e înzestrat cu discernămînt critic, are o îndelungată experiență literară, nu se poate să se simtă dezorientat în fața actualităței și de la el așteptăm indicațiuni, îndrumări pentru judecarea ei. Și putem spune că astăzi, cînd privirile noastre pot urmări atîtea veacuri de evoluție literară, cînd pentru formarea spiritului critic avem un cîmp așa de întins pentru observațiuni, aprofundări și confruntări, numai cine nu-și înțelege rolul de orientator în problemele literare ori se simte incapabil de a le pătrunde recurge la scuza imposibilităței de a judeca obiectiv actualitatea.

Pentru că transformările care se produc în literatură nu sînt independente de cele din alte domenii, în special din artă, se impune să le studiem în legătură cu acestea. Cu deosebire cînd ne ocupăm de literatura mai nouă se cere să procedăm astfel și din motivul că scriitorii au început de cîtva timp să se intereseze mai mult de ce se produce în artă, să primească unele sugestiuni de la ea. Nu se poate închipui azi un scriitor superior fără să nu fie în curent cu ce se produce în pictură, sculptură ori muzică. Romanticii se mulțumiau în general cu ceea ce le da cultura literară, pe cînd naturaliștii și mai ales simboliștii au căutat să se apropie de lumea artiștilor, să cunoască aspirațiunile lor. De aceea mai ușor poate înțelege cineva spiritul scrierilor naturaliste ori simboliste dacă cunoaște mișcarea impresionistă și pe cea wagneriană, cu ramificările lor. Dar chiar pentru studiul literaturilor mai vechi e necesar să ne îndreptăm privirile spre arta epocilor corespunzătoare, pentru că astfel unele lucruri ni se lămuresc mai bine, ajungem să pătrundem mai adînc în sufletul celor pe care avem să-i judecăm. Istoria literară și critica nu trebuie să rămînă prea izolate în domeniul lor; celor care se îndeletnicesc cu ele sîntem în drept sa le cerem o cultură întinsă, o curiozitate mereu ațintită spre vieața intelectuală generală.

În condițiunile speciale ale culturei noastre trebuie să mai ținem seamă și de alte considerațiuni. Ca latini sîntem datori sa cunoaștem literatura strămoșilor noștri mai bine de cum se întîmplă azi. Orice moștenire implică obligațiuni, cere să te îndrepți mereu cu gîndul spre ea, s-o prețuiești și să cauți în ea îndemnuri pentru înălțarea sufletului. Ne facem un titlu de glorie din latinitatea noastră, sîntem măguliți cînd ni se recunosc însușiri deosebite, dar nu ne gîndim destul să întărim prin toate mijloacele conștiința acestei superiorități și să ne afirmăm prin întreaga cultură așa cum istoria ne-a fixat destinele.

Pe lîngă cei din care ne coborîm se cuvine să cunoaștem mai de aproape și pe cei printre care ne găsim. Deci literatura popoarelor învecinate nu trebuie să ne rămînă streină. Ce este sufletul celor care trăiesc lîngă noi și cum e exprimat în literatură nu ne poate fi indiferent. Pînă acum am dat prea puțină atenție acestei părți de informare, va trebui însă să nu o mai neglijăm, căci un semn de cultură e și curiozitatea pe care o arăți pentru ce se petrece în jurul tău, pentru vieața, mai ales intelectuală, a celor cu care vii în atingere.

În expuneri asupra dezvoltărei literaturilor mai e nevoie, în sfîrșit, să se țină samă și de aceia la care ele se adresează. Cînd este vorba de cultura femeiei, ele trebuie, desigur, prezentate întrucîtva în alt chip decît de obicei. Astfel, din trecutul literar e bine să se evoce mai des figurile de femei care s-au distins prin calitățile lor sufletești, pentru oa să se concretizeze rolul pe care îl poate avea și femeia în cultura generală. Dar mai ales în ce privește inițierea în anumite genuri de literatură se impune să se procedeze într-un mod deosebit. Cum unele însușiri — gingășia, sentimentalismul, fantazia zglobie — sînt mai accentuate în sufletul feminin, nu este necesar să se recurgă prea mult la literatura care ar contribui la dezvoltarea lor și aceea care e aleasă trebuie să aibă ca scop limpezirea, buna îndrumare a acestor însușiri, pentru a nu le lăsa să degenereze în ceva bolnăvicios. În schimb, trebuie stăruit mai mult asupra acelei literaturi care deschide orizonturi spre viziuni înalte, înseninătoare, dă sufletului mai multă vigoare, îl pregătește să privească vieața cu deplină stăpînire de sine, curajos, eroic. Cînd d-na de Maintenon spunea: „Dieu préserve les demoiselles de faire les savantes et les héroïnes”, cerea prea puțin educației femeiei — ca și cum ea nu ar trebui îndreptată spre eroism. În condițiunile vieței de azi, cultura femeiei trebuie înțeleasă și ea într-un spirit larg, căutîndu-se să se dezvolte prin ea aptitudini de care altădată se ținea mai puțin samă. O asemenea cultură nu poate fi privită ca un lux, ci ca o necesitate, și ia afirmarea ei în acest sens ne vine în ajutor și literatura.

Înțelegînd astfel studiul literaturilor, vom putea să ne apropiem sufletește cît mai mult de varietatea lor de forme și desprinde elementele pe care trebuie să se întemeieze cultura noastră, iar expunerile pe care le vom face vor fi ca o călătorie poetică prin minunatele priveliști pe unde au înflorit atîtea gînduri.