Cuore - Inimă de copil/Decembrie
| ←Noiembrie | Cuore - Inimă de copil de Edmondo De Amicis Decembrie |
Ianuarie→ |
Negustorul.
Joi, 1.
Tata vrea ca în fiecare zi de sărbătoare, să chem la noi, acasă, pe vreunul din camarazii mei sau să mă duc eu la dânșii, ca să mă împrietenesc cu toți.
Duminica viitoare o să mă duc la plimbare cu Votini, ace-la care își curăță mereu fulgi de pe haine și care are atâta necaz pe Derossi.
A venit la mine de vreo câteva ori Garoffi, băiatul cel lung si slab, cu ochii mici și vicleni, care face mereu la socoteli. E fiul unui drogist...Doamne! Ce ciudat e! Își numără mereu banii în buzunar. Socotește foarte iute pe degete și face orice înmulțire, fără să se folosească de tabla lui Pitagora. E foarte econom, are și un bilet de la casa de economii. Firește că are bani strânși, el nu cheltuiește nici măcar un gologan, și când îi cade câte un bănuț pe sub bancă, este în stare să-l caute cu săptămânile. Derossi zice că face ca coțofenele. Strânge tot ce găsește: penițe întrebuințate, ace cu gămălie, mucuri de lumânări, timbre vechi. Sunt mai bine de doi ani de când adună timbre, are acum mai multe sute din fiecare țară, lipite într-un album, pe care vrea să-l vândă librarului, când îl va completa. El nu-și plătește caietele; le capătă degeaba de la librar, fiindcă îi aduce mușterii. La școală face mereu negoț; pe fiecare zi vinde felurite obiecte, face loterii, schimburi, apoi se căiește de schimbul făcut și își cere lucrul înapoi. Se joacă cu arșicele și nu pierde niciodată; vinde tutungiului ziare vechi. Are un mic caiet plin cu cifre, în care își scrie socotelile. La școală nu învață decât aritmetica și ar dori să capete medalia, numai pentru ca să aibă intrarea liberă la teatrul de marionete (păpuși). Mie-mi place fiindcă mă face să râd. Ne-am jucat de-a negustorul cu cântare și cu balanțe; cunoaște prețul exact al tuturor lucrurilor, cunoaște cântarul și face niște cornete de hârtie cu atâta îndemânare, încât juri că e băiat de băcănie. Mi-a spus că îndată ce va ieși din școală, o să deschidă o prăvălie, că are să facă avere cu un comerț nou, născocit de el!
Ce mulțumit a fost că i-am dăruit câteva timbre străine! A știut să-mi spună fără greșeală prețul fiecăruia. Când vine Garoffi pe la noi, tata se preface că citește ziarul și îl ascultă cu mult interes. Buzunarele lui sunt totdeauna pline cu lucruri de vânzare pe care le ascunde sub o manta lungă și neagră, cu care se poartă de obicei. Gândul îi este tot la negustorii. Dar ceea ce îl preocupă mai cu deosebire este co-lecția sa de timbre. Aceasta e comoara lui, de care vorbește necontenit, ca și cum ar aștepta să scoată o avere dintrînsa.
Camarazii noștri îl poreclesc zgârcitul, cămătarul. Eu, nu știu de ce, îl iubesc, căci am învățat multe de la el, și îl privesc ca și cum ar fi un om mare.
Coretti, fiul negustorului de lemne, zice că Garoffi nu și-ar da timbrele nici ca să scape viața mamei sale. Tata nu-l crede așa de interesat.
— Mai așteaptă ca să-l judeci, mi-a spus deunăzi.
În adevăr, are patima aceasta, dar îmi vine să cred că are inimă bună.
Deșertăciune.
Luni, 9.
Ieri m-am dus să mă plimb pe calea Rivoli, cu Votini și cu tatăl său. Trecând pe strada Dora-Grossa, văzurăm pe Stardi, băiatul acela atât de străduitor, stând nemișcat ca un stâlp dinaintea unei librării, cu ochii ațintiți la o hartă geografică. Cine știe de cât timp stătea acolo, căci el învăța și pe uliță. Abia ne întoarse salutarea, necioplitul!
Votini era îmbrăcat bine, ca de obicei; ba chiar și prea bine pentru un copil! Avea cizmulițe de piele de marochin cu cusături, o haină cu ceaprazuri de mătase, o pălărie albă de castor și un ceasornic la brâu. Se fudulea grozav! Dar de astă dată a pățit-o rău cu fudulia lui!
După ce ne plimbarăm câtva timp, lăsând în urmă pe domnul Votini, fiindcă mergea încet, ne așezarăm obosiți pe o bancă, de piatră, lângă un băiat îmbrăcat foarte simplu, care părea a fi ostenit ca și noi, și stătea cu capul plecat și cu ochii în jos.
Un domn, ce mi s-a părut că e tatăl său, se plimba pe sub copaci, citind un ziar.
Votini, care ședea între mine și băiatul acela, voind să se fălească și el cu luxul lui, spre a fi admirat și de vecin, întinse piciorul, ca să-și arate încălțămintea și îmi zise:
— Ai văzut cizmele mele de roșior? Dar vecinul nu-l luă în seamă.
Atunci își lăsă piciorul în jos și arătându-mi panglicile de mătase, îmi spuse uitându-se pe furiș la băiat că acele panglici nu-i plăceau și că voia să-și pună nasturi de argint.
Celălalt băiat nu se uita nici la panglici. Votini începu să învârtească în mâini pălăria lui cea frumoasă de castor alb. Băiatul, parcă făcea înadins: nu aruncă măcar o privire nici la pălărie.
Votini, plin de ciudă, își scoase ceasornicul, îl deschise și mi-l arătă. Vecinul tot nu întoarse capul.
— Este de argint poleit? îl întrebai eu.
— Nu, răspunse el, este de aur.
— Dar nu este tot de aur, îi zisei, trebuie să fie și ceva de argint?
— Nicidecum! zise el și, ca să silească pe băiat să se uite, îi puse ceasornicul sub ochi, zicându-i:
— Ia uită-te și dumneata, și spune-mi dacă nu este tot de aur!
— Nu știu! răspunse scurt, băiatul.
— Bre! strigă Votini, plin de necaz, ce mândru ești!
Pe când rostea acele vorbe, sosi și domnul Votini, care auzindu-ne, se uită cu atenție la băiat, apoi zise cu asprime fiului său:
— Taci! și aplecându-se îi șopti la ureche: nu vezi că e orb, săracul!
Votini, înspăimântat, sări drept în picioare și se uită în ochii băiatului: luminile îi erau sticloase, fără expresie, fără privire. Văzând aceasta, el rămase mut si umilit, cu ochii în jos, apoi bolborosi:
— Ce rău îmi pare... nu știam!
Orbul, care înțelese tot, zise cu un surâs blând și trist:
— Nu e nimic!
Ce să-i spui! O fi fudul Votini, dar n-are inimă rea, căci n-a râs deloc în tot timpul plimbării.
Cea dintâi ninsoare.
Sâmbătă, 10.
Rămas bun plimbărilor de pe calea Rivoli! A sosit vesela prietenă a copiilor, a sosit zăpada!
De ieri a început să cadă deasă, în fulgi mari și albi, ca florile de cireș.
Ce veseli eram dimineața la școală, când o vedeam cum se lipea de geamuri și se grămădea pe pervazurile ferestre-lor! Chiar profesorul se uita bucuros la ea și își freca mâi-nile. Toți ne înveselim gândindu-ne ce de bulgări o să facem și cum o să ne batem cu ei. Ce-o să ne mai dăm pe gheață și ce dulce o să ni se pară, după aceea, căldura de acasă!
Numai lui Stardi nu-i păsa; stătea cu coatele pe bancă și cu fruntea între mâini, ascultând ca de obicei explicația pro-fesorului.
Ce frumusețe! Ce veseli eram la ieșirea din școală! Toți dădurăm năvală pe uliță, strigând, băgându-ne picioarele unde era zăpada mai mare și sumețându-ne mânecile, ca să facem bulgări și să azvârlim unul într-altul.
Umbrelele părinților care așteptau pe afară, se făcuseră albe. Ghiozdanele noastre se înălbiră într-o clipă. Toți eram nebuni de bucurie; vesel era însuși Precossi, fiul lăcătușului, băiatul acela palid, serios și trist; Robetti, băiețelul care scă-pase pe un copil de sub roata omnibuzului, sărea și el sără-cuțul, cum putea cu cârjele la subțioară; Calabrezul fiindcă nu mai văzuse zăpadă în viața lui, făcuse un bulgăre și muș-că din el ca dintr-o piersică. Crossi, băiatul precupeței, își umpluse ghiozdanul.
Zidărașul ne făcu să ne prăpădim de râs. Tatăl meu îl pofti să vină a doua zi pe la noi; în minutul acela era cu gura plină de zăpadă și necutezând nici s-o scuipe, nici s-o înghită, stătea îndopat cu ea și se uita la noi zăpăcit, fără ca să poată spune un cuvânt.
Chiar profesoarele râdeau și glumeau, când ieșeau din școală; până și biata doamnă Delcati alerga prin zăpadă tu-șind și acoperindu-și fața cu vălul ei cel verde.
Sute de fete de la școala vecină făceau gălăgie și alergau sprintene pe așternutul alb.
Profesorii, pedelii, ba chiar și gardistul, strigau: Acasă băieți! Acasă! și înghițeau fulgii de zăpadă, care le încărun-țeau mustățile și barba. Cu toate acestea se înveseleau și ei de bucuria gălăgioasă a copiilor la vederea iernii.
Vă înveseliți că vine iarna!... Dar ia gândindu-vă că sunt copii care n-au nici haine, nici încălțăminte, nici foc; că sunt mii de băieți, care se coboară de la colibele lor, din colinele singuratice pe o cărare lungă și obositoare cu o bucată de lemn în mâinile lor degerate ca să încălzească școala; că sunt sute de școli nemețite în zăpadă, goale și întunecoase ca niște peșteri, unde copii, sunt înecați de fum, sau tremură de frig și se uită cu groază la fulgii cei albi, care cad nepăsători, grămădindu-se neîncetat pe colibele lor depărtate, ame-nințându-le cu troiene.
Vă înveseliți că vine iarna!... Dar ia gândiți-vă că sunt mii de ființe cărora iarna le aduce sărăcie și adesea chiar moarte!
Zidărașul.
Duminică, 11.
Zidărașul a venit azi la noi. Era îmbrăcat cu haine vechi de-ale tatălui său, pline încă de var și de ipsos.
Tata îl aștepta chiar cu mai multă nerăbdare decât mine. Ce bine ne păru când îl văzurăm! Cum intră pe ușă, își scoase pălăria cea zdrențăroasă, udă de zăpadă, o mototoli și o vârî în buzunar. Apoi înaintă cu umbletul acela al meșteșugarului obosit și se uită în dreapta și în stânga.
Cum ajunse în sufragerie și văzu tabloul care înfățișează pe Rigoletto, un caraghios cocoșat, îi făcu obișnuita lui strâmbătură: "botul de iepure". Nu te poți opri de râs, când îl vezi cum se strâmbă.
Începurăm să ne jucăm cu cuburi de lemn, de-a casele.
Are o îndemânare neobișnuită, ca să facă turnuri și poduri; ai crede că se țin în sus ca prin minune; lucrează la ele cu seriozitatea și răbdarea unui om mare; jucându-ne, el îmi povesti despre părinții săi. Ei locuiesc într-o mansardă. Tatăl său merge la școlile de seară, ca să învețe să citească și să scrie, mama lui e din satul Biela. Ce mult trebuie să-l
Iubească părinții! Se și vede! Deși e îmbrăcat ca un băiat sărac, totuși poartă haine care-i țin de cald, cârpite cu îngri-jire și are la gât o basma legată de mâna mamei sale.
Îmi spuse că tatăl său este un om înalt și gros, un uriaș; de-abia poate să intre pe ușă, dar că e tot așa de bun pe cât e de mare și că îi zice lui "bot de iepuraș", când îl mângâie. Băiatul, însă, e mic la stat.
La ora patru ni se aduse gustarea: dulceață cu pâine, stafide și nuci. Stăteam pe divan și mâncam. Când ne scularăm, nu știu de ce, tata nu mă lăsă să șterg spatele divanului pe care Zidărașul îl murdărise cu varul de pe haine. Șterse el, mai târziu pe furiș.
Jucându-ne, Zidărașul pierdu un nasture de la hăinuță. Mama i-l cusu la loc. El, sărăcuțul, se roșise de tot și-și ținea suflarea uitându-se la mama cum cosea.
Mai târziu îi arătai un album cu caricaturi, și el, fără să-și dea seama, imita așa de bine strâmbăturile acelor chipuri caraghioase încât râse și tata.
Nu mai putea de mulțumit ce era când plecă de la noi; uitase să-și pună pălăria, și, când ajunse la capătul de jos al scării, ca să-mi arate mulțumirea lui, ridică ușor capul și-mi făcu încă o dată botul de iepure.
Pe el îl cheamă Antonio Rabucco și are vreo nouă ani.
— Știi, fătul meu, de ce nu te-am lăsat să ștergi divanul? Fiindcă dacă îl ștergeai și te-ar fi văzut camaradul tău, poate s-ar fi rușinat că-l murdărise și n-ar fi fost frumos să-l umilești; mai întâi fiindcă n-a făcut-o dinadins, și apoi murdărise cu hainele tatălui său, care și el, la rândul lui, le umpluse la muncă. Munca nu murdărește! Te umple de pulbere, de var, de tot ce poftești dar aceasta nu e murdărie.
Să nu zici niciodată de vreun meșteșugar care vine de la lucru:
"Este murdar!"
Trebuie să zici:
"Are pe haine semne și urme de muncă!"
Adu-ți bine aminte! Iubește pe Zidăraș, mai întâi fiindcă îți este camarad, și apoi fiindcă este fiu de meșteșugar.
Tatăl tău.
Un bulgăre de zăpadă.
Vineri, 16.
Ninge întruna.
S-a întâmplat ceva trist azi dimineață cu zăpada, când am ieșit din școală. Băieții cum ajunseră pe Corso, începură să se bată cu bulgări făcuți cu zăpadă de aceea jilavă, care, când o strângi în mâini, se face tare ca piatra. Trecea multă lume pe trotuare. Un om le strigă:
— Astâmpărați-vă băieți! În minutul acela se auzi un vaiet îngrozitor ce venea din partea cealaltă a trotuarului și un biet bătrân, căruia îi căzuse pălăria, șovăi și își acoperi ochii cu amândouă mâinile, iar un băiețel care stătea lângă dânsul strigă din toate puterile: "Ajutor, ajutor!" Un bulgăre de zăpadă lovise pe bietul bătrân drept în ochi.
Băieții se împrăștiară într-o clipă. Eu mă aflam la ușa li-brăriei, unde intrase tata, și văzui că vin mulți dintre camara-zii mei, care se vârau prin mulțime și se prefăceau că se uită pe la galantare. Printre ei erau: Garrone, cu veșnica lui bu-cată de pâine în mână, Coretti, Zidărașul și Garoffi, băiatul care strânge timbre poștale.
În jurul bătrânului se adunase multă lume. Un gardist amenința și întreba în dreapta și în stânga:
— Cine a azvârlit? Spuneți care din voi? Și pipăia mâinile băieților, ca să vadă care din ei le avea ude.
Garoffi stătea lângă mine, galben ca turta de ceară si tre-mura ca varga.
— Nu vreți să spuneți cine a azvârlit? strigă iar, gardistul.
Atunci auzii pe Garrone zicând încet lui Garoffi:
— Haide, du-te de mărturisește! N-ar fi păcat să lași pe altul, să fie prins în locul tău?
— Nu e nimic, fă-ți datoria! adăugase Garrone.
— Mi-e frică, nu îndrăznesc!
— Prinde inimă! Haide, că vin și eu cu tine!
Gardistul și multe alte persoane întrebau mereu:
— Cine a fost? Cine a putut săvârși o astfel de faptă? Bietul bătrân! Sticla de la ochelari i-a intrat în ochi, l-a orbit!... Ștrengarilor!... Mișeilor!
Săracul Garoffi, era așa de aiurit, că de-abia se putea ține pe picioare.
— Vino! îi zise Garrone cu glas hotărât. Haide, nu te teme, lasă că te apăr eu! și apucându-l de braț îl împinse înainte, susținându-l ca pe un bolnav.
Lumea pricepu și mai mulți ridicară pumnii asupra lui Garoffi; dar, Garrone apărându-l, strigă:
— Nu cumva ați vrea să săriți zece oameni asupra unui biet copil!
Toți se retraseră și gardistul, luând pe Garoffi de mână, îl duse la o cofetărie, unde se afla rănitul.
Recunoscui îndată pe bietul bătrân. Era un funcționar, care locuia cu un nepoțel al său în al patrulea cat din casa noastră.
Îl așezaseră pe un fotoliu și-i puseseră comprese la ochi.
— N-am făcut înadins! spunea polițistului, bietul Garoffi, plângând și pe jumătate mort de frică.
Vreo doi oameni îl îmbrânciră în cofetărie, strigându-i:
— În genunchi! Ștrengarule! Cere-i iertare în genunchi!
Alții îl și trântiră în genunchi.
În minutul acela două brațe zdravene îl ridicară de jos și un glas puternic strigă:
— Nu, domnilor!
Era directorul nostru, care văzuse și auzise tot.
— O dată ce băiatul a avut curajul să-și mărturisească greșeala, adăugă el, nimeni nu mai are dreptul să-l umilească! Se făcu o tăcere generală.
— Acum, zise directorul lui Garoffi, cere-i iertare!
Garoffi, plângând cu hohot, îmbrățișa genunchii bătrâ-nului care-i puse mâna pe frunte și-l mângâie cu blândețe.
Deodată, toți cei de față, înduioșați strigară:
— Scoală-te copile! Scoală-te și pleacă liniștit: du-te acasă.
Tata mă scoase din gloată și, când ajunserăm în uliță, îmi zise:
— Spune-mi, Enrico, ce ai face tu într-o astfel de împre-jurare: ți-ai mărturisi și tu greșeala ca Garoffi?
— Da, tată, îi răspunsei.
— Jură-mi că ai face așa!
— Ți-o jur, iubite tată!
Profesoarele.
Sâmbătă, 17.
Garoffi era azi foarte îngrijorat, fiindcă se aștepta să fie aspru dojenit de profesorul Perboni.
Profesorul, însă, n-a venit, și fiindcă lipsea și suplinitorul, a venit doamna Cromi de ne-a ținut lecția. Doamna aceasta e cea mai bătrână dintre toate profesoarele. La ea au învățat să scrie și să citească mai toate doamnele care-și aduc acum copiii la școala noastră. Azi era cam tristă, fiindcă unul din fiii ei este bolnav.
Cum o văzură băieții, că intră în clasă, începură să facă larmă pentru că nu-i prea știu de frică.
Dânsa, fără să se arate supărată, le zise cu o voce liniștită și blândă.
— Vă rog, copii, respectați părul meu alb; eu vă sunt mai mult mamă decât profesoară, și am crescut pe o mare parte din mamele voastre.
Nici unul din băieții nu mai cuteză să ridice glasul; până și îndrăznețul Franti se mulțumi să-și bată joc de dânsa pe furiș.
Doamna Cromi fusese înlocuită în clasa ei cu doamna Delcati, profesoara fratelui meu. Iar în clasa doamnei Delcati făcea lecție o domnișoară, pe care băieții o pore-cliseră "măicuța călugăriță" Ea se poartă tot în haine închise și cu un șorț negru. Părul îi e bine netezit pe frunte; are ochii albaștri ca vioreaua; o față străvezie și o voce așa de lină, încât s-ar zice că șoptește o rugăciune.
Mama zice că nici nu se aude, și într-adevăr este foarte blândă și timidă; nu strigă, nu se supără și cu toate astea ține pe copii totdeauna în tăcere; până și cei mai isteți își pleacă imediat capul, când ea îi amenință cu degetul. În clasă la dânsa e ca la biserică, de aceea au și poreclit-o "măicuța călugăriță".
Mie îmi place și mica profesoară din divizia a III-a a clasei I elementară: domnișoara aceea cu chipul ca un trandafir, cu două gropițe în obraji.
Ea poartă o pană albastră la pălărie și o cruciuliță de aur la gât. Este totdeauna veselă, zâmbește mereu, vorbește cu o voce așa de limpede, încât ai crede că tot cântă și bate din palme, ca să facă tăcere.
Când ies copiii, ea aleargă când după unul, când după al-tul, ca să-i țină la rând, apoi îndreaptă gulerul unuia, în-cheie pe altul la haină, ca să nu răcească; îi însoțește până pe uliță, ca să nu se ia la bătaie; se roagă de părinți, să nu-i pe-depsească acasă; dă manșonul ei vreunuia căruia îi e frig. Copiii cei mai mici se agață mereu de ea, o sărută, o mân-gâie, o trag de rochie, de voal și ea le rabdă toate, îi sărută râzând și în fiecare zi se întoarce acasă ciufulită, cu gulerul strâmb, obosită, dar tot veselă.
Această drăguță de profesoară dă și lecții de desen la o școală de fete și susține cu munca sa pe mama și pe fratele ei.
Casa rănitului.
Duminică, 18.
Nepoțelul bătrânului funcționar, pe care l-a lovit Garoffi urmează în diviziunea acestei profesoare. L-am văzut azi acasă, la unchiul său, care îl iubește ca și când i-ar fi copil.
Tocmai sfârșisem de scris istorisirea lunară "Scriitorașul florentin", pe care profesorul mi-o dăduse s-o copiez, când tata îmi zise:
— Vino cu mine sus, să vedem cum îi mai este la ochi bie-tului bătrân.
Intrarăm într-o odaie foarte frumoasă, în care se afla bol-navul culcat cu capul ridicat pe mai multe perne. Nevasta lui stătea lângă dânsul și nepoțelul se juca într-un colț.
Ce bine îi păru bietului om, că ne-am dus să-l vedem! Ne spuse că se simte mult mai bine, că ochiul nu-i era deloc pierdut și că avea speranța de a fi cu desăvârșire vindecat peste câteva zile.
— De! Ce să-i fac! A fost într-un ceas rău! adăugase el; îmi pare rău, mai cu seamă, de spaima bietului băiat.
Tocmai ne vorbea de doctorul care îl căuta cu multă în-grijire, când se auzi sunând clopoțelul de la ușă.
— Trebuie să fie chiar el! zise nevasta bolnavului.
Ușa se deschise și mare ne-a fost mirarea, când recunoscurăm pe Garoffi, ce rămăsese în prag cu capul plecat, necu-tezând să intre.
— Cine e? întrebă bolnavul.
— Este băiatul care te-a lovit, zise tata.
— Vino încoace, băiete! îi strigă bătrânul. Ai venit să mă vezi, nu-i așa? Liniștește-te, mă simt mai bine, sunt aproape vindecat. Vino încoace!
Garoffi, de-abia stăpânindu-și lacrimile, se apropie de pat; era așa de tulburat că nici nu putea să vorbească.
Bătrânul îl mângâie și îi zise:
— Îți mulțumesc, dragul meu, că ai venit; du-te de spune mamei, și tatei, să nu mai aibă nici o grijă, că eu merg spre bine.
Garoffi, însă, nu se mișca, parcă ar fi voit să spună ceva, dar se sfia.
— Vrei să-mi mai spui ceva? întrebă bătrânul. Ce vrei? Spune, drăguțule!
— Eu? Nu, nu vreau nimic!...
— Așadar, du-te băiete! Du-te cu sufletul liniștit.
Garoffi merse până la ușă și acolo se opri, se uită la nepoțelul bătrânului, care privea cu mare curiozitate la el.
În sfârșit, scoase un obiect de sub mantaua lui cea lungă, îl puse repede în mâna băiețelului, zicându-i:
— Ține, aceasta e pentru tine! Și o luă la picior.
Băiețelul alergă la patul bătrânului și îi dete pachetul. Pe hârtia ce-l învelea era scris: "Ți-l dăruiesc ție!"
Deschiserăm, ne uitarăm și mare ne fu mirarea, când văzurăm albumul de timbre poștale; albumul acela despre care vorbea necontenit, asupra căruia clădise atâtea speranțe și care îl costase atâtea osteneli. Își dădea comoara, jumătate din viața sa, ca să capete iertare, bietul băiat!
Scriitorașul florentin.
(Istorisire lunară).
Giolo urma în clasa a IV-a primară. Era un băiat drăguț cam de doisprezece ani, alb la față și cu părul negru. Era fiul cel mai mare al unui slujbaș de la drumurile de fier, care, având copii mulți și leafă puțină, trăia în nevoie și în lipsă.
Tatăl său îl iubea și era foarte bun cu el, dar era cât se poate de strașnic în privința învățăturii, căci dorea cu fiul său să fie curând în stare, să-i vină în ajutor pentru întreținerea familiei, și, cu toate că băiatul învăța bine, tot îl îndemna să învețe și mai bine.
Bietul om era cam în vârstă, și munca silită ce-și impu-sese, îl îmbătrânise înainte de vreme. Măcar că se simțea sleit de puteri, totuși lucra și în orele ce-i rămâneau libere de la obositorul lui serviciu, pentru ca familia să nu fie lipsită de nimic. De aceea își petrecea o parte din noapte scriind.
Un editor de ziare, de cărți și de fascicole, îi dăduse să scrie adresele abonaților pe niște fâșii de hârtie. Bietul om câștiga la acea lucrare trei lire pentru cinci sute de adrese scrise frumos și regulat.
Munca aceasta îl obosea și acest lucru îl spunea el, adeseori, când se așeza la masă.
— Mi se duc ochii! zicea cu mâhnire, bietul bătrân; Scri-sul noaptea mă prăpădește!
Giulio îi zise într-o zi:
— Tată dragă, lasă-mă să-ți ajut; știi că pot să scriu întocmai ca dumneata!
— Nu drăguțule, tu ai de învățat; școala ta este ceva cu mult mai serios decât adresele mele; aș avea o adevărată mustrare de cuget, dacă ți-aș lua un singur ceas de la învă-țătură. Nu, fătul meu, îți mulțumesc!
Băiatul știa bine că n-ar fi putut îndupleca niciodată pe tatăl său, de aceea nu mai stărui deloc, dar iată ce plănuise:
Băgase de seamă că tatăl său înceta de a scrie, punct la miezul nopții; îl auzea cum își împingea scaunul, când se ducea să se culce.
Într-o noapte îl lăsă să plece, apoi se sculă, se îmbrăcă bi-nișor, merse în odaia de lucru dibuind prin întuneric, aprin-se lampa, se așeză la măscioară, luă din fâșiile ce stăteau gră-mădite la o parte, se uită pe lista de adrese și începu să scrie prefăcând minunat caligrafia tatălui său. Scria din toată inima, bietul băiat, vesel că putea să vină în ajutorul familiei, însă îi cam bătea inima de frică, să nu-l prindă tatăl său. Încetul cu încetul, adresele scrise se făcură teanc. Din când în când se oprea, își freca mâinile, întindea urechea, zâmbea și reîncepea cu mai multă poftă. Scrise o sută șaizeci de adrese. Câștigase o liră! Atunci puse condeiul la loc, stinse lampa și se întoarse în odăița sa pe vârful picioarelor.
A doua zi, tatăl veni vesel la masă. Nu pricepuse nimic, căci își făcea lucrarea fără să-și dea seama, gândindu-se cu totul la altceva și abia a doua zi își număra fâșiile scrise.
Se așeză la masă zâmbind și, bătând cu mâna pe umărul fiului său, îi zise:
— Știi tu, Giulio, că tatăl tău este un bun muncitor? Ieri seară am scris cu a treia parte mai mult ca de obicei! Mâna nu-mi tremură și ochii tot își mai fac datoria!
Giulio, plin de bucurie, își zise:
— Bietul tata! scriind în locul lui, nu-i dau numai un ajutor bănesc, îi aduc și mângâierea de a se crede întinerit. Așadar, înainte băiete.
Îmbărbătat de această bună reușită, în noaptea următoa-re, îndată ce bătu douăsprezece, el merse înainte cu lucra-rea tatălui său. Merse astfel mai multe nopți de-a rândul. Tatăl nu bănuia deloc, numai atât că într-o seară zise:
— Ciudat! De vreo câtăva vreme ardem mai mult petrol.
Giulio o sflecli, dar tatăl său nu mai stărui asupra acestui lu-cru și băiatul merse înainte cu scrierea adreselor.
Pierderea somnului din fiecare noapte începu, însă, să obosească pe bietul băiat; și seara, când învăța sau scria pen-tru școală, i se închideau ochii. Într-o seară, pentru prima oară adormi pe caiet.
— Fii harnic, îi strigă tatăl său bătându-l pe umeri, nu te lenevi, copile, învață!
Giulio se dezmetici și reîncepu să scrie, dar în serile ur-mătoare o duse și mai rău, moțăia pe cărți, dimineața se scu-la târziu, învăța lecțiile cu greu, parcă i se urâse cu învă-țătura.
Deocamdată, tatăl său băgă de seamă și tăcu, apoi începu să se îngrijească și, în cele din urmă, pentru întâia dată îl dojeni, zicându-i;
— Giulio nu te mai cunosc, te-ai schimbat cu totul, te-ai făcut îndărătnic și nepăsător; adu-ți aminte că toată nădejdea familiei e în tine! Purtarea ta mă mâhnește foarte mult.
La această mustrare, cea dintâi mai aspră ce o primea, băiatul se tulbură și își zise în sine:
— Nu mai merge! Trebuie să mărturisesc totul tatălui!
Dar chiar în seara aceea, la masă, tatăl zise cu bucurie:
— Știți că în luna aceasta am câștigat treizeci și două de lire mai mult decât în luna trecută! Zicând acestea, scoase din buzunar un cornet cu bomboane, ca să sărbătorească împreună cu copiii săi acest neașteptat câștig. Copiii, de bucurie, bătură din palme. Lui Giulio, văzând pe tatăl său așa de vesel, îi veni inima la loc și se gândi:
— Nu, dragul meu tată, o să te ajut și de aici înainte și o să mă silesc din toate purerile, ca să învăț ziua pentru școală, iar noaptea să lucrez pentru dumneata și pentru toți ai mei.
Tatăl, urmânduși vorba, zise:
— Un prisos de treizeci și două de lire e ceva! Îmi pare foarte bine! Numai dumnealui mă mâhnește! și arătă pe Giulio.
Bietul copil primi mustrarea în tăcere și își reținu lacrimile, care stăteau să-i curgă pe obraji; în fundul inimii, însă simți o mare mângâiere.
El continuă să lucreze din toată inima; însă, grămădindu-se oboseală peste oboseală, îi fu din ce în ce mai greu să lupte.
Lucrurile mergeau astfel de două luni: tatăl dojenind me-reu și uitându-se mânios la el, iar fiul suferind dojenile și chinuindu-se ca să poată să le biruie pe toate.
Într-o zi, tatăl se duse la școală, ca să întrebe pe profesor, cum merge fiul său. Acesta îi răspunse:
— Da, învață pentru că este inteligent, dar nu mai învață cu poftă, cum învăța mai înainte. Este somnoros, zăpăcit, cască. Face niște compoziții scurte, scrise urât și aruncate fără rost pe hârtie. Ar putea să facă mult mai mult și mult mai bine.
În acea seară, tatăl își luă băiatul la o parte și-l mustră și mai aspru:
— Giulio, tu vezi bine, cât muncesc; vezi că-mi scurtez zilele pentru voi toți și ție nu ți-e milă: nici de mine, nici de ma-ma, nici de frați!
— Nu, tată, nu vorbi așa! strigă copilul, plângând cu hohot, și fu cât p-aci să mărturisească totul; dar tatăl adăugă: știi starea în care ne aflăm, vezi cât trebuie să muncim cu toții și câte trebuie să răbdăm ca să ne putem susține. Nădăjdu-iam o gratificație de o sută de lire de la administrația căilor ferate și mi s-a spus că nu mi se va da nimic, așa că sunt ne-voit să lucrez și mai mult.
Auzind aceasta, Giulio opri mărturisirea ce stătea sâ-i iasă din gură și-și zise:
"Nu dragă tată, n-am să-ți spun nimic: vreau să păstrez taina, ca să mai lucrez pentru tine. Prin muncă te voi răsplăti de suferința ce-ți pricinuiesc. Cât pentru școală, tot o să în-văț destul, ca să-mi trec bine examenele"; ceea ce era mai rău, e că tatăl devenea din ce în ce mai nepăsător față de el, vorbea foarte rar cu dânsul, ca și cum l-ar fi privit ca pe un fiu rătăcit, de la care nu mai spera nimic; se ferea chiar să-i întâlnească privirea. Giulio înțelegea totul și suferea fără să cârtească.
Trudirea neîncetată și întristarea zdruncina din zi în zi mai mult sănătatea băiatului; el slăbea și îngălbenea, și de aceea era silit să-și neglijeze studiile, înțelegea foarte bine, că nu putea s-o mai ducă mult; și în fiecare zi își zicea: la noapte n-o să mă mai scol! Aș! Îndată ce auzea sunând ora douăsprezece, tocmai când ar fi trebuit să se țină de hotă-râre, simțea un fel de remușcare, i se părea că șezând în pat ar lipsi de la datorie, căci ar fura o liră tatălui și familiei sale. Atunci se scula și începea să scrie cu speranța că tatăl său ar putea să-l prindă lucrând, sau că și-ar fi numărat adresele și că întâmplarea i-ar fi descoperit totul, fără ca el să fie nevoit să-i destăinuiască ceva, căci nu îndrăznea.
Astfel mergea înainte.
Într-o seară la masă, tatăl zise o vorbă, care fu hotărâtoa-re pentru el. Mamă-sa uitându-se la el îi păru că-l vede și mai galben și mai ofilit și îi zise:
— Ți-e rău, Giulio? apoi adăugă către soțul său: Mi se pare că e bolnav Giulio; nu vezi ce galben e? Spune, dragul mamei, ce ai?
Tatăl său se uită la dânsul cu nepăsare și zise:
— Mustrarea de cuget aduce cu sine o sănătate rea. Adu-ți aminte ce sănătos erai când ai fost școlar bun și inimos!
— Dar nu vezi că e bolnav? strigă mama.
— Nu-mi pasă! răspunse tatăl.
Acest cuvânt atinse drept la inimă pe bietul băiat.
"Așa? Tatălui său nu-i mai păsa de el! Tatăl care mai înainte tremura numai auzindu-l că tușește! Așadar nu-l mai iubea! Fără nici o îndoială, era cu totul izgonit din inima lui. Nu, tată! zise el în sine, cu inima zdrobită, nu pot trăi fără iu-birea ta; voi s-o redobândesc pe deplin, voi să-ți mărturisesc totul și să învăț ca mai înainte! De astă dată m-am hotărât!"
Totuși, el se sculă și în noaptea aceea, ca în celelalte nopți, dar mai mult din obicei. Când se dete jos din pat, vru să meargă în odaia de scris, ca să se uite în liniștea nopții pentru cea din urmă oară la acea odăiță, unde lucrase așa de mult în taină, cu inima plină de mulțumire și de iubire. Când se revăzu lângă măscioară, cu lampa aprinsă, când văzu fâșiile albe pe care el nu mai avea să scrie adresele ce le în-vățase acum pe de rost, fu cuprins de părere de rău și apu-că condeiul, ca să înceapă lucrarea obișnuită.
Întinzând mâna, dete jos o carte. Tot sângele i se sui la cap. Dacă s-o fi deșteptat tatăl său. Neapărat că nu l-ar fi prins făcând vreun fapt rău; el însuși se hotărâse să-i spună.
Cu toate acestea îi era frică atunci când se gândea să-l vadă deodată dinaintea lui. Să fie surprins la acea oră, în li-niștea aceea! Mama lui s-ar fi deșteptat și s-ar fi speriat. Ideea care până atunci nu-i venise, că tatăl său s-ar simți poate rușinat descoperind adevărul... toate acestea îl înfio-rau. Întinse urechea, ținându-și suflarea. Nu auzi nici-un zgomot. Ascultă la ușă: nimic! Toți dormeau în casă; tatăl nu auzise. Se liniști și reîncepu să scrie. Fâșiile se grămădeau, auzea pe drum pasul regulat al gardiștilor de noapte; apoi un zgomot de trăsuri care încetă deodată; mai târziu, zgo-motul mai multor inși, care ce treceau încetinel, și, în sfârșit, o adâncă liniște întreruptă din când în când de lătratul de-părtat al vreunui câine; iar el scria, scria înainte.
Dar tatăl său, pe care îl credea că doarme, stătea la spate-le lui. Auzise zgomotul pricinuit de căderea cărții și aștep-tase momentul potrivit, ca să intre. Zgomotul carelor acoperise ușorul zgomot al ușii și al pașilor săi.
El stătea drept la spatele băiatului, cu capul său cel alb deasupra micului cap negru al fiului său; vedea condeiul cum aluneca pe fâșii. Într-o clipă ghicise și înțelesese tot. O mare mustrare de cuget, o înduioșare nespusă îi cuprinse sufletul și îl ținea pe loc, înăbușit de emoție, la spatele copi-lului. Deodată, Giulio scoase un țipăt; două mâini nervoase îl apucară de cap.
— Tată! Tată! Iartă-mă! strigă Giulio, recunoscând pe tatăl său.
— Tu să mă ierți pe mine! răspunse tatăl, plângând și sărutând pe fiul său pe frunte. Am înțeles tot, știu tot, eu îți cer iertare, dragul meu copil! Haide, vino cu mine! Și îl îm-pinse sau mai bine zis îl duse pe mâini până la patul mamei sale, care se deșteptase, și i-l aruncă în brațe, zicându-i: Să-rută pe acest înger, care nu doarme de trei luni, ca să lu-creze pentru mine și eu îi amăram sufletul cu dojenile mele, lui care îmi câștiga pâinea!
Mama îl strânse la piept, apoi zise:
— Du-te de te culcă, fiul meu, du-te îndată de te odihnește. Du-l tu în patul său! zise ea, bărbatului. Tatăl îl luă în brațe, îl duse în odăița lui și-l culcă mângâindu-l mereu, apoi îi așeză pernele și îi trase plapuma pe el.
— Mulțumim, tăticule! zicea băiatul. Acuma du-te și dum-neata de te culcă; sunt așa de mulțumit!
Dar tatăl voia să-l vadă adormit; se așeză lângă patul băiatului, îl luă de mână și îi zise:
— Dormi, dormi, copilul meu! Giulio obosit, adormi îndată și dormi somn dulce bucurându-se pentru prima oară, după atâtea luni, de un somn liniștit, înveselit cu visuri surâză-toare.
Când se deșteptă, a doua zi, soarele se înălțase de mult își frecă ochii și vrând să-și tragă plapuma, simți că ceva greu o reține; se uită și văzu capul alb al tatălui său proptit de marginea patului. Bietul bătrân petrecuse noaptea aici, fericit de a vedea pe fiul său odihnindu-se, apoi adormise și el cu o adâncă mulțumire în suflet.
Stăruința.
Miercuri, 28.
Sunt încredințat că și Stardi din clasa mea ar fi în stare să facă ceea ce a făcut micul scriitoraș florentin.
Azi dimineață, doi băieți au fost cât se poate de fericiți la școală: cel dintâi, Garoffi, nebun de bucurie, pentru că bă-trânul funcționar îi dăduse înapoi albumul, înavuțit cu trei timbre din republica Guatemala, pe care el le căuta de mult: cel de-al doilea, Stardi, fiincă luase a doua medalie, era cel dintâi din clasă, după Derossi.
Toți am fost uimiți. Cine ar fi zis una ca asta în luna lui octombrie, când tatăl lui Stardi, aducându-l la școală, spusese profesorului:
— Te rog, domnule profesor, să ai multă răbdare, cu fiul meu, căci este foarte greu de cap.
În zilele dintâi, băieții îl porecliseră "cap de dovleac". Dar el era din aceia care-și zic: "Sau mor, sau izbutesc!" și se pusese strașnic pe învățătură. Învăța zi și noapte: acasă, la școală, pe stradă; învăța mereu. Era răbdător ca un bou și în-căpățânat ca un măgar, așa că, nepăsător la glumele îndrăz-nețe ale camarazilor săi, împărțind la pumni și dând chiar cu piciorul în cei care-l necăjeau; acel cap de dovleac ne întrecuse pe toți.
Când a venit la școală, nu înțelegea boacă de aritmetică; compozițiile îi erau un șir de nerozii, nu putea să-și aducă aminte deloc de vreo epocă sau de vreo dată; acum dezleagă probleme, scrie corect și își știe lecția ca pe apă. Când îl vezi mic și îndesat, cu capul mare și înghesuit între umeri: când îi observi mâinile scurte și groase și îi auzi glasul lui cel aspru, pricepi îndată, că trebuie să aibă o voință de fier.
El găsește materie de studiu chiar prin ziare și afișe de teatru. Când are ceva bani, își cumpără câte o carte. Și-a alcă-tuit chiar o mică bibliotecă. Într-o zi, când era mai cu voie bu-nă, îi ieși din gură făgăduiala, că mă va duce la el, ca să mi-o arate.
El nu vorbește cu nimeni, cu nimeni nu se joacă, stă me-reu în bancă ținându-și fruntea între mâini, nemișcat ca o stâncă și ascultând pe profesor.
Cât a trebuit să muncească bietul Stardi, ca să ajungă la așa izbândă! Profesorul, deși era cam supărăcios azi dimineață, când a împărțit medaliile, totuși i-a spus:
— Bravo Stardi! Bravo băiete! Cine stăruie izbutește!
El însă nu se mândri deloc, nici nu zâmbi măcar; abia se întoarse la locul lui cu medalia la piept, își cufundă iarăși capul între mâini și stătu mai nemișcat și mai atent decât oricând.
Dar nostim lucru fu la ieșirea din școală. Tatăl său, om scurt și îndesat ca și el, îl aștepta la poartă, și văzându-i medalia, nu voi să creadă cu nici un chip că el o câștigase.
Trebui să-l încredințeze profesorul. Atunci începu să râdă cu poftă: bătu pe ceafă pe fiul său, strigându-i cu o voce groasă:
— Bravo! Bine zău, băiete! Bine de tot, dovlecelul meu!
Zicând acestea, se uita la el plin de mirare și cu zâmbetul pe buze, căci tot nu-i venea să creadă adevărul.
Băieții, toți râdeau, numai Stardi nu râdea. El, desigur, și începuse să rumege în mintea sa lecția de a doua zi.
Recunoștința.
Sâmbătă, 31.
Nu mă îndoiesc că Stardi nu se plânge niciodată de pro-fesorul său ca tine. Ai zis că profesorul vostru era ieri cam supărăcios. Chipul cu care ai spus aceasta, arăta că-ți este cam ciudă. Ia gândește-te de câte ori ești tu supărăcios, și cu cine! Cu tatăl tău, cu mama ta; supărare care, față de ei, devine o crimă. Și cu drept cuvânt poate fi câteodată supă-răcios, sărmanul vostru profesor, căci ia gândește-te de câți ani se obosește cu băieții. O fi avut, nu zic, mulți băieți buni și iubitori, dar câți vor fi fost nerecunoscători, câți vor fi abu-zat de bunătatea lui și nu vor fi ținut seamă de îngrijirile sale! Un adevăr foarte trist este acela că voi mai mult îl amărâți, decât îl mulțumiți!
Gândește-te că cel mai sfânt om din lume, dacă ar fi în lo-cul lui, tot s-ar necăji uneori. Și apoi, știi tu de câte ori profe-sorul, deși bolnav, își face lecția numai pentru că nu e toc-mai așa de rău, ca să se poată scuza. Și atunci, desigur că este supărăcios, pentru că suferă, sau pentru că voi nu-l înțelegeți și vă folosiți de indispoziția lui, ca să faceți nebunii.
Respectă și iubește pe profesorul tău, copile! Iubește-l pentru că tatăl tău îl iubește și-l respectă; Iubește-l pentru că își consacră viața pentru binele atâtor copii, care-l vor uita; Iubește-l pentru că îți luminează inima; Iubește-l pentru că într-o zi, când vei fi bărbat, și nici eu, nici el nu vom mai fi pe lume, el se va înfățișa minții tale alături cu mine. Și atunci, fața lui obosită, pe care tu azi nu o iei în seamă, ți-o vei amin-ti și te vei mâhni, chiar după treizeci de ani. Te vei căi că nu l-ai iubit; te vei rușina că te-ai purtat rău cu dânsul; iubește-ți profesorul, pentru că el face parte din numeroasa familie a celor cincizeci de mii de învățători elementari, răspândiți prin toată Italia, care sunt ca niște părinți intelectuali ai mili-oanelor de băieți ce cresc odată cu tine. Ei sunt muncitorii puțin răsplătiți, care pregătesc țării noastre un popor mai bun decât cel de acum.
Eu nu mă mulțumesc cu iubirea ta, pe cât timp nu vei iubi și tu pe toți aceia care-ți voiesc binele, și printre aceștia, profesorul tău este cel dintâi după părinții tăi. Iubește-l, așa precum ai iubi pe un frate al meu, iubește-l: și când te mân-gâie, și când te dojenește; când este drept și chiar când îți pare că e nedrept; iubește-l când e vesel și blând, iubește-l și mai mult, când e mâhnit.
Iubește-l întotdeauna. Pronunță cu smerenie numele de "profesor", căci după numele de "tată", acesta este cel mai nobil, cel mai dulce, pe care un om îl poate da unui alt om.
Tatăl tău.