Cuore - Inimă de copil/Februarie

 

FEBRUARIE

O medalie dată pe drept.
Sâmbătă, 29.

Inspectorul școlar a venit azi dimineață la școală, ca să îm-partă medaliile. E un domn bătrân, cu barba albă și îmbrăcat în negru. El intră în clasă la noi cu directorul, puțin mai înainte de a se suna pentru ieșire și se așează lângă profesor.
Puse câtorva băieți câteva întrebări, apoi dete prima me-dalie lui Derossi și, înainte de a da pe a doua, vorbi ceva cu profesorul și cu directorul.
Fiecare ne întrebam: cui o să dea pe a doua? Inspectorul, uitându-se la noi, zise ridicând glasul: medalia a doua a fost meritată săptămâna aceasta de școlarul Petre Precossi, pen-tru purtarea bună și pentru silința la învățătură.
Toți ne uitarăm cu bucurie la bietul Precossi. El se sculă de la locul lui așa de tulburat, încât nici nu mai știu unde este.
— Vino aici! îi zise inspectorul.
Precossi ieși din bancă și se duse lângă catedră. Inspectorul se uită cu atenție la micul lui obraz, galben ca ceara, la trupușorul lui îmbrăcat în niște haine prea lungi și prea largi pentru el, la ochișorii lui triști a căror privire nu cuteza să se ridice spre el, dar în care se citea o lungă poveste de suferințe; apoi îi zise cu vocea plină, animându-i medalia de piept:
— Precossi, îți dau medalia; nimeni nu e mai vrednic să o poarte decât tine! Nu ți-o dau numai pentru inteligența și hărnicia ta, ci ți-o dau și pentru curajul tău, pentru inima ta de copil bun. Nu e așa? adăugă el, adresându-se către noi, că o merită și pentru aceasta?
— Da, da! răspunserăm noi, toți deodată.
Precossi făcu o mișcare cu gâtul, ca și cum ar fi înghițit ceva și întoarse că-tre noi cu o privire blândă în care se zărea cea mai adâncă mulțumire.
— Du-te bunul meu copil! îi spuse inspectorul, Dumnezeu să te țină!
Pedelul sună de ieșire, noi plecarăm în grabă și abia ajun-serăm în sală, când văzurăm pe pragul ușii pe tatăl lui Pre-cossi, palid ca de obicei, cu chipul tulburat, cu părul ciufulit și lăsat pe ochi, cu căciula într-o parte și clătinându-se pe picioare.
Profesorul îl zări și spuse câteva cuvinte încet inspecto-rului. Acesta căută în grabă pe Precossi și luându-l de mână îl duse la tatăl său. Băiatul tremura ca frunza de frică ce-i era.
Directorul și profesorul se apropiară și ei; mulți băieți îi urmară.
— Dumneata ești tatăl acestui băiat? întrebă inspectorul pe lăcătuș cu o voce veselă, ca și cum ar fi vorbit cu un cu-noscut și, fără să aștepte răspunsul, adăugase:
— Mă bucur cu dumneata! Uită-te, a câștigat medalia a doua și știi că sunt cincizeci și patru de băieți în clasa lui! El a meritat-o pentru silință la învățătură și purtare bună! Este un băiat inteligent și plin de zel. Prin blândețea sa își câștigă iubirea tuturor: are să ajungă departe, îți spun eu; poți să te fălești cu el!
Lăcătușul îl asculta și se uita la el cu gura căs-cată, apoi se uita la director și în urmă la fiul său, care stătea dinaintea lor cu ochii plecați și tremurând. Părea că înțelege pentru întâia oară toate suferințele ce impusese sărmanului băiat și toată bunătatea, toată statornicia eroică a lui, cu care le răbdase pe toate. Deodată se zări pe chipul său o uimire năucă, apoi o durere adâncă și, în fine, o duioșie dulce și tristă; el apucă repede capul copilului său, îl sărută pe frunte și-l strânse la piept.
Noi trecurăm toți pe dinainte. Eu poftii pe Precossi să vină joi la mine cu Garrone și cu Crossi; ceilalți îl salutară; unul îl mângâia, altul punea mâna pe medalia lui, fiecare îi spunea câte ceva.
Tatăl înmărmurit se uita la noi strângând mereu la piept pe fiul său; acesta plângea de bucurie.

O bună hotărâre.
Duminică, 15.

Medalia dată lui Precossi a deșteptat în mine o mare mustrare de cuget. Până azi n-am meritat niciuna! De vreo câtva timp nu mai învăț bine. Profesorul, tata și mama sunt nemulțumiți; eu însumi sunt nemulțumit, și nici nu mai mă joc cu aceeași plăcere ca mai înainte.
Când mă sileam să învăț cu poftă, pe dată ce-mi sfârșeam lecțiile, săream în sus și alergam la jucăriile mele plin de veselie; s-ar fi zis că nu mai m-am jucat de o lună. Acum, nici la masă nu mai mă duc cu plăcerea de altădată. Mi se pare că am o povară pe suflet, că aud un glas în mine care-mi zice necontenit:
— Nu mergi deloc bine, băiete! Nu mergi bine!
Seara, văd cum trec pe dinaintea casei noastre, o mulți-me de băieți, care se întorc de la lucru împreună cu cete de meseriași, toți osteniți, și cu toate acestea, veseli, ei grăbesc pasul, nerăbdători să ajungă mai iute acasă ca să mănânce.
Vorbesc tare, râd și glumesc, bătându-se pe umăr cu mâi-nile înnegrite de cărbuni, sau albite de var, și mă gândesc cât au muncit acei oameni și acei copii, din zori de zi și până seara! Apoi, câți alții nu stau toată ziulica pe acoperișul caselor sau pe la uzine, printre mașini, în apă, ori sub pământ, în mine, mâncând pe apucate câte o bucată de pâine! Măr-turisesc că mi-e rușine de mine însumi, care în tot timpul acela n-am făcut altceva, decât să mâzgălesc alene vreo trei sau patru pagini de hârtie. Da, sunt nemulțumit, de mii de ori nemulțumit! Bag de seamă că tata e necăjit, că ar voi să mă dojenească, dar că-i e milă să mă întristeze, și mai așteap-tă cu nădejdea că mă voi îndrepta. Dragul meu tată, tu care muncești atât de mult! Care îmi procuri tot ce văd în jurul meu, toate lucrurile pe care pun mâna, hainele mele, mânca-rea ce mănânc, cărțile pe care învăț, jucăriile, tot, da, tot este rodul muncii tale și eu nu sunt vrednic să fac nimic pentru tine! Toate acestea îți pricinuiesc griji, supărări, osteneli, și eu nu mă ostenesc deloc! Nu, e prea nedrept, și mă căiesc! Am să încep de azi să studiez ca Stardi să fiu ca el, neclintit la muncă, să învăț cu toată râvna inimii mele! Vreau să birui somnul seara, să mă scol devreme dimineața, să-mi frământ mintea fără preget; vreau să mă ostenesc, chiar să sufăr și să mă îmbolnăvesc, dar să încetez de a mai duce o viață proas-tă și leneșă, care mă înjosește pe mine și mâhnește pe cei-lalți! Înainte dar, la muncă! La lucru cu toată inima și din toa-te puterile! La munca aceea care îmi va reda dulcea odihnă și plăcerea jocului; la acea muncă care îmi va reda bunul surâs al profesorului și binecuvântata sărutare a părinților mei!

Micul drum de fier.
Vineri, 19.

Precossi a venit ieri acasă, la mine, cu Garrone. De-ar fi fost copii de rege, nu cred că li s-ar fi găsit o sărbătoare mai frumoasă.
Garrone nu venise niciodată; de felul lui e cam sălbatic și apoi când se vede așa de mare, îi e rușine că e în clasa a III-a.
Când auzirăm clopoțelul, alergarăm cu toții să le deschidem ușa. Crossi n-a venit, fiindcă tatăl său a sosit în sfârșit din America, după o lipsă de șase ani.
Mama sărută pe Precossi: tata îi prezentă pe Garrone, zicându-i:
— Băiatul acesta nu este numai un băiat bun, el este toto-dată cinstit și mărinimos. Garrone își plecă ușor capul, surâzându-mi pe furiș.
Precossi venise cu medalia la piept și era vesel, fiindcă tatăl său s-a apucat iar de muncă și nu s-a mai îmbătat de cinci zile. Acum, de când lucrează, cheamă mereu pe fiul său să stea cu dânsul în fiecare zi. S-a schimbat cu totul!
Scosei toate jucăriile. Precossi rămase înmărmurit, când văzu drumul de fier cu locomotivă, și cum tot trenul umblă singur, când îi învârtești cheița de lângă roți. Nu văzuse niciodată așa jucărie. Nu își lua ochii de la micile vagoane albe și roșii. Îi dădui cheița: el îngenunche și când locomotiva se oprea, o întorcea iarăși cu cheia, nu se putea despărți de ea, nici nu ridica măcar capul. Nu-l văzusem niciodată așa de mulțumit. Ne zicea mereu:
— Dați-vă puțin în lături, vă rog! și ne da la o parte cu mâinile, ca să nu împiedicăm mersul locomotivei; apoi lua în mână vagoanele, le așeza iarăși la rând, cu mare băgare de seamă ca și cum ar fi fost de sticlă.
Îi era frică să nu le aburească poate cu suflarea lui și le ștergea uitându-se la ele pe deasupra și pe dedesubt, zâmbind mereu de plăcere.
Noi stăteam cu toții în picioare și ne uitam la el; ne uitam la gâtul lui atât de subțire, la bietele urechiușe pe care le văzusem într-un rând pline de sânge, la surtucul lui cel mare cu mânecile răsfrânte, din care ieșeau două mâini lungi și slabe, mâini ce adesea, sărăcuțul, le ridicase ca să-și apere capul de lovituri! În momentul acela i-aș fi aruncat la picioa-re toate jucăriile mele și toate cărțile; mi-aș fi scos din gură cea din urmă bucățică de pâine, ca să i-o dau; m-aș fi dez-brăcat ca să-l îmbrac. I-aș da trenul cu toată inima! îmi zisei, dar trebuie să cer întâi voie tatii.
Deodată simții că cineva îmi furișează o bucățică de hâr-tie în mână. Mă uitai și citii aceste rânduri scrise cu creionul de tatăl meu: Lui Precossi îi place mult trenul tău, el n-are nici o jucărie! Inima ta nu te îndeamnă la nimic? Luai pe dată vagoanele și locomotiva și le dădui camaradului meu, zicându-i:
— Îți dau ție jucăria asta! El se uită la mine cu mirare, nu înțelegea. Ți-o dau ție! îi zisei: Ți-o dăruiesc!
Atunci, el ridică ochii la tatăl meu și la mama mea, cuprins de mirare și întrebă:
— Pentru ce mi-o dă?
Tatăl meu îi răspuse:
— Enrico ți-o dăruiește pentru că sunteți prieteni, că te iubește și totdeodată, ca să serbăm cu toții medalia ta.
Precossi întrebă cu sfială:
— Pot să o iau cu mine acasă?
— Neapărat, răspunserăm toți.
Stătea încă pe pragul ușii și nu cuteza să plece. Cerea mereu iertare tremurând din buze și zâmbea. Ce fericit era! Garrone îi ajută să-și Înve-lească jucăria în batistă!
— Să vii și tu o dată la fierăria tatii, ca să-l vezi cum lucrează de bine! îmi spuse Precossi. O să-ți dau cuie!
Mama prinse de hăinuța lui Garrone un buchet de flori, ca să-l dea mamei sale din partea ei. Garrone îi spuse cu glasul lui cel gros și fără să-și ridice bărbia de pe piept:
— Mulțumim! iar în ochi îi strălucea sufletul lui cel bun și mărinimos.

Îngâmfare.
Sâmbătă, 11.

Carol Nobis e de o îngâmfare nemaipomenită. Se șterge pe mânecă mereu cu dispreț, când Precossi îl atinge în treacăt!
E îngâmfat, fiindcă tatăl său e foarte bogat; Dar ce? Tatăl lui Derossi nu e și el bogat?
Ar vrea să aibă o bancă numai pentru dânsul; i-e tot frică de toți că îl murdăresc. Se uită la toți de sus până jos; mereu îi joacă pe buze un zâmbet disprețuitor. Vai de acela care, ie-șind din bancă, l-ar atinge măcar cu piciorul! Pentru un lu-cru de nimic îți aruncă o ocară în obraz, sau te amenință că să aducă la școală pe tatăl său.
Nu-și mai aduce aminte de buna lecție ce i-a dat-o tatăl său, când l-a silit să-și ceară iertare de la băiatul cărbuna-rului. N-am văzut niciodată trufie așa de mare! Și nici nu-l iubim, nimeni nu-și ia ziua bună de la dânsul, nimeni nu-i suflă lecția, când n-o știe. Nici el nu poate suferi pe nimeni și se preface că ne disprețuiește, mai ales pe Derossi, fiindcă este cel dintâi, și pe Garrone, fiindcă-l iubim toți.
Derossi nu-l ia în seamă și Garrone, când îi spune cineva că Nobis a vorbit de rău de el, răspunde:
— Carol e de o îngâmfare atât de prostească, încât nu me-rită nici calcavurile mele.
Coretti îi zise într-o zi, văzându-l că râde de căciulița lui de blană de pisică:
— Fă bine și du-te la Derossi, ca să înveți cum trebuie să se poarte un boier mare!
Ieri, prostul s-a plâns profesorului, deoarece calabrezul îl atinsese cu piciorul. Profesorul întrebă pe calabrez, dacă a făcut înadins.
— Nu, domnule! răspunse sincer, calabrezul.
Atunci, pro-fesorul certă pe Carol, zicându-i că e prea supărăcios, prea neprietenos. Nobis murmură cu aerul lui disprețuitor:
— O să te spun tatei!
Atunci, profesorul se supără și-i strigă:
— Tatăl dumitale n-o să-ți dea mai multă dreptate decât mai deunăzi; și apoi în școală numai profesorul poate să judece și să pedepsească! în urmă adăugă cu blândețe: Haide, Nobis, schimbă-ți purtarea, fii bun și politicos cu ca-marazii dumitale. Vezi bine, că aici copiii săraci și cei bogați, fiul meșteșugarului și al boierului, toți se iubesc ca niște frați, precum și sunt. De ce nu faci și dumneata ca ceilalți? Te-ar costa așa de puțin, ca să dobândești iubirea tuturor și cu cât ai fi tu însuți mai mulțumit! Nu-mi răspunzi nimic?
Nobis, care ascultase cu obișnuitul său zâmbet disprețuitor, răspunse foarte rece:
— Nu, domnule!
— Șezi! îi răspunse profesorul.
— Te plâng: ești un băiat fără inimă!
Totul părea sfârșit, când, Zidărașul, care stătea în banca întâi, se întoarse spre Nobis, care se afla în banca din urmă, și-i făcu botul de iepure, așa de nimerit, încât toată clasa pufni de râs.
Profesorul îl ceartă, dar fu silit să-și ascundă râsul. Nobis se prefăcu și el că râde, dar înverzise de ciudă.

Nenorocirile ce le aduce munca.
Luni, 24.

Nobis și Franti ar face o bună pereche! Priveliștea înfioră-toare ce avurăm azi dimineață nu mișcă nici pe unul, nici pe altul.
Ieșind din școală, stăteam cu tata și ne uitam la niște ștrengăruși din clasa a II-a, care-și scoseseră paltoanele și căciulițele și frecau gheața cu ele, ca s-o facă mai lucioasă, mai alunecoasă, mai bună de dat pe ea, când văzurăm sosind dinspre capătul străzii o mulțime de oameni speriați, gră-bind pașii și șoptind între ei. În mijlocul lor se aflau trei gar-diști, în urma cărora veneau doi oameni, care duceau o tar-gă. Băieții alergară din toate părțile. Mulțimea venea spre noi. Pe targă stătea întins un om galben ca un mort, cu capul lăsat pe umăr, cu părul zbârlit și însângerat; îi curgea sânge și din gură și din urechi.
Pe lângă targă mergea o femeie tânără cu un copil în bra-țe, care nebună de durere, striga din timp în timp:
— A murit! A murit! Dumnezeule, ce să mă fac eu! Un băiețel cu ghiozdanul pe spate mergea alături de ea, plân-gând cu hohote.
— Ce s-a întâmplat? întrebă tata.
Un trecător îi spuse că rănitul era un zidar, care căzuse de la al IV-lea etaj, pe când lucra.
Oamenii care duceau targa, se opriră ca să mai răsufle puțintel. Cei mai mulți întoarseră capul îngroziți. Văzui la câțiva pași de noi pe profesoara cu pană albastră la pălărie, că susținea pe domnișoara Delcati, ce era gata să leșine.
În același timp mă apucă cineva de mână: era bietul Zidăraș, galben și tremurând ca varga. Sărăcuțul se gândea, desigur, la tatăl său; mă gândii și eu la al meu! Slavă Dom-nului! Cel puțin eu sunt totdeauna cu sufletul liniștit când mă aflu în școală, știu că tata e acasă și scrie, scutit de orice primejdie, dar câțiva camarazi de ai mei se gândesc îngrijo-rați la părinții lor, dintre care unii lucrează la vreun pod înalt, alții la vreo mașină, unde o mișcare nesocotită, un pas necal-culat ar putea să-i coste viața. Sunt întocmai ca copiii de sol-dați, ai căror părinți se află la război. Zidărașul se uita lung, și tremura tot mai tare; tatăl meu băgă de seamă și îi zise:
— Du-te băiete, du-te acasă, la tatăl tău, că te așteaptă; fii liniștit, el este sănătos, du-te!
Zidărașul plecă, dar la fiecare pas se uita înapoi. Oamenii ridicară targa, mulțimea se puse iarăși în mișcare și biata femeie țipa întruna de ți se rupea inima:
— A murit, a murit!
— Nu, n-a murit! se răspundea din toate părțile; dar ea nici nu-i asculta și disperată, își smulgea părul.
Eram îngrozit de ceea ce văzusem, când auzii un glas mâniat, care striga:
— Ce râzi? și întorcându-mă repede, văzui un om bărbos, care se uita țintă în ochii lui Franti, văzându-l că râde.
A-tunci, omul îi trase o palmă strașnică, de-i sări căciula cât colo!
— Scoate-ți căciula, netrebnicule, când trece un om rănit din cauza muncii!
Gloata trecuse toată, iar de-a lungul uliței deșarte rămăsese un șiroi de sânge.

Arestatul.
Vineri, 17.

Întâmplarea ce o voi povesti acum este, fără îndoială, cea mai curioasă din tot anul! Tata m-a luat cu el ieri dimineață în împrejurimile de la Moncalieri, ca să vedem o vilă de închiriat pentru vara viitoare, fiindcă în anul acesta nu ne mai ducem la băi.
Acolo găsirăm pe un fost profesor, care acum este secre-tarul stăpânului casei. Ne arătă toate odăile, apoi ne pofti la el, unde ne dete câte o dulceață.
Pe masa lui se afla o călimară de lemn, de formă conică, sculptată într-un chip ciudat. Văzând pe tata că se uită cu curiozitate la ea, acel domn îi zise:
— Țin foarte mult la călimara asta și vă spun de ce. Sunt acum câțiva ani; eram institutor public la Turin. Într-o iarnă am fost trimis să dau lecții arestaților din pușcăria de la mar-ginea orașului. Îmi făceam lecțiile în biserica pușcăriei, clă-dire de formă rotundă, având jur-împrejur, în zid, mici feres-trui pătrate închise cu drugi de fier încrucișați și fiecare ferestruie răspundea în câte o chilie.
Îmi făceam lecția plimbându-mă prin biserica rece și întunecoasă; școlarii mei stăteau pe la ferestrui cu caietele sprijinite în drugi. În întunericul acela abia se vedeau chi-purile lor, niște chipuri galbene, cu bărbi lungi și cu părul zbârlit și cărunt, cu niște ochi sticloși de hoți și de ucigași. La numărul 78 se afla unul mult mai silitor decât ceilalți, care învăța bine și se uita la mine cu respect și recunoștință. Era frumos, tânăr, cu barba neagră, sărmanul mai mult ne-norocit decât vinovat. Meseria lui era tâmplăria de lux. Odată, înfuriat că stăpânul său îl înjurase pe nedrept, îi az-vârli cu rindeaua în cap, și dând într-un ceas rău, îl ucisese. Pentru acest omor fu osândit la mai mulți ani de închisoare.
Bietul om, în trei luni învățase să scrie și să citească. Citea mereu și, de ce mergea înainte cu învățătura, se făcea tot mai silitor și se căia mai amarnic de crima ce o săvârșise fără voie. Într-o zi, pe la sfârșitul lecției, îmi făcu semn să mă apropii de ferestruia lui, și-mi spuse cu părere de rău, că a doua zi pleacă de la Turin, fiindcă-l trimiteau să-și sfârșească anii de osândă în închisorile din Veneția.
Își luă rămas bun de la mine, rugându-mă cu vocea umilită și înduioșată să fac bine, să-i dau mâna. Eu i-o întinsei și el mi-o sărută, zicându-mi:
— Vă mulțumesc din toată inima! și dispăru, iar eu îmi retrăsei mâna scăldată în lacrimi.
Sunt șase ani de atunci și nu l-am mai văzut. Nici nu mai mă gândeam la acel nenorocit, când, alaltăieri de dimineață, văd că vine la mine un necunoscut, rău îmbrăcat, cu o barbă lungă și neagră, în care se zăreau câțiva peri albi. El mă întrebă:
— Dumneavoastră sunteți domnul profesor Vespucci?
— Eu! îi răspunsei, dar dumneata cine ești?
— Eu sunt arestatul cu nr. 78, zise el, dumneavoastră m-ați învățat să scriu și să citesc acum șase ani, vă aduceți aminte. La cea din urmă lecție mi-ați făcut cinstea de a-mi da mâna. Acum mi-am ispășit vina și iată-mă! Am venit să vă rog să nu refuzați primirea acestui mic obiect lucrat de mine în închi-soare pentru dumneavoastră. Domnule profesor, vă rog din suflet să nu-l refuzați!.
Eu rămăsei uimit, fără grai. El crezu că nu voiesc să-l pri-mesc și se uită la mine, ca și cum ar fi zis:
"Oare șase ani de suferință n-au fost de ajuns, ca să-mi spele mâinile?" Și mă privi cu așa mare durere, încât întinsei îndată mâna și luai obiectul. Iată-l!
Ne uitarăm cu băgare de seamă la călimară. S-ar fi crezut că e săpată cu vârful unui cui; ce lucru de o răbdare nes-pusă! Călimara înfățișa o pană de scris culcată pe un caiet pe care se aflau săpate următoarele cuvinte: Profesorului meu. Amintiri din partea numărului 78. Șase ani și mai jos cu litere mai mici: Muncă și speranță!
Ne mai uitarăm puțin cu băgare de seamă la călimară, ne luarăm ziua bună de la profesor și plecarăm...
Cât ținu drumul de la Moncalieri la Turin, eu nu-mi putui scoate din minte pe arestat, cum stătea la ferestruia sa, nici rămasul bun ce și l-a luat de la profesor, nici călimara lucrată cu atâta răbdare în închisoare, care parcă spune atâtea su-ferințe. Visai toată noaptea pe prizonier și azi dimineață tot mai mă gândeam la el... nu știam ce mare surprindere mă aștepta la școală!
Mă așezasem la locul meu, lângă Derossi, și abia îmi sfârșisem problema de aritmetică pentru concursul lunar; începui să povestesc amicului meu toată istoria arestatului, a călimării, cum era lucrată, inscripția de pe ea:
Șase ani! În fine, tot. Derossi, tresări și începu să se uite la Crossi, fiul precupeței, care stătea într-o bancă mai în față, cu spatele întors spre noi, cu totul cufundat în dezlegarea problemei sale.
— Taci! îmi zise Derossi încet, luându-mă de mână. Ascultă. Crossi mi-a spus alaltăieri, că a zărit în mâna tatălui său, care s-a întors din America, o călimară de lemn, lucrată cu mâna și reprezentând o pană culcată pe un caiet Sigur că e aceea. Șase ani! așa trebuie să și fie. Da! Crossi credea că tatăl său e în America, pe când el, sărmanul, era în pușcărie. Băiatul era mic, pe când tatăl său a săvârșit crima și nu-și aducea aminte. Mama sa l-a amăgit și el sărăcuțul, nu știe nimic: să nu spunem nimănui o vorbă despre aceasta!
Eu rămăsei mut și cu ochii ațintiți asupra lui Crossi. Derossi, îi dete o coală de hârtie și îi luă din mână "Infirmie-rul tatii", istorisire lunară, pe care profesorul i-o dăduse de copiat, ca să i-o scrie el. Îi dădu penițe, îl mângâie și mă făcu să făgăduiesc pe onoarea mea, că n-am să spun nimănui ni-mic despre cele aflate.
Când am ieșit din clasă, mi-a zis repede:
— Ieri, tatăl său a venit să-l ia de la școală; sigur, trebuie să fi venit și acum; să faci și tu ce voi face eu!
Ieșirăm pe stradă; tatăl lui Crossi era aici, stătea cam la o parte: e prost îmbrăcat, barba lui neagră e puțin încărunțită, fața palidă și îngrijită. Derossi strânse pe Crossi de mână și îi zise tare, ca să-l audă tatăl său: La revedere, Crossi! apoi îi trecu mâna pe sub bărbie.
Făcui și eu tot ca el, dar amândoi devenirăm roșii ca fo-cul. Tatăl lui Crossi se uită adânc la noi, cu o privire blândă, în care însă se zărea oarecare neliniște și îndoială: ne în-gheță inima.

Infirmierul tatii.
(Povestire lunară)

În dimineața unei zile ploioase de martie, un băiețel îm-brăcat țărănește, ud până la piele și stropit de noroi, cu o le-gătură de rufe la subțioară, bătu la poarta unui spital din Neapole. El dete portarului care îi deschise, o scrisoare și-l întrebă de tatăl său. Avea un chip frumos, oval și oacheș, niște ochi negri, gânditori, și printre buzele lui groase și puțin despărțite una de alta, se zăreau două rânduri de dinți albi ca laptele.
Venea dintr-un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatăl său, care plecase de acasă cu un an mai înainte, ca să caute de lucru în Franța, se întoarse în Italia, debarcase de curând la Neapole și se îmbolnăvise îndată foarte greu; abia putuse să înștiințeze familia despre întoarcerea și intrarea lui în spital. Nevasta sa, disperată la primirea unei astfel de știri, neputând să se miște de acasă, pentru că avea o copilă bol-navă și da să sugă unui băiețel, trimisese la Neapole pe băiatul cel mai mare, spunându-i să îngrijească el de tata, cum zice poporul napolitan, întocmai ca și noi, românii.
Portarul, uitându-se în treacăt la scrisoare, chemă pe un infirmier și-i zise să ducă pe băiat la tatăl său.
— Ce tată? întrebă infirmierul.
Băiatul, de frică să nu-i spu-nă vreo veste rea, dete numele tatălui său. Infirmierul nu-și aducea aminte de nume.
— Un bătrân lucrător care a venit din străinătate? întrebă el.
— Da, un lucrător, zise băiatul îngrijit, nu tocmai bătrân. Venit din străinătate, da!
— Când a intrat în spital? întrebă infirmierul.
Băiatul aruncă o privire pe scrisoare.
— Sunt vreo cinci zile, mi se pare!
Infirmierul stătu puțin pe gânduri; pe urmă, ca și cum și-ar fi amintit, așa deodată zise: Ah! Da, da, e în al patrulea salon; patul din fund.
— E rău bolnav? Cum îi e? întrebă îngrijorat, băiatul.
Infirmierul se uită la el fără să-i răspundă. Pe urmă îi zise:
— Vino cu mine!
Suiră două scări, trecură printr-un coridor lung și intrară într-un salon, în care se aflau două rânduri de paturi.
— Vino! îi zise infirmierul, intrând. Băiatul prinse inimă și intră, uitându-se cu sfială la bolnavii palizi și ofiliți. Unii din ei țineau ochii închiși, parcă ar fi fost morți; alții priveau în sus cu niște ochi mari, deschiși, ca aiuriți; mulți din ei se văitau ca niște copii. Odaia era întunecoasă și aerul încărcat cu mirosuri tari de doctorii. Două surori de caritate umblau printre paturi cu sticluțe în mâini.
Când ajunse în fundul odăii, infirmierul se opri la căpă-tâiul unui pat, deschise perdelele și zise:
— Uite, aici e tatăl tău!
Băiatul izbucni în plâns și lăsând jos legătura ce o avea, plecă ușor capul pe umărul bolnavului și-l luă de mâna ce stătea întinsă și nemișcată peste plapumă. Bolnavul nu se mișcă deloc. Băiatul se ridică, se uită la tatăl său și începu să plângă cu hohot. Atunci, bolnavul deschise ochii și-l privi lung, ca și cum l-ar fi recunoscut, dar buzele sale nu se mișcară.
Bietul tată, ce mult se schimbase! Copilul nu l-ar fi recu-noscut niciodată.
Părul i se albise, barba îi crescuse, obrazul îi era umflat și roșu ca ficatul, pielea întinsă și lucioasă, ochii mici, buzele groase, în fine un chip schimonosit de tot. Nu mai rămăsese din obrazul său decât fruntea și arcul sprâncenelor. Răsufla greu.
— Tată! Dragă tată! îi zise băiatul; eu sunt, nu mă mai cu-noști? Eu sunt, Francisco, băiatul dumitale; am venit de la țară, mama m-a trimis ca să îngrijesc de dumneata. Uită-te bine la mine, nu mă mai cunoști? Spune-mi măcar o vorbă. Bolnavul închise iar ochii.
— Tată! Tată! Ce ai? Sunt Francisco, fiul dumitale!!
Bolnavul nu se mișcă deloc și răsuflă greu de tot. Atunci, băiatul, plângând, luă un scaun, se așeză în fața bolnavului și nu-și mai ridică ochii de pe chipul tatălui său.
El se gândea:
— Trebuie să vină doctorul, la vizită, o să-l întreb ce are tata, doar mi-o spune ceva. Și rămase pe gânduri, foarte trist, aducându-și aminte o mulțime de lucruri despre bunul său tată.
Își aminti ziua plecării lui spre Franța, cea din urmă sărutare pe vapor, speranțele ce toată familia pusese în acea călătorie, disperarea mamei sale, la sosirea scrisorii. Se gân-di la moarte, își închipui că-l vede pe tatăl său mort, pe mama sa îmbrăcată în negru, familia toată ajunsă în sărăcie. Era de mult timp cufundat în aceste gânduri, când o mână ușoară îl atinse pe umăr; el tresări; era o soră de caritate.
— Ce are tata? întrebă el, pe dată.
— Este tatăl dumitale? îi zise sora cu blândețe.
— Da, este tatăl meu, dar spune-mi, te rog, ce are?
— Prinde inimă, copile! O să vină acum doctorul, îi răspun-se sora, care se depărtă fără să mai adauge ceva.
După o jumătate de oră auzi sunetul unui clopoțel.
Doctorul intră îndată, însoțit de un asistent; sora și un infirmier umblau în urma lor.
Începură vizita, oprindu-se la fiecare pat. Așteptarea aceea i se părea veșnică băiatului și la fiecare oprire suferința lui creștea.
În fine, ajunseseră la patul vecin. Doctorul era un bătrân, înalt, cam gârbovit și cu chipul serios. Cum plecă de la patul vecin, băiatul se ridică în picioare, și când medicul se apro-pie, el începu să plângă.
Medicul se uită la el.
— Este băiatul bolnavului; zise sora. A sosit azi dimineață de la țară.
Medicul îi puse o mână pe umăr, apoi se plecă spre bol-nav, îi pipăi pulsul, fruntea și puse mai multe întrebări sorei, care răspunse:
— Nici o schimbare, tot așa!
Atunci, băiatul cugetă să-l întrebe cu vocea înecată în lacrimi.
— Mă rog, domnule doctor, ce are tata?
— Fii cu inimă, băiete! îi răspunse doctorul, punându-i mâna pe umăr, are boală la cap; e greu bolnav, dar tot mai sunt speranțe. Îngrijește de dânsul, prezența ta poate să-i aducă ceva ajutor.
— Dar nu mă mai cunoaște! strigă băiatul, disperat.
— O să te cunoască! Poate chiar mâine; să sperăm că o să meargă spre bine; haide, băiete, fii curajos!
Băiatul ar fi vrut să întrebe ceva, dar nu îndrăzni; doctorul trecu la alt pat. De atunci, el își începu viața de infirmier. Neputând să facă altceva, trăgea plapuma bine peste bolnav, îi pipaia mâna din când în când, îi gonea muștele; de câte ori îl auzea gemând, se apleca spre el, și, când sora îi aducea de băut îi lua din mâna paharul sau lingura și da el doctoria bolnavului, în locul ei.
Bolnavul se uita câteodată la dânsul, fără să dea semne că-l cunoaște.
Privirea lui se oprea din ce în ce mai mult asupră-i, mai ales când băiatul își punea batista la ochi.
Astfel trecu cea dintâi zi. Noaptea, băiatul dormi pe două scaune, într-un colț al odăii, și dimineața își lua iarăși slujba lui de infirmier.
În ziua aceasta, ochii bolnavului arătară un început de cunoștință.
La vocea mângâietoare a copilului părea că îi licărește în ochi o rază de recunoștință, și într-un rând își mișcă puțin buzele, ca și cum ar fi vrut să zică ceva.
După o scurtă ațipire, când redeschidea ochii, căuta pe micul infirmier.
Medicul, în amândouă vizitele ce-i făcu, găsi o mică îmbu-nătățire. Către seară, apropiindu-i paharul de buze, băiatul crezu că-l vede zâmbind; atunci începu și el, sărăcuțul, să mai prindă inimă, și cu speranța de a fi câtuși de puțin înțe-les, începu să-i povestească despre mama, despre surori, despre întoarcerea acasă și îl îndemna prin cuvinte pline de iubire, să se încreadă în Dumnezeu.
Cu toate că nu era sigur că tatăl său îl înțelege, totuși îi vorbea, căci i se părea că deși nu-l pricepe, cel puțin tot credea că simte plăcere să-i audă glasul trist și mângâios.
Astfel trecu a doua, a treia și a patra zi: când mai bine, când mai rău.
Băiatul era atât de ocupat cu îngrijirile pe care i le dădea, încât abia îmbuca pe ici pe colea, câte o bucățică de pâine și de brânză, ce-i aducea sora, și mai că nu vedea ce se petrece în jurul lui; nu auzea plânsetele jalnice ale persoanelor care plecau de la patul vreunui bolnav pe moarte, nici gemetele și suspinele celor de primprejur; nu se îngrijea deloc de toate scenele dureroase și triste ale vieții de spital, care, în alt timp, l-ar fi îngrozit.
Treceau ore, zile, și el era aici nedezlipit, lângă tatăl său, băgător de seamă, plin de îngrijiri, tresărind la fiecare sus-pin, la fiecare privire a bolnavului, îngrijit, tulburat fără în-cetare de o mică rază de speranță, care îi înveselea inima, sau de o descurajare ce i-o îngheța.
În ziua a cincea, bolnavului îi merse deodată mai rău.
Doctorul dete din cap, ca și cum ar fi zis că s-a sfârșit, și băiatul căzu pe scaun, plângând cu disperare. Cu toate aces-tea, bietul copil avea în sufletul lui o mică mângâiere; i se pă-rea că totuși se uita la el cu mai mare atenție și cu o expresie de blândețe și de înduioșare.
Nu mai bea apă, nici doctorie, da din mână și se silea me-reu să vorbească, căci buzele i se mișcau necontenit. După plecarea doctorului, băiatului i se păru că aude vreo câteva cuvinte bolborosite de bolnav. Încurajat și plin de bucurie, îi zise:
— Fii pe pace, tată! O să te faci bine, o să plecăm, o să ne întoarcem acasă, la mama; mai rabdă puțin, tată dragă!
Era cam pe la ora patru după-amiază, când se redeșteptase în inima băiatului acea rază de speranță. El stătea încă aplecat pe patul bolnavului, uitându-se la el cu iubire, când deodată auzi dinspre o ușă alăturată, un zgomot de pași și un glas tare, zicând:
— Rămas bun, soră dragă!
Băiatul tresări la sunetul acelui glas; se întoarse repede spre ușă și scoase un țipăt înăbușit. În aceeași clipă intră în odaie, un om ținând în mână, o legătură; sora îl urma.
Băiatul rămase împietrit la locul său. Omul se uită un minut la el; apoi strigă;
— Francisco! Și se repezi cu brațele deschise către dânsul.
Băiatul căzu fără suflare în brațele tatălui său. Sora, infir-mierul, internul: toți alergară acolo și rămaseră uimiți.
Băiatul nu putea să vorbească.
— Dragul meu copil! strigă, în fine tatăl, sărutându-l de o mie de ori. În același timp aruncă o privire spre bolnav: Francisco al meu, cum de te-au adus la patul unui bolnav? Și eu eram disperat că nu veneai, căci mama ta îmi scrisese:
— Ți-am trimis pe Francisco. Mă temeam să nu ți se fi întâmplat ceva. Bietul meu băiețel! Și cum s-a făcut această încurcătură? Eu, din mila Domnului, am scăpat lesne. Acum sunt bine, bine de tot, chiar ies din spital. Mama e bine? Dar Marioara și amândoi micuții: sunt sănătoși? Hai să plecăm? Mare ești, Doamne! Cine și-ar fi închipuit una ca asta?
Băiatul abia încurcă câteva cuvinte despre familie; min-tea îi era buimăcită.
— Tată dragă! Ce fericire! Dacă ai ști ce zile îngrijorate am petrecut! și săruta pe tatăl său întruna; însă nu se mișca.
— Haide acum, îi zise iarăși, tatăl său. Dacă plecăm numai-decât, tot putem ajunge acasă până diseară. Haide! și îl luă de mână.
Băiatul se întoarse spre patul bolnavului.
— Vii, ori nu vii, îl mai întrebă tatăl, mirat.
Băiatul se mai uită la bolnav, care tocmai atunci deschi-sese ochii și-l privea cu blândețe.
— Ascultă, tată, îi zise copilul cu inima îndoită, vezi, nu pot! Cum să las pe bietul bătrân? Am îngrijit de dânsul cinci zile, crezând că îngrijesc de dumneata; îl iubeam chiar; îl vezi cum se uită la mine? Sărmanul s-a obișnuit cu mine; voiește să stau mereu lângă el. Doctorul a spus că nu mai scapă, nu, tată, nu mă rabdă inima să-l las. Du-te dumneata, eu mă întorc mâine, lasă-mă aici. Zău că ar fi urât din partea mea, să-l părăsesc așa. Nu știu cine este, dar se vede că ține la mine. Săracul ar muri aici, singur de tot! Lasă-mă, tată, te rog, să mai stau cu el!
— Bravo, micuțule! strigă internul.
Tatăl era încurcat. Se uita; când la băiat, când la bolnav; în sfârșit întrebă:
— Cine este?
— Un țăran ca dumneata, răspunse internul; a venit de la țară și a intrat în spital tot în aceeași zi. Când l-au adus aici, își pierduse cunoștința și nu a putut să ne spună nimic. Cine știe, poate că are și el, săracul, familie, copii, și își închipuie că fiul dumitale e vreun copil de al său!
Bolnavul se uita mereu la băiat Tatăl zise atunci copilului:
— Rămâi! Nu te teme, n-are să stea mult aici! șopti inter-nul.
— Rămâi aici, drăguțule! repetă tatăl. Mă bucur foarte mult că ai o inimă așa de bună. Rămâi, drăguțule, eu mă duc acasă, ca să liniștesc pe mama ta. Iacă, îți dau cinci lire, ca să ai de cheltuială. La revedere! îl sărută pe frunte, se uită cu iubire la el, îl mai sărută încă o dată și plecă.
Băiatul se întoarse lângă patul bolnavului, care păru că se liniștește. Francisco își luă iarăși slujba de infirmier, îngri-jind de bolnav cu aceeași iubire și răbdare; atât că nu mai plângea.
Îi dădea de băut, îi ridica plapuma, îl mângâia cu mâna și îi vorbea încet, îndemnându-l să aibă speranță. Îl păzi toată ziua și toată noaptea. A doua zi, bolnavul începu să meargă și mai rău; obrazul i se făcuse roșu-vișiniu, răsuflarea i se în-greuna, neliniștea îi creștea, din ce în ce; îi ieșeau din gură cuvinte neînțelese. Umflătura devenise îngrozitoare.
Când doctorul veni la vizita de seară, zise că n-o s-o ducă până la ziuă. Francisco nu se mai depărtă de el și nu-l slăbi din ochi un minut.
Bolnavul se uita mereu la el și își mișca puțin buzele, parc-ar fi vrut să-i zică ceva. În ochii lui, care din ce în ce se întunecau, se afla o înduioșare nespusă. În acea noapte, bă-iatul nu se culcă până ce nu începură să se ivească zorile. So-ra de caritate veni să vadă ce face bolnavul; se uită la el și plecă repede.
După câteva minute se întoarse cu internul și cu infir-mierul; acesta ținea în mână o lumânare.
— Moare! zise internul.
Băiatul speriat, apucă mâna bolnavului. Sărmanul des-chise ochii, se uită lung la el și îi închise iarăși.
Băiatului i se păru că-l strânge de mână.
— M-a strâns de mână! strigă el.
Internul se plecă spre bolnav, ascultă puțin și se ridică fără să zică o vorbă.
Sora de caritate luă de pe perete o iconiță și o așeză pe pieptul mortului.
— A murit! strigă copilul.
— Du-te copile! îi zise internul; slujba ta cea sfântă s-a îndeplinit. Du-te și fii fericit, căci o meriți. Dumnezeu să te păzească! Umblă sănătos.
Sora, care se depărtase un moment, se întoarse ținând în mână un buchețel de micșunele, ce-l luase dintr-un pahar de pe fereastră; îl dete băiatului, zicându-i:
— N-am nimic altceva să-ți dau. Primește floricelele aces-tea drept amintire de la spital!
— Mulțumesc! zise băiatul, luând buchetul cu o mână și cu cealaltă ștergându-și ochii: dar am un drum așa de lung de făcut pe jos!... S-ar veșteji!
După aceste cuvinte, dezlegă buchetul și împrăștie micșunelele pe patul mortului, zicând:
— Le las ca amintire sărmanului meu mort. Mulțumim, bună soră! Mulțumim, domnule doctor!
Pe urmă, întorcându-se spre mort:
— Dumnezeu să te odihnească! și, pe când căuta ce nume să-i dea, amintindu-și de numele dulce ce-i dăduse în decurs de cinci zile:
— Adio tată! îi zise cu mâhnire. Apoi își luă pachetul în mână și plecă încetinel, zdrobit de oboseală.
Abia se lumina de ziuă.

Fierăria.
Sâmbătă, 18.

Precossi a venit ieri seară la mine, ca să-mi aducă aminte făgăduiala ce-i dădusem, să vin să-i văd fierăria. Azi dimi-neață, când am ieșit cu tata, l-am rugat să mă ducă puțin pe acolo. Pe când ne apropiam de fierărie, văzurăm, pe afaceristul de Garoffi, ieșind de acolo repede și ținând ceva în mână. Mantaua lui cea lungă, cu care își acoperea măr-furile de prin buzunare, zbura în sus. Știu acum unde mer-ge: să pilească fier ruginit, pe care îl dă în schimb pentru jurnale vechi!
Când ajunserăm în pragul ușii, văzurăm pe Precossi stând pe un morman de cărămizi: își învăța lecția cu cartea deschisă pe genunchi.
Se ridică repede, îndată ce ne văzu și ne pofti înăuntru. Era o odaie foarte mare, plină de praf de cărbuni; de pereți erau rezemate drugi de fier și atârnate: ciocane, clești și tot felul de unelte de diferite forme, trebuincioase pentru fie-rărie. Într-un colț era vatra cu focul aprins și un băiețel ațâța cu foalele. Precossi, tatăl, stătea lângă nicovală; un ucenic ținea un drug de fier în foc.
— Ah! Bine ai venit! zise lăcătușul, scoțându-și căciula, îndată ce ne zări. Dumneata ești drăguțul de băiat, care ai dăruit un drum de fier fiului meu? Ai venit să vezi cum se lu-crează fierul, așa e? Iată o să-ți fac plăcerea îndată. Zicând acestea surâdea, și băgai de seamă că nu mai are, ca mai înainte, chipul posomorât și privirea întunecată.
Ucenicul îi aduse drugul roșu la un capăt și lăcătușul îl așeză pe nicovală.
Făcea un grilaj pentru o margine de terasă. Ridică un cio-can mare și gros și începu să bată drugul înroșit, când pe o parte, când pe alta, întorcându-l în diferite feluri. Era ceva interesant de văzut cum se îndoia fierul sub loviturile repezi și sigure ale ciocanului, cum se încovoia și lua cu încetul forma grațioasă a unei frunze: s-ar fi zis că era o bucată de aluat frământată cu mâna. Băiatul lui se uita la noi cu mân-drie, părea că zice:
— Vedeți ce bine lucrează tata!
— Ai văzut, domnișorule, cum se lucrează fierul? mă între-bă lăcătușul, după ce sfârși, arătându-mi drugul, care acum părea o cârje episcopală. Apoi o dete la o parte și puse alta în foc.
— Adevărat că lucrezi foarte bine, îi zise tatăl meu.
Apoi adăugă:
— Așadar, acum lucrezi mereu... ți s-a redeșptat pofta de lucru.
— Da, domnule, răspunse meșteșugarul, cam mișcat, ștergându-și nădușeala de pe frunte. Și știi, domnule, cine mi-a redeșteptat-o?
Tata se prefăcu că nu înțelege.
— Bunul meu copil, adăugă lăcătușul, arătându-și băiatul, da, copilul meu, care învăța bine și făcea cinste tatălui său, pe când tatăl său..., făcea la chefuri și se purta cu el dobitocește. Ce să spun... Când am văzut medalia! Vino băiete dragă, vino la mine, tu care nu ești mai mare de o șchioapă, vino încoace să mă uit bine la botișorul tău!
Copilul alergă îndată, lăcătușul îl sui pe nicovală, ținându-l de subțiori, și îi zise:
— Ia șterge puțin fruntea acestui dobitoc de tată.
Precossi sărută de mai multe ori chipul negru al tatălui său până ce se înnegri și el de tot.
— Ei, acum ajunge! îi zise tatăl său.
— Vezi, așa-mi placi, Precossi! îi zise tatăl meu, foarte mul-țumit; și luându-și ziua bună de la amândoi, mă luă de mână și plecarăm. Pe când ieșeam pe ușă, micul Precossi îmi zise:
— Iartă-mă!... și îmi vârî în buzunar un pachețel cu câteva cuie. Eu l-am poftit să vină la mine, ca să privească la carna-val de la ferestrele noastre.
— Tu i-ai dăruit drumulețul de fier, îmi zise tata, mergând spre casă, de-ar fi fost chiar de aur, tot ar fi fost un dar foarte mic pentru acest sfânt copil, care a însuflețit inima tatălui său!

Micul clovn.
Luni, 20.

Carnavalul fiind pe sfârșite, tot orașul e pus în mișcare. În toate părțile se ridică corturi de comedianți și de acrobați. Sub ferestrele noastre avem un circ făcut tot din pânză, în care dădeau reprezentații niște comedianți venețieni; săr-manii n-au decât cinci cai. Circul este așezat către mijlocul pieței și mai la o parte sunt trei căruțe mari în care come-dianții dorm și se îmbracă pentru reprezentații. Aceste căru-țe sunt întocmai ca niște căsuțe pe roate: au ferestre și un coș de unde iese mereu fum. Când ferestrele lor sunt des-chise, se văd scutece de copil mic întinse. O femeie din tru-pă dă să sugă unui copilaș, face bucate și joacă și pe frânghie. Vai de ei, bieții oameni!
Credeam că un comediant, este un om de nimic, și, cu toate acestea, el își câștigă pâinea cinstit, făcând lumea să petreacă, și câtă muncă pentru el, săracul; ce de osteneală! Toată ziulica, acești nenorociți aleargă de la circ la căruțele lor numai în tricou pe frigul acesta! Și îmbucă de-a-n picioa-rele, ceva în grabă, între o reprezentație și cealaltă. Și de câte ori li se mai întâmplă că tocmai atunci, când circul este plin de lume și stau gata să înceapă, se ridică un vânt furios, care desface pânzele, stinge lămpile, și... s-a dus reprezen-tația! în asemenea cazuri, ei sunt siliți să înapoieze banii și să lucreze până târziu, noaptea, ca să repare stricăciunile și să ridice din nou cocioaba.
Sunt și doi băieți care joacă. Tatăl meu, pe când străbătea piața, recunoscu pe cel mai mic; este fiul directorului de circ... E tot acela pe care l-am văzut anul trecut sărind pe cal într-un circ, în piața Victor Emanuel. A crescut, mititelul; acum trebuie să fie de opt ani. E frumușel, sărăcuțul: are un obraz rotunjor și niște ochi negri și șireți. Părul său, negru și cârlionțat, iese de sub pălăria-i țuguiată.
Are niște haine de pânză groasă, alb cu negru, parc-ar fi băgat într-un sac, și pantofii îi sunt tot de pânză. Este un drăculeț, care place tuturor și face de toate.
Dimineața îl vedem învelit într-un șal, aducând lapte la căsuța lor ambulantă; pe urmă merge după cai și în strada Bertola. Bietul băiat ține adesea în brațe pe copilașul cel mic; cară cercurile, barierele, funiile, spală căruțele, aprinde focul, și în momentele de odihnă, stă mereu lângă mama sa. Tatăl meu se uită la el de la fereastră și vorbește mereu de dânsul și de ai lui: îi pare a fi oameni buni, căci își iubesc copiii.
Ne-am dus și noi într-o seară la circul lor. Nimerisem o seară foarte friguroasă și nu era mai nimeni; cu toate aces-tea micul clovn își dădea toată silința, ca să înveselească pe puținii spectatori: se da peste cap, se agăța de coada cailor, mergea cu picioarele în sus, cânta, râdea și mica sa mutră oacheșă atrăgea dragostea tuturor.
Tatăl său, îmbrăcat cu un surtuc roșu, cu pantaloni albi, și cizme înalte, stătea cu biciul în mână și se uita la el cu întristare.
Tatii i se făcu milă și a doua zi vorbi despre ei cu pictorul Delis, care venise la noi.
— Bieții oameni se prăpădesc muncind, și le merge foarte rău, zise tata.
— Mai ales băiețelul este așa de drăgălaș! Ce am putea să facem ca să le venim în ajutor.
Pictorului îi veni o idee.
— Știi ce? zise el, publică un articol frumos într-un ziar, descriind minunile micului clovn, și eu o să-i fac portretul. Să vezi cum o să mai alerge lumea!
Așa se și făcu! Tatăl meu scrise un articol frumos, plin de haz, în care spuse tot ce observase de la fereastră, dând astfel tuturor dorința de a vedea și de a mângâia pe micul artist. Pictorul schiță un mic portret al băiatului, foarte drăguț, și articolul fu publicat pentru reprezentația de sâmbătă seara. În adevăr nu se înșe-laseră, căci lumea alergă plină de curiozitate. Se anunțase că reprezentația era în beneficiul micului clovn.
Ziarul era lipit la intrarea circului.
Tata luă bilete pentru locul I. Mulți din privitori țineau jurnalul în mână, arătau micului clovn portretul, și el alerga râzând de la unul la altul, plin de bucurie. Directorul era și el, foarte mulțumit. Și cum să nu fie? Nici un ziar nu-i făcuse vreodată atâta cinste. Pe lângă aceasta, avea și tejgheaua plină de lire și de franci.
Stăteam lângă tata. Printre spectatori se aflau persoane cunoscute. La intrarea circului stătea profesorul de gim-nastică (acela care fusese la război alături de Garibaldi) și în fața noastră, în locul al doilea, văzui pe micul zidăraș lângă uriașul său tată. Îndată ce mă zări îmi făcu botul de iepure.
Puțin mai departe văzui pe Garoffi, care număra specta-torii și calcula pe degete câștigul ce se putea scoate din acea reprezentație. Nu departe de noi, la locul I, se afla sărmanul Robetti, cu cârjele lângă el, și tatăl său, căpitanul de artilerie, care îl ținea de mână.
Reprezentația începu. Micul clovn făcu minuni pe cal, pe trapez, pe frânghie și de câte ori isprăvea un joc, toți băteau din palme cu entuziasm. Unii îl apucau de cârlionți, alții îi aruncau bomboane și portocale. După aceea urmară alte jo-curi, scamatorii și altele. Bieții comedianți erau îmbrăcați în zdrențe acoperite cu fluturi scânteietori. Însă, când lipsea micul clovn, lumea nu mai rădea.
Mă uitai din întâmplare la ușa unde stătea profesorul de gimnastică și văzui că vorbește încet cu stăpânul circului. Acesta își întoarse îndată privirea spre spectatori, părea că ar căuta pe cineva. Privirea lui se opri asupra noastră. Tata în-țelese că profesorul îi destăinuise cine era autorul articolului, și, ca să scape de mulțumirile lui, plecă zicându-mi:
— Rămâi tu, Enrico, eu te aștept afară.
Micul clovn, după ce vorbi câtva timp cu tatăl său, începu iarăși jocurile sale. Stând în picioare pe un cal care mergea în goană, își schimbă de patru ori hainele.
Lepădă mai întâi pe cele de pelerin, apoi pe cele de mari-nar, de soldat, și rămase cu cele de acrobat. De câte ori tre-cea pe dinaintea mea, se uita la mine. Când se dete jos de pe cal, începu să colinde circul ținând în mână pălăria sa de paiață; toți aruncau bani și bomboane. Eu îmi și pregătisem banii, ca să-i dau; dar el, ajungând la mine în loc să-mi întin-dă pălăria, o trase îndărăt, mă privi zâmbind și trecu înainte. Eu rămăsei rușinat. De ce oare mi-o fi făcut el afrontul acesta?
Reprezentația se sfârși. Stăpânul circului mulțumi publi-cului, și toată lumea începu să plece grăbindu-se la ușă. Mă pierdusem prin gloată și voiam să ies, când simții că cineva mă apucă de mână. Mă întorsei: era micul clovn, care se uita la mine cu frumoșii și șireții săi ochi și-mi surâdea. Era cu mâinile pline cu bomboane. Înțelesei.
— Vrei? îmi zise el, în dialectul său venețian, să primești de la micul clovn câteva bomboane?
Îi făcui semn că da, și luai vreo două.
— Dacă este așa, adăugă el, dă-mi și o guriță.
— Na și două! îi răspunsei întinzându-i obrazul.
El își șterse cu mâneca făina de pe obraz, mă luă de gât și mă sărută de două ori, zicându-mi:
— Dă o sărutare și tatălui tău!

Cea din urmă zi de carnaval.
Marți, 21.

Astăzi am fost de față la o scenă foarte tristă, când treceau măștile. Din fericire s-a sfârșit cu bine, căci putea să se întâmple ceva îngrozitor.
În piața San Carlo, împodobită cu ghirlande roșii, albe, galbene și cu steaguri, se grămădise o lume nebună. Prin gloată se plimbau măști de tot felul. Treceau care aurite, încoronate cu flori și steaguri care închipuiau: unul un pavi-lion, altul un teatru, bărci, vapoare și toate acestea, înțesate cu actori, marinari, soldați, paiațe, păstorițe, bucătari și alții. Era o învălmășeală așa de mare, încât nu știai încotro să te uiți mai întâi. Un zgomot de trâmbițe, de cornuri de vână-toare, de tobe turcești, te asurzea. Măștile de prin care, beau și cântau vorbind cu trecătorii și cu cei ce priveau de pe la ferestre. Aceștia le răspundeau strigând cât puteau, azvârlindu-le portocale și dulciuri.
Pe deasupra trăsurilor și a gloatei, până unde puteai să ajun-gi cu ochiul, se vedeau fâlfâind steaguri, strălucind căști, pana-șuri tremurând în vânt, capete mari de carton mișcându-se în-coace și încolo, arme caraghioase, tobe egiptene, căciulițe roșii, în sfârșit, s-ar fi zis că năvălise o ceată de nebuni.
Când intră trăsura noastră în piață, ne mergea înainte un car de toată frumusețea, împodobit cu ghirlande de tranda-firi artificiali, tras de patru cai acoperiți cu caltrapuri cusute cu fir. În el se aflau paisprezece, sau cincisprezece domni deghizați în costume de nobili, de la curtea Franței . Erau îmbrăcați numai cu mătase, purtau peruci albe și țineau la subțioară pălăria cu trei colțuri; sabia le atârna la o parte și pe piept le fâlfâia un jabou numai de panglici și dantele. Erau foarte frumos și foarte bine costumați. Cântau toți împreună o canțonetă franceză și aruncau dulciuri poporului care bătea din palme și-i aclama.
Deodată văzurăm un om la stânga noastră ridicând în sus o copiliță ca de cinci sau șase ani, care plângea grozav și da din mâini și din picioare: părea apucată de spasme. Omul își deschise drum până la carul acelor domni; unul din ei se plecă spre el, și omul îi zise:
— Fiți buni, vă rog, și luați pe această copilă, care s-a rătă-cit de mama sa; țineți-o în brațe, nu cred să fie departe, săr-mana femeie, și ar vedea-o mai lesne ținută în sus; nu știu să fie un mijloc mai bun decât acesta!
Domnul luă copila în brațe; toți ceilalți încetară de a cân-ta. Fetița țipa cât putea și se zvârcolea ca un șarpe. Domnul își scoase masca, ca să nu o sperie și carul merse iarăși încet înainte.
În același timp, după cum mi s-a spus, la capătul celălalt al pieței, o sărmană femeie, pe jumătate nebună, împingând gloata cu coatele, striga:
— Marioaro! Marioaro! Mi-am pierdut copila! Mi-a furat-o cineva! Mi-a înăbușit-o!
De un sfert de ceas, biata femeie dispera în chipul aces-ta, alergând când în dreapta, când în stânga, îmbulzită în mijlocul gloatei, care cu greu putea să-i facă drum.
Domnul ținea mereu fetița In brațe strângând-o la piept. Micul cap al copilei se pierdea în panglicele și dantelele ja-boului. El se uita pretutindeni în jurul pieții cu nădejdea să zărească pe mama ei, și încerca totodată să o liniștească. Mi-titica, neputând să înțeleagă unde se afla, își pusese mâinile peste ochi și plângea de ți se rupea inima.
Domnul era mișcat adând. Ceilalți dădeau fetiței cofeturi și portocale, dar ea îi respingea și plângea și mai tare.
— Căutați pe mama copilei! striga domnul, către popor. Căutați pe mama ei!
Toți începură să se uite în dreapta și în stânga, dar mama nu se ivea nicăieri. În sfârșit, la o mică depărtare de strada Romei, o femeie se repezi spre car. Ah! N-am s-o uit niciodată! Nu mai părea o ființă omenească: părul îi căzuse pe spate, chipul îi era galben și hainele rupte. Văzându-și fetița, ea scoase un țipăt, care nu se putea înțelege dacă era de bucurie, de spaimă sau de mânie; și voind să-și apuce îndată copila, întinse niște mâini care în nervozitatea lor păreau gheare. Carul se opri.
— Iat-o! îi zise domnul, întinzându-i fetița, după ce o sărută.
Mama o strânse la piept cu o dragoste nespusă. Una din mânuțele fetiței rămase câteva momente în mâna domnului, care scoțându-și din deget un inel de aur, cu un frumos și mare briliant, îl puse repede în degetul copilei și îi zise:
— Ține, fie acest inel, zestrea ta!
Mama rămase înmărmurită, dar mulțimea izbucni în aplauze. Domnul își puse masca pe ochi, tovarășii începură iarăși să cânte și carul porni încetișor în mijlocul strigătelor! Bravo! Vivat! Trăiască generozitatea!

Copii orbi.
Joi, 24.

Profesorul este bolnav și îl înlocuiește cel dintr-a IV-a, care a fost la institutul de copii orbi.
Profesorul acesta este cel mai bătrân dintre toți: are părul alb ca lâna; iar glasul, ca un vers duios și foarte plăcut. Ce de lucruri știe!
Abia a intrat în clasă și văzând pe un băiat legat la ochi, se apropie de bancă și-l întrebă ce are.
— Păstrează-ți ochii, copile! îi zise.
Derossi îl întrebă:
— Adevărat, domnule, că ați fost profesor la școala copiilor orbi?
— Da, și în curs de mai mulți ani! răspunse el.
Derossi îl rugă foarte mult, să ne povestească ceva despre copiii orbi.
Profesorul se întoarse la catedră.
Coretti întrebă:
— Institutul orbilor nu e în strada Nizza?
— Voi, spuneți orbilor, zise profesorul, așa cum ați zice bolnavilor sau săracilor. Dar pricepeți voi bine înțelesul acestui groaznic cuvânt? Ia gândiți-vă puțin. Orb! Să nu vezi niciodată nimic! Să nu deosebești ziua de noapte, să nu vezi nici cerul, nici soarele, nici pe părinții tăi, nimic din tot ce ne înconjoară și pe ce punem mâna! Să fii necontenit cufundat într-un întuneric veșnic și ca îngropat în fundul pământului! Ia încercați să închideți ochii și gândiți-vă ce ar fi dacă v-ar osândi cineva să rămâneți tot așa! Ați fi îndată cuprinși de spaimă și vi s-ar părea cu neputință să răbdați această stare! Ați începe să strigați crezând că înnebuniți sau muriți.
Și cu toate acestea... bieții copiii! Când intri pentru prima oară în Institutul orbilor, în timpul recreației, și îi auzi cân-tând din vioară, din flaut, vorbind tare și râzând; când îi vezi urcând și coborând scările sprinteni și tot fuga, ocolind dormitoarele singuri și fără a fi călăuziți, n-ai crede niciodată că acei nenorociți nu văd. Trebuie să-i observi bine. Sunt printre ei tineri de șaisprezece, chiar de optsprezece ani, voinici și veseli, care rabdă orbia cu oarecare ușurință, ba chiar și cu semeție. Dar se înțelege din expresia severă și mândră a chipurilor lor, cât au suferit înainte de a se fi de-prins cu o atare nenorocire. Sunt alții cu chipurile palide și blânde în care se vede o răbdare foarte mâhnită, și se înțe-lege că trebuie să plângă foarte mult în taină. Ah! Gândiți-vă că poate mulți din ei și-au pierdut vederea în câteva zile; că alții au pierdut-o după mulți ani de suferințe, după multe operații chirurgicale foarte dureroase; că mulți s-au născut așa, într-o noapte care n-a avut niciodată zori de zi, că au in-trat în lume ca într-o prăpastie nemărginită și că nu știu nici măcar cum este chipul omenesc! Gândiți-vă la ceea ce tre-buie să fi suferit comparându-se cu aceea care văd, întrebându-se pe ei însuși:
— N-avem nici o vină, de ce oare atâta deosebire între noi? Eu, care am stat mai mulți ani printre ei, când îmi aduc aminte de acea clasă, de toți acei ochi închiși pentru tot-deauna, de toate acele lumini stinse, fără privire și fără viață... și mă uit apoi la voi, îmi pare cu neputință să nu vă credeți fericiți. Gândiți-vă, sunt aproape douăzeci și șase de mii de orbi în Italia. Douăzeci și șase de mii de oameni, care nu văd lumina zilei: Înțelegeți? O armată căreia i-ar trebui patru ceasuri ca să treacă pe sub ferestrele noastre!
Profesorul emoționat, tăcu. Nu se auzea nici o suflare în toată clasa. Derossi întrebă dacă este adevărat că orbii au pipăit mai fin, mai simțitor decât noi.
Profesorul răspunse:
— Da, așa e! Toate celelalte simțuri se desăvârșesc la ei, tocmai pentru că, fiind siliți să înlocuiască simțul vederii, celelalte sunt mai mult și mai bine dezvoltate decât simțurile acelora care văd. Dimineața, prin dormitoare, unul întreabă pe celălalt:
— A răsărit soarele? Și cel ce este mai sprinten, aleargă iute și își ridică mâinile în sus, ca să simtă dacă razele soa-relui încălzesc aerul și aleargă îndată, ca să aducă vesela știre că:
A răsărit soarele!
Ei își închipuiesc statura unui om după sunetul glasului. Noi judecăm despre inima cuiva după privire; ei, după glas. Își amintesc vocea unui om după mulți ani. Ei pricep că se află mai mulți într-o odaie, chiar când vorbește numai unul. Cu pipăitul, ei înțeleg dacă o lingură este de tot curată, sau nu prea. Fetele deosebesc lâna vopsită de cea nevopsită. Trecând pe uliță, ei cunosc mai toate prăvăliile după miros, chiar pe cele unde nouă ni s-ar părea că nu este un miros. Ei aruncă sfârleaza și după vâjâit se duc drept la ea, ca s-o ridice, fără să greșească.
Aleargă după cercuri, se joacă și cu popice, sau pe frân-ghie, ca și copiii care văd. Culeg chiar micșunele, fac rogojini și coșulețe, împletind paie de diferite culori foarte iute și bine, atât de fin este pipăitul lor. Pipăitul este văzul lor; cea mai mare plăcere a lor este să ghicească făptura lucrurilor după pipăit.
Oricine se simte mișcat, când îi vede la muzeul indus-trial; acolo li se permite să pună mâna pe orice. Cu ce plă-cere apucă ei în mână corpurile ca să vadă din ce sunt fă-cute! Ei numesc pipăitul vedere.
Garffi întrerupse pe profesor, ca să-l întrebe dacă este adevărat că bieții orbi învață să socotească mai lesne decât ceilalți.
Profesorul răspunse:
— Da, așa e: ei învață să socotească și să citească. Au cărți făcute în scopul acesta cu litere scoase în relief. Ei le pipăie, le cunosc și ajung să citească destul de iute. E curios lucru, să-i vezi cum se roșesc când fac câte o greșeală. Învață chiar să scrie, dar scriu fără cerneală, pe o hârtie groasă și tare cu o mică sulă, cu care fac înțepături adânci, mai mult sau mai puțin grămădite, după un alfabet deosebit, al lor. Acele înțe-pături cu vârful sulei ies în relief pe partea cealaltă, așa că, întorcând foaia și trecând ușor degetele peste acele vârfuri, ei pot să citească ce au scris și chiar cele ce scriu alții. În acest chip, ei își fac compozițiile și își scriu scrisori. Tot așa scriu și numele; ei socotesc în gând lesne și repede căci nu sunt distrați ca noi prin vederea lucrurilor ce ne înconjoară.
Nu puteți să vă închipuiți cât le place să asculte când le citește cineva; cum bagă de seamă și cum își amintesc de toate; cum discută între ei, chiar cei mici, chestiuni de isto-rie și de limbă; stau câte patru sau cinci în aceeași bancă, și fără să se întoarcă unul către altul, cel dintâi vorbește cu al treilea, al doilea cu al patrulea, tare și toți deodată, fără ca să piardă un singur cuvânt, așa este de subtil auzul lor. Ei dau examenelor mai multă importanță decât voi, vă asigur, și iubesc pe profesorii lor mult mai mult decât voi. Recunosc pe profesor după pas. Înțeleg dacă este vesel sau mânios, să-nătos sau bolnav, numai din auzul unui singur cuvânt. Ei țin foarte mult ca profesorul să le dea mâna, când îi laudă, ca să poată și ei, la rândul lor să-i arate recunoștința, strângându-i mâna.
Se iubesc între ei și sunt buni camarazi. În timpul recrea-ției se strâng în grupuri, totdeauna aceiași. În școala de fete, grupele se formează mai ales din acelea care învață același instrument, adică pianistele, vioristele, stau între ele și nu se despart niciodată.
Orbii sunt foarte statornici în iubirea lor. Pentru ei, prie-tenia este o mare mângâiere. Se judecă între ei cu multă dreptate, căci au o adâncă pricepere despre rău și bine, și nimeni nu se simte mai mișcat decât ei, când li se povestește vreun fapt generos și măreț.
— Le place muzica? Cântă bine? întrebă Votini.
— Muzica le place cu deosebire și au mult talent, răspunse profesorul.
Muzica este bucuria, viața lor.
Copilașii orbi, care intră în institut, sunt în stare să stea nemișcați în picioare ceasuri întregi, ca să asculte la muzică. O învață foarte lesne și cântă cu patimă. Când un profesor zice unuia dintre ei, că n-are aptitudini pentru muzică, acela se simte umilit și totuși se pune pe o învățătură strașnică.
Dacă ați auzit voi, ce muzică frumoasă se face la ei! Dacă ați vedea cum cântă cu fruntea ridicată, cu zâmbetul pe bu-ze, aprinși la față, tremurând de emoție, uimiți la auzul ace-lei armonii, care luminează întunericul ce-i înconjoară: ați înțelege că muzica este o dulce mângâiere, o mângâiere ce-rească pentru ei. Ce bucurie pe ei, săracii, când le zice profesorul:
— Tu ai să te faci un artist! Acela dintre ei, care are mai mult talent pentru muzică, care este cel dintâi la clavir sau la vioară, este privit de ceilalți ca un rege și toți au pentru el un fel de respect. Când se ivește vreo neînțelegere între doi, se duc la el, ca să-i judece. Când doi prieteni se ceartă, el îi împacă. Cei mai mici, cărora el le dă lecții de muzică, îl privesc ca pe un tată. Înainte de a se culca, toți se duc să-i ureze noapte bună.
Cea mai mare plăcere a lor este să vorbească despre mu-zică. Chiar în pat, târziu, cât de somnoroși ar fi, ei tot mai vorbesc: de orchestre, de opere, de apariții.
Nici o pedeapsă nu poate să fie mai aspră pentru ei decât aceea de a-i opri de la citire sau de la lecția de muzică; aceas-tă pedeapsă îi mâhnește așa de adânc, încât nimeni n-are cruzimea să le-o impună; putem să zicem că muzica este pentru inima lor, ceea ce lumina zilei este pentru ochii noștri.
— Are voie să meargă cineva, să-i vadă? întrebă Derossi, pe profesor.
— Da, are, răspunse profesorul; însă nu vă povățuiesc să mergeți acum la ei; mai târziu, când veți fi mai mari, când veți fi în stare să pricepeți grozava lor nenorocire și să simțiți toată compătimirea ce ei merită! Este o priveliște foarte tristă! Închipuiți-vâ niște copii, care stau cu fața nemișcată la o fereastră deschisă, ca să se bucure de aerul cu-rat, ca și cum ar privi livezile verzi și frumoase, munții albaș-tri pe care îi vedeți voi... și când te gândești că nu văd nimic! Că nu vor vedea niciodată acea nespusă frumusețe, ți se strânge inima! Cel puțin, orbii din naștere, care n-au văzut niciodată lumea, aceia n-au nici o părere de rău, căci nu-și pot închipui lucrurile cum sunt; de aceea nu ai așa mare milă. Dar sunt și copii orbi de curând, care-și amintesc încă totul, care înțeleg bine tot ce au pierdut, și aceștia au îndoita durere de a simți că li se întunecă în minte, încetul cu încetul, pe zi ce trece imaginile cele mai scumpe, de a simți că pier în amintirea lor ființele cele mai dragi! Unul din co-piii aceștia îmi spunea într-o zi cu o nespusă tristețe:
"Aș dori să capăt numai un minut văzul de odinioară, ca să mai văd o dată chipul mamei pe care nu mi-l mai amin-tesc!" Și când mamele lor se duc să-i vadă, ei le pipăie obra-zul cu mâinile, le pipăie bine pe frunte, pe bărbie, pe urechi, ca să-și închipuie cum sunt; le strigă pe nume de mai multe ori, ca și cum le-ar ruga să li se arate încă o dată.
De acolo ies plângând chiar și oamenii haini la suflet. Când ieșim de acolo, ni se pare că suntem o excepție, și vă-zând casele, cerul și lumea, ne folosim de o favoare nemeri-tată! Sunt încredințt că oricare dintre voi, ieșind de acolo ar da bucuros o mică rază din lumina ochilor săi, ca să stră-lucească în ochii acelor sărmani copii, pentru care soarele nu are lumină și mama lor nu are chip.

Profesorul bolnav.
Sâmbătă, 25.

Ieri seară, după ce am ieșit de la școală, m-am dus să văd pe profesorul meu, care e bolnav. S-a îmbolnăvit de prea multă muncă. Cinci ceasuri de lecții pe zi, o oră de lecții de gimnastică și încă două ceasuri de lecții seara la mește-șugari; asta înseamnă să dormi puțin, să mănânci pe apucate și să te frămânți de dimineață până seara! Și-a prăpădit sănă-tatea. Bine zice mama.
Mama mă aștepta în gang: eu urcai scările singur și întâlnii pe profesorul cu barba neagră, Coatti, cel care spe-rie pe toți și nu pedepsește pe nimeni; el se uita la mine cu ochi mari și se repezea ca un leu, în glumă, dar fără să râdă; eu însă mai râdeam încă pe când sunam clopoțelul, la al pa-trulea etaj; dar îmi trecu pofta de râs, când servitoarea mă introduse într-o odaie sărăcăcioasă, întunecoasă, unde zăcea profesorul meu. Stătea într-un pătuț de fier; îi crescuse barba. Își puse mâna la frunte, ca să vadă mai bine și zise cu glasul lui cel blând:
— Tu ești, Enrico?
Eu mă apropiai de pat, el îmi puse mâna pe umăr și-mi zise:
— Bravo, băiete! Bine ai făcut că ai venit să vezi pe bietul tău profesor. Uite în ce stare am ajuns! Dar cum mergi cu școala? Ce fac camarazi tăi? Ia spune-mi, nu e așa că toate merg bine și fără de mine? Nu simți lipsa mea deloc, ori ați și uitat pe bătrânul vostru profesor?
Eu voiam să-i răspund:
— Nu, dar el mă opri, zicându-mi:
— Lasă, drăguțule, știu eu că voi mă iubiți! și suspină.
Mă uitai la niște fotografii, ce erau atârnate pe perete.
— Vezi! îmi zise, sunt portretele elevilor mei de douăzeci de ani încoace. Acești buni băieți sunt singura mea mân-gâiere. Când voi muri, lor am să le dau cea din urmă privire a mea; lor, căci cu ei mi-am petrecut viața. O să-mi dai și tu portretul, când vei sfârși clasele, nu e așa?
Apoi, luând o por-tocală de pe măscioară, mi-o dete, zicându-mi:
— E un dar de bolnav.
Mă uitam la el și simțeam că mi se strânge inima; n-aș putea să spun de ce.
— Bagă de seamă, Enrico! reluă el, cred că o să scap, dar dacă voi muri, te sfătuiesc să înveți cu luare-aminte aritme-tica, fiindcă ești cam slăbuț la această materie; silește-te, căsnește-te puțin; totul este să biruiești cele dintâi greutăți; ade-seori nu este lipsă de aplicare, e mai mult o închipuire, o idee fixă; ți se pare că nu poți. Te înșeli; omul poate multe, când voiește. Se opri obosit de atâta vorbă.
M-au prins frigurile, șopti el, încetinel, sunt aproape dus pe jumătate, știi! Adu-ți aminte de aritmetică, silește-te; de nu reușești întâia dată, încearcă iarăși, și astfel mereu. Încetul cu încetul, cu răbdare și fără să-ți frămânți capul, înainte cu bărbăție și vei izbuti; ți-o spun eu. Acum du-te, drăguțule! Salută pe mama. Cu voia lui Dumnezeu ne vom revedea la școală, și de nu, adu-ți aminte câteodată de profesorul tău din clasa a III-a.
La aceste cuvinte îmi veni să plâng.
— Apleacă-ți capul! îmi zise.
Mă aplecai pe căpătâiul lui; el mă sărută pe frunte și adăugă:
— Du-te fiul meu, și Dumnezeu să te țină!
După aceea se întoarse cu fața spre perete; iar eu, înecat de emoție, mă repezii jos, pe scări, căci simțeam nevoia de a o îmbrățișa pe mama mea.

Pe stradă.

Aseară mă uitam la tine de pe fereastră, când te întorceai de la profesorul tău. Te-ai lovit de o femeie. Bagă de seamă cum mergi pe stradă. Și acolo sunt datorii de îndeplinit. Da-că-ți măsori pașii și mișcările într-o casă particulară, de ce n-ai face tot așa și pe stradă, care e casa tuturor? Adu-ți amin-te, Enrico! De câte ori întâlnești: vreun moșneag, vreun să-rac, vreo femeie cu un copil în brațe, vreun olog cu cârjele la subțioară, pe un om încovoiat sub o povară, o familie în doliu, fă-le loc cu respect. Trebuie să respectăm: bătrânețea, sărăcia, dragostea maternă, boala, infirmitatea, oboseala și moartea. De câte ori vezi pe cineva în primejdie de a fi călcat de o trăsură, dă-l la o parte dacă e un copil, înștiințează-l da-că e un om mare.
Când vezi pe un copil singur și plângând, întreabă-l înda-tă ce are? Ridică toiagul bătrânului, dacă-i cade. De vezi doi copii bătându-se, desparte-i; iar de sunt oameni mari, depăr-tează-te, ca să nu fii față la priveliștea unei furii dobitocești, care înăsprește și supără inima. Când trece un om în lanțuri între doi jandarmi, nu adăuga curiozitatea ta crudei curio-zități a poporului, căci s-ar putea ca acel nenorocit să fie ne-vinovat. Când trece un pat de ambulanță, care duce pe un bolnav, sau poate chiar pe un om ce moare, când întâlnești un convoi funebru: nu mai râde și nu mai vorbi cu tovarășul tău; gândește-te că odată cu ei trece restriștea și milostenia omenească. Prefă-te că nu vezi sluțenia dezgustătoare a alto-ra; stinge totdeauna chibritul aprins ce-l găsești în drumul tău, căci ar putea să primejduiască viața cuiva. Răspunde totdeauna cu voie bună trecătorului care-ți cere să-i arăți calea. Să nu râzi niciodată în fața nimănui, să nu alergi și să nu strigi fără trebuință: respectă strada.
Creșterea unui popor se judecă mai înainte de toate din purtarea sa pe stradă. Unde vei găsi mojicie pe străzi, o vei găsi și în case. Observă cu băgare de seamă străzile orașului în care trăiești. Dacă mâine ai fi azvârlit de soartă departe de orașul tău, ai fi foarte mulțumit, dacă l-ai avea bine înfățișat în minte, ca să-l poți străbate cu gândul.
Iubitul tău oraș, mica ta patrie, leagănul copilăriei tale, acela care a fost atâția ani singura ta lume, unde ai avut cele dintâi impresii, unde ți-ai deschis mintea la cele dintâi cu-getări, unde ai găsit cei dintâi prieteni: iubește-l, căci el te-a învățat, te-a desfătat, te-a ocrotit. Iubește-l și, când vei auzi că-l vorbește cineva de rău, apără-l.
Tatăl tău.

Școlile de seară.

Tata m-a luat ieri cu el, ca să văd cum se predau lecțiile meșteșugarilor care învață seara.
Când am ajuns, clasele erau luminate și meșteșugarii veneau din toate părțile. Când intrarăm, găsirăm pe director și pe profesor supărați, pentru că cineva aruncase cu o pia-tră într-un geam și-l spărsese. Supraveghetorul alergase afa-ră și luase de păr pe un băiat ce trecea pe drum, dar Stardi, care locuiește în fața școlii, veni repede și zise:
— Nu, acest băiat nu este vinovat, n-a azvârlit el cu piatra. Franti a spart geamul; l-am văzut cu ochii mei. El mi-a și spus:
— Vai de tine, de vei scoate o vorbă! Dar mie nu mi-e frică. Directorul s-a și hotărât să-l gonească pentru totdeauna din școală. Pe când stătea de vorbă cu noi, se uita la mese-riașii care soseau mereu; veniseră mai bine de două sute.
Nu-mi închipuiam ce frumoasă este școala de seară! Nu o văzusem niciodată. Erau băieți de la doisprezece ani în sus și bărbați cu barbă, care veneau de la muncă, cu cărți și caiete. Vedeai acolo: tâmplari, fochiști cu chipul negru, zidări cu mâinile pline de var, băieți de pe la brutării, cu părul alb de făină. Se împrăștiară mirosuri; de lac, de tăbăcărie, de clei, de untdelemn; se vedea că erau toate meseriile adunate laolaltă.
Intrară și tunari îmbrăcați în uniformă; printre ei era și un caporal.
Intrau repede în bănci, ridicau scândurica pe care pu-neam noi picioarele și plecau capul pe carte. Unii dintre ei mergeau la profesor cu caietele deschise să ceară câte o deslușire. Văzui pe profesorul cel tânăr, care este totdeauna bine îmbrăcat, cel poreclit "Avocățelul", cu vreo patru mește-șugari împrejurul mesei sale: le corecta caietele. Era și pro-fesorul șchiop, care râdea și arăta unui vopsitor, că-și mur-dărise caietul cu vopsea roșie și albastră. Mai văzui și pe pro-fesorul meu; s-a făcut bine și o să înceapă iar lecțiile cu noi.
Ușile claselor erau deschise. Mă prinse mirarea, văzând cu câtă băgare de seamă ascultau toți lecția și se uitau la pro-fesor.
Directorul ne spuse că cea mai mare parte dintre ei, ca să nu ajungă prea târziu la școală, nici nu se mai duceau pe acasă, să îmbuce câte ceva: veneau flămânzi.
Băieții cădeau de somn. Unii dintre ei, chiar dormeau cu capul pe bancă și profesorul îi deștepta gâdilându-i pe la urechi cu condeiul. Oamenii mari ascultau cu gura căscată, nici nu clipeau. Drept să spun, mi se părea ciudat, să văd că stau pe băncile noastre oameni mari, cu barbă. Ne-am suit și la etajul de sus. Mă dusei repede la ușa clasei mele și văzui că sade pe locul meu un om cu niște mustăți mari și legat la o mână; trebuie să se fi rănit lucrând la vreo mașină. Cu toate acestea, el se chinuia să scrie încetinel, așa cum putea. Dar ce mi se păru și mai hazliu, fu să văd în banca Zidărașului, chiar în locul lui, pe tatăl său; zidarul acela înalt cât un munte. El stătea ghemuit în bancă, având bărbia în mâini și cu ochii pe carte; nici nu răsufla, de atent ce era.
Nu întâmplarea l-a adus acolo; el însuși s-a rugat de pro-fesor, sâ-i dea locul "botișorului de iepure", cum îl numește el, pe fiul său.
Am stat acolo cu tata până la sfârșitul lecțiilor. Când am ieșit, ulița era înțesată de femei cu copii în brațe, care își așteptau bărbații. Când aceștia ieșiră din școală, făcură schimb; femeile luară cărțile și caietele; iar bărbații luară co-piii și astfel plecară cu toții spre casă. Era atâța învălmășeală, încât nu te mai înțelegeai de zgomot; apoi totul se potoli și nu mai văzui decât pe bietul director, slab și obosit, depăr-tându-se încet.