Curtea cu jurați

Curtea cu jurați de Alexandru Macedonski

Publicată în volumul Excelsior (1895).

Lui N. Ținc

Ați fost oare vreodată la Curtea cu jurați?
Acolo sunt victime și sunt și vinovați.
Acolo poate-oricine să meargă ca să-nvețe,
Că viața e un taler ce are doua fețe:
Pe-o față este Raiul și pe-alta Iadul. - Rai
E dulcea bogăție cu vecinicul ei mai,
Cu paturi, cu poloage, cu jeturi de mătase,
Cu searbede ființe în șiruri lungi de case,
C-o lume de dorințe ce-ndată se-mplinesc
Cu "pun-te, ia-te, masă" în chip împărătesc,
Cu slugi, care stau gata să-ți fie la poruncă,
Cu tot ce e plăcerea și tot ce nu e muncă;
Cu toate cate-n fire sunt Rai si nu sunt Iad.
Splendoarea și noroiul, parchetul și asfaltul,
Și fără-a-mi frânge gâtul la Iad știui să cad,
Știui să-nvaț ce este cumplita sărăcie
Cu boli sau trebuințe ce corpul ne sfâșie,
Cu soba înghețată pe viforul de foc,
Cu ghete scâlciate prin bălți și prin noroaie,
C-o inima pe care restriștea o-ncovoaie,
C-o muncă fără roade ș-un trai fără noroc.
Știui să-nvaț ce este a banului valoare...
Aflai că e stăpânul pe viață și onoare...
Aflai că fără dânsul ești mort deși ești viu;
Ani lungi, văzui tot negru frumosul cel albastru,
Și fără s-am speranța de-a ști ce-am să deviu,
De-a rândul, aruncat-am în ora de dezastru
Pe marea disperării în care m-afundam
Cu scaune șchiopate, oglinzi sau canapele,
Și munca cea mai stearpă și cântecele mele,
De-a rândul câte-o treaptă mai jos mă coborâm....
Ovreiul stând la ușă, cu mâna-n veci pe clanță
E gata totdeauna să-ți cumpere o zdreanță...
Firește că ovreiul la suflet este mic
Dar cântecele, lumii, le dai pentru nimic,
Și toate împreună formează-o bogăție,
De fiere distilată pe-o fragedă junie,
Și toate împreună făcându-mă bogat,
Îmi sunt a mea putere și-mi fac a mea mândrie...
La douăzeci și unu de ani în pușcărie,
Alături cu tâlharii, să-i plâng am învățat.
Cunosc a vieții carte, și-acel care-o cunoaște
Citind-o-n timp de zile sub lacăte și broaște,
Cunoaște și ce este o Curte de jurați...
Mi-aduc și azi aminte de ziua achitării,
De zgomotul din sala, de domnii avocați,
De-aprozii de la ușă, de vorbele-acuzării,
Țipând să mă trimită pe șase ani la gros,
De mine-n haine negre, gătit ca de paradă,
De lumea ce-alergase voind ca să mă vadă,
De strazile-mbulzite de-un public furtunos,
De-ntreaga-mi tinerețe în sala judecatei,
De muzele-mi satirici pe banca de-acuzați,
Aduse între săbii și puste de soldați...
Îmi pare că simt încă palpitele cetății,
Palpitele acelea sunt imnul libertății,
Ferice de acela ce-n pieptu-i le-a simțit,
Deși, la urma urmei, rămâne păcălit.
Ai dreptul, nu e vorba, afar-din pușcărie
În toată libertatea de foame ca să mori...
Jurații m-achitară, făcând o nerozie.
Noroc că se arată cu minte uneori.