Cuvînt rostit la banchetul în onoarea lui Coșbuc

 

Domnilor,

Cine, cunoscînd foarte bine dezvoltarea talentului lui Coșbuc, n-ar cunoaște îndestul condițiunile particulare ale vieții publice și ale progresului nostru, și ne-ar vedea adunați aici ca să sărbătorim pe acest minunat poet, fiindcă a obținut un premiu academic, ar trebui să gindească rău despre noi, amintindu-și vechea judecată pesimistă: succesul moral inspiră foarte multă invidie, respect prea puțin și dragoste de loc; iar succesul material inspiră, pe lîngă invidie, tot atit de mult respect și, dacă nu dragoste, închinăciune desigur. Care va să zică, i-a trebuit un premiu academic pentru o traducere acestui original talent, autorul incomparabilelor Balade și idile, ca admiratorii lui să se strîngă la un loc și să-l festiveze!

Cel ce ar gîndi așa rău despre noi ar fi, poate, prea nedrept. În condițiunile particulare de viață publică în cari trăim, premiul lui Coșbuc nu e numai un succes material: e un mare succes moral.

Desigur, poetul zîmbește acum ascuns; el, ca toți semenii lui, n-are nevoie și rîde de succesul moral: pe acesta îl are, mai mare decît l-ar putea găsi altundeva, în puternica și nobila lui conștiință de artist; și astfel, dacă nu-l disprețuiește chiar, venind de la alții, cel mult fi este absolut indiferent. Ceea ce-l poate afecta într-un mod plăcut nu e decît un succes material. Dar pentru noi, ceștilalți, cari nu ne putem bizui pe atîta talent, cari nu putem găsi prin încrederea-n noi înșine virtutea de a nesocoti aplauzele — pentru noi e cu totul altfel.

Într-adevăr, noi, literații in genere, nu ne putem tăgădui starea noastră de inferioritate socială. Oricît de puțin talent am avea noi, oricit de puțin folositori am fi societății noastre, această stare de inferioritate ne produce un fel de depresiune morală care s-ar asemăna cu urnirea unui copil nevoiaș între atîția alți copii procopsiți, tolerat la coada mesei, în intimitate, și exclus de la orice reprezentațiune de dignitate a familiei. Și așa, noi, cari facem profesiunea literară, obicinuiți cu atîta lipsă de considerație din partea societății noastre, obicinuiți cu atîta nesocotire, aș putea zice chiar dispreț, din partea tutulor fraților din alte profesiuni liberale, cari stau la cîrma mișcării publice, cum sunt avocații, medicii, tehnicii, oameni de afaceri — toți, în genere, oameni politici; noi, deprinși a juca în societate un rol sărac și umilit adesea pînă la a părea chiar neonest, trebuie să considerăm că ni se face o mare favoare cînd ni se întinde, cu oarecare bunăvoință, o mînă, fie amestecată acea oarecare bunăvoință cu oricîtă mîndrie. Cînd, mai ales, din înălțimea unei mărețe instituțiuni publice se aruncă unuia dintre noi, cît de în treacăt, o privire binevoitoare, trebuie să ne simțim cu toții măguliți și încîntați și să fim recunoscători.

De aceea consider, în afară de succesul material al lui Coșbuc, actul Academiei Romîne ca un succes moral pentru noi toți. Savanta adunare, premiînd pe acest mare poet, a arătat că știe a avea considerațiune pentru literații romîni în genere; ea a dat dovadă pipăită că nu-i nesocotește totdeauna.

Și de aceea dați-mi voie ca, aducînd și eu, ca literat, umilul meu omaj înaltei Academii Romîne, să beau acest pahar pentru cea mai frumoasă podoabă a ei și fală de căpetenie; în sănătatea celui mai celebru academician, în sănătatea bărbatului de talent prodigios, care va covîrși cu numele lui mișcarea intelectuală romînească a unui veac întreg, în sănătatea ilustrului Bogdan Petriceicu Hasdeu.