Dărmănească

 

Bunul meu, logofătul Răducanu Roset, mai bine cunoscut sub acel de hatmanul Răducanu, căci a pastrat acest titlu vreo treizeci de ani, rămăsese împreună cu soră-sa, Zoița, orfan de tată și de mamă. Amîndoi copiii fură luați în casă de vornicul Manolache Dimache, fratele mamei lor. Iar în urmă Răducanu, nu știu din ce împrejurări, fu încredințat logofătului Neculai Roset-Roznovanu, cumnatul vornicului Dimache, care îl crescu, la moșia Roznovul de la ținutul Neamțului, împreună cu fiul său Iordache.

În clipa în care începe povestea noastră, Răducanu era un băietan de douăzeci de ani, de statură mijlocie, frumos la față, puternic la trup, știind carte moldovenească cît se pricepuse să-l învețe popa din Roznov, iar elinească, bruma ce apucase de la didascalul pe care logofătul îl ținea în curte. În schimb era un călăreț minunat și un neîntrecut trăgător cu pistolul, dar totodată un crai fără samîn, primejdios nu numai pentru țigancele din curte, pentru, fetele și nevestele din Roznov și din satele învecinate, dar avînd izbînzi atît prin negustoresele din Piatra, cît și printre soțiile de boierănași din oraș și de pe la țară. Dealtmintrelea, altă treabă decît vînatul cu pușca și cu ogarii nu avea. Cum era deci un tînăr înzestrat cu un temperament vioi, frumos la față și la trup, să ucidă vremea în care nu vîna?

Inima lui fiind mare, era într-însa loc pentru mai multe iubiri deodată, și tînărul nostru avea grijă ca acel loc să fie totdeauna plin. În vremile din urmă se ținuse de nevasta unui negustor din Piatra, una Anica Păun, vestită pentru frumuseța ei. Era soția unui negustor de pește pe care trebuințile negustoriei îl țineau veșnic pe drumuri între Piatra și Galați, cu dese încunjuri pe la Iași și pe la Botoșani. Astfel stînd împrejurările, mai ales dată fiind frumuseța și complexiunea amoroasă a tinerei femei, era lucru firesc ca Vasile Păun să se bucure de număroase colaborări întru îndeplinirea datoriilor sale de soț: lumea zicea, și nu fără cuvînt, că el este soțul cel mai cornorat din Piatra.

Înainte de tînărul Răducanu, se ținuse de dînsa un arnăut (care în realitate nu era decît un grec din Chios), numit căpitanul Matache, întrebuințat de isprăvnicie ca căpitan de panțiri, avînd mai multe asămănări cu hoții decît cu ceea ce ne închipuim că ar trebui să fie niște agenți ai ordinei, întrebuințați la prinderea făcătorilor de rele, la îndeplinirea procedurilor și, mai ales, la împlinirea birurilor. Această de pe urmă însărcinare era aceea care o îndeplineau mai voios și în chip mai salbatec, fiind mai mănoasă decît toate celelalte la un loc. Căpitan Matache era un barbat de patruzeci de ani, nalt, spătos, voinic la trup și înzestrat cu cea mai îngrozitoare păreche de musteți oacheșe ce v-o puteți închipui, musteți de care rămăsese spînzurate, cel puțin după cele ce însuși povestea, nenumarate inimi de femei, prin toate țările unde, tot după zisele lui, făcuse vitejii la oști.

Însușirea-i de căpitan, împreună cu cumplitcle lui musteți, rărise cu desăvîrșire numărul candidaților la bunele grații ale Anicăi. Timp de cîteva luni Vasile Păun se putu mîndri de faptul că singur căpitan Matache îi împodobește fruntea; dar această stare de lucruri nu ținu mult. Tînărul Răducanu, zărind pe Anica la biserică, hotărî să adauge numaidecît numele ei la șiragul necontenit lungindu-se al cuceririlor sale. Cu hotărîrea care îl caracteriza în asemenea materie, începu lucrările de împresurare chiar în ziua în care o văzuse pentru întăia oară. Anica, măgulită de asemene cucerire, căci pănă atunci nu avusese parte decît de amanți cel mult boierănași, nu-l făcu să tînjască mult: la coarnele care înfrumusețau fruntea lui Vasile Păun adăugi o nouă păreche, care se desemnă totodată și pe acea a lui căpitan Matache. Dar ea preveni pe noul și tînărul ei amant că viteazul arnăut este groaznic de gelos și i s-a jurat de mai multe ori că, de îl va înșala, îi taie ei nasul, iar pe ibovnicul ei îl face fărîmi. Această destăinuire însă stîrnise numai un hohot de rîs din partea tînărului.

Ceea ce era firesc să se întîmple se și întîmplă. Într-o noapte, pe cînd Anica și cu Răducanu dormeau duși, obosiți de excesul iubirii lor, lovituri puternice fură date în ușă: era căpitan Matache, care se-ntorsese mai curînd decît se credea de la o împlinire de bir într-un sat din fundul munților.

— Ascunde-te răpede, șopti iubitului Anica îngrozită.

— Nici gîndesc, răspunse tînărul care ramase nemișcat.

Loviturile în ușă deveniră din ce în ce mai puternice.

— Are să strice ușa, mai îngînă femeia înghețată de spaimă.

Răducanu nu avu timp să răspundă căci ușa, slabă în bălămăli, se deschise și, în odaia luminată de o candelă care ardea dinaintea icoanelor, făcu irupție căpitan Matache cu iataganul gol în mînă. Dar nu avu vreme nici macar să-l ridice, căci din pat, în îmbrăcămintea rudimentară purtată în asemene ocaziuni, sări Răducanu tocmai în mijlocul odăii și, printr-o cumplită lovitură de pumn în mijlocul obrazului, ameți cu desăvîrșire pe arnăutul care nu se aștepta la asemene îndrăzneală. Alt pumn îl trînti la pămînt, apoi tînărul lui adversar, luînd de pe scaun biciul de călărie ce-l depusese acolo înainte de a se culca, începu să croiască groaznic pe potrivnicul lui, mai gratificîndu-l și cu cîte un picior aplicat cu vigoare. Cînd grecul ramase nemișcat și nu mai scoase nici țipet, nici gemăt, îl luă în brațe și, trecînd prin dugheana care preceda odaia în care dormise, ale cărei uși erau deschise, aruncă pe voinicul căpitan în mijlocul uliții plină de un glod în care căruțele intrau pănă în butucul roții. Apoi se-ntoarse în casă închizînd ușile după el și, culcîndu-se iar lîngă iubita ramasă nemișcată de spaimă, o apucă în brațe, zicîndu-i:

— Revină-ți în fire, drăguță, de acuma cred că căpitanul Matache are să te lese în pace.

Căpitan Matache fu ridicat la ziuă de niște trecători, care îl găsise tot în nesimțire, și dus la gazda lui. Cînd își veni în fire, povesti că fusese lovit în puterea nopții pe stradă de vreo zece oameni care, tăbărînd pe el pe la spate, cu ciomege, îl doborîse la pămînt și-l lovise pănă ce pierduse cunoștința. Pe la Anica nu mai dădu, dar împotriva lui Răducanu prinse o ură neîmpacată și jură să se răzbune în chip cumplit.

Tînărul nostru făcuse însă în zilele din urmă o nouă cucerire, mult mai de samă în toate privințile decît toate acele de pănă atunci: se făcuse stăpîn pe inima și pe frumusețile soției ispravnicului, spatarul Alecu Dărmănescu.

Acesta era un boier de cincizeci și mai bine de ani, lung, slab, fără dinți, chel, căruia abuzurile unei vieți destrabalate îi dădeau înfățoșarea unui moșneag de șăptezeci. Avea reputația de a fi cel mai mare intrigant din întreaga boierime moldovenească, renume care, pe acea vreme de desăvîrșită influență a Fanarului, presupunea cele mai rare însușiri pentru acea îndeletnicire. Intrigile lui necontenite îl adusese de repețite ori în încurcături din cele mai neplăcute, chiar la o țapănă bataie cu buzduganul aplicată spatarului de însuși Constantin Moruz, domnul țării: dar el totdeauna știuse să iasă din acele încurcături și să redobîndească postul de ispravnic de Neamț la care ținea cu deosebire. Era zgîrcit, minciunos și fricos ca un iepure.

În tinerețile lui fusese căsătorit cu o femeie frumoasă, bună, blîndă și gospodină, care dusese o viață foarte nenorocită din pricina moravurilor lui destrabalate, unite cu o mare zgîrcenie și o desăvîrșită lipsă de inimă. Nenorocita murise după un șfert de veac de suferinți, iar el se recăsătorise în curînd cu Smaranda Zmăul, o fată de neam bun, de o frumuseță strălucitoare și binecrescută, dar saracă. De la început nu găsi într-însa roaba ce își închipuise. Smaranda avea un caracter franc și deschis, era o fire dreaptă și avea într-însa un suflet de viteaz: înaltă și voinică, nu se temea de nimica, iar de gîrbovul ei barbat mai puțin decît de orice. Încercase el în zilele dintăi s-o terorizeze, dar fusese el terorizat; din întăiele luni ale căsătoriei ea concepuse pentru spatar disprețul cel mai desăvîrșit. Cînd îl prinse în ietacul lor cu o țigancă, îi spuse liniștit că este atît de rău de dragoste, încît îi pare bine că a găsit cine s-o înlocuiască în îndeplinirea unei datorii ce, din capul locului, stîrnise într – însa numai scîrbă, făcîndu-i totodată cunoscut că din acea clipa va avea ietac deosebit și nu-i va mai fi soție decît cu numele.

Spatarul amenințînd-o atunci cu despărțenia, ea răspunse că este gata să se despartă oricînd și-l rugă a da poroncă să i se puie îndată caii la butcă, spre a putea pleca chiar în acea sară la Ieși, la părinți. Însă acest lucru deloc nu-i venea spatarului la socoteală, căci Neculai Zmăul, socru-său, avea mare trecere pe lîngă vodă și se temea ca despărțenia de nevastă să nu fie urmată în curînd și de despărțirea de isprăvnicie, iar această frică îl făcu să se resemneze. Trecuse șăpte ani de atunci; deși toată lumea știe că între soții Dărmănescu nu mai este trai comun, nu se aruncase nici macar umbră de bănuială asupra credinții Smarandei: lumea se mulțămea să zică că are o fire de gheață. Ea șădea totdeauna la Dărmănești, iar spatarul mai ales la Piatra, într-o casă ce o avea acolo. Cu încetul, Smaranda știuse să-și cucerească o neatîrnare aproape desăvîrșită și să devie stăpînă deplină pe gospodăria curții din Dărmănești. Moartea unei mătușe o pusese în stăpînirea unei mici averi, îngăduindu-i să trăiască fără nici un ajutor din partea spatarului.

Dar lumea se înșala: Smaranda era departe de a avea o fire de gheață. Dorul, trebuința de iubire, înnăscute în orice ființă, erau foarte vii într-însa. Numai mîndria și creșterea cinstită de care avusese parte o împiedecase să asculte cuvintele dulci ce de multe ori îi fusese rostite la urechi. Cu vremea dorul de iubire creștea, simțurile femeii ajunsă la deplină floare vorbeau cu o putere din ce în ce mai mare. Voința de a pastra neatinsă ceea ce creșterea de care avusese parte o deprinsese să privească ca cea mai înaltă podoabă a unei femei de neam slăbise deci rău. O faptă de îndrăzneală a tînărului Răducanu — prinderea de cătră el singur a unui hoț vestit, chiar în satul Dărmănești — îl apropie de ea. Frumuseța deosebită a tînărului, firea lui deschisă, bărbăția lui, împreună cu cuvintele pline de patimă ce știu să le rostească dădură în curînd naștere curentului magnetic care nu putu decît să aducă ceea ce s-a convenit a se numi căderea ei. Se iubiră cu foc: Răducanu uită toate celelalte ibovnice, nu mai simțea pentru ele decît dezgust, îi era rușine de legăturile ce le avuse pănă atunci. Deoarece spatarul șădea la Piatra, și Smaranda era absolut sigură de credința țiganilor din curte și a țaranilor din sat, se vedeau zilnic, cîte – odată chiar el petrecea două sau trei zile una după alta în casă la dînsa. Dar ura lui căpitan Matache îi pîndea. Prin ar – năuți de ai săi și prin panțiri el privighea de-aproape toate mișcările lui Răducanu: în curînd fu pus în cunoștința iubirii Smarandei cu acel pe care îl ura de moarte. La auzul vestii își frecă mînile de bucurie.

— De astă-dată îl țin în puterea mea, își zise el, și începu îndată să-și frămînte mintea, spre a croi o răzbunare mai aleasă.

Planul îi fu alcătuit în curînd. Vom vedea îndată în ce consta.

Cu feli de feli de încunjure meșteșugite, spatarul fu pus în cunoștința nenorocirii sale. Spre marea mîhnire a grecului, el nu se arătă atît de dispus să tragă răzbunare pentru necinstea lui, cum presupunea căpitanul.

Precum am mai spus, spatarul era fricos tare: acel băietan era un drac întreg. Ce avea să se-ntîmple dacă se lega de dînsul, dacă-i făcea vro batjocură lui, spatarului? Numai după repețite stăruinți ale căpitanului și după ce acesta luă asupra lui întreaga răspundere a faptei, Dărmănescu își dădu învoire la planul propus de grec, plan diabolic care, după ce-i fu expus, aduse un zîmbet de mulțămire crudă pe buzele sale albe și subțiri.

Dar nici ispravnicul, nici căpitanul nu bagase de samă că, în timpul convorbirii lor, ușa odăii unde se aflau era deschisă și nu știau că în odaia de alăture, în ietacul spatarului, era o țigăncușă numită Vasilca, stînd obișnuit la Dărmănești, dar pe care din cînd în cînd el o aducea la Piatra sub cuvînt că-i meșteră în „frecatul picioarelor”, în realitate însă fiindcă era singura ființă femeiască care-i mai deștepta simțurile slăbite de vrîstă și de excese. Și acea țigăncușă avea o adevarată adorație pentru frumoasa ei stăpînă și o nemărginită admirație pentru frumosul și tînărul amant al acesteia. Apoi, ca foarte multe slugi boierești crescute în casele stă – pînilor, unde adesea se vorbea grecește mai mult decît românește, înțelegea perfect acea limbă. Pe lîngă aceste, fata nu putea să sufere pe căpitan Matache, care în repețite rînduri îi făcuse propuneri de dragoste și de vro două ori încercase chiar să-și îndeplinească poftele prin silă. Toate aceste erau temeiuri pentru ca Vasilca să aibă grijă s-asculte la ușă întreaga convorbire dintre ispravnic și arnăut și să nu piardă nici o vorbă dintr-însa. Sub cuvînt că cucoana îi poroncise să fie în Dărmănești chiar în sara aceea, plecă cu învoirea ispravnicului, într-un suflet alergă la Smaranda și, aruncîndu-se la genunchii ei, îi destăinui toată uneltirea. Smaranda Dărmănescu, cu toată firea ei voinică, îngălbeni și fu cuprinsă de un tremur cînd auzi în ce consta răzbunarea la care se hotărîse spatarul: punerea tînărului ei amant în neputință de a mai gusta și de a mai face ca vreo femeie sa guste plăcerile dragostei de pe urma lui. Un număr de arnăuți aleși de căpitan Matache aveau să puie mîna pe el cînd, la întăia întîlnire ce avea s-o mai aibă Răducanu cu Smaranda, el avea să iasă din ietacul ei. Apoi unul din arnăuți, care exercitase în țara lui meșteșugul jugănitului, avea să-l facă vrednic de a păzi haremul padișahului sau de a face parte din corul capelei sixtine.

Smaranda aștepta pe iubitul ei abie pe a doua zi, dar chiar la moment îi scrise pentru a-i destăinui că soțul ei știe tot și a-l ruga să nu se mai apropie de Dărmănești pănă ce ea nu-i va da de știre că poate veni fără primejdie pentru el sau pentru ea. Temîndu-se că dragostea și îndrăzneala firească a tînărului să nu-l împingă a nu ține samă de cererea ei, îi mai scrise și în zilele următoare, rugîndu-l în chipul cel mai stăruitor să aibă rabdare, să se-ncreadă în iubirea ei, dar să nu vie, căci o expune la groaznică primejdie. De hatîrul ei, căci de vro primejdie pentru el puțin îi pasa, Răducanu nu veni la Dărmănești vreme de aproape o lună. Este. probabil că în acest timp credința lui nu ramase desăvîrșită și că mai făcu cîte o vizită uneia sau chiar mai multora din foastele sale ibovnice. Dar aceste erau departe de a-i înfățoșa aceleași atracțiuni ca Smaranda. În curînd fu cuprins de un singur dor nemărginit: acel de a o revedea ca să mai aibă parte de dezmierdările ei, iar ea urma să-i scrie rugîndu-l să nu vie. De la o bucată de vreme începu, îmi este rușine s-o spun, să bănuiască credința iubitei. Oare, sub cuvînt de primejdie, nu-l ținea oare ea departe de dînsa fiindcă nu-l mai iubea sau, bănuială și mai cumplită, iubea poate pe altul? Așteptarea devenindu-i nesuferită, se hotărî să meargă la Dărmănești fără s-o mai previe. Și, într-o sară, el lega de un cui bătut în zidiul despre livadă al curții de la Dărmănești pe frumosul armasar negru ce i-l dăruise de curînd logofătul Neculai, apoi cățărîndu-se pe zid, sărea în ogradă și, printr-o scară de serviciu, se suia la rîndul de sus al casei unde găsi pe Smaranda, în ușa ietacului. Cînd îl văzu, se făcu albă ca varul.

— De ce ai venit?

— Te supără venirea mea? întrebă el bănuitor.

Drept răspuns la această întrebare, ea sări în brațele lui, strîngîndu-l la piept și acoperindu-i fața cu sărutări la care el nu întîrzie să răspundă:

— De ce ai venit? mai întrebă o dată Smaranda după ce se mai liniștiră.

— Nu-ți pare bine?

— Cum să nu-mi pară bine că te văd lîngă mine, răspunse ea, nu mai puteam de dorul tău.

— Și de aceea m-ai ținut o lună departe de tine?

— Te-am ținut departe fiindcă eram înștiințată că, dacă dușmanii tăi te-ar găsi aici, ai avea parte de o soartă îngrozitoare.

Tînărul zîmbi cu un aer de dispreț.

— Nu crede că glumesc, zise Smaranda, și-i destăinui cele ce i le spusese credincioasa Vasilca. Răducanu era îndrăzneț tare din firea lui și primejdia îi plăcea, simțea o deosebită plăcere să-și strunească puterile și crierul spre a ieși dintr-însa, totuși perspectiva cumplitei ciuntiri ce i-o pregăteau spatarul și cu Matache făcură să-i treacă de-a lungul spinării un fior de groază.

— Bine că sînt prevestit, zise el, voi avea grijă să nu cad viu în mînile lor, iar dacă este vorba să mor, voi ști sa mor numai cu răscumpărare. Dar ce pierdem vremea cu asemenea vorbe, adause el, nepasarea și îndrăzneala lui firească redobîndindu-și drepturile lor întregi, cînd de o lună de zile nu ne-am mai văzut?

Dar Smaranda, ca o femeie cuminte ce era, nu avu astîmpăr pănă ce nu-i jură că el o va părăsi înainte să se crăpe de ziuă, dînd totodată poroncă Vasilcăi să vie să bată în ușa ietacului cu un ceas înainte de cîntarea cucoșului, mai îngrijind pentru hrana și buna adăpostire a calului iubitului, precum și aducerea lui la vreme la locul unde-l părăsise la sosire. Apoi, înainte de a se închide în ietac, avu grijă s-aducă lui Răducanu, care avea pistoalele lui la brîu, încă o păreche de ale spatarului, silind pe tînăr să le încarce, și puse la căpătăiul ei un iatagan în teacă de argint, de fier damaschinat, care tăia ca un brici.

Dar în materie de somn, cînd ești tînăr și ții pe ființa iubită în brațe, greu este să-i măsori lungimea. Cînd Smaranda se trezi, ea cea dintăi, o rază de soare ce ieșea din perdeaua închisă o făcu să priceapă că de mult era ziua mare. Și Vasilca nu venise să-i trezească! Spărietă, sări din pat, scuturînd totodată cu putere pe amantul ei care dormea încă dus; era trudit, căci o iubea cu patimă și n-o mai văzuse de o lună!

— Ce este, zise el, este vreme să mă scol?

— De mult o trecut vremea să te scoli, răspunse ea. Vasilca n-o venit cum îi poruncisem, dar taci, mi se pare că aud șoapte la ușă.

Și ducîndu-se desculță la ușă, lipi urechea de lemnul ei. În curînd făcu semn lui Răducanu să vie și el, iar cînd fu lîngă dînsa, îi arătă niște borte făcute în dulapii groși de stejar ai ușii, borte destul de late la capătul din odaie și mergînd îngustîndu-se spre laturea din afară. Cînd tînărul lipi ochiul de una din acele borte, zări în fața lui, dincolo de scara care ducea de la rîndul de jos la cel de sus, doi barbați îmbrăcați arnăuțește, cu fețele înnegrite de funingină, cu pistoale și iatagane în brîu, care stăteau nemișcați în fața ușii ietacului. După unele mișcări ale ochilor lor, pricepu că în dreapta și în stînga acestora se mai aflau alți pîndari, pe care nu-i putu zări de la nici o bortă.

— Cîți sînt? întrebă Smaranda după ce se retraseră puțin de la ușă.

— Am văzut pe doi în fața ușii, răspunse Răducanu, dar, după mișcarea ochilor lor, presupun că mai sînt alții în dreapta și în stînga.

— Cum scăpăm de ei? Ai putea să ieși pe fereastă.

Răducanu se duse cu ea la fereastă, dădu perdeaua deoparte și-i arătă jos, în curte, alți doi oameni, îmbracați tot arnăuțește, avînd și ei fețele înnegrite.

— Mai bine ies pe ușă, zise el după o clipă de gîndire. Dar tu să faci întocmai cum ți-oi zice, adaose el începînd a se îmbrăcă răpede.

— Aibi toată nădejdea în mine, zise viteaza femeie, gră – bindu-se să-și arunce o rochie pe umere și să-și vîre picioarele ramase goale în niște papuci.

După ce fu gata, Răducanu cercetă cu mare bagare de samă cele două părechi de pistoale ce le avea la îndămînă, se încredință că era în tigaie praf destul, puse părechea ce i-o adusese Smaranda în brîu împreună cu hamgerul, iar pistoalele sale le luă în mînă.

— Cînd ți-oi zice să deschizi, ai să deschizi răpede ușa, zise el, dar îi rămînea în odaie. Eu voi culca la pămînt pe acei doi care stau în fața ușii, apoi voi sări pe scară.

— Dar dacă ceilalți, care stau în dreapta și în stînga, vor trage asupra ta și te vor nemeri?

Răducanu zîmbi.

— Treaba mea să sar destul de răpede ca să nu mă nimerească. Dealtmintrelea, ei au de obicei pistoale atît de răle și trag așa de prost! Dar înainte de toate dă-mi o sărutare din tot sufletul tău, căci s-ar putea întîmpla ca vreme îndelungată să nu ne mai putem vedea.

Se îmbrățoșară lung și cu foc, apoi Răducanu păși spre ușă cu pasul hotărît, urmat de Smaranda care ținea în mînă, gol, iataganul ce am văzut mai sus că-l așazase la căpătîiul ei.

Ușa se deschidea înlăuntru; la un semn al iubitului, ea deodată o deschise mare.

E bine să lămuresc că cele patru odăi ale rîndului de sus din casa de la Dărmănești se deschideau asupra cuștei scării principale, că împrejurul acelei scări era un feli de cerdac, lat de trei palme, pe care un parmaclîc tot atît de nalt îl despărțea de deșertul în care era așazată scara. Cele patru uși dădeau, toate, asupra acestui cerdac, două în dreapta și două în stînga scării. Acei ce păzeau împrejurul ușii ietacului nu se așteptau la ieșirea bruscă a celui păzit de ei. Cînd ușa se deschise și Răducanu apăru pe prag cu pistoalele întinse, acri doi care stăteau în fața lui, dincolo de scară, fură cuprinși de spaimă, săriră pe scară, spre a o lua la sănătoasa; iar unul din ei, în săritură, căzu, rupîndu-și fluierul piciorului drept. Dar la capătul galeriei asupra căreia se deschideau ușile odăilor ietacului și a odăii de alăture, din dreapta și din stînga, era postat cîte un arnăut cu un lung arcan în mînă. Dezmeticindu-se îndată și nefiind ca ceilalți doi, neplăcut impresionați prin îndreptarea asupra lor a unei părechi de pistoale, aruncară în acelaș timp arcanele asupra capului lui Răducanu. Cele două lațuri lunecară cu un șuier asupra capului și se abătură pe umerile lui. Nu mai rămînea, pentru ca tînărul sa se afle cu desăvîrșire în puterea dușmanilor, decît ca cei ce aruncase lațurile să deie smuncitura trebuitoare pentru a-l doborî la pămînt. Erau pe punctul s-o facă cînd Smaranda, dintr-o singură lovitură a Iataganului ce-i ținea în mînă, tăie, de deasupra capului iubitului, amîndouă frînghiile în capătul cărora se aflau lațurile primejdioase. Fără a pierde timp, Răducanu îndreptă pistoalele asupra arnăutului aflat în stînga lui. Acesta însă, cu o răpegiune uimitoare, dispărea pe scară; dar tînărul îl prinse în zbor, în clipa în care dispărea, făcîndu-i, în partea cea mai cărnoasă a trupului, o rană cu care nu prea avea să aibă cum să se laude. Al patrulea arnăut găsi mal practic să se arunce în genunchi cerînd iertare. (Cred de datoria mea de povestitor nepărtinitor să adaog că zbirii adunați de căpitan Matache aparțineau numai cu numele neamului viteaz al arnăuților, iar în realitate erau greci din ostroave și din Țarigrad, maslinari sărăciți sau calfe de bacali fără slujbe, care de la arnăuți împrumutase numai mustețile și armele.)

Tot acoperind pe grec cu pistolul, Răducanu spuse Smarandei să cheme pe țiganii din curte, și ea ducîndu-se la fereastă, începu să strige ajutor. La strigătele ei nu se văzu în curte mișcare, decît fuga spre poartă a vro patru arnăuți, nici unul din robi nu se arătă, dar la poartă se auzi zgomot mare și învălmășeală cumplită.

— Ține pe acest ticălos sub pistol, zise Răducanu Smarandei dîndu-i în mînă un pistol cu oțelile întinse, apasă asupra tragaciului la cea dintăi mișcare ce ar face-o, eu mă duc să văd ce este la poartă, și astfel zicînd se răpezi pe scări.

Cînd ajunse la poartă, văzu că chiar atunci se isprăvise o luptă între țaranii din satul Dărmănești și arnăuții lui Matache care acum zăceau cu toții la pămînt, legați, cu viteazul căpitan în mijlocul lor. Țaranii îl puseră în curînd în cunoștința împrejurărilor. Căpitan Matache, cu zece arnăuți, sosise la Dărmănești cu un ceas înainte de ziuă; ei întrase în curte printr-o portiță lăturalnică și legase toate slugile care se aflau în ogradă, afară de un singur rîndaș, care se ascunsese și fugise cînd răsărea soarele prin aceeași portiță prin care întrase arnăuții. Dăduse fuga la vornicul satului care, fără zabavă, strînsese la dînsul pe săteni șl le spusese întîmplarea. Smaranda era foarte iubită în sat, unde făcea mult bine, și țaranii nu se îndoiau că acei care năvălise în curte erau niște talhari în haine arnăuțești. După ce se înarmase cu ghioage, ciomege, furci, coase și cu puținele arme de foc ce le posedau, venise spre poarta cea mare a curții, hotărîți să treacă peste dînsa pentru a pătrunde înăuntru. Ajunsese la cîțiva pași de poartă cînd auziră mai multe detunături de pistol și, poarta deschizîndu-se, ieșiră cu fuga din ogradă mai mulți arnăuți. Aceștia se opriră pe loc la vederea mulțimii, iar țăranii se folosiră de această împrejurare pentru a tăbărî pe dînșii și a-i lega cobză. Apoi întrară cu toții în curte unde se întîlniră cu alți arnăuți care fugeau și ei spre poartă. Îi legară și pe aceștia cu înlesnire și erau să se îndrepte spre scara cea mare a curții cînd se întîlniră cu Răducanu.

Bineînțeles că acesta nu protestă deloc împotriva calificativului de talhari dat de țarani cetei lui căpitan Matache. Cea dintăi grijă a lui fu să poroncească țaranilor să dezlege și să deie drumul robilor din curte, care zăceau legați prin toate încăperile ogrăzii. Printre aceștia era și biata Vasilca, care, cunoscînd, precum am văzut, soarta ce spatarul și cu Matache o pregăteau lui Răducanu, era foarte îngrijită de el. De aceea dădu un strigăt de bucurie cînd îl văzu zdravăn și călcînd pămîntul cu hotărîre.

Răducanu nu întîrzie să se ducă iar la locul în care lasase pe iubita lui și o găsi nemișcată, tot amenințînd cu pistolul pe cel de pe urmă grec ramas pe galeria scărilor. Acesta fu dus la tovarășii lui și legat burduf ca și dînșii.

— Ce facem cu ei? întrebă tînărul după ce se mai liniștiră și după ce oamenii din sat, cinstiți cu cîte o jumatate de ocă de vin, plecară spre casele lor.

— Ce să facem cu ei? repetă Smaranda, îi trimăt îndată pe toți spatarului la isprăvnicie, afară de Matache, cu un răvășel în care zic că au încercat să-mi prade casa astă-noapte, rugîndu-l să-i pedepsească după cum li se cuvine.

— Dar cu Matache ce vrei să faci? întrebă el.

— Pe acela, răspunse Smaranda cu o frunte încrețită, am de gînd să-l dau pe mîna lui Dumitru Cotlcă, juganarul nostru, care-i vestit pentru îndămînarea ce o are în îndeplinirea meseriei lui, nu numai în tot ținutul nostru, dar ni este adeseori împrumutat pănă dincolo de Bacău și dincolo de Roman.

— Nu-ți face acest pacat, zise tînărul care, cu toată iuțala și nebunia lui, era bun la inimă. De ce să ciuntești astfel o ființă omenească?

— Și tu vorbești așa? zise Smaranda, cuprinsă de cea mai cumplită mierare.

— Și de ce n-aș vorbi eu așa? mai întreabă tînărul.

— Dar nu-ți pregătise el oare ție aceeași soartă?

— El, întrebă atunci Răducanu, sau bărbatul tău? Nu știm care din doi o dat planul și, fiind îndoială, cred că trebuie să ne arătăm miloși. Te rog mult, iartă-l de această cumplită ciuntire.

— Parcă Vasilca mi-o spus că planul o fost propus de grec. Dar dacă ții atît de mult să-l iertăm, îl voi trimete întreg spatarului.

Tînărul, mulțămit, o cuprinse în brațe și-i acoperi fața cu sărutări. Apoi după ce luă o gustare ușoară și mai puseră la cale amăruntele următoarei lor întîlniri, care urma să aibă loc numai după ce aveau să cunoască chipul cum spatarul a primit știrea neizbutirii răzbunării lui, se despărțiră.

Dar de-abie ieșise tînărul pe poartă, și Smaranda trimetea să-i cheme pe Vasilca. Aceasta, îndată ce se văzu înaintea stăpînii, căzu la genunchii ei.

— Iartă-mă, iartă-mă, strigă ea.

— Pentru ce să te iert? întrebă Smaranda micrată.

— Pentru că n-am venit să te trezesc la vreme, după cum îmi poronciseși.

— Dar nu-i vina ta, te legase doară hoții.

— Ar fi trebuit să nu dorm și să-ți dau de știre îndată cum au sosit, și fata urma să plîngă cu hohot.

— la spune-mi, te rog, zise Smaranda fără a mai baga în samă plînsui ei, cine o plănuit ca Răducanu să înceteze de a mai fi barbat de acuma înainte, spatarul sau Matache?

— Matache, stăpînă, zise Vasilca încetînd cu bocetul.

— Nu te înșeli? mai întrebă Smaranda.

— Nu mă-nșel, zise țigăncușa; Matache o dat acest plan, iar boieriul nostru o strigat atunci: „Aferim, căpitane! Să-l pedepsim punîndu-l în neputință de a mai păcătui!”

— Bine, zise Smaranda, du-te după trebile tale și-mi trimete îndată pe Dumitru Cotică.

În după-amiaza aceleiași zile se oprea dinaintea locuinții ispravnicului de Neamț un car cu boi în care zăceau: arnăutul cu piciorul rupt, acel împușcat în părțile lui cele mai cărnoase și căpitan Matache, galbăn ca ceara, lungit în car cu fața acoperită de o naframă deasă și pregătit de cuțitul lui Dumitru Cotică pentru meseria cinsteșă de păzitor al haremului oricărei pașale. Dinapoia carului veneau, păziți de patru țigani înarmați cu puști, rămășița cetei adusă de căpitan Matache la Dărmănești. În capul jalnicului alai mergea un fecior boieresc calare, care ducea următoarea scrisoare îndreptată de Smaranda cătră soțul ei: „Arhon spatar, Alăturat îți trimăt o ceată de hoți care, sub povățuirea talharului cunoscut sub denumire de căpitan Matache, ni-o calcat casa în puterea nopții, ni-o legat slugile și era să mă prăde, poate să-mi puie capăt zilelor de nu s-ar fi întîmplat să am ca musafir pe Răducanu, nepotul logofătului Ne – culai Roznovanu, care cu multă vitejie ni-o aparat casa și averea și o făcut astfel încît acei hoți să fie prinși și legați de țaranii din sat. Aceștia s-au aratat foarte credincioși cătră noi. Nădăjduiesc că dumneta vei îngriji ca toți să capete o pedeapsă putînd să slujască de pildă și altora doritori să s-apuce de asemene tălhării.

Îți mai trimăt o cutiuță în care vei găsi două lucruri ce am aflat că aveai poftă să le ai. Acele ce ți le trimăt sînt departe de a fi de un soi atît de bun ca cele ce le doreai, dar aceste de pe urmă nu sînt de capatat cu nici un preț, tocmai din pricina bunătății lor. Mulțămește-te deci și cu acele de soi mai prost ce ți le va înmîna feciorul boieresc prin care ți le trimăt. Îți vor putea poate fi de ajutor pe lîngă vro Vasilcă. Doresc totodată să știi că Vasilca, pe care o cunoști, nu-ți va mai freca picioarele, căci, deoarece ea este roaba mea, dăruită de mătușă-mea Ileana, i-am făcut chiar astăzi carte de slobozenie. Și închinîndu-mă cu plecăciune, rămîn, arhon spatar, a dumitale soție supusă.

Smaranda.”

Nu mă voi încerca să tălmăcesc simțirile cu care spatarul Alecu ceti această scrisoare și auzi apoi din gura nenorocitului căpitan jalnica povestire ce-i făcu. Dar își reveni numaidecît în fire. Mișel cum era, încărcă pe grec cu sudălmi și cu ocări, făcîndu-l hoț, declinînd orice răspundere în fapta lui și amenințîndu-l că, dacă mai stă douăzeci și patru de ceasuri în Piatra, îl face să înfunde grosul.

Fapt este că el nu mai încercă să stînjenească amorurile lui Răducanu cu Smaranda, amoruri care ținură pănă la căsătoria acelui tînăr cu fiica preaputernicului visternic Iordache Balș. Dar bunul meu, deși bun la inimă, nu uită primejdia cumplită la care îl expusese spiritul de răzbunare al spatarului.

— Ce om rău era spatarul cela, zicea el pănă în bătrînețele lui. El umbla să mă facă neom tocmai în noaptea în care eu îi hărăzisem pe Darie.

Căci taman nouă luni după noaptea memorabilă cînd căpitan Matache își pierdu bărbăția, Smaranda dădea naștere unui prunc voinic și frumos, adevarat copil al dragostei, căruia spatarul îi pusese numele de Darie și care trecea mai pe urmă drept cel mai frumos din toți boierii moldoveni.

Mai pot da cetitorului oareșicare amărunte asupra soartei ulterioare a lui căpitan Matache. Pe acesta, bunică-mea, a doua soție a lui Răducanu, îl cunoscuse la Ieși, exercitînd pașnica, dar cinstita meserie de negustor de zahar și de vanilie; era furnizorul întregii boierimi pentru aceste două articole, atît de cerute atunci, pe acea vreme de dulcețuri multe și variate. Bunica știa istoria lui, i-o spusese bunicul. După cît spunea ea, căpitan Matache se împacase răpede cu soarta lui de… inocent. La glumele ce unii din boieri făceau asupra nenorocirii lui, răspundea invariabil.

— Nici o nenorocire, arhonta, dimpotrivă, mare fericire. Cîtă vreme le-am avut, numai prostii am săvîrșit și poznă peste poznă am făptuit, iar punga, cu toate ghelirurile de care aveam parte, și erau multe și nu mici, tot deșartă rămînea. De cînd m-am mîntuit de acel bucluc, am dus o viață din cele mai liniștite și din cele mai cinstite; am bani puși deoparte și am toată nădejdea să mor în pace și cu cerul: doară am fost de două ori la Ierusalim, am hărăzit un clopot mare la Sfîntul Munte și am de gînd să las toată averea mănăstirii Zographos de acolo.