Dantura
de Dimitrie Anghel

Din volumul plănuit "Arca lui Noe"
Publicată în Minerva, III, 1046, 14 nov. 1911, p. 1.

13498DanturaDimitrie Anghel


A moșteni implică un cadavru, evocă un catafalc, făclii aprinse care ard și flutură, coroane și discursuri de multe ori ; și cu toate acestea, ce dulce lucru e a moșteni. Ce voluptate e să te găsești stăpîn pe un lucru de-a gata muncit, să devii proprietar în cursul unei nopți, să deschizi uși și sertare care ți-erau străine, să-ți predai la intrare pălăria și pardesiul unui servitor ce ți se înclină și să-ți asculți singur zgomotul pașilor ce trezesc ecourile propriului tău eu, care se va așeza și etala fără nici o discuție, în locul binevoitorului de cujus, care a fost așa de gentil să se strămute într-o proprietate în adevăr inalienabilă.

En rîd, și cu toate acestea fiecăruia îi se poate întîmpla o asemenea năpastă, să muncească pentru un altul. Unii se conving devreme că banul odată agonisit muncește singur pentru tine și că telepatii ciudate și afinități nebănuite există între ban și ban.

Încredințați de aceasta, pîna ce ajung să aibă o ladă de fier cu meșteșugite lăcăți, simplul ciorap se preface pentru ei al treilea picior care să le călăuzească viața.

Spre el se îndrumă toată energia cheltuită, în el dau întîlnire și se adună în congres atîtea și atîtea capete încoronate, peste el se apleacă vigilența acelui ce-l deține, după el caută ochii avizi și mari deschiși ai celor ce așteaptă să închidă ochii fericitului stăpînitor.

Inform și gol, inert și nebăgat în seamă cum era cel ce fusese țesut pentru o altă destinație, zi cu zi a început să prindă o formă, golul a început să răspundă cu un sunet, inerta dihanie să devie mișcătoare, mult nebăgatul în seamă să se afirme ca un centru din care pornesc toate razele.

O limită are însă și el și, odată plin, trebuie să se reverse, ca un corn de abundență a cărui formă aproximativă o are, și din acea zi gloria lui încetează.

Severă și rece, impunătoare și mai concretă, lada de fier îi ia locul. Imperioase efigii regale se strămută în noul lor palat de oțel, promiscuitatea fatală a aurului cu argintul și arama dispare, apartamentele osebite stau gata pregătite după rangul musafirilor.

După zidul de metal dorm acum speranțele, după fortificațiile acestea rezistente se ascund de aci înainte energiile acumulate, sub meșteșugitele lăcăți și zăvoare ale perfecționatele Wertheimuri vor trăi acum în exil nepoleonii și vor rugini efigiile noilor republici.

Lăzile acestea însă ascund de multe ori enigme și ironii, surprize și nebănuite sarcasme, căci cel ce strînge e firesc să se lipsească de plăceri, să uite că în jurul lui viața își desfășoară tentațiile, că rîde soarele și că sclipesc mătăsurile, că îmbălsămează florile și că surîd femeile.

Cel ce strînge trebuie să aibă o cataractă pe ochi și cînd — Doamne, păzește ! — vine amorul, care și el e orb în felul lui, să încerce operația cataractei, atunci cu vuet zăvoarele se dau într-o parte și lada de cele mai multe ori rămîne goală, ca o gură plină de umbră care cască copleșită de urît !

Enigmatică rămîne însă de obicei, și moștenitorii prezumtivi sînt mulțumiți știind-o la locul ei, nemișcată. Mobile și portrete, oglinzi ori covoare pot să se miște și să-și strămute locul, și nici o bănuială nu se va ridica, atîta timp cît citadela de fier va sta închisă și cheile vor trezi încă un sunet sonor în buzunarul proprietarului.

Dar proprietarul lăzii de care vorbesc eu, harpagonul mult pizmuit care pusese o ladă de fier între el și lume și-și petrecuse toată tinerețea uitînd că în jurul lui viața își desfășoară tentațiile, că rîde soarele și că sclipesc mătăsurile, că îmbălsămează florile și că surîd femeile, într-o zi, pe cînd se întorcea acasă obosit, întîlni la o răscruce de drum amorul, spre nefericirea moștenitorilor lui.

Leiți îmbrăcați în aur, defilară din nou împărații și regii, strălucitor ieși alaiul de napoleoni, nălucitoare își arătară din nou fețele republicele, biruitor și clar se auzi din nou glasul cocoșului gal dezrobit, mătăsos foșniră pachetele de bancnote ce-și luară zborul, sfioasă se rostogoli și se dete de-a dura arama, cu regret urmară bonurile și dispărură ca prin farmec.

Două mîni avusese harpagonul ca să adune și sute parcă îi crescuse acum din umeri ca să risipească. Lumini și muzici întîmpinară amorul, mătăsuri îl îmbrăcară și miresme îi parfumară drumul, pînă ce mîinele tremurătoare, dibuind într-o seară lada, nu mai găsiră nimic, și întunerec iarăși s-a făcut. Și unde e întunerec, moartea mai degrabă își găsește drumul.

Sătul și mulțumit, rămas singur din nou, harpagonul și-a închis obloanele așteptînd să-și închidă și ochii, și, nemaiavînd ce mînca, nici pentru ce surîde, și-a scos într-o zi dantura legată în aur, a aruncat-o în ladă, și a murit...


Stigmatele roșii ale peceților fură puse pretutindeni, crepul de doliu își zugrăvi neagra dungă, coroanele și buchetele nu lipsiră și, după ce ieșiră cioclii, moștenitorii intrară. Figuri de circonstanță apărură în salon, o concurență de regrete îndoliate se așezară față în față, batiste încadrate în negru adunară o lacrimă, priviri avide și cercetătoare se furișară către enigma de oțel, așteptînd gestul definitiv al magistratului care va face să cadă pecețile.

După zidul de metal dormeau speranțele, după fortificațiile acestea rezistente se ascundeau energiile acumulate, subt meșteșugitele lăcăți și zăvoare mijea blondul aur ce dă toate fericirile.

Și pecețile, în sfîrșit, căzură și ele, sonor un resort deșteptă un ecou și brusc ușa ce închidea comoara se dădu la o parte, în fața moștenitorilor ce se strânseseră cerc în jurul magistratului.

Hidoasă și sinistră, în locul blondului aur însă, ca un rîs homeric, venit de dincolo de mormînt, dantura mortului rînji. Albi, dinții de fildeș sclipiră între gingiile roșii, arătîndu-și postuma ironie nerăbdătorilor moștenitori. Sarcastică rîdea gura aceasta fără buze la umbra lăzii în care stătuse închisă, veselă și batjocoritoare se împrăștia în sfîrșit mulțumirea celui ce aștepta de atîta timp să se răzbune.

Și ca prin farmec, mincinoasele măști căzură, arătînd adevăratele obrazuri, pe care nici o lacrimă nu se mai scurgea. Furioși și congestionați priveau ochii, bestiale și monstruoase se întindeau fălcile, murmurătoare deveni concurența de regrete, și toți, ca la un semnal dat, ridicară pumnii strînși în aer, laolaltă...

Hilară însă, în umbra lăzii, ca pe marginea unui mormînt, sinistra gură urma să-și rîdă rîsul ei mut ca voind să-și strămute fălcile. Albi dinții de fildeș sclipiră încă o dată, iar galbenul aur ce-i lega se lumină și el între gingii cu o ultimă rămășiță a marelui avut pe care îl mîncase.