Daphnis și Chloe/Introducere

 

INTRODUCERE

 

1. Un roman grec? 2. Originea romanului grec. 3. Evoluțiunea și principalii reprezentanți. 4. Longos din Lesbos și romanul său Daphnis și Chloe. 5. Traducerea: considerațiuni generale.

 

1. Un roman grec?… Mulți «moderniști» și «evoluați» nu vor îngăduì așà ceva…

— Vor fi creat ei, Grecii, epopeea, oda, fabula, tragedia, comedia, epigrama…, romanul însă, e al nostru, al modernilor!

Totuș, poporul acesta minunat în creațiuni, a avut și nuvela și romanul!

Nu voiu face, aici, un studiu despre genul acesta literar la Greci, ci voiu încercà să arăt, numai în câteva linii, originea și desvoltarea lui, după izvoarele cele mai noui; și pentru ca romanul tradus de noi să poată fi mai bine înțeles și pentru a lămurì, câtuș de puțin, cetitorul, care ar dorì să știe ceva despre începutul genului literar, astăzi ajuns la atâta strălucită desvoltare.

E de însemnat, că romanul grec^[1] n’a apărut în epoca de aur a literaturii grecești, ci, târziu, «odată cu distrugerea vieții publice, când încep să aibă interes și împrejurările vieții private a cetățeanului»^[2], încât marele filolog german, Erwin Rohde, cel mai ilustru cercetător al problemei romanului la Greci, numește, pe drept, aceste producțiuni «copii târzii ai literaturii grecești»^[3].

Romanul a fost cerut de trebuințele sufletului grec din această perioadă a evoluțiunii sale. Viața din agorà erà acum stinsă, cetățeanul grec, bogat și rafinat prin cultură, își ucideà timpul vieții retrase, cetind romane, «des fictions d’aventures écrites en prose avec art pour le plaisir», ziceà bătrânul Huet^[4].

Deci, o literatură de umplut timpul^[5], cerută de «spleen»-ul hellenic din epoca decadenței.

2. In ce privește originea romanului grec, A. Chassang rămâne la convingerea lui Huet^[6], susținătorul influenței Orientului asupra desvoltării genului romanesc la Greci.

«Orientul, spune Chassang^[7], este adevărata patrie a acestor feluri de povestiri, fiindcă Orientul a fost întotdeauna pământul servitudinei politice». Dovadă, Ionia, puntea dintre Orient și Grecia, unde s’au ivit cele dintâi încercări de acest fel — Milesienele, sau povestirile din Milet, focarul povestirilor erotice, din acel Milet mai prețios și mai strălucit chiar decât Sybarisul!…

Chassang exagerează, dând prea mare importanță acestei influențe orientale și neglijează puterea de creațiune a geniului hellenic.

Erwin Rohde arată însă, temeinic, că «originea romanului grec nu se poate înțelege, decât din istoria poeziei grecești»^[8].

«Povestirile orientale, spune el mai departe, au înrâurit novelistica greacă; aceasta, ca stil, a influențat romanul; ca fond, însă, nu^[9], fiindcă novela, — ca și înrudita sa, comedia nouă^[10] — aveà de obiect observarea pătrunzătoare a vieții reale, în timp ce scopul romanului grec, dimpotrivă, erà de a da, în cadrul unei povestiri bogată’n schimbări, o icoană a dragostei, dela dorul cel mai gingaș, până la cea mai puternică mișcare de durere, îndoeală și gelozie»^[11].

Tema fundamentală a oricărui roman, tratată șablonic după modelele hellenistice, este următoarea^[12]: «doi îndrăgostiți, după o scurtă ședere’mpreună, sunt despărțiți unul de altul de neașteptate aventuri; purtați pe uscat și pe Mare, și, în sfârșit, după felurite încercări ale credinței și statorniciei lor în dragoste, se văd iarăș aduși la fericirea traiului împreună».

Adevăratul subiect al romanului grec e, deci, dragostea — singurul punct de asemănare cu romanul modern. …L’amour, spuneà Huet, doit être le principal sujet du roman^[13],… car un conte sans amour, — completează Anatole France, — est comme du boudin sans moutarde, c’est chose insipide^[14]…

Izvorît numai din invențiunea poetică, nu din observarea vieții — și, aici e marea deosebire față de cel modern, operă psihologică — influențat de poezia erotică din epoca hellenistică^[15] foarte mult și înflorit de retorică, romanul grec e considerat, pe drept, de Rohde, ca o desvoltare a mișcării începută în erotica hellenistică^[16].

Și, pentru a reduce compoziția romanelor grecești la o formulă, Rohde arată, că în aceste romane, sunt două elemente de bază: 1. Elementul erotic (povestea de dragoste) și 2. Elementul aventuros^[17] (aventurile de pe uscat și Mare, așezate mecanic).

3. Aceste două elemente componente ale romanului nu se găsesc, totuș, îmbinate, la toate, deopotrivă. Ca oricare gen literar, romanul grec a evoluat, și evoluțiunea sa este tocmai determinată de raportul în care se află cele două elemente de bază, între ele.

Astfel au fost: a) romane în care preponderează elementul aventuros, descriptiv-etnografic^[18], — în general lipsite de acțiune, prin lipsa eroticei — cum au scris:

1. Platon^[19] (427—346): Ατλαντίς, Atlantida, veche poveste despre o străveche stare ideală a Statului atenian, cu o fericită orânduire comunistă;

2. Theopomp din Chios (născ. 376): Μεροπίς γῆ, Țara fericiților, descrierea unei țări minunate, dela marginea cea mai depărtată a pământului;

3. Hexataios din Abdera (contemp. cu Alex. c. Mare): Περὶ τῶν Ὑπερβορέων, Despre Hyperboreeni, popor depărtat dinspre Nord, considerat fericit de cei vechi, trăitor numa’n ospețe și jocuri;

4. Euhemeros (311—297): Ἱδρὰ ἀναγραφή, Istoria sfântă, unde descrie viața fericită din insula Panchaia, din Oceanul Indic, în care poporul, împărțit în trei caste, condus de preoți veniți din Kreta, împărtășià, în comun și deopotrivă, toate bunurile;

5. Iambulos (timp necunoscut, în orice caz înainte de Cezar): Nῆοος μακάρων, Insula fericiților, o descriere de călătorie, făcută pe aproape de ecuator, unde erau numai pomi roditori, izvoare răcoritoare, iar oamenii cu toții la fel, cu niște capace la nări și cu limba despicată, de puteau să imite toate limbile omenești și de pasări; trăiau mult de tot, în așezăminte de câte 400 membri, muncind în comun, iar femeile și copiii erau tot comuni.

Aproape în toate aceste romane autorii clădeau, din închipuirea lor, un ideal social-politic, mai bine zis o utopie socială.

Elementul erotic apare discret, contopit cu cel descriptiv-etnografic, deabià în veacul I după Hr., la

6. Antonius Diogenes: Των ἱπὲρ Θούλην ἀπίστων γόγα, Povestirea lucrurilor de necrezut de dincolo de Thule, roman de tranziție.

De aici încolo, elementul descriptiv-etnografic trece, pe nesimțite, pe al doilea plan, dând, treptat, locul predominat eroticei, încât din veac. I după Hr. începem să avem adevăratele romane grecești, după formula găsită de Rohde. Și astfel, «descrierea etnografică va da corpul material romanului, iar povestirea erotică va fi sufletul înviorător»^[20].

Cei mai cunoscuți romancieri, din această ultimă fază a evoluțiunii, sunt:

7. Chariton (contemp. lui Neron): Τὰ περὶ Χαιρέαν καὶ Καλλιρρόην, Povestea dragostei lui Chaireas cu Kallirroe^[21];

8. Iamblichos (veac. III după Hr.) din Syria: Βαβυλονιακά, Povestiri babyloniene;

9. Xenophon din Ephes (veac. II — III d. Hr.): Ἑφεσιακά, Povești din Ephes, apoi

10. Longos din Lesbos (încep. veac. III după Hr.) a scris cel mai frumos roman, din câte se păstrează: των κατά Δάφνιν και Χλόην λόγων βιβλια τετταρες, sau ^[22]… Daphnis și Chloe. Din acesta s’a inspirat Bernhardin de Saint-Pierre în Paul et Virginie;

11. Heliodor din Emesa (veac. III d. Hr.) ni-a lăsat: Σύνταγμα τῶν περὶ Θεαγένην καὶ Χαρικλείαν, Povestea dragostei dintre Ethiopienii Theagene și Charixeleia, roman imitat după Homer și Euripide, în foarte multe din episodele sale, și de o înaltă moralitate. Racine îl învățase aproape pe dinafară! In sfârșit

12. Achilleus Tatios, (veac. III d. Hr. în Alexandreia) a scris Τά κατὰ Λευκίππην καὶ Κλειτοφῶντα, Povestea dragostei dintre Leuxippe și Kleitofon.

Cam aceasta ar fi, în linii foarte mari, evoluțiunea romanului grec. Mai ales dela Iamblichos, subiectele nu vor fi pentru autori, toți retori, decât prilejuri de a-și desfășurà dibăcia lor. Retorica, mai cu deosebire, începând din sec. I înainte de Hr., pune stăpânire pe toată activitatea literară, până la sfârșitul culturii grecești, încât autorii, — preocupați numai de compoziție și de înflorirea exuberantă a stilului, — au trecut cu vederea psihologia personagiilor. Deaceea, marea deosebire dintre acestea și romanele moderne, unde personagiile trăesc aevea și’n care se oglindește viața, cu toate înfățișerile ei.

De aici nu urmează însă că cele dintâi nu-și au însemnătatea lor! Din punct de vedere al evoluțiunii genurilor, din punct de vedere istoric-literar, ele și-o legitimează îndestul, ba, chiar și ca valoare estetico-literară, avem romanul Daphnis și Chloe, care a stârnit și admirațiunea modernilor.

4. Nici numele de Longos nu-i sigur c’a fost al celui «homme très ingénieux qui composa le diégèmate de Daphnis et Chloe^[23] și nici timpul, când a trăit, nu-i știut.

Mulți diletanți, — printre care unul^[24] cu distins gust și adâncă înțelegere a literaturii antice, — îl pun târziu de tot.

Erudiți filologi însă, ca Erwin Rohde^[25] și Eduard Norden^[26] rămân de acord cu H. Reich, care, în savanta sa cercetare comparativă: De Alciphronis Longique aetate, Diss. Regim. 1894, stabilește că Longos a trăit aprox. între 200—250 după Hr.

In acest roman se împletește dragostea naivă a doi copii de păstori, pe un fond curat de idilă.

Chipuri vii și icoane adevărate din lumea păstorească alcătuesc viața romanului nostru, spre deosebire de celelalte romane arătate mai sus.

«Un roman de dragoste, după Rohde^[27] singurul reprezentant al unui gen propriu» și al cărui autor, pentru Norden^[28] «este cel mai demn de iubit și cel mai original dintre acești poeți erotici».

Scris într’o limbă foarte înflorită, în care totul e simetrie și găteală, alocurea prea prețios așezată, romanul acesta, totuș, e înviorat de atâta suflet naiv și așà de fermecătore simplitate, încât aproape nu simți podoaba deșeartă a retoricei, ci, — întâlnind amintiri din Homer și liniștea pășunilor lui Theokrit, — respiri cu plăcere «le parfum de la plus belle antiquité…»^[29]

Entuziasmul unor helleniști și literați de geniu ca Paul-Louis Courier^[30], Goethe^[31] și Anatole France^[32], întrece, însă, orice apreciere… și ni spune îndestul, pentru ce Daphnis și Chloe a fost tălmăcit în toate graiurile culte ale Apusului.

5. Două gânduri m’au împins, mai ales, să traduc pe Longos: mai întâi, acela de a arătă că neamul demiurg al Hellenilor a scris și romane, gen literar corespunzător unei societăți rafinate prin cultură; iar al doilea, de a contribui și eu, cu ceva, la umplerea imensului gol de traduceri, din literaturile antice, privite, la noi, cu atâta condamnabilă nepăsare!

M’am folosit la aceasta de textul hellenic din ediția lui Guillelm Adrian Hirschig^[33]. Un text complet nu avem, decât dela 1810, datorit lui Paul-Louis Courier, care, — descoperind^[34] în biblioteca San-Lorenzo din Florența într’un ms. capitolele din cartea I-a neexistente în toate celelalte ms. — a dat cea dintâi ediție completă a lui Longos. In 1813 dă la iveală și cea mai plină de farmec traducere^[35], revăzând și completând bătrâna tâlmăcire a lui Jacques Amyot, (veac. XVI).

Am ținut mult seamă de aceasta, apoi de cea germană a lui Friedrich Jacobs^[36] și de cea franceză a lui Ch. Zévort^[37], mai apropiată de text, dar nesfârșit mai lipsită de grație, decât aceea a lui Amyot-Courier.

Nu știu cât am izbutit, dar truda mi-a fost mare, atât din lipsa de mijloace a limbii noastre, față de mândra bogăție a celei hellene, cât și din greutatea de a schimbà — după pilda marilor maeștri în tâlmăcire, cari au fost Jacques Amyot și Paul-Louis Courier — exprimarea prețioasă și afectată a retorului, într’una naivă și necăutată, mult mai potrivită cu viața câmpenească de păstori.

Ori cum ar fi, mă simt fericit că pot aduce aici omagiul meu de mulțumire și recunoștință iubitului meu profesor, Domnului I. M. Marinescu, îndrumătorul meu entuziast pe calea cea anevoiasă către frumusețile lumii antice.

CONST. I. BALMUȘ

Iunie 1922. — Tg.-Ocnei.

1. Grecii îl numeau: σύνταγμα δραματικόν sau simplu: δρᾶμα; numele cel mai general erà însă: διηγήματα: povestiri.
2. A. Chassang, Histoire du roman et de ses rapports avec l’histoire dans l’antiquité grecque et latine. Ouvrage couronné par l’Académie des Inscriptions et Belles Lettres. pag. 387—8. Paris, Didier, II-ème ed. 1862.
3. Erwin Rohde, Der griechische Roman und seine Vorläufer. Leipzig, Breitkopf u. Härtel, 1914. Einl., pag. 1: «Späte Erzeugnisse griech. Geistes»… «…spätgeborene Kinder…»
4. Pierre D. Huet (1630—1721), în Lettre à M. de Segnis sur l’origine des romans, cit. de Chassang, pag. 2.
5. Ed. Schwartz, Fünf Vorträge über den griech. Roman, Berlin, Reimer, 1896. pag. 1… «eine Unterhaltungsliteratur»…
6. A. Chassang, op. cit., pag. 5.
7. A. Chassang, op. cit., pag. 390.
8. E. Rohde, Der griechische Roman. Einleitung, pag 4.
9. E. Rohde, op. cit. Einleitung, pag. 5.
10. E. Rohde, op. cit. Einleitung, pag. 8.
11. E. Rohde, op. cit. Einleitung, pag. 9.
12. E. Rohde, op. cit. Einleitung, pag. 182.
13. Citat de Rohde în Einleitung, pag. 10.
14. Anatole France, La révolte des anges, pag. 66.
15. Erwin Rohde, op. cit. Einleitung, pag. 10.
16. Erwin Rohde, op. cit., pag. 126.
17. Erwin Rohde, op. cit., pag. 183.
18. Erwin Rohde, op. cit., pag. 262.
19. Toate datele de mai jos sunt extrase din vastul material adunat de erudiția lui Rohde, în opera citată, rămasă clasică în acest domeniu.
20. Erwin Rohde, op. cit., pag, 262.
21. Chiar și titlurile acestora arată predominarea elementului erotic.
22. Patru cărți de povestiri păstorești despre Daphnis și Chloe.
23. Anatole France, Le génie latin, Daphnis et Chloe, pag. 4.
24. Anatole France, Le génie, pag. 5: «Je serais tenté de voir en lui un Byzantin des plus rares»…
25. Erwin Rohde, Der griech. Roman, pag. 535.
26. Ed. Norden, Die antike Kunstprosa, I, pag. 437. III. Abdruck, Berlin, Teubner, 1915.
27. Erwin Rohde, op. cit., pag. 531.
28. Ed. Norden, op. cit., pag. 438.
29. Anatole France, Le génie latin, pag 6.
30. Oeuvres de P. Louis Courier, Préface de la trad., pag. 167… «un récit où la grâce de l’expression et la naïveté des peintures se fout admirer dans l’extrême simplicité du sujet», iar în Lettre à M. et Mme Clavier, pag. 434: …«C’est un livre à mettre entre les mains de mesdemoiselles vos filles, tout de suite après le catéchisme…» En vérité il n’y a point de meilleure lecture.
31. Gespräche mit Goethe von I. P. Echermann, Leipzig, Druck und Verlag von Philipps Reclam II, pag. 209: «…Das ist auch ein Meisterstück, das ich oft gelesen und bewundert habe, worin Verstand, Kunst und Geschmack auf ihrem höchsten Gipfel erscheinen».
    II pag. 219: «…Man müsste ein ganzes Buch schreiben, um alle grossen Verdienste dieses Gedichtes nach Würden zu schätzen.»
32. Anatole France, op. cit. pag. 9: Daphnis et Chloe c’est l’éveil des sens peint avec une délicieuses vénusté, et cette peinture restera vive, tant que les sens s’éveilleront et le désir renaîtra avec les générations.
33. Erotici scriptores ex nova recensione Guillelmi Adriani Hirschig, Parisiis, editoribus F. Didot, 1856.
34. Chestiunea descoperirii ms., a petei de cerneală și a conflictului cu furiosul bibliotecar italian… e foarte veselă… Vezi în Oeuvres de Paul-Louis Courier, Lettre à M. Renouard, libraire de Paris, sur une tache faite à un manuscrit de Florence.
35. Les pastorales de Longus, ou Daphnis et Chloe, traduction de messire Jacques Amyot, revue, corrigée, complétée, de nouveau refaite en grande partie, par Paul-Louis Courier, în Oeuvres de P.-L. Courier pag. 165 și urm. Paris, Garnier.
36. Daphnis und Chloe von Longus, aus dem Griechischen von Friedrich Jacobs, mit einer Einleitung von P. Ernst. Weimar, Gustav Kiepenheuer-Verlag, 1917.
37. Daphnis et Chloe suivi de Théagène et Chariclée, traduction française précédée d’une étude sur le roman chez les grecs, par M. Charles Zévort, Paris, Charpentier, 1884.