Darul valurilor

 

Azi am găsit pe dună un braț alb de statuie,
Un braț furat de valuri de cine știe unde...,
Al cui a fost odată, cine-ar putea să spuie,
Când a căzut în mare, cine-ar putea răspunde?

E-un braț alb de femeie, fărmat mai sus de umăr,
Și marmora-i atâta de clară și curată,
Încât nu-ți vine-a crede că ani fără de număr
S-au scurs de când stă astfel în valuri îngropată.

Și mâna, mâna-i fină, sculptată cu iubire,
De-ai spune că artistul pe când cioplea din daltă
În marmora rebelă suprema-i amintire,
Pe fruntea lui modelu-și purta mâna cealaltă.

Trecea frumoasa mână pe fruntea inspirată,
Trecea dezmierdătoare dând vițele-ntr-o parte
Iar el cioplea cu râvnă, visând că poate-o dată
Atât o să rămâie dintr-înșii după moarte.

Și-ntr-adevăr că veacuri s-au scurs și iat-o iară
Purtând pe brațul tânăr o algă ce scânteie,
O algă-nmlădiată frumos ca o brățară,
Asemeni unui ultim capriciu de femeie.