David

 

Ciclopii înstelau drumul spre munți;
privirea lor năzărea dintr-o rană fatală
și aceste fulgere scoteau pe țărm
mutre ce mișcau din buze
fără să se simtă vreo vocală.

«Cine sunteți care mergeți pe labe obtuze?»
Singure talazurile au foșnit.
În nări trăgeau distanța de crestele ninse
și pe albastrul cumplit, plin de albastru,
le navigau plămânii cu pânzele întinse.

În port se armăsăreau Ducipali violeți
și cu David prin igrasie
ce amurg, ce amurg pe pereți
un mânz nou portocaliu
urca pe turla de la primărie.

Numele lui era o himeră solară;
prin pulpe îi umbla viteza în chip de roată de tren
și din grotele munților amirali,
munților cu epoleți,
mai tare răsunau tendoanele în refren.

Precedat de polipi aerieni
pe tărâmuri haotice, înstelate,
David trecea printre ciclopi
spărgându-le cu praștia fruntea
să le facă încă un ochi.