De închiriat...

 

OPERA INTEGRALĂ

O vorbă veche franțuzească zice că mai-binele e adesea vrăjmașul binelui. Este foarte adevărat; însă omului nu-i trebuiește binele, îi trebuiește mai-binele: aceasta e rațiunea întregului progres al omenirii. Priviți, la fiecare Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru, ce goană după mai-bine! Gândesc că nicăieri nu se mută mai mult și mai des lumea ca la București; e natural — Capitala trebuie să dea tonul progresului. Cu trei luni înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere, având un vădit caracter de urgență:

— Nu-mi mai dă mâna, cocoană! leafă scăzută; criză; nu mai pot! trebuie să căutăm una mai ieftină…

— Iar să ne mutăm?

— Dacă trebuie…

— Uf! când mă gândesc, să plec iar cu troacele, să le mai hodorogesc iar! să mai paț iar ca-n rândul trecut, când s-a răsturnat căruța cu mobila și era să mă calce tramvaiul! — că mă mir ș-acuma cum am scăpat! — uf! parcă mai bine să mor!

— N-am ce-ți face! De ce nu ți-a dat părinții o pereche de case de zestre? și mie mi-ar fi plăcut să nu mai umblu la fiecare șase luni din mahala în mahala… Dar de!… asta e soarta noastră a chiriașilor!

A treia zi de Sf. Gheorghe:

— Umbrela mea! șoșon-galoșii mei! mi i-ați pierdut pe drum!…

Și ține-te, pe urmă, înjurături…

Sau:

— Ei! noi… ce facem?

— Cum, ce facem?

— Da, ce facem? rămânem tot aici, ori ne mutăm?

— De! zice bărbatul, știu și eu ce să facem? eu zic să rămânem… Iar să ne mutăm?

— Dar dacă găsești una mai ieftină și mai bună? N-ai zis tot tu că aici ți-e departe de canțilerie?

— Da, decât… ce zor e să ne grăbim de-acum? Mai avem încă trei luni în cap… Mai e vreme… Nici nu s-au pus biletele.

— Da! să facem ca în rândul trecut… să alergăm ca nebunii, cu două zile înainte de Sf. Dumitru, pîn zloată și să luăm ce ne iese-nainte și să dăm cât ne cere… Nu-i mai bine să căutăm din vreme?

— Bine, să căutăm mai din vreme, zice omul cu glasul pe jumătate…

— Eu, să știi că de mâine pun samsar… Aicea n-o să fie de trăit la vară… o să ne coacem de soare.

— Bine, pune samsar… treaba dumitale! eu nu m-amestec…

— Firește, d-ta nu te amesteci… etc….

Și se isprăvește masa cu ceartă și cu lacrimi…

— Fir-ar a dracului ș-afurisită de viață! etc…

Aceeași damă, a treia zi de Sf. Gheorghe, către Boriș, servitoarea:

— Oglinda din salon! ce-ai făcut? trăsni-te-ar Dumnezeu să te trăsnească! lua-te-ar hengherul, șoangherița dracului ! etc.…

— Uf! mie-mi spui? așa e cu mutatul, soro! mie, țiganul, globul ăl de cleștar de la lampă!… Asta e soarta noastră a chiriașilor!

— Soarta numai a chiriașilor? zic eu în gîndul meu. Ași!…

În toate părțile lumii se mută numai chiriașii; la București se mută și proprietarii. Dacă unui proprietar care are două perechi de case, îi rămâne o pereche neînchiriate, desigur se mută din casa în care a șezut în casa goală…

— Probabil pentru ca să spargă ursuzlâcul, zici d-ta.

— Nu! răspund eu; pentru că omului îi trebuiește mai-binele. Era bine în casa unde sta până acuma; dar… în casa-n care se mută o să fie mai bine.

Ba, ceva mai mult… Cunosc proprietari cari au o singură pereche de case tocmai potrivite pe mijloacele și nevoile lor, le dă cu chirie și ei se mută cu chirie în alte case. De la casele proprii ia chirie, să zicem, o mie de lei pe an; la casele în care se mută, plătește chirie o mie fără ceva, ori o mie și ceva.

Dar iată un caz și mai interesant.

Doi amici ai mei, dd. George Marinescu și Marin Georgescu, sunt proprietari fiecare a câte o pereche de case în aceeași stradă. Amândouă casele sunt absolut identice: același plan, aceleași încăperi zugrăvite la fel; în sfârșit două case gemene, peste putință de deosebit dacă una n-ar purta numărul 7 simplu și cealaltă 7-bis. Au fost începute și isprăvite de clădit totodată. După ce le-au adus în stare de locuit, amândoi proprietarii s-au mutat fiecare în proprietatea respectivă, și au stat, ca buni vecini, fiecare la sine șase luni, de la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe. De la Sf. Gheorghe, fiecare s-a hotărât să se mute și să-și dea casa cu chirie. De ce? De ce, de ne-ce, nu știu; dar știu să au pus fiecare bilet de închiriat. Ca buni vecini și vechi prietini, au făcut însă învoială, că n-au să scază din prețul hotărât pentru chirie — una mie două sute de lei anual. Astfel, orice concurență neleală era înlăturată și rămânea să joace rol numai norocul, după gustul mușteriilor. Multă lume a venit rând pe rând să vază casele amândouă, și firește că, dacă chiar se învoiau din preț, fiecărui mușteriu i-ar fi venit foarte greu pe care din două să o prefere, pe 7, ori pe 7-bis, deoarece nu era altă deosebire între cele două acareturi decât că, dacă veneai dintr-o parte a stradei, 7 venea mai aproape, dar dacă veneai din partea cealaltă, atunci venea mai aproape 7-bis. În sfârșit, ce să mai lungim vorba degeaba! casele plăceau la toată lumea, dar prețul nu convenea.

— Mai jos, nu putem! zicea d. Georgescu; mai bine rămânem noi în ele. D-voastră poftiți și la vecin alături, la d. Marinescu; să vedeți…

— Am fost și la vecin…

— Și cât v-a cerut?

— Tot cât ceri și d-ta.

— Apoi vedeți…

Tot așa și iar așa, au rămas și casele lui d. Georgescu și ale lui d. Marinescu neînchiriate până alaltăieri, după Sf. Gheorghe. Și madam Marinescu și madam Georgescu steteau la fereastră, ori în grădiniță, și se uitau cum trec pe dinaintea caselor dumnealor calabalâcuri peste calabalâcuri, și auzeau cum drăcuiesc cucoanele mergând, care cu o lampă, care cu o colivie, care cu un cățeluș în brațe, pe urma calabalâcului ei fiecare, și atunci un fel de mâhnire le cuprindea pe amândouă:

— Toți! toți se mută!

Iar seara, când veneau acasă d. Georgescu și d. Marinescu, găsea fiecare pe consoarta sa așa supărată, așa, cum să zic, fără chef, că nici bucățică nu punea femeia în gură. Amândoi bărbații au pătruns în taina sufletului consoartelor… Ce-i de făcut?…Nimic mai lesne! S-au învoit să se mute d. Georgescu de la 7 la 7-bis, în casele lui d. Marinescu, iar d. Marinescu de la 7-bis în casele lui d. Georgescu, la 7 simplu.

Și… bucuria cocoanelor! Și ridică, și asudă, și sparge, și ocărește, și drăcuiește și blestemă-ți viața! Dar, în sfârșit, s-au mutat și dumnealor!

N-apuc să sfârșesc, și iacătă hamalii… Au sosit pentru mutat; adică, pentru mutat, vorba vine; căci, de data asta, nu știu cum făcurăm, n-am avut noroc să ne mutăm… Dar în sfârșit, tot putem zice că e ca o jumătate de mutat, poate chiar mai mult decât jumătate; fiindcă, după multe chibzuințe în familie, am văzut că nu eram destul de bine așezați și ne-am hotărât să ne așezăm mai bine; anume: în salon, odaie de dormit; în odaia de dormit, sofragerie; în biurou, salonul; în sofragerie, odaia servitorilor; în odaia servitorilor, bucătărie, și-n bucătărie, biuroul… Ei! Cum putem face această operație fără încurcătură?… Foarte ușor… Le scoatem toate din casă în curte, și pe urmă le băgăm din curte în casă, după planul cel nou… Să-ncepem dar…

— Numai de-ar da Dumnezeu, să nu ne-apuce vreo ploaie!…

— Încet! încet, că spargeți!…