De cînd ploaia cu cîrnații

De cînd ploaia cu cîrnații
de Anton Pann
13775De cînd ploaia cu cîrnațiiAnton Pann


Demult, în vremea uitată,
O muiere cînd dregea,
De bărbatul ajutată,
Cele de lipsă-n argea,
Săpînd ei din întîmplare
La iepe să facă loc,
Au dat peste o căldăre
Plină cu gălbinet foc.
O scot d-acolo îndată,
În casă sup pat o duc;
Fiind și o groapă gată,
Aici iară o astrunc,
Zicînd barbatul muierii:
– Să taci, nevastă, cît poți,
Că de vor afla boierii,
Ni-i ia îndată pe toți.
Ea fiind ca într-o parte,
Fără de creieri în cap,
Că tot așa seci au parte,
Alți mai cu minte nu sap,
Să tacă mijloc nu fuse,
Taina inima-i rodea,
Ș-apucînd, sori-sei spuse
Că ea o tăcea gîndea.
Soru-sa și ea îndată
La bărbatul său a spus,
Și el, fără judecată,
De frate-său n-au ascuns.
Frăte-său la altul iară
Să o spuie au putut
Și așa mai toți aflară
Și tot satul au știut.
Deci cel ce găsește banii,
Trăgînd c-urechea prin sat,
Văzînd că știu și dușmanii
De ceea ce s-a-ntîmplat,
Pricepu că vestea asta
De la altul n-a ieșit,
Ci chiar proasta lui nevastă
Ar fi spus-o negreșit.
Și atuncea cum fusese
La un bîlci cu alți bărbați
Și cu sine adusese
În traistă niște cîrnați,
Vine în grabă acasă,
Să face speriat nespus,
Strigă nevastă să iasă,
Îi arată un nor sus,
Zicînd: - Luai la tîrg veste
De la oameni învățați
Că norul ce vine este
Plin de ploaie cu cîrnați,
Și cum că vin le e teamă
Niște păsări după el,
Cu aripile d-aramă
Și cu ciocul de oțel,
Și dau toți cu socoteală
Că de mulțime ce sînt,
Viind într-a lor iuțeală,
Vor face rău pre pămînt.
Nevasta-ncepu să zică :
– Ce spui ? așa să trăiești!
Aoleo ! eu mor de frică,
Tu, frate, să mă păzești.
El necăjit îi răspunde :
– Ce să păzesc mai întîi?
Tu mai bine te ascunde
Și eu singur să rămîi.
– Unde ? unde, frățioare?
Zicea țiindu-l de brîu.
El zicea să se pogoare
Aci-ntr-o groapă cu grîu.
Aceasta ea o și face.
Puind o scară curînd,
Intră-nlăuntru și tace,
Speriată, tot tremurînd.
Bărbatul său c-o prăjină
Gura gropii-ncrucișind,
Aruncă o rogojină,
Peste ea mei presărînd.
Găini, curcani năvăliră
La meiul cel răsipit,
Ciocămră, bocăniră,
Pînă cînd s-a isprăvit,
Făcînd pe biata muiere
Să crează că au plouat.
Începu el să și zbere,
Ca cînd ceva l-a mușcat,
Ș-alergînd cu grabă mare,
Scoase căldarea pe loc
Ș-îngropînd-o-n depărtare,
Lipi pămîntul la loc.
Deci după ce trecu norul,
Mergînd, groapa a deșchis
Și în mînă cu toporul
Către nevasta a zis ;
– Ai, acuma ieși afară,
Că eu făcui ce făcui,
Mă luptai pînă zbuiară
Și apucai ce putui.
Ea, ieșind îngălbinită,
L-a-ntrebat că l-a mușcat?
El i-a zis: - Fii odihnită,
Cu securea am scăpat.
Îl mai întrebă ea iară :
-Dar vrun cîrnat ai răpit ?
El i-a răspuns: - Dară, dară,
Vro cinci am căpătuit.
– Unde-s, neică? mai sînt încă?
Veselă îl întreba.
Dar ce-o să-i faci? să mănîncă?
Să frig vreunul, au ba ?
– Frige, frige, zise, puică,
Sînt buni ca orce cîrnați,
D-am avea să bem și țuică,
Ar fi și mai minunați.
Mai scoase el din desagă
Și o lipie pe loc,
Zicînd: - Șezi, nevastă dragă,
Să mîncăm pe lîngă foc.
Ea mîncînd întrebă: -Neică!
Dar și lipii a plouat?
El îi zise: - Ba nu, leică,
Altă potcă s-a-ntîmplat,
Ispravnicii azi bătură
Pe zapciu pentr-o belea
Tot cu lipii peste gură
Și înapoi le-azvîrlea.
Eu văzînd că toți luară
Care-n mîmă le cădea,
Abia și într-a mea gheară
Asta o putui vedea.
După ce făcu el asta
Bazagonie atunci
Și își fermecă nevasta,
Cun momim și noi pe prunci
Trecu vreo cîtăva vreme
Și la zapciu fu chemat.
El iar fără a se teme
Îndată s-a-nfățișat,
Căruia-ncepu să-i zică
Cu un ton foarte răstit :
– Cum tu de n-ai nici o frică
Să ții ceea ce-ai găsit?
Nu știi că de stăpînire
Avem strașnice porunci
Pentru așa tăinuire
Ca să pedepsim cu munci?
De aceea nu ascunde,
Ci scoate tot la maidan,
C-apoi de nu, vei răspunde
În cazne pîn' la un ban.
Iar el de aste cuvinte
Fără a se-nfricoșa,
Cu coraj stînd înainte,
Urmează a zice-așa :
– Boierule! mie năpaste,
Poți să-mi faci orice urît,
Eu pentru vorbele aste
Cu greșală sînt pîrit
Că de găseam vro comoară,
Era altfel să mă port,
Iar eu nu am nici de moară,
Umblu de foame mai mort,
Cine m-a văzut în viață
Vrodată să găsesc bani?
Să vie să stea de față,
Să văz, care-mi sînt dușmani?
Pîra cere și dovadă,
Oameni buni de crezămînt,
Că așa pot o grămadă
Să vorbească numa-n vînt.
Atuncea zapciul pune
Pe pîrîșul la mijloc
Și către el zise : -Spune,
Cum l-ai văzut ș-în ce loc?
– Eu nu-l văzui, el răspunse,
Ci numai am auzit.
Vecinul lon îmi spuse
Cum că el l-ar fi zărit.
El dar să vie în pripă
La slujitori porunci,
Pe care numa-ntr-o clipă
Îl aduseră aci.
I s-a făcut întrebare,
Și el iară a răspuns
Că l-a văzut i să pare
Alde nea Stan pe ascuns.
Viind Stan, spuse pe altul,
Altul p-altul arătă,
Pînă cînd strînse tot satul,
Și pe toți îi cercetă.
În sfîrșit dar vorba asta
Din om în om s-a-nfundat,
Și află că chiar nevasia
Sori-sii au arătat.
Deci pe ea dac-o aduse,
Afară pe toți a dat,
Și la-ntrebare o puse
Cu un mijloc delicat,
Zicînd: - Eu aflai prea bine
De banii ce i-ați săpat,
Dar voi ca și de la tine
Să auz cuvînt curat.
Bărbatul tău o căldare
Arată c-ar fi găsit
Și alții fac arătare
Că două sînt negreșit.
Tu dar spune adevărul
Și nimica mi feri,
C-apoi te trîntesc ca mărul,
De nu vei descoperi.
Nevasta, de spaimă mare,
Cu gînd a se apăra,
Începu cu tremurare
Înaintea-i a jura
Cum că numai o căldare
Au fost scoa ei din pămînt
De mai mult ea știre n-are
Și sa nu dea crezămît,
Zapciul îi zise: -Bine,
și el tot așa mi-a spus,
Eu mă-ncredtnțez pe tine.
Dar acum unde i-ați pus?
– La noi supt pat, ea răspunse.
Și zapciul trimețînd,
Peste tot locul străpunse,
Cu sapele căutînd.
Și negăsind, chemă iară,
Pe bărbatul ei aci,
Zicînd: -Te voi pune-n fiara
Și așa te voi munci;
Nevasta ta dreptu-mi spuse
Și tu tot tăgăduiești?
Omul zicînd îi răspunse:
– Coconule, să trăiești,
Muierea mea e nebună
Și rău cu ea te-nțelegi,
Că măcar o vorbă bună
Vrodată ei nu-i alegi.
Ea noaptea orce visează
Ziua spune c-a văzut,
Și face pe am să crează
La ce nu e de crezut.
Fiind ea aci afară,
Fără să aibă habar,
De față-n grab-o chemară
Ca să o întrebe iar.
Dragă ! i-a zis, nu te teme,
Tu nu încapi în nevoi,
Numai spune în ce vreme
Ați găsit acești bani voi?
Ea gîndindu-se în sine
Îi dete răspuns zicînd:
Nu țiu minte așa bine
Ca pe ce vreme și cînd...
Cînd cu norii... și cîrnații,
Parcă era... da, da, da,
De cînd ploaia cu cîrnații
Mai-nainte cu ceva.
Se umflă de rîs îndată
Zapciul cînd auzi
Ș-ncepu-n palme să bată
Întrebînd: - Cînd? cînd? mai zi.
Ea poftori vorba iară
Cu un chip nerod și prost,
Alt fără să i să pară,
Zicea cum c-așa a fost.
– Neroado! zapciul zise,
Gîndești că sînt fermecat?
Ce-mi spui tu mie de vise,
Cîrnați cînd zici c-au plouat?
Zise ea: -Cînd te bătură
Ispravnicii cu lipii
Pentr-o vină peste gură
Și le-arunca la oopii.
În sfîrșit el rîzînd iară
Și prostia-i ocărînd,
O dete pe loc afară
Că e nebună crezînd.
Nu știu aceasta poveste
Adevărată de este,
Dar în vremile aceste
Nu găsești așa neveste.


Această lucrare se află în domeniul public în întreaga lume, deoarece autorul a decedat acum cel puțin 100 de ani.