De demult (Artur Stavri)

 

Un sat departe — așa departe -
Și-n satu-acela-i vechea casă
De-abea zărită-ntr-o frumoasă
Livadă cu alei deșarte.

Și plânge-o doină de cu sară,
De cine știe unde, vagă...
N-ajunge pănă-n sat întreagă
Și-i jalnică de te omoară...

Pe scări îmi par doi tineri stând;
— Nu știu de i-am mai întâlnit.
El pare-așa neliniștit,
Ea-nspre apus, cată plângând...

Prin nouri groși de colb, în drum,
Cu cânii un copil se bate;
— De mi-ar eși în cale poate
Cu nu l-ași mai cunoaște-acum...

...Și mama-mi spune-n râs mereu.
C-a noastră-i casa-ntre alei,
Că tinerii de-atunci sunt iei,
Copilu-acel nebun îs ieu.

N-o cred și totuși o ascult
Spunându-mi sara pe de rost
Povești ce poate c-or fi fost
Prin alte locuri, de demult.