De la villa Tusculana

 

(dactili și trochei)

Tristele umbre se lasă pe văi de sus de pe dealuri
Singure, palide, pline de-o lume vie de basme:
Bradul, umbrela și-o-ntinde pe muchea arsei coline;
Mierla șăgalnică țipă prin grase tufe de lauri.

Cicero, vechiule stâlp al acestor clasice locuri,
Scoală din pulberea vremilor. Uite: colo, pe valea
Tibrului, urmele Romei antice tremură încă.
Umbro-sabelii și quirium, Tațiu, Numa Pompiliu;
Zeii, pontificii, frații Arvali, Lupercii și Salii;
Piatra și lancea, și focul din vatra Vestei fecioare,
Toate sunt încă și azi în ființă. Timpul și forma
Par că se schimbă.

“Plin de un dor fără sațiu de lumea vremilor duse,
Timpul și forma de astăzi mă lasă rece ca ghiața.
Toate sunt încă-n ființă și totuși toate sunt moarte.
Ochi-mi, o nobile Marcu Terențiu, cată spre tine.”

Astfel grăiește un glas din ruine. Nimeni n-aude.
Brațe vânjoase întind Apeninii către cetate
Roma din vale privește pe gânduri coamele ninse.
Soarele moare prelung în adâncul mărilor Tusce.

(Roma, aprilie 1889)