De poți...

 

De poți să-ți păstrezi capul, când toți în jur de tine
Pierzând pe-al lor, aruncă răspunderea pe tine,
De poți să ai credință, când nu se-ncred în tine,
Și totuși îndoiala în samă li se ține,
De poți s-aștepți și totuși să nu te obosești,
Ori, dacă ți se minte, tu însuți să nu minți,
Și, de-ți arată ură, tu tot să nu-i urăști
Și totuși în privire și-n graiu să nu te-alinți.
De poți visa, dar visul să nu ți-l îndomnești,
De poți gândi și totuși să nu-ți faci țintă gândul,
De poți, ca și triumful, dezastrul să-l primești,
Pe unul și pe altul că mint înțelegându-l.
De poți cu adevărul ce-abia l-ai fost rostit,
Să vezi cum viclenia înșeală câte-un prost,
Și lucrul drag ca viața cum zace jos zdrobit,
Cu vechile unelte să-l faci precum a fost;
De poți lăsa ca unul să strângă ce-ai muncit
Și toat-agonisita să-ți joace la noroc,
S-o piardă și să-nceapă cu ce-ai mai înnădit,
De pierderea ta totuși să nu spuie de loc,
Din inimă, din vlagă, din nervi ca și din braț
Să-ți dai altă silință in urmă îndelung,
Să ții la prubă până ce-n tine n-a rămas
Decât voința care îndeamnă și mai lung.
De poți vorbi cu plebea în spirit bărbătesc,
Cu regi să mergi alături și să rămâi ca toți:
De nici nebuni, nici bunii prieteni te rănesc;
De ții samă de tine și mult nu te socoți;
De poți umplea minuta de înnaintea ta
Cu șaizeci de secunde trăite-adevărat —
Al tău va fi Pământul și toți te-or asculta,
Și mai ales, iubite fiu, om te-i arăta.