De profundis (Octavian Goga)

 

Nu mai sunt șesuri netede în țară
Câmpii de grâu ca marea-nșelatoare,
Întinse miriști fără de răzoare,
Ce-n strălucirea razelor de soare,
Își legănau în pragul altor zile
Cu leneș ritm, podoaba legendară...

Nu mai sunt șesuri netede în țară,
Caci pretutindeni au crescut movile,
Să-nsemne drumul morții călătoare...

Movile, trista zestre funerară,
Biserici nou, turnuri de schelete,
Morminte multe și nemângâiate,
Tăcute urne, tainice coline,
Grozave peșteri, ce-ngropați ruine,
Voi răsăriți pe lanul plin de spice,
În umbrele amurgului de vară,
Ca niște pumni ce vor să se ridice
Să spargă bolta zărilor albastre...

Înfricoșate-s pivnițele voastre,
Vulcani aprinși le dorm în măruntaie,
Credinți și doruri, râuri de văpaie
Din uri și patimi prinse-n jurăminte:
E toată goana sângelui fierbinte,
E țintirimul plin de oseminte,
Ce s-a umplut din câmpul de bătaie...

O iarbă moale, proaspătă și grasă,
A îmbrăcat c-un verde de mătasă
Aceste culmi ivite pe câmpie,
Din haina lor râd flori de păpădie,
Dar jos, sub stratul țarinei mănoase,
Ele închid o vastă-mpărăție
De năzuinți, de came și de oase...

Sunt morții noștri încleștați sub glie,
Nenumărate trupuri zdrențuite
De fier și plumb, de-a cailor copite,
În furtunoasa luptelor năvală.
Sunt cei căzuți în clipa triumfală,
Biruitorii câmpului de plângeri,
Care murind zâmbeau în agonie;
Sunt măcinișul negrelor înfrângeri,
Bieți mucenici ce-n hora de obuze
Cu pieptul gol au vrut să-nfrunte valul
Și-au fost striviți cu blestemul pe buze;
Sunt umbrele ce-a azvârlit spitalul
Din patul lui subt huma milostiva,
Ologi și ciungi mușcați de mitraliere,
Cu chipuri reci și strâmbe de durere;
Sunt gloata tristă, morții fără lupte,
Cei înghețați de frig în straie rupte,
Cei oropsiți de foame și de boală...

Toți înfrățiți în neorânduială;
I-acopere pământul, deopotrivă.

Străine, tu culegător de grâne,
Tu ce-mi cutreieri țara după pâne
Și-nfășurat în nepăsare crudă
Îți porți în larg privirea fără milă;
Nu te opri întrebător în cale,
Când treci pe lângă tragica movilă,
Vorbește-ncet să nu mi te-audă,
Nici să priceapă umbletele tale,
Ce-ar răscoli în adâncimi vulcanul...

Ia tot belșugul holdelor cu tine,
Nici nu gândi, că-n snopii ce vei strânge,
În orice bob avem un strop de sânge;
Tu satură-ți cohortele păgâne,
Dar fugi grăbit în drum printre coline,
Caci n-are iadul draci să-l mai înfrâne
Când s-a porni de-acolo uraganul!...

Iași, 1918