De vorbă cu diavolul

 

lui Scarlat Struțeanu

Azi-noapte, Diavolul din mine ―
Un diavol ce pretinde-a fi profet ―
M-a luat cu vorba-ncet... încet...
Și m-a băgat în tainele divine,
Pe care eu ― spun drept ― mi-e frică
Să nu care cumva să le-nțeleg,
Fiindcă sunt taine care ― când se strică ―
Nu se mai dreg...

De-aceea nici nu sunt prea lămurit
Asupra celor ce mi-a povestit...
Dar cum azi-noapte Diavolul din mine
Vorbea ca un profet adevărat,
Să nu-l ascult deloc mi-a fost rușine,
Și curios, ca orice om, i-am suportat
Năzbâtia cu care m-a-ngrozit
De la-nceput și până la sfârșit...

Mi-a spus că-n viață trebuie să știi
Ce nu știu decât morții
Când pleacă dintre vii,
Să știi că dacă-ntâmplător vei fi flămând,
Să nu te-arăți bogaților așa cum ești,
Să nu te-audă prietenii plângând,

Să nu-ntinzi mâna dreaptă să cerșești
Femeilor ce ți-au păpat avutul,
Să nu-ți compari prezentul cu trecutul,
Să nu blestemi... și să nu faci
Nimic mai mult decât ce face mutul:
Să taci, să taci, să taci...
Și iar să taci...

Iar când vei amuți complect,
Ca orice-autohton fără defect,
Tăcerea, care-i aur controlat,
Te va-ndrepta spre lozul cu noroc,
Iar tu ― un simplu sâmbure de-alună ―
Te vei schimba-ntr-un sâmbure de foc...

Și Diavolul din mine sfârși cu...
„Noapte bună!”...