Debuturile lui E. Lovinescu

 

De obiceiu, scriitorii își amintesc cu ironie și cu un fel de indulgență superioară de începuturile lor timide și prea puțin conturate; uneori caută să le ascundă și lasă, cu o secretă plăcere, să le acopere uitarea; pentru creatori, tinerețea este o epocă de jenă sau, în cel mai bun caz, de o decență ce frizează pudicitatea. Maturitatea îi flatează și-i face siguri pe sine, solidarizându-l chiar și cu erorile ei ferme; numai diletanții și spiritele sterile se răsfață într-o veșnică adolescență, socotindu-se prezenți printr-o retrospecție de câteva decenii, în care o singură și palidă imagine se suprapune peste o nălucă a creației...

Nici lui E. Lovinescu nu-i plăcea, la maturitate, să-i amintești de primele lui volume, Pași pe nisip, la care se referea numai ca la o dată istorică, în memorii și în desele lui procese de auto-critică; dacă-i făcea oarecare plăcere referința la întâile lui articole, ea era legată de atitudinea anti-sămănătoristă și, cu deosebire, anti-iorghistă a unor diatribe virulente și categorice, la o vârstă când teoretiza un pironism critic, cu destulă emfază juvenilă.

* * *

Maiorescu a fost un scriitor pe care nu l-a obsedat niciodată problema începuturilor; cristalizat dela debut, ideea și expresia se afirmă neșovăelnic, ca o certitudine a personalității lui critice.

Individualitatea lui a avut totuși o devenire și paginile însemnărilor zilnice ne pun în contact cu toate prefigurările ei; în adolescență intuim pe bărbatul matur, aproape în toate complexele cute ale personalității, manifestată pe planuri atât de diverse. Maiorescu a avut un stil interior și unul social, care uneori s-au suprapus, alteori s-au subordonat; în tot cazul, au avut atâtea interferențe.

Individualitatea lui E. Lovinescu este eminent reliefată în planul litera ; forma ei socială aproape s-a identificat cu expresia scriitorului; regretatul critic a fost obsedat de ideea perfectării și într-adevăr, în cele patru decenii de neîntreruptă activitate, a devenit mereu, până a ajuns la expresia împlinirii mature; această devenire a pornit însă dela temelii mai modeste, dela intuiții mai fugare și dela atitudini diferențiale mai mult de temperament decât de ordine speculativă. Personalitatea lui critică dela maturitate se prefigurează totuși în formele nucleare ale Pașilor pe nisip, cu o surprinzătoare anticipație; dacă nu se regăsesc aci toate trăsăturile ei constitutive, întâlnim însă atâtea note esențiale, încât descoperirea lor îți provoacă o adevărată plăcere intelectuală; pentru situare în perspectiva vremii, ca și în perspectiva lăuntrică, a structurii lui, începuturile au exact același farmec pe care-l descoperi în seria de încercări preliminare ale unui mare pictor, care a realizat o operă de strălucită maturitate, după schematice eforturi, în care întrevezi, parțial, plenitudinea finală. Pentru o critică ce urmărește desfășurarea organică și pipăie zările spirituale ale unei personalități, zidită din strădanii și căutări, nu este o mai mare delectare decât aceste începuturi în care poți capta fluviul la izvoare; citită printr-o optică de retrospecție, opera de debut se luminează de bogatele reverberații ale operei mature, ca în acele fotografii, în care citești, în ordine inversă, trăsăturile fiziognomice, până în firava figură a adolescentului sau în candidul chip al copilului; maturitatea limpezește, prin expresivitatea ei marcată, expresivitățile virtuale.ale incertelor linii, în care poți descifra o structură și un destin.

* * *

Fiindcă a socotit critica și o creație artistică, în strictă concepție impresionistă, așa cum se afirmă cu ostentație, în cele două volume ale Pașilor de nisip, E. Lovinescu, în plin proces de evoluție formală, a respins instinctiv și rapid, cea mai mare parte din articolele de directivă și polemică, dela debuturile lui; ajungând, cu vremea, la un fel de mistică a perfectării expresiei, și-a desființat cele două volume inițiale, cuprinzând rodul a doi ani de activitate critică (1904-1906), trăgându-și o parte din prezentările scriitorilor epocii, și acelea remaniate, în Critice.

Pentru noi insă, materialurile părăsite au un deosebit preț și în lumina lor anticipativă, vom înțelege mult din evoluția lui ulterioară; într-o eventuală ediție critică, articolele neretipărite din Pași pe nisip vor trebui, neapărat, trecute la Addenda, ca un document esențial asupra personalității lui incipiente.

Când E. Lovinescu debutează, Maiorescu își incetase activitatea, deși se întreținea un cult viu al regalității lui, cel puțin în cercul Convorbirilor și în spiritul discipolilor de formație junimistă. Gherea își istovise și el activitatea și începuse să fie socotit un fel de patriarh venerabil al socialismului romăn; critica lui va fi dusă mai departe, cu modificări, de G. Ibrăileanu și, cu rezerve polemice, destul de categorice, de H. Sanielevici. Din aripa maioresciană se desprindea, cu exagerările vizibile de pe atunci, crescute mai apoi la forme excesive congenitale, critica estetică a lui M. Dragomirescu. La orizont mai apăruse încă vijeliosul temperament al lui N. Iorga, polarizând în jurul unei mișcări literare și al unui violent dogmatism, multe din tinerele talente.

În această ambianță, E. Lovinescu își caută o poziție, dacă nu cu fermitate de contur, în tot cazul cu indicații care, în perspectiva desfășurării unei strălucite cariere, sunt foarte semnificative. Apariția lui, între doi mari îndrumători și între atâția dogmaticii pare puțin stânjenită; el nu era niciun îndrumător fanatic, nici un spirit speculativ; introducând un nou concept în critica română, impresionismul. este la egală distanță și de spiritul filosofic maiorescian și de dogmatismul gherist și, temperamental, prin nuanță și ironie, prin judecată amabilă, în afirmare, ca și în negare, deosebit de toate forțele tinere, pe atunci, ale criticei naționale. De aceea a apărut multora drept un diletant, beletrist agreabil, furișat în critică; această imagine se agravează, cu atât mai mult, cu cât, paralel cu acțiunea critică, scrie teatru și nuvele, atât de depărtate de ambianța sămănătoristă și poporanistă a vremii, ca și de literatura junimismului istovit, patronat dela distanță de prestigiul maiorescian. Colaborator la mai toate revistele importante, de pe atunci, cu excepția Sămănătorului, de unde fusese refuzat cu brutalitate, de N. Iorga, E. Lovinescu este un neînregimentat, față de toți animatorii câți se agitau, între directivele ideologice, temperamentale sau numai partizane, ale momentului. Instinctiv, înclina totuși spre Maiorescu și junimism, iar debutul în foiletonul Epocii îl putea situa ca pe un maiorescian de nouă generație, deși nu fusese crescut în preajma maestrului; sensibil la spectacolul individualității puternice, Lovinescu ne-a mărturisit, în Memorii că, în perioada lui universitară, a fost obsedat de aureola crepusculară a lui Maiorescu și de cea aurorală a lui N. Iorga, pendulând între două structuri intelectuale și două expresii literare diametral opuse; omagiu adus personalității, dincolo de ideea de afinitate, și semn al inteligenței critice receptive la farmecul valorilor. E Lovinescu nu era nici orator, de specie maioresciană sau iorghistă, nici cap speculativ, ca îndrumătorul Junimii și nici un animator, ca răscolitorul de energii Iorga, apostol al tradiționalismului.

Cu o serioasă cultură literară, umanistă și modernă, se orientează repede și într-o expresie fluentă, în problemele criticei române, puse autoritar de Maiorescu și Gherea, și soluționate în spirit vădit antagonic. Impresionistul E. Lovinescu, mai înainte de a-și teoretiza propria lui poziție, în configurația criticei autohtone, se va pronunța și asupra principiilor dominante ale celor două poziții care-și disputau întâietatea în directivele impuse de cei doi maeștri. Printr-o justă intuiție va pune într-o discuție cursivă, nutrită de numeroase lecturi și ilustrată cu și mai numeroase exemple, temele principale ale criticei maioresciene și ale criticei gheriste.

* * *

Pentru ușurință și simplificare vom scoate mai întâi în evidență atitudinea tânărului critic față de Gherea, care aplicase teoria mediului din Taine la literatura noastră și care practicase și o crtitică activistă de conținut asupra Iui Eminescu și Caragiale; discutând aplicațiile lui Gherea, în fond discută însuși determinismul celor trei factori taineiști, schițând o poziție pe care va relua-o și în alte împrejurări, adică în propriile lui orientări teoretice dela maturitate.

În studiul Teoria mediului și literatura noastră, cu tot spiritul de frondă față de spiritul doctrinar, cu tot aerul de scepticism general ce învălue eseul, întâlnim câteva ferme afirmații pe care le vom desprinde în însăși succinta lor formulare; nu vom reface așa dar toată argumentarea și nici nu vom relua exemplificările aduse în sprijinul ei, ci vom deduce înseși concluzille controversei. Față de conceptul economic, altoit din marxism, înlocuind teoria rasei taineiste, la Gherea, Lovinescu constată:

«Este vorba de un determinism economic? Nu poate fi vorba de așa ceva. Dacă ne place însă determinismul, trebue să admitem că există un determinism organit — un determinism al rasei» — restaurând conceptul lui Taine în demnitatea lui, dar și printre conceptele pe care le va utiliza el însuși mai târziu, într-o accepție particulară, aplicată la literatura noastră. Referința cea mai amplă o face însă la teoria mediului, privită mai întâi în sensul cel mai strict, al mediului familial și al mediului social imediat și local, în raport cu talentul și geniul. Scoatem în relief numai concluziile: «Așa dar nu există numai un determinism al rasei, ci și un altul al fiecărui om în parte. E un determinism organic. Talentul și mai ales geniul (cuvânt foarte elastic) sunt prin urmare înăscute. Admițând acest lucru, orice discuție viitoare e posibilă. Neadmițându-l, discuția cade. Ea e de prisos». Iar în privința însăși teoriei mediului, ca factor explicativ al marilor individualități și ca determinant al curentelor literare, ajunge la concluzii diametral opuse teoriei lui Taine și deci și a lui Gherea, aplicată la literatura noastră. Operele de artă presupun individualități artistice. Individualitățile se formează ele singure printr-o lucrare interioară și subiectivă, deși alimentată prin elemente exterioare, care formează ceea ce se numește mediu. Factorii aceștia externi, cu toate că nu sunt de prima însemnătate, aruncă o oarecare lumină asupra evoluției sufletești a artistului. E bine deci să-i cunoaștem, fără a pune însă tot razimul criticei noastre în ei.

Artiștii mari, departe de a fi o expresie a acestor factori, a mediului, sunt dimpotrivă acei care izbutesc uneori să creeze un mediu. Ei modelează pentru un timp mai scurt sau mai îndelungat sufletele, creind ceea ce se numește starea sufletească a unei epoce. Ceilalți artiști, ce vin mai pe urmă, se inspiră nu dela mediul creat ci dela creatorul lui, adecă dela marele artist, ce a dat o formă nouă de simțire sau de cugetare ».

Întâlnim aci nu numai toate obiecțiile pe care Sainte-Beuve le-a făcut sistemului prea rigid al lui Taine, insistând asupra factorului individual, al creației, care scapă explicației exterioare, mecanice a celor trei determinante, rasa, mediul și momentul, dar schematic și încă neformulată într-un concept de nouă circulație, în critica noastră, teoria sincronismului și a diferențierii la care Lovinescu va ajunge, după ce va lua și o poziție sodologică asupra civilizației române moderne.

* * *

Dacă din factorii determismului lui Taine, acționând asupra individualităților ce alcătuesc o literatură națională, reține numai conceptul rasei, pe care-I va utiliza în Istoria civilizației române moderne, în Istoria literaturii române contemporane, mai ales în volumul închinat Evolufiei prozei epice și în Mutația valorilor estetice, atitudinea negativă față de teoria mediului îl desparte categoric atât de criticul francez cât și de Gherea.

În studiul Literatura și critica noastră, caracterizând pe Maiorescu și Gherea, ajunge Ia aceste concluzii, în ce privește pe cel din urmă, socotindu-l totuși «un tălmăcitor» al lui Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Delavrancea, Coșbuc și Vlahuță:

«D. Gherea, ce e drept, a mai venit cu o doctrină critică, care dacă nu era nouă, era totuși localizată pentru întâiași dată la noi. Această doctrină, dusă în consecințele ei, e foarte contestabilă: e vorba de faimoasa teorie a mediului.

«Pe această doctrină a aplicat-o d. Gherea la literatura noastră cea bună, cu succese împărțite și bazat pe ea, a luminat unele puncte obscure ale scriitorilor noștri. De sigur că opera d-lui Gherea are și ea multe părți, ce deși au făcut mare efect pe atunci, s-au eliminat apoi dela sine prin procesul firesc al timpului. Așa de pildă finalitatea utilitară a artei, sau amestecul idealelor sociale în conceptul mult mai îngust al artei, sunt lucruri, care cu tot sgomotul vremelnic ce l-au făcut, au dispărut, nu sub loviturile celor ce le combăteau, ci în mod firesc și dela sine.

«Acest mod greșit de a vedea, e drept că a adus o tulburare în literatura românească. Pentru un moment începuse chiar să se confunde cele două noțiuni «artă» și «ideal social», tot așa precum odinioară se confundase conceptul «artei» cu acel al «idealului național».

«Tari însă de experiența trecutului, și ceva mai limpeziți asupra artei, prin pilda atâtor scriitori buni, noi am clarificat repede această confuzie, reintrând iarăși în pacea adâncă a artei adevărate.

«Voind să facă o școală literară, d. Gherea n-a reușit de loc, dar a reușit să ne interpreteze pe unii scriitori, făcând un pas înainte asupra trecutului, care nu se ocupase atât cu aprecierea amănunțită a literaților noștri, ci stabilise numai oarecare principii de artă adevărată și sănătoasă».

Rolul criticei și teoriilor lui Gherea e vădit pus în cumpănă cu rolul teoriilor și criticei lui Maiorescu, despre care și vorbește într-un pasagiu imediat anterior; dar este nu mai puțin vădit că aderența lui Lovinescu, între aceste două personalități și directive antagoniste, înclină spre cea din urmă.

Când, în atâtea dăți și-a revendicat o formație junimistă, în ordinea literară, n-a exagerat cu nimic: iar din 1937, de când și-a pus sub patronatul spiritual al lui Maiorescu compendiul de Istoria literaturii române contemporane se poate vorbi de începerea unui adevărat proces de remaiorescianizare, continuat cu monografia apărută în anul centenarului marelui critic și prin toată seria, din nefericire neterminată, a monografiilor privitoare la contemporanii și posteritatea lui.

Conceptele criticei maioresciene sunt mult mai numeroase, decât ar părea sau au părut, la apariția Pașilor de nisip: văzute astăzi, în perspectiva junimismului și, în special, a maiorescianismului, ca un spirit viu al criticei noastre contemporane, ca și în cealaltă perspectivă, a unei părți speculative, din activitatea lui E. Lovinescu — ele capătă o semnificație nouă, pe care trebue s-o punem în relief; căci, oricâte deosebiri temperamentale, teoretice, de talent, de metodă și de încadrare istorică, în evoluția criticei noastre moderne, au existat și s-au adâncit cu timpul, între Maiorescu și Lovinescu, în aripa estetică a disciplinei întemeiată, cu atâta autoritate de primul, descendentul lui cel mai autentic, în multe privinți, rămâne totuși teoreticianul și practicianul impresionismului critic la noi.

Anti-taine-ist parțial si anti-gherist integral, Lovinescu este un filo-maiorescian, deși va recunoaște, în aceiași Pași, limitele criticei realizate de cel dintâi critic estetic român.