Deschide meniul principal
Departe, departe
de Barbu Ștefănescu-Delavrancea


.......... sub castanii din via părăsită. Mai mulți copilași, în cămăși albe, mă înconjuraseră. Stam pe pământul cald, cu mâinile sub cap, privind adâncul cerului albastru, și povesteam.

O fetiță îmi sorbea cuvintele, dând într-o parte și alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari și verzi...

Departe, departe, era odată un palat de marmură lângă un lac adânc, limpede și liniștit; și în lac tremura răsturnat palatul și grădina lui cu naramzi și portocali.

Și nici o lebădă nu se lăsa pe lac, nici o privighetoare nu cânta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Ușile nu se deschideau. Porțile curții, totdeauna încuiate. Vântul nu bătea pe-aici, oprit de cine știe cine, departe de aceste locuri în veșnică odihnă.

Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porțile de ștejar. Porțile se deschideau țipând, ca și cum ar fi fost vii și le-ar fi bătut cineva.

Cine bătea în porți la miezul nopții? Cine deschidea porțile la miezul nopții? Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul nopții, speriat de niște lovituri înfricoșate, sării în picioare.

O umbră intră pe porțile înalte; și porțile se închiseră în urma ei. Apoi auzii o ușă trântindu-se, și alta, și alta, încet, mai încet, mai încet, până nu știu bine dacă mai auzeam sau mi se părea.

A cui să fie umbra?

Vreo stafie? Înăuntru plânge cineva... se roagă, a leșinat... nu se mai aude. E întuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie! Și ameții pe marginea lacului.

A doua zi mă deșteptai. Soarele ardea. În lac tremura răsturnat palatul de marmură cu grădinile sale. Începui să mă închin, fericit că era cald și lumină... Mă gândeam acasă și mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam... Săraca, o fi crezând că m-am înecat... și m-o fi plâns... cât m-o fi plâns, săraca...

O rupsei la fugă.

Mă uitai îndărăt; văzui palatul mic și fumuriu; apoi începui să-mi caut drumul cu ochii.

Eu știam niște plopi înalți... așa venisem, din plop în plop.... unde să fie? Mă uit în toate părțile...nimic, nicăieri... Suisem niște dealuri... unde să fie? Mă uit în toate părțile... nimic, nicăieri.

M-am dus, m-am tot dus, până când palatul de marmură nu se mai vedea decât ca o jucărie de copii. Și am căutat, am căutat, doar de-oi găsi o cărare umblată de picior omenesc, și nici o fâșie de drum n-am întâlnit.

Și când mi se păru că palatul se șterge de pe fața pământului, o rupsei la fugă îndărăt, căci ce m-aș fi făcut în așa pustietate? Și de ce goneam, de ce palatul se ridica ușor din grădinile fumurii.

Lacul e roșu ca sângele. Apune soarele. Mă rezemai de-o salcie scorburoasă și începui să mă gândesc. Mi-e foame. Ce să mănânc? Mă uitai în apă. Văzui până în fund. În aer, nici o pasăre, în apă, nici un pește.

Să sar zidurile grădinii ca să fur portocale? Dacă m-oi întâlni cu ea, cu umbra pe care o văzusem intrând, la miezul nopții, în curtea palatului? Și zidurile sunt așa de înalte... M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos și mi-am sângerat degeaba buricele deștelor.

Stele nu răsar. Nici luna. Și nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frică, mă hotărâi să mă duc pân' la porțile mari și să bat în ele. Dibuind zidul, ocolii grădina și ajunsei în dreptul porților.

Să bat sau nu? Dar dacă îmi va deschide ea, umbra pe care o văzusem intrând la miezul nopții?

Întorsei capul. Din întuneric se desfăcură o mulțime de idoli ușurei, care goneau în văzduhul de cerneală. Atunci izbii cu pumnul în porți. Porțile sunară. Sunetul se duse departe, departe, și în toate ușile palatului mi se păru că aud lovitura mea...

— Cine e?
Ah! ce glas!
— Cine e?
— Eu.
— Cine, tu?
— Nu știu.
— Cine te-a trimis?
— Nimeni.
— Ce cauți?
— Nimic.
— Ce vrei?
— Mi-e frig, mi-e frică, mi-e foame!

Porțile se desfăcură în două. O bătrână cu părul alb, galbenă ca ceara, c-o văpaiță în mână... încolo, nimic.

Închisei ochii și căzui mototol, ca o cârpă.

Când mă deșteptai, era ziuă. Ce bine e într-un pat moale și cald! Pe un scaun, lângă mine, bătrâna răsucea un fir de borangic. Cum mă simți că deschisesem ochii, începu să mă mângâie. Mână uscată, ușoară, blândă.

— Eram cu părul ca păcura de când n-am mai văzut om ca toți oamenii, și azi sunt albă ca zăpada, zise bătrâna, și mă sărută pe frunte.

Parcă-mi luase frica cu mâna. Mă întorsei spre ea și o întrebai:
— Cât e de-atunci?
— Nu știu, bunico, nu știu, că pomii nu s-au mai scuturat de frunze și de rod; păsările au adormit și nu s-au mai mișcat în frunzișul lor. În palat, de atunci și până acum, nimeni nu s-a schimbat. Afară de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadră pe hârtie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urmă. Nimeni nu a intrat și nimeni nu a ieșit pe porțile pe care ai intrat tu, dragul mamei.

— Nimeni nu a intrat?
— Nimeni.
— Nimeni nu a ieșit?
— Nimeni.
— Dar cine a bătut alaltăieri, la miezul nopții, în porțile palatului?

— Nimeni, răspunse bătrâna, uitându-se în jos.
— Cine a deschis porțile palatului alaltăieri, la miezul nopții?
— Nimeni, răspunse bătrâna, și rupse firul de borangic și aruncă fusul în fundul odăii.

Fusul se învârti în jurul măciuliei.
— Dar eu am auzit...
— Ți s-a părut! zise bătrâna, sculându-se în picioare.
— Și am văzut o umbră...
— Ti s-a părut! răspunse bătrâna, plimbându-se prin odaie.

— Pe urmă, cineva plângea și se ruga, se ruga...
— Taci! zise bătrâna, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipiși, dragul mamei...

Începui să tremur. Închisei ochii. Mi-era frig. Mi se păru că plutesc în aer. Mama o fi crezând că m-am înecat și m-o fi plâns... cât m-o fi plâns, săraca?

Aș fi crezut că văd niște ochi roșii de stafie... și ochii ei erau buni și mângâietori, ca ai mamei. Se așeză lângă mine, îmi luă mâinile în mâinile ei și-mi zise:

— Tu, dragul mamei, n-ai să te mai întorci de unde ai plecat, e atât de departe de-aici până acolo, că drumul e mai lung ca viața ta...

Începui să plâng.
— Plângi, dragul mamei, plângi.

Până mă făcui bine, bătrâna dormi la capul meu pe un jeț vechi, negru de vechi ce era.

Mă dădui jos din pat. Ea mă luă de mână și-mi zise:
— Să-ți arăt palatul.
Ce coridoare lungi și triste! Prin umbrele lor, săgeți de lumină.
— Știi, îmi zise bătrâna, că aici nimic nu se mișcă, ci stă așa cum au apucat să stea.

În fața noastră, o perdea. Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era împietrită; vrusei s-o turtesc de perete; cutele ei, ca niște drugi de fier. Pusei mâna pe un scaun nalt și subțirel, degeaba; nu putui să-l mișc. La o scară de marmură mă oprii speriat: un câine mare sta cu ochii țintă la mine și cu gura căscată.

— Ce, ți-e frică? zise bătrâna zâmbind. Așa a rămas, tocmai cum lătra.

Bătrâna băgă mâna printre dinții lui ascuțiți și lucioși. Câinele nu se clinti, uitându-se înainte, lăsat pe picioarele dinapoi.

În vârful scării, o pisică neagră, cu laba aruncată după un fluture alb cu bobițe albastre. Fluturele plutea nemișcat în aer, cu aripile întinse. Pisica se uita cu niște ochi vii și lacomi.

— Câți, zise bătrâna, nu se asemănă cu pisica asta!
— Cum?...
— Între ei și ceea ce vor, încă nițel, încă nițel, și ăst nițel nu se mai isprăvește...

Bătrâna vorbea și eu râdeam de pisică: "Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi... ce frumos e... încă nițel, încă nițel, și aripioarele lui vor curge ca niște flori mărunte"...

— Vrei să vezi masa împăratului?
— Masa împăratului?
— Da.
— Vreau, dar mi-e frică.
— De ce ți-e frică?
— Să nu fie oameni...
— A, nu! răspunse bătrâna dând din cap. Oamenii au pierit ca fumul, au rămas numai tacâmurile...

— Tacâmurile?
— Da. Tot este gata. Când s-or umplea locurile goale, cuțitele au să sune și paharele or să se ciocnească, vinul are să curgă...

— Dar cine a întins masa?
— Cei care s-au dus.
— Și n-au mâncat tot?
— Așa cred oamenii, c-or mânca tot...
Și, neînțelegând nimic, ajunserăm la niște uși poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata să izbească.

Cum intrarăm pe ușă, mă minunai de ce-mi văzură ochii. O masă mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, căci aburii închegaseră împrejurul lui. O mulțime de furculițe cu bucăți de carne și de pahare cu vin stăteau aplecate în aer, ca și cum cineva le-ar fi adus la gură. De la un pahar în jos, un șir de picături de vin ca niște boabe de rubin.

— Acolo era locul împăratului. A fost cel din urmă pahar pe care l-a băut, zise bătrâna, făcând cu deștul, capul, mâinile și trupul împăratului.

Și deștul ei parcă lăsa dungi în aer. Închisei ochii, o apucai de mijloc și-i zisei tremurând:

— L-am văzut! Ea se uită drept în ochii mei și-mi zise:
— Peste zece zile, la miezul nopții, o să-l vezi și mai bine. Mă înfiorai. O rugai să ne coborâm în odaia noastră. Se întunecase. În dreptul unor uși cu lanțuri groase și cu lacăte cât plosca auzii un oftat lung și năbușit.

— Cine-a oftat?
— Nimeni, răspunse bătrâna, iuțindu-și pașii, nimeni, ți s-a părut. Nici vorbă că sărisem înaintea ei. Să mă fi tăiat, nu m-aș fi uitat îndărăt.

Mă întinsei în pat. Ea aprinse o feștilă într-o scoică de argint. Flacăra galbenă juca în vârful feștilei. În fundul urechilor mi se oprise acel oftat năbușit. Bătrâna trase jețul și se așeză la capul meu. Încet-încet, mă liniștii. Îi sărutai mâna. Era rece. Vroiam să știu unde mă aflam. Ce s-a petrecut în acest palat de marmură? Cine oftase în odaia pecetluită cu lanțuri?

— Cine e închis acolo?
— Unde? răspunse bătrâna tresărind.
— Acolo...
— Ți s-a părut, n-ai auzit nimic.
— Atunci, spune-mi unde sunt.
Bătrâna se plecă pe capul meu, mă sărută pe frunte și-mi zise:
— Văd eu că nu adormi pân' nu ți-oi spune o poveste.

Ridicai capul din pernă și bătrâna începu.

A fost odată, când și pe-aici bătea vântul și se mișca apa, a fost un împărat mare și viteaz, dar rău, că moartea de om la el era jucărie. Și bătrâni, și femei, și copii despicase în două. Când ieșea la plimbare, toți cădeau cu frunțile la pământ îndată ce-l zăreau. Și mergea cu capul în piept și c-o mână pe mânerul paloșului. Privirea lui era cruntă și zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. În palatul de marmură era răcoare, dar când intra el pe toți îi apucau fiorii. Și avea o împărăteasă frumoasă, frumoasă, și blândă, blândă, ca un miel plăpând. Doar de-o vedea pe ea se descrețea fruntea împăratului și i se oprea în mustăți un surâs de care ți-era frică. Și trecu un an, trecură doi de la cununie, și n-avură copil.

Împăratul se posomorî. Chemă pe toți doctorii și le zise:
— Iacă o pungă cu diamante și paloșul meu. Căruia o ghici leacul, ca să rămâie împărăteasa grea, punga, iar de nu, paloșul.

Trei ani de-a rândul izbi cu mâna lui câte zece capete de doftori, și capetele se rostogoleau pe marmură.

Într-o zi era la chef mare. Și bău, bău, că ochii din cap erau ca două picături de sânge, parcă să pice pe masa de borangic galben. Se ridică în picioare. Trase paloșul și-l învârti pe deasupra împărătesei. Părul ei se lumină ca de fulger. Și împăratul, băgând paloșul în teacă, zise:

— Muiere, mai aștept un an! Mesenii înmărmuriră. Împărăteasa se făcu albă ca hârtia. Până la isprăvitul mesei, împăratul tăcu și bău, uitându-se drept înainte. Când se sculă de la masă, se opri în prag, se uită la împărăteasă și zise:

— Un an mai aștept! Împărăteasa oftă. Două lacrimi mari îi picară din amândoi ochii: pic, pic. Și se duse în odaia ei de culcare.

Acolo îngenunche la icoane și se rugă, se rugă, până când adormi în genunchi. Pe la miezul nopții, trei femei bătrâne intrară la dânsa. Slabe, uscate, deșirate. Se pipăi să vadă dacă visează. Dădu să țipe, dar nu putu. Babele o întrebară pe rând:

— Vrei un copil?

— Da, răspunse împărăteasa.
— Vrei un copil?
— Da.
— Vrei un copil?
— Da.
— Bine! ziseră tustrele, și ieșiră pe ușă afară. Dar s-au oprit. Vorbesc între ele. Împărăteasa le aude.
— Să fie fată.
— Să fie.
— Să semene mă-sii, că la 16 ani împăratul să creadă că e mă-sa.

— Să fie.
— Să fie muma ei și fata ei, și împăratul bunic fiului și tată nepotului său...

— Numai atunci când fata îi va întinde două mâini, c-o mână...
— Și tot ce-o fi rău să piară și ce nu o fi rău să-ncremenească, iar el să fie umbră și veșnic să ceară iertare, și iertare să nu aibă.

Împărăteasa dădu un țipăt și căzu leșinată. A doua zi când se deșteptă înmărmuri, văzând pe împărat lângă dânsa.

Împăratul începu s-o mângâie, iar ea îi zise plângând:
— Oh! Măria-ta, măria-ta, mai bine mi-ai fi tăiat capul decât să te fi culcat lângă mine!
Împăratul începu să râdă... și ce râs!

Nu trecu mult, și toată împărăția află că împărăteasa rămăsese grea.

Eu, de bucurie, îi sărutai mâna și îi zisei:
— Ai scăpat, măria-ta.
— De-o fi băiat, am scăpat, da' vai de mine de-o fi fată... Și-o podidi plânsul.
— Și dacă ar fi fată?...

— Va fi muma ei și fata ei, și împăratul bunic fiului și tată nepotului lui...

Și-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu mă gândii că femeile grele aiurează.

Când îi sosi ceasul, abia apucă să nască, și întrebă pe împărat:
— Ce e, măria-ta, băiat ori fată?
— Fată... și ce fată! răspunse împăratul, și se întoarse la împărăteasă.

Împărăteasa era rece ca gheața, cu mâinile încleștate peste amândoi ochii. Împăratul o pipăi. Se căută la cingătoare, și, văzând că nu are paloșul, strigă de se zgudui palatul de marmură:

— Luați-o de-aci, că-i turtesc capul! Eu înfășurai copila într-un cearșaf cald și fugii cu dânsa. Mă închisei în iatacul acela pecetluit cu lanțuri.

Împărăteasa oftă când căzu pământul peste ea. O auziră toți, afară de împăratul, care privea cu mâna pe mânerul paloșului și zicea celor care aruncau pământ: "Mai iute! mai iute!"...

Și fata creștea și nu vedea soarele decât prin gratiile ferestrelor. Trecură zece ani ca zece zile.

Părul bălai și lucios ca mătasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeș, așteptând ca din umbra portocalilor să răsaie mama ei, de care întreba necontenit.

— O să vie?
— Da, bunico...
— Și un' s-a dus?
— Departe, departe...
— Și când s-a dus?
— Demult, demult...
— O să vie?
— Vezi bine...

— Dar tata? De ce nu mă lasă prin grădină? El e când aud zale zuruind?

— El, îi răspunsei eu, și începui să-i spun câte-n luna și-n soare, până când o fură somnul cu capul în poala mea, întrebând necontenit prin vis: "0 să vie?"

Alți șase ani, ca șase zile.

Împăratul se războise în patru părți ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sânge. Mă chemă. Dădui în genunchi și întrebai, cu fruntea lipită de pardoseală :

— Ce poruncești?
— Mi-e dor de fată! N-o văzuse de la naștere. Într-o clipă mă repezii pe scări, deschisei iatacul, o luai de mână și-i zisei:

— Te cheamă împăratul. Cum o văzu, sări în picioare. Scutură zalele, și de pe ele căzură câteva picături de sânge.

— Fata mea?
Semăna atât de mult... nu semăna... era chiar mă-sa din cap până-n picioare.
— Fata mea? zise împăratul, ca și cum l-ar fi sugrumat cineva.
Amândouă încremenirăm.
— Ieșiți! strigă împăratul, și căzu pe un jeț de argint.

Cum intrarăm în odaie, fata își rezemă capul de fereastră și începu să plângă. Eu mă ghemuii într-un colț și mă înfiorai aducându-mi aminte de vorbele împărătesei: "Va fi muma și fata ei, iar împăratul bunic fiului și tată nepotului"... Cum mă gândeam, fata tresări și-mi zise:

— Vin' de vezi... Privii pe geam. Pe malul lacului un cioban cânta din fluier, și cânta așa de duios, că oile se strânseseră împrejur și ascultau, uitând să mai bea apă.

— Ce frumos cântă și ce bine-mi face! Du-te și-i spune că în fiece zi să cânte sub ferestrele mele.

Mă întorceam de la cioban. Pe scări, împăratul, galben ca ceara și dus pe gânduri. Cum mă văzu, îmi zise:

— Ce face fata?
Și, până să-i răspund, se făcuse nevăzut, trântind ușa după dânsul.

A doua zi, abia se crăpase de ziuă, și fata, la fereastră. Ciobanul se zărea în depărtare, într-o ceață albastră. Turma, ca un nor târându-se pe pământ.

Fata îmi petrecu amândouă mâinile pe după gât, mă sărută și-mi zise plângând:

— Ce am, bunico, ce am?
Și ciobanul sosi pe malul lacului; își aruncă pălăria; își scutură pletele și începu să cânte așa de frumos, că oile uitară să mai bea apă. Și de la picioarele lui în jos, în lacul luminat, un alt cioban ținea fluierul la gură.

Fata se rumeni și nu mai zise nimic.

Într-o zi (tocmai îi desfăcusem coadele ca să o pieptăn) intră pe ușă o roabă, o arăpoaică, și îi spuse că o cheamă împăratul.

Ea începu să tremure și plecă. Nu trecu mult, și auzii un țipăt ascuțit, apoi niște pași mărunți și repezi. Era ea. Dădu să vorbească și nu putu. După ce răsuflă bine, îmi zise:

— M-a strâns în brațe... o! așa m-a strâns în brațe... dă-mi nițică apă... așa m-a strâns... nițică apă, că nu mai pot!

Bău și mă întrebă:
— Sunt fata lui?
— Da...
— Doamne!... Doamne!...

Începu să se închine. Se trânti în pat. Mă chemă lângă dânsa și mă rugă să-i spun adevărat cine a fost mă-sa, cum a sosit ea pe lume și ce să facă ca să scape de împărat?

Îi spusei tot. Cele trei femei, la împărăteasa. Au vorbit la ușă. A rămas împărăteasa grea și a murit într-o clipă, îndată ce el i-a spus că e fată.

Biata domniță șopti podidită de plâns: "Să fie muma ei și fata ei, iar împăratul bunic fiului și tată nepotului" ...

Unde am apucat amândouă, acolo am rămas până-ntr-un târziu. Aprinsei o văpaiță. Ea sări din pat. Se uită la icoane.
— Cum să-i întind două mâini c-o mână? Ce clipă fericită ar fi aceea în care ar pieri tot ce se mișcă în acest palat de spaimă și de moarte!

Apoi îmi spuse că altă scăpare nu e: să fugă cu ciobanul și să-și ia lumea-n cap.

A doua zi se sculă, mă sărută și ieși din odaie în vârful picioarelor. Nu se luminase bine de ziuă, și ciobanul era pe malul lacului, și cânta, cânta să adoarmă apele. Nu știa el... dac-ar fi știut! Pasămite, împăratul nu dormise toată noaptea, frământat de urgia gândurilor. Și auzind cântecul, deschisese fereastra, ca să vadă de unde vine. Tocmai atunci ajunsese și domnița la cioban.

I-a văzut! Nu cred ca împăratul la vreun măcel să fi răcnit mai înfiorător. Mie mi s-a lăsat o perdea peste amândoi ochii și m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai văzut nimic. Ca prin vis auzeam un freamăt în tot palatul. Nu-mi era nici frică, nici milă. Nu mai simțeam nimic. Uitasem tot.

Pe la prânz mă chemă împăratul. Sta încruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte dacă am căzut în genunchi. Știu că mi-a dat o cheie și mi-a zis:

— Na, și du-te de-i spune că, de-o vrea să-mi fie soție, scapă și ea și el. Trei zile aștept. Iar de nu, pe el îl tai și pe ea o zidesc acolo.

Doi gealați m-au dus la beciul de piatră. Intrai. În întunericul beciului ea plutea ca o lumină. Cum mă văzu, mă pipăi și începu să plângă de bucurie că trecuseră atâtea ceasuri și tot trăiam. Apoi mi-arătă un zid și îmi zise liniștit:

— El e aici. La noapte o să cânte. Ascultă cum vorbim.
Bătu de trei ori în zid, și de dincolo se auzi bătând iar de trei ori.
— Ce faci tu?
— Bine, dar tu?
— Bine.
— Vrei să cânt?
— La noapte, că ne-aud.
Și n-apucă să-i spun porunca împăratului, că ea îi strigă:
— Pe tine or să te taie...
— Bine, dar pe tine?
— Și pe mine...
— Să cânt?
— Nu, la noapte, că ne-aud.
Începui să plâng, și ea zise:
— Nu, câinele de împărat nu va fi tatăl nepotului și bunicul fiului său!

Când vrusei să plec, îmi spuse la ureche că au început să găurească zidul, ca până în trei zile el să-i sărute mâna ei și ea pe a lui, ș-apoi... Dumnezeu să ierte păcatele împăratului...

Împăratul porunci o masă mare; la mijlocul mesei era să-i aducă, pe tipsie, mâna dreaptă și capul ciobanului, cu fluierul în gură.

Împăratul se puse la masă, împreună cu sfetnicii săi. Mă chemă. Îmi dete o cheie și o tipsie și mă trimise, cu doi gealați, ca să aduc mâna dreaptă și capul ciobanului cu fluierul în gură. Împăratul îngălbenise, se uscase, râdea cu hohote, bea mereu, și de pe barba sa zbârlită curgeau picături de vin roșu ca sângele.

Aiurită, mă coborâi cu gealații în beciul ciobanului. El, cum mă văzu, zise blând: "Știu de ce ați venit". Și îngenunche. Frumos și blând, mai blând ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului.

Gealații traseră paloșele. În zidul de la mijloc se auzi bătând de trei ori. Gealații se opriră. Domnița începu să vorbească.
— Tu ești bine?
— Da, răspunse ciobanul, dar tu?
— Și eu.
— Ție ți-e dor?
— Da, dar ție?
— Și mie!
— Da? ce aud zângănind?
— Nimic, ți se pare.
— Nu e nimeni la tine?
— Nimeni.
— Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte!
— Ce?
— Se făcea că ne iertase și ne cununam...
— Drăguța mea, ți se izbândește visul...
— Când?
— Chiar acum...
Gealații ridicară paloșele și îi cerură mâna dreaptă. Eu închisei ochii și auzii un vâjâit. Mâna îi căzu din umăr pe tipsie, și tipsia răsună. Sângele țâșni.
— Ce faci tu? întrebă domnița de dincolo de zid.
— Bine, răspunse ciobanul și se târî în genunchi pân' la zid. Cu stânga izbi de mai multe ori și desfundă o gaură și vârî mâna până-n umăr. Într-o clipă, gealații îi tăiară și mâna stângă, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind.

Căzusem în genunchi, ș-odată mi se păru că mâna stângă a ciobanului trece prin zid... și auzii un țipăt sfâșietor.

Domnița săruta, săruta mereu și striga:
— Spuneți împăratului, spuneți-i că vreau, vreau tot ce-o vrea el... să-i fiu tot, să-mi fie tot!

Alergai și spusei împăratului ce zisese domnița. Împăratul porunci s-o gătesc ca pe-o mireasă și s-o aduc la masă. Fata nu vru să iasă din beci până nu s-o găti și nu voi s-o ajute nimeni ca să se îmbrace. Eu așteptam la ușă. Ea îmi ceru un fir lung și gros de mătase. Îi adusei firul și rămăsei iar la ușa beciului.

Ieși... luminoasă ca o sfântă... Mâna dreaptă și-o înfășurase în cutele rochiei. Mi se păru că ascunde ceva.

— Ce ai, o întrebai eu, ți s-a umflat mâna?
— Da, ast-noapte am bătut prea tare în zid, căci el adormise mai greu ca acuma.

— Acuma doarme?
— Da, acum doarme bine...

Când intrarăm în sala de mâncare, toți se sculară în picioare și ridicară paharele pline.

Împăratul făcu un pas, aduse paharul spre gură și zise:
— Dă-mi să-ți sărut mâna, fericirea celui mai viteaz dintre împărați!

Fata se apropie de împărat, scoase mâna dreaptă din cutele rochiei, i-o întinse și zise:

— Na! sărută și fii fericit!
Împăratul îi luă mâna, o aduse la gură, ș-odată începu să tremure.
— Sărută! strigă fata.
Împăratul scăpă paharul.
— Sărută!
Împăratul căzu pe scaun.
— Sărută!

Ca prin minune, toți pieriră, ca și cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împăratului o umbră se ridică cu o coroană neagră în cap și se făcu nevăzută, văietându-se.

Și tot, din palatul de marmură și dimprejurul lui încremeni, așa cum le apucă astă clipă din urmă, iar fata căzu jos.

Mă apropiai de ea. Parcă era vie... cu ochii deschiși... privea fericit prin două lacrimi, prinse de gene ca două diamante.

Când vrusei s-o ridic, o scăpai din brațe... avea două mâini în umărul drept...

— Cum avea două mâini în umărul drept?
Răsuflarea mi se oprise.
— Cu firul de mătase își legase de mâna ei mâna ciobanului, răspunse bătrâna.

— Și știi unde e acum?
— Unde?
— Nu ți-aduci aminte de ușa cu lanțuri groase?
— Ba da... am auzit un oftat năbușit... Începui să tremur.
— Ei, da...
— Cine ofta?
— Ea...
— Cine... ea?...
Capul îmi căzu în pernă.
— Ea... n-a murit...
— N-a murit?
— Nu, doarme, doarme de-a pururi, gătită cu rochia albă de mireasă, întinsă pe o fâșie de catifea neagră. La cap îi ard două lumânări de ceară, adică nu ard, ci au împietrit așa, cu două flăcări galbene. Și din când în când se încearcă să ridice mâinile, și nu poate, și oftează lung și năbușit...

— Brrr... ce frig e aici! Mai e mult pân' să răsară soarele?
— Ti-e frig? răspunse bătrâna și începu să mă mângâie pe obraji.

Mâinile ei erau ca niște sloi de gheață. Aș fi vrut să tac, dar gura mea, nu eu, o întrebă:
— Dar umbra împăratului? Ce face umbra pe care am văzut-o intrând aici?

— A... da... eu îi deschid. Cum intră, mă ia de mână și ne ducem împreună până la poarta cu lanțuri. Îndată ce s-apropie, lanțurile cad și răsună tot palatul. Usa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, și se roagă, se roagă, și plânge, și-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea să ridice mâinile, și nu poate, și oftează lung și năbușit. Când cântă cocoșii, dinspre ziuă, umbra se repede pe ușă afară, urlând. Ușa se închide, parc-ar trânti-o cineva, și lanțurile se prind la loc.

— Mai e pân' la ziuă?
— S-a făcut ziuă, răspunse bătrâna. Vrei să ne plimbam la soare?
Deschisei ochii și începui să mă închin. Era soare, lumină și căldură. Ce binecuvântată e lumina după o spaimă așa de lungă!

Mă luă de mână și plecarăm în grădina cu portocali. Ce miros, ce căldură, ce lumină! Înviorat, începui să mă gândesc la ceva, dar mi-era frică s-o întreb.
— Știu la ce te gândești, zise ea uitându-se la mine.
— Eu? Nu mă gândesc la nimic.
— Ba da, te gândești cum de eu n-am pierit ca ceilalți.
— Așa e...
— Dar de unde știi că nu sunt o umbră?
— O umbră?
Începu să-mi zvâcnească inima. Eram pe malul lacului.
— Da, o umbră...
— Nu se poate... nu m-ai mângâiat... nu ți-am sărutat mâna?...
— Vrei să vezi?
Și până să zic "nu", bătrâna mă luă în brațe și sări cu mine drept în mijlocul lacului... Ah!... privii în sus ... o mireasă, ca o năluca albă, se înălța la ceruri... lumină... îngeri... apoi adânc... întuneric... adânc... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmură.