Desenul de sub culori

 

Gleznele tale, ude și reci, îmbătară luna,
iar lumina ei cade în spirală,
ocolind perfect crestele unor valuri pitice.

și ele se apleacă pe sub mersul tău,
gemând redate nopții și întâmplărilor ascunse. eu te privesc și nu te pot lua
din această natură perfectă
și tu tot te duci prin apa docilă
să strivești lumini sub tălpi ce acum stăpânesc
vechile arhitecturi ale mării.

nici un gest nu te apropie de mine,
dar, undeva, tot trebuie să te îndrepți,
iar eu sunt peste tot...

rochia cu pliuri vaporoase, care cad peste coapse
tot așa cum a căzut mai de mult o idee peste piatra
care urma a fi făcută topor,
a oprit poezia...

și ea, pornind din nou,
trece cu greu în urma țesăturii ude
până la genunchii nemijlociți nicicând
de rugăciune.

te voi duce la diguri și te voi judeca…

împreună cu bitumul care ne scrijelește carnea,
vom opri, pentru o vreme, iluziile mării.
acum, poezia șchioapătă laolaltă cu luna,

iar inima mea se spală de inima ta în niște ape ciudate,
umplând gropi precise, făcute de luminile lunii,
căzând îmbătate în distanța de la gleznele tale
înspre ochii mei, împrieteniți c-un zâmbet

am să poruncesc acestei naturi
să intre și să te scrie, pe dinăuntru,
ca pe un pergament executat și tratat corect,
scris precis și aplicat,
încât să nu se prea poată răzui vreodată,
în lipsa mea, conjunctural și egoist...

natura nu are de ce să mai stea afară
și trebuie ascunsă, convingător, înăuntru.