Desfrunziri
În aerul tomnatec, ciripitul vrăbiilor stins.
Tristețea lămpii în seară la ferești umilite,
gânduri vechi se întorc asemeni umbrelor depe ziduri,
și amintirea ta e cu aceeaș iederă, cu aceleași gesturi mâhnite.
Printre degete, povești tot mai albe se cern.
Pe fluierul tristeții, vrăbiile stăruie dureros să cânte;
iată destrămarea aerului galbenă peste ochi,
și privirile, sboruri în apele serii frânte.
Așà, inima ta, cântec de vrabie, șovăie.
Glăsuiri ca nuiele, pe aceeaș melancolie se împletesc.
Surâsul tău din nevăzute urne se revarsă,
pe buzele tale, flori și frunze se desvelesc.
Amurguri și cele din urmă păsări au trecut.
Privirea ta mi-a învăluit mâhnirea ca o fașe,
și, cuvintele noastre sunt umile și simple,
ca pașii unui cerșetor pe o uliță mărginașe.
Toate acestea – știi? – sunt ca’ntr’un vechi album
Aceleaș file decolorate, aceeaș mâhnire.
Seara și-a așternut tot aurul pe drum,
și cântul vrăbiilor îl simți în aer, ca o desfrunzire.