Despărțire (Topîrceanu)

 

Trec pâlcuri de răchită și stâlpii fug într-una.
Pe cer, în clarul zilei, ne urmărește luna, —
Și trenul de-o potrivă la-ntrecere cu ea
Aleargă peste câmpuri... Adio, draga mea!

Adio! Gândul doarme și sufletu-mi veghează.
Uimit mă uit cum joacă pe mâna mea-o rază...
Vecinul mă privește cu ochii plini de somn.
O muscă întârzie pe fruntea unui domn...
Iubito, simt în urmă-mi cum zările se mută,
Cum se destramă-n aer chemarea mea pierdută,
Și lacrimile tale pe suflet mi s-abat
Ca stropii mari de ploaie pe-un lan de grâu uscat...
În marea de lumină surâde 'ntreg pământul.
Un pom aleargă-n urmă de parcă-l duce vântul.
Din galbena rotire de lanuri se desfac
Cicoarele albastre și florile de mac...
O, de-aș putea viața să mi-o prefac în floare,
Acum ți-aș arunca-o din goană la picioare!

Și dacă pentru tine aș vrea să uit că sufăr,
S-arunc în vânt afară scrisorile din cufăr,
Mă sfâșie, ca spinii, părerile-de-rău
Și-n inimă-mi răsună adânc, suspinul tău.
Iar dacă-ncerc trecutul, cu șiru-i de morminte,
Să mi-l rechem zadarnic, aducerile-aminte
Mi se topesc în suflet ca stelele-n fântână,
Ca fulgii de zăpadă pe care-i prinzi în mână.

Mă-ntorc și mă cutremur...
Nemesis, taină crudă,
Ia-ți îndărăt năframa de calde lacrimi udă!
Tu care, ne-mblânzită din umbră, fără glas,
M-ai urmărit pe drumul durerii pas cu pas,
Tu care-ntuneci steaua ce-n ochii mei scânteie
Și-mi spulberi ale nopții albastre curcubeie, —
Întoarce-ți fruntea rece și lasă-mă de-acum
Străin de mine însumi să merg pe-acelaș drum
Pe care-a mers de veacuri nefericita turmă,—
Și voi primi c-un zâmbet popasul cel din urmă...