Despărțirea (Ion Pillat)

 

Luase de pe masă și oalele și blidul,
Maria-ngrijorată că nu mânca Isus,
Și la lumina serii se zugrăvea pe zidul
Cel alb, în negru, crucea ferestrei din apus

Încununat sta Fiul de cea din urmă rază
A soarelui și fruntea îi sângera ca-n spini...
Tăcea... tăcea și maica Lui, care nu cutează
— Țărancă — să-l întrebe și-i varsă numai vin.

Vin rubiniu cu sânge curat umplu paharul...
Și pită aurită îi scoate din cuptor —
Dar Fiul, trist zâmbindu-i, știindu-le amarul,
Cu mâna le da-n lături și spune: „Mâine-n zori,

Măicuță, să ceri popii asina cea mai slabă —
La Tatăl meu din ceruri mă duc, tu să mă lași“.
Și maica — o țărancă — oftând din greu, se-ntreabă
De ce și-a dat copilul cu Domnii la oraș.