Despot Vodă
PERSONAJELE
modifică- ALEXANDRU LĂPUȘNEANU, Domn Moldovii, 50 ani
- RUXANDRA DOAMNA, soția lui Lăpușneanu, 25 ani
- DESPOT-ERACLID, competitor tronului Moldovii, 30 ani
- MOȚOC VORNICUL, boier conspirator, 55 ani
- ANA, fiica lui, 20 ani
- MAICA FEVRONIA, sora lui Moțoc, 50 ani
- TOMȘA, boier neaoș, 40 ani
- ILIAȘ, copilul lui Tomșa, 14 ani
- SPANCIOC, boier, 35 ani
- HARNOV, boier, 45 ani
- STROICI, boier, 25 ani
- TOROIPAN, boier, 25 ani
- CIUBĂR-VODĂ, 45 ani
- ALBERT LASKI, palatinul Siradii, 55 ani
- CARMINA, soția lui Laski, 30 ani
- ROZEL, aventurier francez, 25 ani
- SOMMER, poet german, 25 ani
- ANTON SECUIUL, șeful secuimii din Ardeal, 30 ani
- PISOZKI, comandant castelului de la Zips, 30 ani
- TOMA CALABAICANUL, om de încredere al lui Lăpușneanu, 40 ani
- AHMED BAIRACTARUL, trimis al lui Soliman Sultanul, 40 ani
- LIMBĂ-DULCE, plăieș, 30 ani
- JUMĂTATE, idem, 30 ani
- UN ȚĂRAN
- O ȚĂRANCĂ
- ȚĂRANI, TÂRGOVEȚI, BOIERI, OSTAȘI
- ROMÂNI, MERCENARI, UNGURI,
- FRANCEZI, LEȘI, NEMȚI etc., CĂLUGĂRI
- NOTĂ: Versurile precedate de semnul * pot să nu fie declamate în cursul reprezentațiilor (V. A.)
ACTUL I
modifică- Culmea Carpaților ce desparte Bucovina de Transilvania.
- Un brad, în dreapta. Panorama de munți, în fund.
SCENA I
modifică- Frunză verde de stejar,
- Sus pe munte, la hotar,
- Zi și noapte stau pândar...
- Uf! Iată-mă pe culme cu fedeleșu-n spate!
- Venit-ai, Limbă-Dulce?
- Venit, măi Jumătate,
- Dar cad de oboseală... Știi tu că dintr-un zbor
- Sunt zece mii de stânjeni de-aici pân’ la izvor?
- Or fi, dar apa-i bună... Ian s-o cercăm de-i rece?
- Na.
- Adă... A!!
- Îți place?
- La inimă chiar trece..
- Cu minte zicea tata: Dă-mi, Doamne, orice-oi vrea,
- Iar mai cu seamă apă ușoară-n cale grea.
- Nu se temea de broască, era voinic moș Tincă,
- Dar tatii-i era groază de apă... și-n opincă.
- Iar bei?
- Încă o dușcă... Mă arde setea-n piept.
- Bețiv mai ești!
- Gândește... de ieri de când te-aștept!
- Pe astă culme goală, încredințată nouă,
- Mâncăm răbdări prăjite și bem numai când plouă;
- Cât despre somn...
- Nici vorbă... Pândarului e scris
- C-un ochi închis să doarmă, și celălalt deschis.
- Un bucium se aude în codri... Ce-o fi oare?
- Boierii din Suceava fac astăzi vânătoare.
- I-am întâlnit devale cu patru urși blăniți,
- De somnul cel mai vecinic tuspatru adormiți,
- Și mai era cu dânșii... mult am mai râs văzându-l...
- Un soi de hop-peoparte cu portul și cu gândul,
- Numit Ciubăr și Vodă. (Se îndreaptă spre fund.)
- Știu, un nebun de soi
- Cu visuri de domnie, cum sunt mulți pe la noi.
- Dar ce văd colo-n vale, în țara ungurească?
- Ce vezi?
- O ceată-ntreagă cu haină husarească.
- Mulți-s?
- Mai mulți de zece, mai mulți și vin merei...
- Dar ceata se oprește... Iată! doi dintre ei
- Descalecă și-n grabă apucă pe cărare
- La deal... îi vezi?
- Văd... Iată-i ajunși sub dâmbul mare...
- Țin sfat și iarăși pleacă... Or fi niscai fugari
- Ce vor să treacă-n țară.
- Ce-or fi, maghiari, tătari,
- Să-i prindem.
- Dar, să-i prindem, căci noi suntem de pază
- Aici, la pragul țării... Feri, măi, să nu te vază.
- Știi ce? Hai de pe culme pe ei să ne-aruncăm.
- Ba nu; la pândă-aice mai bine s-așteptăm.
- Vin’ cole, după stâncă.
- Ce pândă? Lupta-i dreaptă:
- Ei doi, noi doi!... nu-ncape nici pândă, nici...
- Așteaptă,
- Nu fi nătâng, ascultă...
- Române, doi și doi...
- Ascultă,-ți zic.
- Ce?
- Care-i mai mare dintre noi?
- Tu... fie pe-a ta voie... așa n-ar fi dreptate
- Cu doi voinici să lupte un om și... Jumătate.
SCENA II
modifică- Despot, ajuns-ai?
- Iată!
- Ha! iată-mă și eu.
- Greu e suișul, frate!... Dă-mi mâna.
- Ține.
- Greu!
- Uf!... Caldu-i!... de m-ai stoarce ai face, zău, o baltă.
- A fost un timp odată când stânca cea mai naltă
- Mi ți-o urcam eu, Laski, ca cerbul cel ușor.
- Acum simt ca o cange înfiptă în picior,
- Și pare că mă trage...
- La deal?
- Ba nu, la vale.
- Oricum, ești verde încă și ai oțel în șale.
- Așa-i!... Mă simt, zău, încă puternic cât un tun.
- Mi-e dragă lumea, frate, și-mi place traiul bun.
- Eu nu sunt ca evreii ce zic că viața-i lungă
- Sau scurtă, măsurând-o pe banii lor din pungă.
- Eu zic: Hei! deie Domnul mulți ani ca să trăim
- Și planurile noastre curând să le-mplinim.
- Iată-ne-ajunși cu bine pe naltele hotare
- Ce zac între Moldova și țările maghiare,
- Loc trist, de lupte crunte, cu sânge plămădit,
- Căci fiarele-s cumplite, dar omu-i mai cumplit!...
- Privește colo-n față, în zarea luminată:
- Ca mantie regală, frumoasă și bogată,
- Apare-n ochii noștri Moldova, dulce rai,
- Comoară nesecată de bun și dulce trai.
- Ea are grâu, și miere, și vinuri, ah! ce vinuri!
- Toiag de bătrânețe, viu balsam pentru chinuri.
- Și are mii de nade a scumpelor plăceri,
- Copile, ah! ce copile!... muieri, ah! ce muieri!
- Îți fură ochii, mintea, și inima ți-o fură
- C-o rază de sub geană, c-un zâmbet de pe gură.
- Și însă moldovenii orbi, crunți, nepăsători,
- Stropesc ades cu sânge grădina lor de flori.
- Cum e stăpânul casei așa-i și grădinarul?
- Așa, căci Lăpușneanul... el mână astăzi carul.
- El bate-n boi.
- O! Despot, pe acest mănos pământ
- Domnea odinioară un domn viteaz și sfânt,
- Un Ștefan! leu năprasnic a cărui largă gheară
- Rupea cumplit dușmanii și-n țară, și-n afară.
- Pe vremea lui boierii ostași erau, ostași
- Cum n-au mai fost!... Acuma nepoții lor trufași,
- Mici râvnitori de tronuri, seci, răi, ieșiți din minte,
- Păgâni prin a lor fapte, s-ating de cele sfinte,
- De sceptru, de moșie, de neam și de popor,
- Iar țara, muma, piere gemând sub talpa lor.
- Cu Vodă Lăpușneanul ei astăzi nu se-mpacă?
- Nu! n-ar putea nici dracul pe tron ca să le placă.
- Le trebuie, se vede, un domn căzut din cer?
- Ba mai degrabă-un... Despot cu brațul lung de fier,
- Să bată, să apese pe dârza lor cerbice
- Și-n capul lor sămânța de vrajbă să o strice...
- Și iată de ce, frate, primit-am bucuros
- Ca să ajut avântu-ți de dor ambițios.
- Sunt leah; cu moldovenii în veci n-am împăcare,
- Tu cauți un tron, Despot?... eu caut răzbunare!
- Fii domn!
- Prea bine, însă nu crezi mai nimerit
- Ca fierul, deocamdată, să fie... poleit,
- Și mâna zdrobitoare să fie deocamdată
- Ascunsă-ntr-o mănușă?
- Ca laba cea șireată
- Ce unghia-și ascunde?
- Întocmai.
- Minunat.
- Bravo!... mănușa... laba... pricep, ești diplomat.
- În arta de capcane ești meșter cu ispită...
- Am fost crescut la Roma, în școala iezuită.
- Ești om cu două daruri: sub haina de oștean
- Porți inimă vitează și cugetul... viclean?
- Așa spunea Carmina, când ea glumea cu tine.
- Ah! cât a fost de bună soția ta cu mine!
- Eu, un pribeag din lume, un zvânturat străin,
- În casa ta mănoasă căzut chiar din senin;
- Eu, piatră nestemată din splendidă cunună,
- În pulbere zvârlită acum de-o rea furtună!...
- Ah! Laski, multă lume călcat-am pribegind,
- Luceferi mulți în cale-mi văzut-am strălucind,
- Dar suflet bun și nobil ca scumpa ta soție
- Eu n-am văzut, mă crede, la nici o-mpărăție.
- Așa-i c-am avut parte în lume de noroc?
- Carmina-i jună, însă de juni ea-și bate joc,
- Și numai pentru mine suspină ea.
- Sărmanul!
- Ș-apoi încă-o virtute: urăște pe sultanul.
- În toate-i dar perfectă?
- În toate!
- Om fericit!
- Nimica nu-ți lipsește din câte ai dorit.
- Mărirea? te alintă ca pe-un copil în fașe.
- Tu stăpânești în pace mulțime de orașe.
- Ești cap, ești om de cârmă, neștiutor de frâu.
- Averea?... la picioare-ți lin curge ca un râu.
- Norocul?... o soție frumoasă, iubitoare,
- La Zips, castelul falnic îți luce ca un soare,
- Pe inima-i spaniolă lipindu-te iubit...
- Om fericit ești, Laski, de trei ori fericit!
- Iar eu, o biată frunză pe vânt în veci purtată,
- Putea-voi rădăcină să prind în loc vrodată?
- Mă cheamă viitorul la el...
- Aleargă dar
- La glasul lui, și fie-ți mersul nu în zadar.
- Colo, jos, în Suceava găsi-vei răzvrătirea,
- Clocind și pregătindu-ți mărirea sau pieirea.
- Fii om, mergi!
- Dar! voi merge... Născut pe-al mării mal,
- Deprins sunt din pruncie să lupt cu-al mării val.
- Voi ști să-nfrunt eu soarta.
- Înfrunt-o bărbătește;
- Iar dacă ea de tine ar râde muierește,
- Găsind că nu ești vrednic de-a fi ce zici c-ai fost,
- Atunci din nou la mine să cauți adăpost.
- Eu pentru tine, Despot, aici am întins nada.
- Acum îți zic: La luptă, izbândă, iată prada!
- Moldova-i o comoară!... ferice-ar fi de ea
- Să cadă cu-a ei scule pe mâna ta... ș-a mea.
- Pas! eu te las, adio, și s-auzim de bine.
- Când îi fi mare, Despot, să te gândești la mine.
- Adio, Laski... Viața e plină de furtuni.
- Tu cu a ta soție să faceți rugăciuni
- Pentru Despot.
- Adio. (Dispare.)
- Ba nu... la revedere.
SCENA III
modifică- A!... iată-mă-n Moldova!... măriri, averi, putere,
- Aici sunt partea celui ce știe-a zice: vreu!
- Eu vreu!... de-acum ajute-mi în plin norocul meu.
- Eu, slugă-odinioară lui Iacob Eraclidul,
- Dar nobil prin avântul sufletului ca Cidul;
- Eu, bulgăr de aramă schimbat în aur; eu,
- Fiu de pescar din Creta, purtat în zborul meu
- Prin Spania, Lehia, Germania și Franța
- Cu-a mea soție, spada, cu sora mea, speranța,
- Azi vin și pun piciorul pe-acest pământ român
- Și zic: Moldovo, -n mine cunoaște-al tău stăpân!
- Deci pune-ți mari podoabe, frumoasa mea mireasă,
- Să faci cu mine-o nuntă de mândră-mpărăteasă.
- Îmbracă-a tale haine țesute-n mii de flori,
- Încinge curcubeul alungător de nori
- Și-ntinde pe-ai tăi umeri, în zi de sărbătoare,
- Hlamida ta ce poartă o lună, -o stea ș-un soare...
- Acum a sosit timpul, de fericire plin,
- Ca să-ți alegi un mire viteaz, măreț, străin,
- Un mire din Bizanța, cum se cuvine ție,
- Ca să fondăm aice greceasca dinastie.
- E timpul, o! Moldovo, uniți noi amândoi,
- Să facem visuri, planuri și fapte de eroi,
- Să ștergem umilința din fruntea creștinească,
- Să liberăm Bizanța și patria grecească!
- Întreaga lume-așteaptă să vadă-n răsărit
- Un soare nou, cu raze de foc, pe cer ivit.
- Să ardă semiluna cât nu e lună plină
- Și planta cea păgână s-o sece-n rădăcină.
- Eu fi-voi acel soare aprins de Dumnezeu.
- Și tu, Moldovo scumpă, tu fi-vei cerul meu!
- A! tremure Osmanul sub paloșul dreptății
- La răcnetul lui Despot și al creștinătății,
- Căci azi începe ziua creștinei re-nvieri,
- Căci jur a fi eu, Despot, stăpân acestei țări...
SCENA IV
modifică- Pe-aici a trecut cerbul.
- Vezi urma, Toroipane?
- Văd, iaca!... Tomșa, Harnov, Moțoc, Spancioc, Șoimane,
- Veniți!
- Stroici copilandrul, abia scos din pelinci,
- A dat de urme...
- Urme de cerb?
- Ba, de opinci.
- Era încălțat cerbul.
- Stroici este copil încă.
- El, câte păsări vede...
- Le prinde și mănâncă.
- M-am înșelat întocmai ca vărul meu Spancioc
- Când te-a luat pe tine de urs, ca moș Moțoc
- Când te-a luat de bivol, și chiar, zău, ca și tine
- Când te crezi om.
- Ia seama cu cine grăiești...
- Cine?
- Măi, pane Toroipane, gorunu-i nalt și gros,
- Securea-i mică, însă gorunul cade jos.
- Ia seama,-ți zic.
- Ajungă atâte vorbe goale.
- Hei! de și-ar sparge capul, ce de mai hârbi de oale
- Ar zbura-n vânt!
- Așa e, Spancioc, dar, fătul meu,
- Stricatul este lesne și dresul este greu.
- Noi am plecat de-acasă voioși în vânătoare
- Prin munți, la cerbi, la iepuri, la urși, la căprioare.
- Din jalnica Suceavă cu toții am ieșit,
- Să răsuflăm un aer mai viu, mai răcorit,
- Să azvârlim în vânturi gâlceava și aleanul,
- Să mai uităm în pace de Vodă Lăpușneanul,
- Iar nu să facem certe.
- Moțoace, în zadar
- Cutreierat-am munții chiar până la hotar,
- Sărind din stâncă-n stâncă prin dealuri și vâlcele,
- Și nopțile pe iarbă dormind sub brazi, la stele.
- Eu unul pretutindeni zăresc trecând, zburând,
- O umbră urâcioasă muncită de-un rău gând
- Ce tainic printre arbori se furișă-n tăcere
- Și cu doi ochi de ură ne fulgeră.
- Părere,
- Spancioc!... tu ești lunatic, ți-e frică de strigoi,
- De iele, de vântoase, de stafii, de moroi,
- Și ai ajuns acuma în mintea-ți visătoare
- Să faci din Lăpușneanul o umbră pânditoare...
- Nu-i umbră-acel ce mușcă din sânul bietei țări,
- Nu, chinurile țării nu-s umbre de dureri.
- Nu-i umbră tirania călare pe robie!
- Da-i umbră, tristă umbră a noastră bărbăție,
- Căci de-am avea vroință și inimi de oțel,
- Tiranul... vai! nici umbră n-ar rămânea din el!
- Moțoace, ești prea aspru, și asprele-ți cuvinte
- Îmi par nepotrivite cu vârsta ș-a ta minte.
- Privește împrejuru-ți cu ochi mai bărbătești
- Și spune nouă-n față: de cine te-ndoiești?
- De mine?
- Ba nu, Tomșa.
- De mine?
- Niciodată.
- De mine?
- Nu, copile, ai inimă curată.
- De mine, dar?
- Nu, Harnov.
- De mine?
- Nicidecum.
- Nu mă-ndoiesc de nime, boieri, dar...
- Spune-acum
- Pe-a cărui frunte astăzi vezi scrisă mișelia
- Când este-anevoință de-a-și apăra moșia?
- O! vornice Moțoace, năprasnic luptător,
- De domni ce nu-ți plac ție dibaci răsturnător,
- Care-ai văzut atâtea ș-atâtea zile rele,
- Răspunde verde-n ochii-mi: în cumpenele grele
- Găsit-ai vreodată român nepăsător
- Când draga lui moșie îi cere ajutor?
- Nu, nu! în lumea largă și care ne-nconjoară
- Mai lesne tu găsi-vei un vultur mort ce zboară,
- Un grec fără trufie, un deal fără suiș,
- Copaci fără de vârfuri, văi făr’ de coborâș,
- Decât, atunci când țara e la neîndemână,
- O lipsă de-ndrăzneală în inima română.
- Așa e, Tomșa.
- Tomșa, îmi place să te-ascult
- Când ne grăiești tu astfel... și voi, îmi place mult
- Să văd a voastre fețe aprinse de-acea pară
- Ce falnic izbucnește din dragostea de țară.
- A! simt o nouă viață intrată-n al meu sân
- Când întrevăd sfârșitul tiranului hain...
- Acest stolnicul Petre, un om de rând, un stolnic
- Ce până la domnie s-a prefăcut nevolnic,
- Puhoi făr-obârșie, uitat-a cine-a fost...
- Să te ferească cerul de mintea celui prost!
- El calcă deopotrivă cu-o oarbă nepăsare
- Pe capul celui smerin, pe fruntea celui mare,
- Și taie, schingiuiește, și trece prin popor
- Ca viforul de gheață ce cade pe-un ogor.
- Priviți: e țara plină de tristele-i victime,
- Ologi, ciuntiți, orbi, mizeri, sluțiți de-a lui cruzime,
- Încât, de-a sta calăul mult timp domnind aici,
- O să prefacă neamul în turmă de calici!
- Amară-i este limba de când nu-i la putere.
- Așa turbează viespea când nu mai are miere.
- Ce mormăiești din buze tu, Harnov, într-ascuns?
- Îți place Lăpușneanul? cu el nu ți-e de ajuns?
- Ba... însă-aș zice-o vorbă...
- Eu nu știu ce ai zice,
- Dar zic eu, Ștefan Tomșa, cu cerul față-aice,
- Că mie nu-mi priește și țării nu-i doresc
- Un domn, supusă slugă a craiului leșesc,
- Un om a cărui frunte când mândră, când pălită,
- Stă dârză-n sânul țării ș-afară umilită.
- Această țară-a noastră nu știe-a slugări;
- Ea lasă altor neamuri pe brânci a se târî.
- De însuși Ștefan-Vodă Moldova e deprinsă
- Să ție mai sus capul cu cât e mai învinsă.
- Deci piară orice proclet, țăran, vecin, stăpân,
- Pe tron, sub tron, oricine nu știe-a fi român!
- Deci piară Lăpușneanul cu-ntreaga-i seminție!
- Prea bine, dar pe cine să-l punem la domnie?
- E lesne-a schimba domnii, bătrânii însă spun:
- Schimbare de domnie, fălire de nebun.
- Cum? tu, Spancioc, om tânăr, cu mintea luminată,
- Te-nchini la vorbe proaste din timpi de altădată?
- Mă-nchin și cred, Moțoace, în datini strămoșești
- Ca-n dogmele preasfinte a legii creștinești;
- Cred că treptat se pierde a neamului ființă
- Când el se depărtează de-a bunilor credință.
- Dar! cred că astă țară, lipsită de noroc,
- Sătulă-i de-a fi astfel tot scoasă-n iarmaroc,
- De-a trece ca o vită din mână-n altă mână,
- Și Zimbrul să ajungă un bou ce toți îl mână.
- E rău cu rău, se zice, dar mai rău făr’ de rău!
- Și când privesc în juru-mi, Moțoace, nu văd, zău,
- Menit pentru domnie din noi toți nici pe unul,
- Doar numai Ciubăr-Vodă, Ciubăr-Vodă nebunul,
- Și, de vă place vouă, nu mie-ntr-adevăr,
- Nu-mi place să văd tronul ascuns sub un ciubăr.
- Spancioc, ești bun de glumă, dar gluma-ți câteodată...
- Rostește adevărul?
- Ba-i groasă și prea lată.
- Dar unde-i Ciubăr-Vodă? Noi l-am uitat de tot.
- Lăsatu-l-am în codru călare pe un ciot,
- Crezând că se găsește pe Ducipal călare
- Și intră în Suceava ca domn cu îngâmfare.
- Sărmanul! încă unul cu gărgăuni domnești.
- Aceasta-i trista boală a minții românești!
- Săriți! ajutor!
- Ce e?
- Ciubăr strigă-n pădure.
- Aleargă, Stroici.
- Cu urșii s-o fi-ntâlnit la mure.
- Săriți! mă mâncă ursul!
- O! trist al lumii curs!
- Cătăm un domn, și domnul e-n laba unui urs!
- În contra tiraniei lui Lăpușneanul ura
- Crește și la toți umple și inima și gura.
- Răzvrățul e în aer ca fulgerul în nori.
- Răbdare...
- Ciubăr vine adus de vânători.
SCENA V
modifică- N-ai grijă.
- Ah!
- Ce este?
- Nimic... l-am găsit față
- C-un urs, ucis de Tomșa, pe care-l credea-n viață.
- Ah! apă, apă...
- Dați-i mai bine-un pic de vin,
- E leac de spaimă.
- Ține.
- A!... dar nu-i teasul plin,
- Mai adă. (Bea.) De pe ochii-mi o ceață se ridică.
- Ah! sfinte Agaftocle, cum n-am murit de frică!
- Ce? frică?... Ciubăr-Vodă, lui Papură nepot,
- Fricos?... Eu nu-o pot crede.
- Nici eu, Spancioc, nu pot,
- Dar când am zărit ursul, deodată-am simțit, frate,
- Era o matahală cât muntele Ceahlău,
- Ce sta, sugându-și laba, înfipt în drumul meu.
- Îi strig în gura mare să deie într-o parte,
- El nu!... atunci în grabă eu dau să fug departe,
- Dar fiara mă clocește cu ochii roși de foc
- Și eu, cu dânsul față, rămân înfipt pe loc.
- Vroiam să-i spun că-s Vodă, Ciubăr-Vodă, dar glasul
- Mi se taiase, -o! Doamne, simțeam că-mi sună ceasul.
- Era să mor!... o credeți, boieri?... era să mor!
- Ce jale, ce durere pe voi și pe popor!
- Îmi pare că văzduhul de clopote răsună.
- Prin sate, prin orașe toți oamenii s-adună
- Și zic cu-nduioșire: ah! lumea-i pe sfârșit!
- Ciubăr, adevăratul domn, iată c-au murit!
- Și Dumnezeu să-l ierte!... s-a dus în iad zăloagă...
- Păcat numai de dânsul că îi lipsea o doagă.
- Ș-o sâmbătă.
- Ș-o joie.
- Voi râdeți?
- Ba, jelim
- Și ca pe-un mort în viață voioși te prohodim.
SCENA VI
modifică- Hai, nu întinde vorba, hai...
- Dar ce vrei, creștine?
- De ce mă-ntorci din cale?
- Mergi, zic, cât e cu bine,
- Că jur pe sfânta cruce...
- Măi, știi tu cine sânt?
- De-i face-un pas, cu ghioaga te culc mort la pământ.
- Pe mine?
- Mergi.
- Ce este, române?
- Ce să fie?
- Am prins colea sub stâncă un ungur cu trufie
- Care-a trecut hotarul, ca vulpea pe furiș,
- Dar i-am scurtat eu calea pe dâmb în stejăriș.
- Străine, spune nouă: ce ești și cum te cheamă?
- Dar voi, care vi-i dreptul de-a-mi cere mie seamă?
- Al nostru drept înscris e pe țară-n lung și-n lat.
- Boieri suntem de-ai țării în care ai intrat.
- Moțoc când te întreabă, răspunde cu-nchinare.
- Și-n fața mea te pleacă.
- Moțoc, vornicul mare!
- Stăpâne, să las robul?
- Să-l lași.
- Da-i prea limbut
- Și limba-i sfredel dulce de diavolul făcut.
- De-aceea Limbă-Dulce te-au poreclit pe tine?
- Se poate. (Lui Jumătate.) Hmm! boierul m-a păcălit.
- Străine,
- Urmează-ți drumu-n pace; ești liber.
- Nicidecum,
- Recunoștința vie mai sclav mă face-acum;
- Dar cine poartă-n sânu-i curată conștiință
- Voios primește lanțul numit recunoștință.
- Oricum mi-a fi norocul în lume schimbător,
- Îmi voi aduce-aminte de-al meu liberator,
- Moțoc.
- Ei! și de mine nu?
- Vorbele-ți sunt bune
- Și chipul de om neaoș, dar cine ești, ne spune.
- Eu sunt în voia soartei un vecinic călător,
- Atras în cale-mi lungă de-un tainic viitor,
- Purtat printre popoare din țărmuri depărtate,
- Trecut cu spada-n mână prin lupte încruntate.
- Din frageda-mi pruncie eu sunt...
- Un venetic...
- Acel ce-a zis cuvântul de venetic, îi zic
- Că a mințit și-s gata de-a-nfige cu-a mea pală
- Cuvântul său în pieptu-i... să iasă la iveală.
- Eu sunt! eu, Ștefan Tomșa!... Văzut-am pe la noi
- Mulți pribegiți fățarnici, viermi palizi de gunoi,
- Ce vin și-n sânul nostru fac cuiburi veninate.
- Cine ești tu? răspunde!... la vorbe îngâmfate,
- La provocări sumețe de-un soi de zvânturat
- Arunc disprețul.
- Cine-s?... Ascultă înclinat:
- Sunt Despot Eraclidul din Paros!... Al meu tată
- A fost fruntaș de oameni în Grecia bogată,
- Prinț falnic! de pe tronu-i căzut și răsturnat
- Sub apriga urgie a turcului turbat.
- Ești prinț?... deci văr cu mine?
- Ești bun de limbuție,
- Dar unde ți-e dovada de naltă obârșie?
- Priviți; iată diploma lui însuși Carol-Quint
- Și gloriosu-i nume în litere de-argint.
- Așa-i!... Fii, Eraclide, părtaș de-al nostru soare.
- Ești oaspele Moldovei de bunuri dătătoare,
- Căci astă țară vecinic priimește-n sânul ei
- Cu drag pe bunii oaspeți, cu milă pe cei răi.
- Aduceți teasuri pline de vin pentru cinstire.
- Ades în cupa plină se-ascunde o căire.
- Noroc și voie bună!
- Supus să-mi fii deplin!
- Boieri! pentru Moldova paharul meu închin.
- Să-i deie Creatorul în veci zile senine.
- Ș-un domn cu omenie, iubit de toți!
- Ca mine!
- Ca mine!... Domn ca mine se poate-a fi mai bun?
- Hai dar, boieri, la Curte!
- Ce zice?
- Un nebun.
- Boieri!... a sa-nălțime Ciubăr ne poruncește.
- La Curte dar, căci tronul de dorul lui tânjește.
- Și dumneata, pribege, purtat din loc în loc,
- E timp să guști odihna în casa lui Moțoc.
- Hai!
- Ce zici, Jumătate?
- Îmi țiuie auzul.
- Boierilor de astăzi nebunu-i călăuzul.
- Din toți care-i mai tuieș?
- Nu știu.
- Nu știu nici eu.
- Dar cel mai cu drăcie, vezi tu?... e robul meu.
ACTUL I - TABLOUL II
modifică- Un salon în palatul de la Suceava.
- Portrete de domni pe pereți. Uși mari în fund.
- Alte două uși în dreapta și în stânga.
- O masă de stejar pe planul I, în dreapta. Jilțuri.
SCENA I
modifică- În vremea-ndelungată cât singur, cu smerire,
- Am fost spre închinare la sfânta mănăstire
- A Slatinei, aice cum ai mai petrecut,
- Iubita mea Ruxandră?
- În aur am cusut
- Doi îngeri lângă Sfânta Maria-născătoare,
- Pe aer.
- Este gata?
- Mai am încă o floare
- De crin deschis a coase în alb mărgăritar
- Și aerul l-om pune pe-al Slatinei altar.
- Îmi place, scumpă Doamnă, frumoasă și cuminte,
- Să văd măiastra-ți mână lucrând odoare sfinte.
- Gândirea ce se-nalță la cer, la Dumnezeu,
- Din cuget și din casă alungă duhul rău...
- Dar spune-mi: auzit-ai de un pribeag din lume,
- Un... Despot... mi se pare c-acesta-i al său nume...
- Aice, la Suceava, în lipsa mea sosit?
- Se zice că-i odraslă de neam prea strălucit,
- Că-i domn de Samos, Paros, și că-i în legătură
- Cu împărați... că are întinsă-nvățătură
- Și limbă mlădioasă, o limbă ce-n curând
- Pe toți boierii tineri i-a fermecat pe rând...
- Ce ai aflat de dânsul?
- Am auzit mult bine,
- Și... chiar a cerut voie la Doamna să se-nchine.
- Și... l-ai primit în Curte?
- Primit...
- Într-adevăr?
- Era o datorie... Despot îmi este văr.
- Cum? văr măriei-tale?... De unde până unde?
- Mărgăritaru-n scoică de mare se ascunde.
- Despot, pe malul mării născut, e fiu curat
- Lui Iacob Eraclidul, din Paros alungat,
- Ce se rudea de-aproape cu maica-mi răposată.
- Crezi?
- I-am văzut chiar spița pe pergament lucrată.
- O spiță-nchipuită de dânsul, pre cât știu,
- Ce-l face rudă bună cu Hercul Olimpiu.
- Plastograful! îi zboară sus gândul... (tare) și ce cată
- Aici, la noi?
- Sărmanul!... cu inima-nfocată,
- El vrea la pragul ușii măriei-tale-a sta
- Și viața-i s-o jertfească pentru măria-ta,
- Că-i om de sânge nobil ce-n apă nu se schimbă.
- Viteaz! ce are-n suflet el are și pe limbă.
- Prea bine... Văd că Despot e meșter vrăjitor.
- La toți deopotrivă el v-a vrăjit pe dor.
- Am grabă de-a-l cunoaște.
- Te-nduri să-i faci primire?
- Cum nu?... Doresc chiar astăzi să cerc a lui vrăjire.
- El are ca să vie cu vornicul Moțoc.
- O! de-ar cădea pe dânsul o rază de noroc
- Ca el să fie-un oaspe plăcut măriei-tale!...
- Moțoc și eu în taină am pus de gând și-n cale
- Cu fiica lui, cu Ana, pe Despot să-l unim
- Și de coroana țării credința-i s-o lipim.
- Să-ți fie viața dulce ca chipul și ca glasul,
- Tu care cu iubire mă-ntâmpini la tot pasul
- Privind în Domnul țării pe scumpul tău bărbat
- Și-n soțul vieții tale pe Domnu-ncoronat!
- Acum te du să cauți de pruncușori, de casă,
- Și, ca o gospodină, gătește mare masă
- Ca să cinstim cu prânzul pe Despot... vărul tău.
- Ah! Doamne... (Vrea să-i sărute mâna.)
- Nu, iubito... aici, pe sânul meu.
SCENA II
modifică- Muierea, tot muiere!... o biată ciocârlie
- Spre tot ce strălucește zburând cu veselie...
- O inimă, comoară, ș-un cap frumos... dar sec!...
- A-nduioșat-o Despot cu glasul lui de grec,
- Și toți boierii, dușmani oblăduirii mele,
- Sunt prinși de-acest paingăn în desele-i rețele.
- A! scorpie grecească!... eu planul ți-am pătruns.
- Tu vrei să-mpungi în mine cu ghimpele-ți ascuns.
- Tu vrei, ființă-oloagă, născută-n putrezime,
- S-ajungi prin târâire l-a tronului nălțime?
- Doar Vodă Lăpușneanul va ști, prevăzător,
- Pe-o scorpie ca tine s-o farme sub picior,
- Și nu-a lăsa în viața-i pe tronul țării sale
- Să fluture nici umbra deșertăciunii tale.
- Ioan Sigmund Polonul, prin mine întronat
- În țara ardeleană, de știre azi mi-a dat
- Și-n țară, și-n afară să fiu cu priveghere,
- Căci Despot zvânturatul râvnește-a mea putere.
- Te-oi urmări, vrăjmașe, cu aprigul meu veghi
- Pân’ ce din priveghere ți-oi face un priveghi
- Ș-alăture cu tine vei întâlni mormântul
- Când tu din întuneric îi vrea să-ți iei avântul.
- Cum să-i deschid capcană?... Ce cursă să întind
- Pe el cu-ai lui tovarăși în lațu-mi să-i cuprind?...
- A!... ce să pierd eu timpul cu intrigi mici de Curte?
- Domnia tare cere braț lung și vorbe scurte.
- Când dușmanul în taină s-apropie de cort,
- Scurtează-i drumul grabnic prin moarte, sau ești mort!
- Toma!
SCENA III
modifică- Tu ești bulgarul Toma Calabaicanul.
- Sunt Toma, credinciosul rob al lui Lăpușneanul.
- Când am cuprins Ardealul ce erai tu?
- Nimic.
- Te-am miluit cu viața în lupta de la Cic.
- Ești om tu de credință?
- Vroiesc să fac cercare
- De-ai meritat și meriți a noastră îndurare...
- Cunoști pe Despot grecul?... pe-acel străin trufaș
- Ce zvârle bani cu pumnul prostimii din oraș?
- El vrea să mă ucidă...
- El trebuie să moară!
- Bine, voinice Toma!... Văd, gândul tău se-nsoară
- Cu-a mea dorință... Bine!... tu vei ieși bogat
- Din astă însoțire... (Tainic.) Azi este la palat
- Prânz mare... Vin boierii cu Domnul să cinstească.
- Tu să-l slujești pe Despot la masa cea domnească,
- Tu singur să ai grijă de-a-i fi paharul plin...
- Și... tainic șipul ista să-l verși în al său vin.
- Ai înțeles?
- Fii vrednic și mut până la groapă...
- În groapă cade-acela ce altui groapa sapă.
SCENA IV
modifică- Măria-ta! boierii la curte adunați...
- Să intre!... Căpitane, pe lângă-acei chemați
- Mai este cine-n sală?
- Străinul Despot este.
- Prea bine: mergi la Doamna să-i duci această veste.
- O! sarcină amară de tron amenințat!
- Anevoință crudă de-a fi neîmpăcat!...
- M-obligă boierimea în veci ambițioasă
- În gheară să-mi schimb mâna și sceptrul meu în coasă...
- O! lege-a ospeției, te calc, dar ce să fac?...
- Prin moartea unui dușman eu țara mi-o împac!
SCENA V
modifică- Măria-ta, dă-mi voie cu-a mele jupânese
- Urare să-ți aducem.
- Flori mândre și alese
- Din stratul boierimii, cu drag vă mulțumesc.
- Așa cunună-o prinde pe Doamna ce-o iubesc.
- Măria-sa e vesel!...
- Dar.
- Cu-atât mai bine
- Pentru Despot. (Se pune pe jilț.)
- La Curte el vine astăzi?
- Vine.
SCENA VI
modifică- Bine-ați sosit la Curte, boieri prea credincioși!
- Mulți ani măriei-tale! Boierii azi voioși,
- Lăsând de ei departe și vrajba și gâlceava,
- Se-nchină toți lui Vodă întors acu-n Suceava.
- Plecați ei se închină în fața celui uns
- Pe care sfânta cruce cu raze l-a pătruns,
- De-a potolit în țară pornirile pizmașe,
- Dând scule și icoane la sfintele locașe.
- Mă bucur că gâlceava din țară a pierit,
- Boieri, căci e o boală ce-aduce rău sfârșit...
- Dar nu zăresc pe Tomșa?
- El n-a venit.
- Cum? oare
- Să n-aibă mulțumire de-a noastră sărbătoare?
- E Sfântul Alexandru astăzi, e ziua mea.
- La veselia noastră părtaș a fi nu vrea,
- Se vede.
- Fie!... însă nu-i nici Ciubăr nebunul?
- Pereche minunată fiind ei tot ca unul.
- Se cred deopotrivă meniți între fruntași,
- Să meargă înainte de gloate cu trei pași.
- În lipsa lor să facem, boieri, azi împreună
- Ospăț de sărbătoare, frățesc, cu voie bună.
- Trăiască-a ta mărire!
- În veci slăvit să fii!
- Dar soarele lucește pe munți și pe câmpii.
- E drept ca ziua-aceasta și la străini să fie,
- Precum la toți românii, izvor de bucurie.
- E drept.
- Deci învoiască acum măria-ta
- Lui Despot, al meu oaspe, să vie-a-l saluta.
- Să vie.
- Bun e Vodă!
- Dar!... (în parte, zâmbind) ca nealtădată.
- S-apropie de mine năpârca-nveninată.
SCENA VII
modifică- Măria-ta slăvită... Despot! (Îl prezintă.)
- Fii bun sosit
- La Curte, Despot.
- Sire!... cu sufletul uimit,
- Și tremurând m-apropii de sacra-ți maiestate
- Ca să-i aduc la rându-mi urările-mi plecate.
- Să vă-mpletească cerul a gloriei cununi
- Și-n veci să le ferească de grelele furtuni!...
- Eu, Despot Eraclidul, condus de-o blândă stea;
- Răpit de al meu suflet curat ca spada mea,
- Depun în ziua mare, ca lumea să le vadă,
- Depun azi la picioare-ți braț, inimă și spadă...
- Părintele meu Iacob, odinioară domn,
- Pân-a nu-nchide ochii atinși de-al morții somn,
- Mi-a zis: Te du cu bine în cale depărtată
- Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată;
- Acolo tu găsi-vei un domn măreț, viteaz,
- La pragul țării sale veghind cu ochiul treaz,
- Ș-un înger de virtute, frumoasa lui soție
- Ce mie mi-e nepoată și vară bună ție.
- Mergi drept la ei, tu Despot, ca să le duci prinos
- Lui Vodă a ta spadă și brațu-ți credincios,
- Iar Doamnei, aste scule, șiraguri și paftale,
- Purtate de-a sa maică în ziua nunții sale.
- Ah! prețioase scule!
- Ce dar strălucitor!
- O! greci vicleni în vorbe și-n darurile lor!
- Prin aste suvenire mă-ndatorești mult, vere.
- Când ar vedea Carmina a sale giuvaiere!
- Dar pot să pun pe mine comoara ce-ai adus?
- Lumina de sus cade și iar se-ntoarce sus.
- Domniță, aste scule străbune le primește
- Și-n semn de mulțumire cu ele te gătește,
- Ca să serbăm norocul ce azi ne-a dăruit
- Un văr măriei-tale și mie-un... neam iubit.
SCENA VIII
modifică- Merindele-s pe masă! Noroc și poftă bună!
- Boieri! prietenia la sânu-i ne adună.
- Hai să ciocnim la masă pahare de Cotnar.
- Să bei frățește, Despot... (în parte) paharul cel amar!
SCENA IX
modifică- Stați!... încotro vă duceți, boieri, făr-a mea știre?
- Ce-i astă-adunătură? Ce-i astă pregătire
- De prânz și de beție aici în casa mea?
- Ha, ha! Iaca nebunul Ciubăr.
- Popa-Belea.
- Dar!... eu sunt!... Ciubăr-Vodă, născut din fiu în tată
- Cu tron pe cap, cu stemă sub mine așezată!
- Eu, care-n strună dreaptă prin Ștefan mă pogor
- Din Cesar, știți, al lumii stăpân, învingător.
- Cum dar, stolnice Petre, cum dar tu, Lăpușnene,
- Te rățoiești la soare fudul cu-a mele pene?
- Mult ai să stai tu încă pe tronu-mi strămoșesc?
- Destul acum, ajungă-ți că, zău, te-afurisesc!
- Ieși din palat!... Aice eu singur, eu am dreptul
- Să stau dârzoi cu capul, să stau umflat cu pieptul
- Și ca o moaște sfântă să fiu de toți slăvit.
- Dă-mi tronul că mă mânii...
- Nebunu-i mucalit.
- Ba, decât să te mânii măria-ta, Ciubere,
- Mai bine mergi în sală ca să te pui pe bere,
- Să te măsori cu... Despot.
- Sub masă-l voi lăsa!
- Loc, loc!... feriți, că trece Ciubăr și urma sa!
ACTUL II
modifică- Salon în casa lui Moțoc — ușă în fund, ușă în stânga, ușă în dreapta. Fereastră în dreapta. O masă lungă în stânga, planul I, cu jilțuri împrejur. O icoană în peretele din fund, cu lampă aprinsă.
SCENA I
modifică- Călăul, Lăpușneanu, la masa lui domnească,
- Grăindu-mi cu blândețe, a vrut să m-otrăvească.
- Dar!... am simțit amarul ucigător în teas...
- Vrăjmașa lui cercare zadarnică-a rămas,
- Căci port eu totdeauna un balsam din Morava
- Ce nimicește moartea desotrăvind otrava.
- Iată-l! (Arată un șip.) O! rouă scumpă din plaiuri îngerești,
- Esență-apărătoare a vieții omenești!
- Dator îți sunt cu viața, dar mult mai mult datoare
- Ți-a fi a mea gândire în zi răzbunătoare!
- Călăul prepuielnic hrănește-un cuget rău,
- Și el o să mă piardă de nu l-oi pierde eu.
- Răbdare!... toți boierii de răzvrătire-s gata.
- Moțoc, pe cât îmi pare, vrea să-și mărite fata
- Cu mine, ca prin mine, de el pe tron urcat,
- S-ajungă socru mare de ginere-ntronat.
- O! de-ar vroi norocul curând să-și schimbe pasul!
- Când el vroiește, anii nu-aduc ce-aduce ceasul.
- Aș fi pe tron, eu Despot, nălțat și fericit,
- Aș fi... o! vis feeric! cu Ana însoțit,
- Cu Ana, dulce floare căzută-aici din stele
- Să fie floarea vieții și a coroanei mele!...
- Dar ce-a zice Carmina de care sunt iubit?...
- A!... ea-i frumoasă, jună, și Laski-mbătrânit.
- Curând s-a stinge focul și apriga-i durere
- Găsind într-un alt Despot o nouă mângâiere...
- Amorul pentru Ana și glorie m-aprind...
- A cărie dulci mreje mai tare mă cuprind?...
- Ah! tronul, tronul, tronul!... la el de-a drept m-oi duce
- Chiar de-a fi pân’ la dânsul să calc pe sfânta cruce!
- Ce! candela icoanei s-a stins în untdelemn!...
- De-aș fi din astă țară, aș crede că-i rău semn,
- Dar omul de-o natură înaltă și vitează
- Iubit de ceruri este și cerul îl păstrează.
SCENA II
modifică- Ce faci, iubite oaspe, și cum te mai găsești
- Sub sarcina de daruri a dragostei domnești?
- De când ai fost la Curte poftit la ospătare
- L-ai fermecat pe Vodă.
- O crezi?
- Așa se pare,
- Căci nu e zi lasată de bunul Dumnezeu
- În care să nu-ți deie dovezi de placul său.
- Alaltăieri primit-ai o sabie turcească,
- Ieri un caftan și astăzi o iapă arăpească.
- Știu, iapa de la Tunis pe care nici un brav
- A-ncăleca nu poate?
- Haramu-i cu nărav.
- Pe toți mereu trântește și, fără de sfială,
- I-a tras lui însuși Vodă o sfântă de trânteală.
- Ian cată prin ogradă cum se frământă-n loc!
- Să juri c-a fost hrănită de zmei numai cu foc.
- Mă duc s-o-ncerc.
- Mai bine o lasă că-i nătângă.
- De nu ți-ar frânge capul...
- N-am teamă să mi-l frângă.
- Deprinsu-m-am cu caii spanioli și arăpești
- Ce sub a lor copite au aripi vulturești.
- Ș-apoi... ceva îmi spune cu-o tainică șoptire
- Că moartea respectează pe omul cu menire.
- Dar dacă tu n-ai teamă, eu am, căci mă-ngrijesc
- De mâna lăpușneană cu dar... prietenesc.
- Cunoscător de oameni sunt eu la bătrânețe.
- Tu ai, iubite oaspe, apucături mărețe.
- Boierii te admiră; poporu-ademenit
- Deasupra lui te vede ca pe un domn iubit.
- Domn!...
- Și de ce nu, Despot?... Un om de naltă fire
- Unit cu mine poate s-atingă-orice mărire.
- Dar Lăpușneanu?...
- Steaua-i în cer s-a stins de mult.
- Mă cearcă...
- Priceput-au?
- Să-l cred?
- Dar!...
- Să-l ascult?
- Aș vrea... și n-am curajul de-a te-nțelege bine.
- În mine ai credință?...
- Fă ce-i vroi cu mine...
- Dar ulița și curtea sunt pline de norod...
- Să vadă de-s mai tare decât un voievod.
- Mă duc... vii jos în curte? (Iese prin fund.)
- Vin, dar; fă înainte...
- Strunește bine gura iepei și fii cu minte.
- Despot e la părere zburdalnic și ușor,
- Dar are minte coaptă și ochi pătrunzător,
- Și inimă-ndrăzneață, și-nvățătură multă.
- Pe mine mă respectă, de mine el ascultă...
- Așa domn ne convine, așa ginere vreu.
- Domnind, el va fi brațul, iar capul voi fi eu!
SCENA III
modifică- Și Vodă a fost vesel, zici tu, ca niciodată?
- Dar!... cât a ținut masa, cu fruntea-nseninată
- Măria sa pe Despot zâmbind l-a ascultat...
- Era cu Vodă-n față la masă așezat,
- Plăcut, isteț la vorbă, purtând mărirea-n sine
- Sub haina spaniolească ce-l prinde-atât de bine!
- Încât, zău, de m-ai crede, maicuță, între noi,
- Adevăratul Vodă părea dintre-amândoi
- El, Despot!... Lângă dânsul, la spate, în picioare
- Sta Toma, vel-paharnic, ținând două ulcioare
- Din care-i dregea singur vin dulce în pahar,
- Făcând turcești talâmuri, cât poate un bulgar.
- Dar spune-mi: Doamna, Doamna era și ea voioasă?
- Voioasă, fericită, la față luminoasă,
- Căci ea vedea pe Vodă prin Despot fermecat
- Și pe-al ei văr, pe Despot, de lume admirat.
- De lume și... de tine?
- Și cum să nu-l admire?
- El ne-a făcut de viața-i o lungă povestire,
- O halima întreagă și plină de minuni
- Ca cele de pe timpul vitejilor străbuni.
- Ne-a spus a sale lupte și trecerile sale
- Prin câmpuri sângeroase, prin curți imperiale,
- Când simplu om de oaste, când prinț adevărat,
- Recunoscut de Carol, augustul împărat.
- Ne-a spus cum el, viteazul, a risipit îndată
- Cu cavalerii negri a frâncilor armată
- La Renti, Valenciena, Hezdin și Teruan
- Sub contele de Schwarzburg, vestitul căpitan;
- Și ce-a vorbit cu-a lumii puternică treime,
- Regi, filozofi și Papă... și altele-o mulțime.
- Apoi ne-a spus de țărmuri scăldate-n aer cald
- Ce sunt cu drag încinse de-o mare de smarald
- Și au fructe de aur, și zile-n veci frumoase,
- Și nopți de încântare ca ziua luminoase.
- Ah! ce să-ți zic, maicuță?... Mesenii încântați
- Rămas-au, ascultându-l, flămânzi și însetați,
- Atât era de vie și de atrăgătoare
- Vorbirea lui!
- Nepoată, aș pune o prinsoare
- Că dintre toți mesenii cel mai cu drag răpit
- Ai fost tu, Anicuța.
- Eu?
- Tu... vezi? te-ai roșit...
- Ascultă-mă, copilă: Tu ești o dulce floare
- Ce n-a văzut sub ceruri decât zile cu soare
- Și nici măcar visează de zilele cu nori
- Amare, furtunoase, cumplite pentru flori.
- Alină, înfrânează a ta închipuire,
- C-ades ne rătăcește a inimii pornire
- Și când, din fermecare cercăm să revenim,
- În brațele durerii cuprinse ne găsim.
- Nu zic că Despot este om rău... Doamne ferește!
- El e creștin, se-nchină, pe Dumnezeu slăvește
- Și mie totdeauna mâna-mi sărută, dar,
- Ca să nu-ți fie lipsă dumnezeiescul har,
- Gândește, copiliță cu blândă inimioară,
- Că pasărea ce cântă e pasăre ce zboară.
- Străin e Despot...
- Despot?... ah! maică, nu-i străin.
- E văr cu Doamna noastră, e conte palatin,
- E cavaler de aur, e prinț de la Elada,
- Distins de Papa-n Roma, de Carol în Grenada
- Și de al meu părinte, iubit... într-un cuvânt,
- El e oaspele nostru ș-un oaspe... știi că-i sfânt.
- Sfânt, sfânt, nu totdeauna. (În parte.) Curată nebunie,
- Cu fată mare-n casă asemene-ospeție.
- Dar visul...
- Ce s-aude? ce zgomot?
- Unde?
- Jos.
- Privește ici în curte.
- Ce?
- O mulțime mare
- Se uită-n fund spre poartă cu spaimă și mirare.
- Ce-i oare?... Vai de mine!... o fi iar vreun bunt?
- Ba nu; în depărtare nu vezi lucind un punt?
- El vine și tot crește... dar e un om călare...
- Ce văd?... e însuși Despot!... Ah! Doamne, sare, sare
- Chiar peste zidul curții!...
- Sărmanul!... s-a zdrobit?
- Ba nicidecum.
- Nu?
- Iată-l... în loc el a oprit
- Fugarul alb de spume și, vesel, cu mândrie,
- Se-nchină-n dreapta,-n stânga, la toți zâmbind, și... mie!
- Ah! pare că-i un rege!
- Fugi, dragă, din ferești.
- Nu stă o fată mare în ochii bărbătești.
- Ura! — Trăiască Despot! — Frumos viteaz el este! —
- Să juri că-i Sfântul Gheorghe!— Chiar zmeul din poveste!
- Na, oameni buni! Voi astăzi să beți în cinstea mea,
- Și-n sănătatea Doamnei să beți!
- Vom bea, vom bea,
- Ura!
- Fugi din fereastă, fugi... Despot intră-n casă.
- Hai în camara noastră.
- Ba, vină lângă masă.
SCENA IV
modifică- Ce vesel a fi Vodă când teafăr m-a vedea!
- A! dona Ana! (Se-nchină Anei.) Maică... (Sărută mâna Fevroniei.)
- Cum bate-inima mea!
- De ce-i atâta lume în curte adunată?
- Ca să mă vadă-n luptă cu-o fiară blestemată,
- O iapă tunisiană ce-n fugă pân-acum
- A dus pe ceea lume vro zece oameni.
- Cum?
- Ș-ai îndrăznit?...
- Mai bine era s-arăt sfială
- Decât să vadă lumea că-s om cu îndrăzneală?
- Ș-apoi... cum de n-ar trece prin foc chiar cei fricoși
- Când sunt cu-nduioșire priviți de ochi frumoși?
- Și cum, prin ce cuvinte aș spune a mea fală
- Văzându-te prezentă la lupta-mi triumfală
- Atunci când mii de oameni stăteau cu ochi deschis
- Să mă privească-n curte ucis de-un cal?
- Ucis!
- Ferește, Doamne sfinte!
- În Spania, se spune
- Că Linda Raia, fiica lui Boabdil, minune
- Ascunsă în Alhambra, la lume s-arăta
- O dată pe an numai, ș-atunci soarele sta
- Pe cer ca s-o admire, uitând de a lui cale,
- Și mii de flori frumoase ieșeau pe-a Vegăi vale,
- Și inimile-n sânuri ca ele înfloreau.
- Și maurii în lupte sub ochii săi mureau
- Crezând că merg în raiul lui Mahomed, ferice...
- O altă Lindă Raiă, de la ferești, de aice
- S-au arătat azi mie, ș-atunci când te-am zărit,
- Mă jur pe-astă icoană, chiar rege m-am simțit.
- Dar candela e stinsă!... Vai! candela e stinsă!
- Semn rău!... nenorocire!... de groază sunt cuprinsă.
SCENA V
modifică- Semn rău?
- Ce-mi pasă mie!... O candelă s-a stins,
- Dar alta mai cerească în mine s-a aprins,
- Ce luminează tainic o gingașă icoană.
- Icoana unei sfinte?
- Dar.
- Care?
- Sfânta Ană.
- Patroana mea slăvită?
- Și zeitatea mea
- Ce mă conduce-n lume precum îi conducea
- Luceafărul pe magii din răsărit și care,
- Ca să ajung la dânsa, mă-ndeamnă a fi mare.
- O! dona Ana, lasă pe-un biet nenorocit
- S-apropie altarul de care-i despărțit
- Și tremurând să-ți zică: angelică madonă,
- Căci nu pot a depune pe frunte-ți o coronă!
- Cum? o coroană mie?
- Dar, suflet îngeresc!
- Ești visul fericirii mele.
- Eu?
- Te iubesc!
- El! Despot mă iubește!
- Iau martor Provedința
- Care-mi cunoaște gândul și-mi vede conștiința.
- Iubesc în tine cerul și naltul Creator,
- În tine iubesc lumea, prezent și viitor,
- În tine am credință, în tine îmi pun traiul.
- El făr de tine-i iadul... Ah! dar cu tine-i raiul!
- O! Doamne, îmi pierd mintea... Ce-aud? Ce-am auzit?
- Ană,-un cuvânt...
- Ah! Despot, mi-e sufletul uimit,
- Mi-e mintea tulburată... În casa părintească
- N-a îndrăznit nici unul mie-astfel să-mi grăiască.
- Cum... mă iubești pe mine?
- Dar!... te iubesc pierdut,
- Mai mult și decât țara în care m-am născut,
- Mai mult și decât tronul!
- Despot, aste cuvinte
- Le-aude cerul!...
- Ană, prin mii de jurăminte
- Mă leg eu către tine...
SCENA VI
modifică- De când pe-acest pământ
- Trădarea neagră calcă și spurcă pragul sfânt
- Al ospeției?
- Doamne!
- Ce?... nici o respectare
- Nu mai există-n lume?... și oarba desfrânare
- Răpește azi copiii sub ochii părintești!
- Cum de-ai uitat de muma ce te-a născut, copilă
- Lipsită de rușine?...
- Iertare!... fie-ți milă!
- Cum de-ai uitat de mine?
- Ah! tată, îl iubesc!
- Nu ne-osândi, Moțoace, cu glasu-ți părintesc.
- Iubirea e un înger ce-n casă când pășește
- Și pragul și căminul cu pasul lui sfințește.
- Iubesc pe a ta fiică și de soție-o vreu.
- Primește-mă în brațe ca pe copilul tău.
- Al meu e Despot!... planu-mi ia zbor acum mai tare.
- Moțoace...
- Tată...
- Fie!... și binecuvântare,
- Copiii mei.
- Ah! tată!
- Trai bun și cu noroc.
- E scară de-nălțare un socru ca Moțoc.
- Acum mergi de te roagă, copila mea, în pace
- La Cel-de-Sus ce toate le face și desface.
- Când te-i ruga, iubito, la sfântul Dumnezeu...
- Gândi-voi tot la tine.
- A! Despot e al meu!
SCENA VII
modifică- Acum suntem noi singuri!... să ne privim în față.
- Norocul, știi, atârnă de la un fir de ață
- Slab omului nemernic, bun celui iscusit
- Și tare ca odgonul pentru cel hotărât.
- Despot! a sosit timpul ca să cercăm norocul
- Noi doi!... cu sumeție în vânt s-aprindem focul.
- Te uită drept în ochii-mi și-mi spune: Ești bărbat
- În stare să-nfrunți moartea cu gând nestrămutat?
- Ești om în stare-a merge de-a drept către mărire
- Pe margini de prăpăstii călcând făr-oțerire?
- Sunt!... tron sau moarte!... Iată deviza ce-am înscris
- În falnicul meu suflet, în pieptul meu decis.
- Venit-am în Moldova cu gândul și cu planul
- Din scaunul domniei s-alung pe Lăpușneanul
- Și de pe ai săi umeri hlamida să smuncesc.
- Sunt gata!
- Gata?
- Gata să mor sau să domnesc.
- Bine... Acuma, Despot, mă lasă... timpul trece...
- De-a țării boierime cei mai fruntași, vro zece,
- Aici au să s-adune spre a ne concerta.
- Dea Domnul să-ți pot zice curând: Măria-ta!
- Moțoace, vâlva lumii e râu cu nalte maluri...
- Faci bine, nu faci bine să te azvârli în valuri?
- Și oare căzând tronul pe mâna lui Despot,
- Nu ar cădea și țara cu-ai săi boieri, cu tot?
- Oricare înălțime sub cer se prăbușește,
- Tot surpă și doboară ce-n cale-i întâlnește...
- Gândește-te, Moțoace... (Hotărât.) A! fie cum va fi.
- Nu are parte cine nu știe-a se jertfi.
- Dar vin boierii... Iată-i!... La lucru-acum, Moțoace.
SCENA VIII
modifică- Poftim, boieri, prieteni! poftim, veniți încoace
- Și v-așezați pe jilțuri ca sfetnici înțelepți,
- Pe cât viteji la lupte, pe-atât la cuget drepți.
- Dar unde-i Despot, tovarășul semeț
- Ce a mirat orașul ca neaoș călăreț?
- Noi l-am văzut călare pe zmeul arăpesc
- Zburând cum zboară văzul din ochiul omenesc,
- Și sub fereastra Doamnei, venită ca să-l vadă,
- Silind să steie iapa și pe genunchi să cadă,
- Apoi sărind cu dânsa trei buți de Odobești
- Sub ochii cei de pardos, sub ochii lăpușnești.
- Se zice că în vreme ce gloata striga ura,
- De ciudă Lăpușneanu cumplit își mușca gura.
- El s-aștepta ca Despot, slăbind ca un mișel
- Cu iapa s-o pățească cum a pățit-o el.
- Doar un fecior ca dânsul de zmei grijă nu are.
- Voinic e din picioare, voinic și de călare.
- Așa-i și precât Despot pe cal e îndrăzneț,
- E și armaș de frunte.
- Sumeț... măreț... isteț!
- Și e mintos.
- Și darnic.
- Și de înaltă viță.
- Stejarul bun și trainic dă trainică mlădiță.
- Boieri, îmi pare bine că vă aud pe rând
- Pe Despot, al meu oaspe, cu toții lăudând,
- Fiind de lumea-ntreagă iubit, aprețuit,
- Căci am o bună veste cu voi de-mpărtășit...
- Cu fiica mea, cu Ana, vrea Despot să se-nsoare.
- Pereche minunată!... Ea lună și el soare!
- Și când e cununia?
- Când? Voi sunteți chemați
- A hotărî și ziua și...
- Noi?
- Voi!... ascultați:
- Ne-am plâns în multe rânduri de Vodă... măcelarul,
- Și-n orice întâlnire ne-am revărsat amarul
- Prin vorbe și blestemuri întocmai ca muieri.
- Ba Lăpușneanu-i aprig și rău pentru boieri,
- Ba Lăpușneanu-i tiran, ba-i fiară făr’ de nume,
- Ba-i hoț, călău, urgelnic, ba-i ciumă pentru lume.
- Așa-i?
- Așa!
- Ei bine, ce suntem noi aici?
- Stăpâni pe soarta noastră, sau robi plecați sub bici,
- Ca, fără de păsare și fără sânge-n vine,
- Noi să răbdăm pe tronul acestei țări, pe cine?
- Pe-un tiran, un fățarnic, o ciumă, un viclean,
- Un dușman al Moldovei, un hoț, un Lăpușnean?
- Răspundeți: se cuvine ca noi să fim o turmă
- Și el cu ghioaga-n mână de noi să râdă-n urmă?
- Nu, nu!
- Ce dar să facem?
- Din tron să-l răsturnăm!
- Jurați pe cea icoană că vreți?...
- Jurăm, jurăm!
- Jurați, boieri, că-n ceasul când eu v-oi da de știre,
- Voi veți sări la goană cu toți într-o unire?
- Jurăm!
- Atotputernic! Tu, Doamne, sfânt, sfânt, sfânt!
- Primește la altaru-ți al nostru jurământ.
- Și pentru-al țării bine din cer ne luminează
- Și inimile noastre acum le-mbărbătează!
- Amin!
- Amin, dar!... însă întreb iar pe Moțoc:
- Dând jos pe Lăpușneanu, urcăm pe cine-n loc?
- Pe-un om viteaz și darnic, de viță strălucită,
- Armaș, călăreț ager, cu minte iscusită,
- Precum ați spus-o însuși... Pe-un om ce-au învățat
- De la-mpărații lumii a fi chiar împărat;
- Pe-un om ce are dreptul la tron ca să aspire
- Și prin iubirea noastră și prin a lui rudire.
- Dar unde-i?
SCENA IX
modifică- Iată-l!
- Despot?
- Despot!
- Un bizantin!
- Un grec!... Ce! oare-n țară nu crește decât spin?
- Ce! tot pământul nostru e în așa sterpire,
- Și neamul nostru ager e în așa-njosire
- Cât pe moșia noastră să nu găsim un pom
- Și pentru tronul țării să nu găsim un om!
- Unde-am ajuns, o! Doamne? Ce ți-am greșit noi ție
- Ca un boier de-ai țării, un moldovan să vie
- C-un zvânturat de mână, să ni-l arunce-aici
- Ca domn, cum se aruncă pomana la calici!
- Rușine, fărdelege, batjocură, trădare!
- Minți, Tomșo!
- O! Moțoace, mă jur: păcatul mare
- Că n-ai intrat, bătrâne, de viu chiar în mormânt
- C-un ceas mai înainte de-a zice-acest cuvânt!
- Vrei greci tu la domnie?... deci sufletu-ți răspundă
- De răul care-n țară prin greci o să pătrundă?
- Tu aiurești, sărmane... Eu nu-s hain, nebun,
- Când vi-l aduc pe Despot și domn eu vi-l propun.
- Mi-e inima amară precum îți e și ție
- De a vedea Moldova un cuib de anarhie
- În care tot smintitul se crede-un om prădat
- Când vede tronul țării de altul ocupat.
- Mi-e inima atinsă de-a morții grea lovire
- De a vedea Moldova un câmp de jefuire
- Pe care toți aleargă turbați, neodihniți,
- Ca să ajungă tronul din care-s îmbrânciți.
- Au ochi ca să nu vadă, urechi să nu audă,
- Căci inima lor stearpă cu cârtița e rudă,
- Și toți vecinii, dușmani acestei mândre țări,
- Gătesc a ei cădere prin chiar ai săi boieri,
- Hrănind în al lor suflet o poftă de domnie
- Ce-aduce lor pieire și țării calicie.
- Destul!... vreau pace-n țară domnind sub cer senin,
- Și iată de ce, Tomșo, propun un domn străin.
- Cuvântul tău, Moțoace, mai rău te osândește,
- El laudă străinul și neamul tău hulește!
- Viteze Tomșa!... Despot, de tine-aici respins,
- Respectă tulburarea din sufletu-ți aprins,
- Și-n tine el admiră virtutea strămoșească
- Ce vrea coroana țării pe-o frunte românească,
- Dar dacă prin mânie acum n-ai fi orbit,
- De-ai fi, cum se cuvine, cu gândul liniștit,
- Ai înțelege, Tomșa, că naștere și nume
- Sunt jocuri de-ale soartei care domnește-n lume.
- Nu, Tomșa, nu e locul ce face pe-un bărbat
- Străin sau fiu al țării, om rău sau lăudat,
- Căci omul mare-n suflet, moșnean, străin el fie,
- În suflet poartă lumea întreagă drept moșie!
- Nu, Tomșa, nu-i cu dreptul de-a zice că-i străin
- Acel care dorește la toți noroc deplin
- Și care pentru țara ce l-a priimit cu bine
- E gata să jertfească tot sângele din sine.
- Străin este acela crunt, orb, nelegiuit,
- Ce-nfinge-n rana țării cuțitul otrăvit!
- Străin este acela ce, orice nume poartă,
- Nu-i pasă de-a lui țară chiar de-ar vedea-o moartă!
- Nu dar eu, văr cu Doamna, străin aice sunt,
- Ci Lăpușneanu, dușman acestui drag pământ!
- Jos Lăpușneanu!
- Moarte hainului!
- Sfârșească
- Și viața-i și domnia!
- Și Despot să trăiască!
- Dar, dar!
- Sunt orbi, o! Doamne, din cer nu-i asculta!
- Boieri, recunoștința...
- Recunoștința ta?
- Pe cine vrei să-ntuneci?... Cum noi s-avem credință
- În vorbele-ți viclene ș-a ta recunoștință
- Când tu, chiar văr cu Doamna, fățarnic ca un hoț,
- Vrei să răstorni din culme pe ea și pe-al ei soț?
- A! șarpe, vrei să luneci sub mantia domnească?
- În lături!
- Lăpușneanu a vrut să m-otrăvească!
- În cupa lui perfidă eu moartea am băut
- Și, făr-a mea ispită, de mult aș fi pierdut.
- El vrea a mea pieire?... deci gheară pentru gheară!
- El zice: piară Despot!...! eu, Lăpușneanu piară!
- Se va-mplini cuvântu-ți, poporul e cu noi.
- Cu voi poporul?... fie!... eu nu mai sunt cu voi!
- Mă duc, vă las orbirii, las țara-n seama voastră.
- Să dați seama de dânsa!
- Ești dar în contra noastră?
- Boieri, Tomșa ne lasă... El are-ntru nimic
- Lui Vodă să ne vândă.
- Pribeag cu suflet mic!...
- Românul viețuiește și moare, când se jură,
- Cu arma albă-n mână, nu cu trădarea-n gură.
- Învață de la dânșii a fi român de poți.
- Boieri! gândiți la muma ce v-a născut pe toți!
SCENA X
modifică- E aspru cu noi Tomșa.
- Lăsați-l ca să fie.
- Avea gărgăuni poate de domn, cine mai știe?
- Eu știu... te-nșeli... Nu, Tomșa, român dintre străbuni,
- E om în toată mintea, ferit de gărgăuni.
- El nu vrea domn pe Despot pentru că-i grec, dar oare
- Să n-aibă el dreptate, de țară când îl doare?
- Străbunii, duși de timpuri prin feluri de nevoi,
- Aveau o zicătoare venită pân’ la noi:
- “Să te ferești, române, de cui străin în casă.”
- Pe mine astă vorbă în pace nu mă lasă,
- Boieri, și eu ca Tomșa încep a sta pe gând.
- Știi că... mai că... îmi vine... firește judecând...
- Mă-ntreb și eu acuma...
- Ce?
- Dacă e prielnic,
- Deși-am jurat... s-alegem un grec?...
- Om șovăielnic!
- Când omul are cuget, cuvântu-i e cuvânt,
- Și fapta-i și cuvântul deopotrivă sânt.
- Așa-i, dar voi ce ziceți, boieri?
- Știm noi?
- Rușine!
- Boierii stau pe gânduri, nedumeriți?... Prea bine.
- Deci facă-se lumină în ochii tuturor
- Și spuie toți de-a rândul cu glas deschis: ce vor?
- Eu, fără amețeală de visuri de-nălțare,
- Vreau gloria Moldovei, și-a ei neatârnare!
- Mai mult!... Vreau să rump jugul cumplit și rușinos
- Ce-apasă omenirea în fiii lui Hristos!
- Mai mult!... Vreau românimea-nainte mergătoare
- În sfânta cruciadă lui Christ liberătoare,
- Ca nime-n cursul lumii, nici crai, nici împărat
- De soartă-i să dispuie cu dreptul uzurpat.
- Această sentinelă la răsărit, cu fală,
- Are-o menire mare și providențială,
- E zidul ce oprește potopul fanatic...
- Căzut acum e zidul, eu vreau ca să-l ridic!
- Dar, dar!
- O cruciadă l-apus se pregătește
- În contra semilunii lui Mohamed, ce crește
- Ca meteor de moarte pe cerul creștinesc.
- Doi împărați și Papa, vicar dumnezeiesc,
- Filip, Ferdinand, Pavel, cu fulgerii în mână,
- Stau gata să detune în hidra cea păgână,
- Și tristele victime din tristul răsărit
- Așteaptă-acea minune a lanțului zdrobit.
- Sublimă încercare! măreață făptuire
- Ce-nalță omenirea pân’ la dumnezeire!...
- Cui se cuvine fala de-a fi începător
- De nu acestui ager, mărinimos popor
- Ce,-mpărtășind cu Ștefan și inima și gândul,
- A îngrozit Osmanul ani patruzeci de-a rândul?...
- Iată ce vreau eu, Despot, străinul... însă voi
- Ce vreți?
- Vrem domn pe tine în pace și război.
- În ochii mei deschis-ai o zare nouă, largă...
- Tot sufletul spre dânsa cu tine vrea să meargă.
- Despot!... de ți-a fi faptul ca rostul... să trăiești!
- Fii domn!... în țara noastră pe Ștefan s-amintești.
- Trăiască Despot-Vodă!
- Tăcere, cumpătare,
- Urechea lăpușneană aude-n depărtare.
- Boieri, noaptea se-ntinde și timpu-i priincios.
- Hai s-ațâțăm răscoala în breslele de jos
- Și mâini, în zori de ziuă, să vadă mândrul soare
- În brânci pe Lăpușneanu, pe Despot în splendoare!
- Hai!
- Să fii român verde!
- Român m-oi arăta.
- Despot, noroc!
- Unire!
- Mulți ani, măria-ta!
- E vis?... sunt Domn, eu Despot? Din mic iată-mă-s mare!
- Boierii, capi ai țării, cu-o nobilă mișcare
- Mi-au dat frățește mâna, voioși m-au aclamat...
- Un singur numai, Tomșa, din toți cel mai bărbat...
- El mi-a jurat o ură cumplită, ne-mpăcată,
- El chiar... mă va ucide când va putea, vreodată...
- Un glas de presimțire mi-o spune-n taină... dar
- Prudent e să lași viața vrăjmașului barbar?
- Răbdare!... a mea spadă o voi plânta-o-ntr-însul,
- Și dacă moldovenii vor fi nătângi ca dânsul,
- Voi ști eu din lei aprigi a-i face mielușori.
SCENA XI
modifică- Pe dânsul, copii!
- Ce e?
- Să nu te miști că mori!
- Săriți, prieteni, oameni!
- Taci, taci, vulpe vicleană.
- Despot!
- Ce-i?... hoți!
- În lături!... Dreptatea lăpușneană
- L-a osândit pe Despot la moarte!
- O! calău!
- Ce-aud?... Ah! Despot!...
- Ană!...
- E mort norocul meu!
ACTUL II - TABLOUL II
modifică- Un beci de închisoare. Fereastră cu gratii în stânga. Ușă în fund. O masă cu două scaune în mijloc. Un fănar aprins.
SCENA I
modifică- O! soartă schimbătoare ce râzi de omenire!
- Nebun cine se-ncrede în tine cu orbire!
- Nebun cine se urcă pe-al muntelui suiș,
- Prapastia-l așteaptă cu-adâncu-i prăvăliș!...
- Așadar eu, sărmanul, a soartei jucărie,
- Ajuns iubit de-un înger, aproape de domnie,
- Iată-mă-acum aice din raiul meu căzut
- Și din lumina lumii în umbră iar pierdut!...
- Sunt eu?... Sunt treaz?... în viață?... și adevăr e oare?
- Eu, Despot, vultur falnic, eu zac la închisoare!
- Acești pereți sunt umezi, triști, negri!... Ah! ei sânt
- Nu ziduri de palate, dar ziduri de mormânt!
- În ele cine intră din ele nu mai iese
- Decât pe-o raclă neagră cu zilele-i culese!
- O! reci fiori de groază prin sufletul meu trec.
- Răsuflu-aburi de moarte... Un biet străin, un grec,
- La cine pot să aflu o rază de-ndurare?
- La Doamna numai, însă nici o putere n-are,
- Căci Vodă Lăpușneanu de milă-i depărtat
- Cât de pământul negru e cerul înstelat.
- Cum?... mort în floarea vieții!... Cum? mort ca un mișel,
- Ucis de Lăpușneanu, lipsit de tron... și el!...
- O! nu, nu! nu se poate... cu unghiile tocite
- Voi sparge-această hrubă ce-n sânul ei mă-nghite.
- Deschide-te, morminte!... dă-mi drumul să-mi răzbun.
- Cădeți, infame ziduri! (Căzând pe scaun.)
- Ah! Doamne, sunt nebun...
- Mizerie!... cu gândul pătrund bolta cerească
- Și brațul meu nu poate o piatră să urnească!
- Ah! nu-i nici o sperare... Cei ce m-au cunoscut
- Vor zice-a fost un Despot, a fost... ce s-a făcut?
- Și toți m-or da uitării... chiar Ana... lume, lume!
- Uita-va și amorul și jalnicul meu nume.
- Adio, planuri nalte! Adio, mari sperări,
- A lumii ideale sublime aspirări!
- Adio tot: junie, lumină, fericire...
- Nălucă este omul și viața — o clipire.
- O! Despot, te salută ai veciniciei zori.
- Fii om!... Când vine moartea, te-nchină ei și mori!
SCENA II
modifică- Ei!... Despot, frate Despot, așa-i că ai pățit-o?
- Ce-aud? Ce văd?... Smintitul?
- Cu Vodă-ai împlinit-o?
- Frumos palat!... privește: ce stofe pe pereți!
- Pe jos ce de covoare țesute cu... bureți!
- Ce mobile-aurite! Ce mândre policandre!...
- Mărire ție, Vodă, măi Vodă Alexandre,
- Ce bine știi în curte pe oaspeți să primești
- Și pe-ale tale rude cu drag s-adăpostești!
- Sărmane Despot!... iată la ce-ai ajuns pe lume:
- Să râdă și nebunii de tine cu-a lor glume!
- Despot!
- Ce vrei, năuce?
- Năuc ești tu și prost.
- Tu vezi ce sunt eu astăzi, iar nu ceea ce-am fost.
- Am fost odinioară un domn în strălucire
- Cât soarele cu mine era-n nepotrivire;
- Puternic ca trei Cesari, frumos ca Machedon,
- Călare pe un sceptru, iar nu pe-acest baston,
- Și mă loveam cu capul de nouri și de stele,
- Și măsuram pământul cu pasurile mele!...
- Dar Vodă Lăpușneanu, un hoț, un destrămat,
- M-a prins și de-a mea vâlfă în drum m-a dezbrăcat.
- Și eu și tu ajuns-am ca două frunze-uscate
- De-o pânză de paingen în aer aninate.
- Tot vântul mic sau mare ne clatină suflând...
- Ei! ș-apoi?... Vântul bate și câinii fug lătrând.
- O! Doamne, să fiu oare și eu în a lui stare,
- În câmpul nebuniei pe-un gărgăun călare?
- Cum? visurile mele de falnic viitor
- Să fi făcut din mine un om aiuritor
- Ca dânsul?...
- Frate Despot, știi tu ce-i mădrăguna?
- O fată ce aleargă pe câmpi când iese luna
- Și merge de se scaldă în roua de pe flori
- Cu gând să se mărite c-un împărat în zori.
- Am prins-o într-o noapte, frumoasă, goală, albă,
- Dar hoțul Lăpușneanu mi-a șters-o ca pe-o salbă!...
- Ce-mi pasă! Scaraoțchi îi este lui nănaș
- Iar eu al mădrăgunii sunt mire drăgălaș.
- Dar bine, Ciubăr, spune-mi: Cum ai intrat aice?
- Și tu ești ca și mine închis?
- Eu?... Cine zice
- C-a îndrăznit vrodată o mână de capcân
- Măcar să se atingă de-al lumilor stăpân?
- Nu! Am venit eu însumi la tine-n pușcărie
- Trimis de Lăpușneanu să-ți țin tovărășie,
- Ca să-ți grăiesc de moarte ca un prieten bun
- Pân’ ce-a veni călăul, al temniței tăun.
- Cum? Lăpușneanu însuși ți-a dat astă solie?
- El!... și-ți trimite... iată... un dar de berbănție.
- Șiraguri și paftale, să ai cu ce-amăgi
- Nevasta lui Satana spre a vă îndrăgi.
- Ei!... ce mai zici tu, Despot?... Așa-i că viața-i scurtă?
- Așa-i că nu plătește nici cât un dram de turtă?
- În faptul viu al vieții ne pare drumul lung,
- Trei pași de-abia și-n capăt picioarele ajung.
- Omul ca iarba!... viața ca... iapa cea bălțată,
- Cât trece dealul mare, nu se mai vede... iată!
- Eu unul cred că omul nerezemat de tron
- E mic ca și o muscă pe muntele Sion,
- Dar tu ce ești acuma sosit pe prag de moarte,
- Ce zici?
- O! ce idee!... (Tare.) Eu zic că relei soarte
- E drept să ne supunem când altfel nu putem.
- Cum asta?
- Tu, de pildă, lipsit de diadem,
- Să duci o viață tristă și plină de nevoie,
- Iar eu în astă țară să fiu domn făr’ de voie.
- Ce? tu? domn?
- Eu, Ciubere! (Tainic.) Crezi tu că-s destinat
- A trece-n ceea lume taiat sau spânzurat?
- Te-nșeli... ai mei prieteni sunt gata ca să vie
- În zori, și să mă ducă de-a dreptul la domnie.
- Ce spui? ce spui?
- Și martor mi-e sfântul Dumnezeu
- Că eu fug de putere ca de păcat.
- Nu eu!
- Așa-i fatalitatea și n-am, vai, ce mă face.
- Am să fiu domn, Ciubere, de-mi place, de nu-mi place.
- Ah! (Face un gest de desperare.)
- Și te plângi de asta?... Ești un nebun, nătâng.
- Decât păstor de oameni mai bine, zău!...
- Te plâng!
- Eu sunt un biet om simplu, eu n-am visuri deșarte.
- De grijile măririi doresc a fi departe.
- Mi-e teamă să fiu capul unui popor.
- Ba, zău!
- Decât a fi în coadă mai bine-n frunte vreu.
- Nu-mi place pompa lumii, nici la a mea ivire
- Poporul să m-aclame, poporul să m-admire,
- Și oștile să-nchine stindarde-n fața mea,
- Și-n frunte-mi să lucească surguciul ca o stea,
- Și surlele să cânte, și tunul să detune,
- Și clopotele toate în cale-mi să tot sune.
- Ș-apoi, Ciubere dragă, eu am cugetul drept
- Și mult și greu se bate a mea inimă-n piept
- Când știu că tronul țării e dreapta moștenire
- A lui Ciubăr.
- Ah! frate, ești bun, bun peste fire.
- Nu eu când vine fala aș zice ba!... Nu eu!
- Hei! căci nu vrea norocul să fiu în locul tău!
- Ai vrea?
- Cum nu?
- E lesne.
- Cum, cum, cum?
- Foarte lesne.
- Dar cum?
- Te schimbă-n Despot din cap și pân-în glezne.
- Și mâini în zori de ziuă poporul adunat
- În locul meu te-a duce pe tine la palat.
- Mâini?
- Mâini. (În parte.) S-a prins nebunul.
- Despot, m-ai scos din minte.
- Domn!... eu, Ciubăr!... dă-mi iute a ta îmbrăcăminte,
- Dă-mi pălăria.
- Na-ți-o.
- Și-n schimb, na stema mea,
- Dar fii cu îngrijire să nu te culci pe ea.
- Ce-ți pasă; mâini te-așteaptă o stemă-mpărătească.
- A! știu că Lăpușneanu de ciudă-o să plesnească.
- Acum ici, lângă masă, te-așează liniștit
- Și stai ca un om mare pe gânduri adâncit.
- Așa, și pălăria pe frunte ți-o apasă,
- Nicicum să te cunoască cine-ar intra în casă.
- Bine-i așa?
- Prea bine.
- Dar tu ce-ai să devii?
- Eu dintre morți, Ciubere, mă-ntorc printre cei vii.
- Noroc de-acuma nouă!... cu pene-mprumutate
- Tu zbori către mărire, eu, către libertate!
- Nebun aici intrat-am? nu știu, dar nebun ies.
- Priviți!... din pompa lumii cu ce, vai, m-am ales?
- Cu-o stemă de hârtie, cu-o cârpă de hlamidă,
- Cu tot ce poate face pe oameni ca să râdă.
- Dar bună-i răzbunarea!... pre sfântul Dumnezeu,
- Voi râde mult mai tare și eu la rândul meu!
- Stai! Cine-i?...
- Ciubăr-Vodă.
- Treci.
- Prost!... să-mi lase mie
- Tot ce-i mai scump, mărire, putere, avuție,
- Și el să nu vroiască a fi chiar domnitor!
- Nebun! (Cască.) Dar eu cu minte... mă-nalț... și zbor, și zbor
- Sus, sus pe vârful lumii ce visul îi arată
- Când omul mândru doarme cu gura lui căscată...
- Poznașă întâmplare! (Cască.) eu domn, eu domn, eu domn!
- Pe tron... mă urc... cu fală... și însă... cad de somn!
ACTUL III
modifică- Salon în castelul lui Laski, în Ardeal. În fund, ușă mare și largă de capelă. În dreapta, ușă tainică. În stânga, ușă mare. Alăture cu capela, o fereastră. Panoplii și portrete de palatini pe pereți. O canapea în dreapta, planul I. O masă mică lângă ea. Pe masă un scrin cu giuvaiere.
SCENA I
modifică- Tu ești, iubite Despot! te-ascult, te simt, te văd.
- Tu ești, inima-mi spune, și tot nu mă încred.
- Eu sunt, eu, lângă tine, iubita mea Carmină.
- Grăiește-mi, prelungește părerea mea divină,
- Îmi pare că sunt prada celui mai dulce vis.
- El sufletu-mi îngână și raiul mi-a deschis.
- Nu vezi?... a zburat visul lăsându-mi mie prada.
- Ah! Despot, scumpe Despot, mă cred că-s în Grenada!
- Vorbește-mi tu de dânsa cu glasul tău iubit,
- Să mă report ferice în gândul meu răpit
- La patria-mi cu soare, cu-amor, cu poezie...
- O! magică Grenadă! o dulce-Andaluzie! (Plânge.)
- Carmina...
- Ah! mă lasă să plâng... mi-e dor...
- Nu vreu.
- Vreu să-mi zâmbești.
- Vrei?... fie... (Plânge.) Ah! nu pot, scumpul meu.
- De ce atâtea lacrimi când după despărțire
- Ne regăsim ferice în leagăn de iubire?
- Când Laski-i dus departe și oaspeții cu el?
- Gândește, suntem siguri, noi singuri în castel.
- Mă iartă... sunt muncită de-o crudă presimțire...
- Fantasma morții zboară pe-a mea închipuire...
- De ce te-ai dus de-aice, de ce m-ai părăsit?
- Pentru că-mi ești tu dragă, pentru că te-am slăvit,
- Pentru că-n exaltare, împins de-a mea simțire,
- Am vrut sub cer să-ți caut un cuib de fericire;
- Am vrut, lărgind în ochi-ți a lumii orizon,
- Să-ți pun pe frunte-o stemă și la picioare-un tron;
- Dar soarta pân-acuma s-au arătat contrară...
- Ah! lipsa ta, iubite, a fost mult mai amară!
- Ai pătimit tu, Despot, știu, multe-ai pătimit,
- Dar eu, eu făr’ de tine aici cum am trăit?
- În lacrimi, în durere, în grijă, în mustrare,
- Lipsită de-orice sprijin, străină de sperare,
- Închisă-n aste plaiuri sălbatice, pustii,
- Cătând ziua și noaptea pe drumuri, dacă vii,
- Și-n loc de tine, Despot, găsindu-mă cu cine?
- Cu soțul meu, cu Laski, bătrân, gelos de mine,
- Cu Zay, al său prieten, un ungur îngâmfat
- Ce vecinic mă insultă cu-amoru-i desfrânat,
- Și alții de-ai lui Laski tovarăși de beție
- Care-i mănâncă-avutul râvnind a lui soție.
- Și eu, în gheara morții de două ori cuprins,
- Am fost ca prin minune din cleștetu-i desprins
- Prin aste talismanuri, prețioase suvenire
- De tine date mie în ziua de pornire, (arată scrinul pe masă)
- Căci glasul lor în taină ziceau: fii fericit!
- Carmina te așteaptă, de dânsa ești iubit.
- Ah!
- Numai pentru tine și pentru altul nime
- Am vrut s-ating în zboru-mi a lumii înălțime;
- Am vrut și tot vreau încă norocul a cerca
- Alăture cu mine pe tron a te urca,
- Tu prin a ta frumseță regină ești născută.
- Eu vreau să fii prin mine în raze învăscută.
- Destule zile negre mâhnirii ai jertfit,
- E timp ca să reintri în nimbul strălucit
- Lipită, alintată în dulce legănare,
- Pe-o inimă fierbinte și plină de-adorare.
- O! vis din soare!
- Visul va fi realizat,
- Carmină, căci amorul e zeu înaripat,
- Și el ne va conduce, pereche-ncoronată,
- Pe tronul cu splendoare din țara-nvecinată.
- Pe tron! (În parte.) Dorul meu falnic!
- Dar!... orice tu dorești
- Se va-mplini!... zi numai, iubito, că vroiești.
- A! cine-i la-ntuneric și fuge de lumină?
- Dar ce pot face?... spune-mi.
- Mult poate o regină!
- Pe Laski ș-ai tăi oaspeți de vrei a-ndupleca
- În calea-mi îndrăzneață cu mine-a s-arunca,
- Noi doi avem mărirea, ei fală ș-avuție.
- Cu toții, Despot, astăzi se vor închina ție.
- O! scumpa mea domniță, tu mă re-nsuflețești.
- Ce jertfe vrei?
- Vreau numai... pe tron să mă iubești.
- Ah! viața mea întreagă a ta-i! (O strânge la piept.)
- Ce-aud afară?
- A!... Laski și prefectul Zay vin... Iată-i, la scară
- Au și sosit... O! Doamne, ce supărare!
- Zay
- Dispune de-o oștire cu zece mii de cai.
- El poate să m-ajute.
- Cum?
- Luând învoire
- De la-mpăratul.
- Bine; azi am să-i fac primire
- Ca niciodată, însă gelos să nu apari.
SCENA II
modifică- Carmina!
- Vine.
- Carmen!... A! Despot?... scumpe frate.
- Scumpul meu Laski!
- Cum?... pe neașteptate?
- Ce vânt, ce întâmplare la noi iar te-au adus?
- Când ai venit?
- Chiar astăzi.
- Și multe am de spus.
- Zi, sunt cu nerăbdare...
- Laski, o întâlnire
- Își pierde, când sunt martori, sincera ei pornire.
- Aveți, cred, multe taine... aice dar vă las.
- Mergi, dragă, în grădină; acolo au rămas
- Și Zay ș-ai noștri oaspeți...
- Mă duc.
SCENA III
modifică- Acum răspunde:
- Prin mari furtuni trecut-ai... o știu; însă de unde
- Revii?
- De la Moldova, din iad, unde am fost
- Zdrobit, și vin la tine să caut adăpost.
- Cum? tu renunți?...
- Nu, Laski!... un om viteaz din luptă
- Nu se retrage grabnic când arma lui e ruptă.
- Destinul crunt l-oi frânge din nou sub pașii mei.
- A! bravo!... Așa, Despot, te vreau.
- Așa mă vrei?
- Iubite Laski, crede că-n viața-mi tulburată
- Nu am pierdut credința în tine niciodată.
- Deci vin aice iară ca barca la liman
- Și-ți zic: întinde-mi mâna... sunt domn până-ntr-un an!
- Și mâna și averea toată-a mea putere
- Sunt ale tale, Despot... Dispune,-ordonă, cere,
- Ce vrei?
- Vreau bani și oameni.
- Bani? voi amaneta
- Moșiile, castelul, și sper a căpăta
- Vreo zece mii de galbeni... de nu, chiar le voi vinde
- Ca să putem în grabă războiul a-ntreprinde.
- Atâta sumă numai?
- Mai mult nu cred să pot,
- Căci... ți-o declar în taină, sunt ruinat de tot.
- Tu, ruinat?
- A! frate, nu-ntârzie ruina
- Când Laski-i palatinul și Carmen palatina!
- Eu, știi, cu mâna spartă, născut risipitor,
- De tot ce-i scump, tablouri, cai, arme, iubitor,
- Ținând casa deschisă în care tot drumețul,
- Zi, noapte, își găsește culcușul și ospețul,
- La vârstă-naintată pierdut de-namorat,
- Cu-o nobilă spaniolă voios m-am însurat,
- Carmina din Grenada, silfidă-ncântătoare
- Cu foc de soare-n suflet și-n ochi cu foc de soare!...
- Sosită-aici, sărmana!... în tristul meu castel,
- Urâtul o cuprinse și, ca s-o scap de el,
- Am aruncat cu pumnul întregul meu tezaur,
- Vroind să-ntind pe cale-i un lung covor de aur...
- Am adunat în juru-i poeți și baladini
- Ș-o curte-mpărătească de neaoși palatini...
- Dar oricare fântână de la o vreme seacă...
- Ce vrei?... ș-a mea avere către secare pleacă!
- Deci azi, ca jucătorul ce-aruncă nu-n zadar
- Pe cartea unui altui chiar ultimul dinar,
- Vroiesc cu tine, Despot, să fac tovărășie
- De câștigat în parte, eu bani și tu domnie...
- Ș-arunc pe a ta carte întregul meu avut.
- Eu, domn, îți dau Hotinul cu-ntregul său ținut,
- Primesc! noroc!
- Dar oameni?
- Oameni? A! hoit să fie,
- De corbi nu este lipsă... Câți trebuie? o mie,
- Trei, patru, șapte, zece?... în vânt cât oi striga,
- Mulțime de strânsură aici va alerga,
- Hoți buni de ștreang, la ștreanguri meniți cum li se cade,
- Ce știu numai să ardă, să taie și să prade.
- Chiar în castel acuma avem câțiva străini,
- Năprasnici șefi de bande, eroici spadasini
- Ce vântură Europa cu spada vecinic goală,
- Cătând moartea-n războaie ș-având groază de boală.
- Villel care comandă cincizeci de burghinioni,
- Rozel ce are-n mâna-i o sută de valoni
- Și Sedleț și Legmanul cu multă călărime,
- Ș-Anton iubit fanatic de crunta secuime,
- Și alții mulți, afară de toți voinicii mei
- Ce-s lupi când n-au prilejul ca să devie lei.
- Prea bine, dar cu-o mână de bravi, cât de bravi fie,
- A merge la Moldova ar fi o nebunie.
- Știi însuți: moldovanul e iute la război.
- Tot omul e în stare a se lupta cu doi.
- Ne trebuie-o putere, pot zice-mpărătească.
- Nu se învinge lesne o țară românească...
- Ce zici de Zay prefectul?... El este ascultat
- De Ferdinand?... Cum oare l-am face aliat?
- O! de-ar vrea Zay, complotul cu sprijinul său tare
- Ar merge strună, însă...
- Ce strică o cercare?
- Hai să cercăm, dar află că Zay, prefect regal,
- Ți-a cere-n schimb de sprijin ca să devii vasal
- Lui Ferdinand.
- Eu?
- Spune: primești cu el a face
- Tratat de închinare fie-n război sau pace?
- Primesc.
- Deci adă mâna... Noroc!... ș-acuma hai
- În turn... Acolo tainic să te-nvoiești cu Zay...
- Dar, iscălind tratatul, vei fi tu cu credință?
- Credința cea mai sfântă... (În parte.) Cât mi-a fi de priință.
- Moldova închinată lui Ferdinand... Ce dar!
- Și pentru-a lui coroană ce scump margaritar!
- Prea bine; dă de știre lui Zay cât mai degrabă.
- Merg; tu ascute-ți limba și să te văd la treabă...
- N-ai grijă,-n trei cuvinte pe Zay l-am încurcat (în parte, vesel)
- Prin farmecul Carminei, frumosul avocat.
SCENA IV
modifică- Contesă, Francisc Primul, al Franței galant rege,
- Erou, poet și vesel, iubea mult a culege
- Pe câmpi de sânge lauri, în lume desfatări
- Și pe frumoase buze fierbinte sărutări.
- Eu am, francez ca dânsul, aceeași aplecare
- Și pentru vitejie și pentru sărutare.
- Te cred, însă un rege cu titlul de galant,
- Când n-ar purta coroană, cum s-ar numi?
- Berbant.
- A fi berbant e probă de-o inimă-arzătoare
- Și de-o natură vie, artistă, simțitoare,
- Ce lesne se înalță spre tot ce-i luminos,
- Frând tueș!
- Francisc Primul, rege-n galanterie,
- A și compus, îmi pare, o mică poezie,
- Un cântec, o deviză cu vesel înțeles?
- Dar, Sommer, aste versuri ce le cânta ades:
- Femeia este schimbătoare,
- Nebun cine se-ncrede-n ea!
- A! pentr-un galant rege ideea nu-i galantă.
- Eu am mai completat-o prin astă variantă:
- Femeia des e schimbătoare,
- Ferice cui se-ncrede-n ea!
- Ah! deie-mi dulcea sa favoare
- Și schimbe-se-apoi cât a vrea!
- Bravo, Rozel!
- Palavre!... mai bine-n războire
- Aș vrea ca să se schimbe această amorțire
- Ce se numește pace, căci timpul de răgaz
- Preface-n om netrebnic pe omul cel viteaz.
- Cum? preferați războiul decât o viață lină?
- Da! paloșului nostru i-e teamă de rugină.
- Contesă, – orice ființă se naște pre pământ
- Cu-o tainică menire, c-un dor și c-un avânt,
- Noi să ne batem, floarea să scoată dulci parfume
- Și dumneata, contesă, să fii iubită-n lume.
- Ei bine, fiți dar veseli; eu cred că nu târziu
- Se va preface-n faptă un dor atât de viu.
- Ne-nșeli?
- Nu; am o veste, o veste cum vă place...
- De când a voastră armă dormind în teacă zace
- Urâtul vă mănâncă de vii; sunteți mâhniți,
- Cu ochii stinși, la față galbeni și veșteziți,
- Cât cine-acum vă vede și cine vă cunoaște
- Se-ntreabă cu mirare: Ce sunt? ostași ori moaște?
- Așa-i!... decât urâtul, mai bine ștreangu-n gât...
- Eu v-am găsit de lucru și leacul de urât.
- Sus paloșul la soare!... sus fruntea!... vântul bate
- Și-ndeamnă a navală în țări învecinate.
- Vroiți voi după dânsul cu toți să vă luați?
- Vrem!... unde?
- Nu departe... colea, peste Carpați.
- Cum? la Moldova?... Ellien!
- Acolo stăpânește
- Un domn pe care țara întreagă îl urăște.
- Cât îți sufla deasupră-i, din tron el va cădea
- Și toată-a lui avere a voastră-a rămânea.
- Dar tronul său?
- Acelui cu inima regească
- Ce-a ști cu mâna largă pe toți să răsplătească,
- Lui Despot.
- Despot?
- Fie!... de-l vrei, și eu îl vreu.
- Și eu!
- Și eu!
- O! Despot, ești domn, iubitul meu!
- Curând dorința noastră va fi realizată!
SCENA V
modifică- Amici!... din turn zărit-am o numeroasă ceată
- Venind despre Moldova cu steag moldovenesc.
- Ei par că vin aice... E poate-un sol domnesc
- Trimis de Lăpușneanu în goană după mine.
- Ce?... în castelul nostru?
- Priviți! aice vine!
- Dar!... ceata lângă poartă, afară, s-a oprit.
- De-a fi un sol de pace, să fie bun sosit,
- De nu, amar de dânsul!... cu astă pală vie
- Îi dau pe ceea lume o grabnică solie.
- Ba nu, Rozel; stai pașnic... De-a fi sol moldovan,
- Ca să scăpăm pe Despot urmează al meu plan...
- Cum?
- Mergi de pregătește capela funerară
- Ca pentru-o-nmormântare.
SCENA VI
modifică- Ce vuiet e afară?
- Ce oameni sunt la poartă?
- Pisozki-n foișor
- De sus cu ei grăiește... vom ști curând ce vor.
- Iată-l că vine.
- Pane!... sosit-au cu putere
- Un sol de la Moldova.
- Ce caută? ce cere?
- Nu știu, însă de Despot, sosind, a întrebat.
- De mine?... Lăpușneanu în urme-mi a călcat...
- Mergi!... porțile deschide!... ostașii să se-adune
- În șiruri pân’ la scară; fanfarele să sune
- Și steagul să se-nchine deplin desfășurat
- În calea lui, căci solul e ca și-un împărat.
- Mergi.
- Laski, astă pompă?...
- E dreaptă; se cuvine.
- Dar se cuvine, spune, din casă de la tine,
- Răpind pe al tău oaspe un braț îndrăznitor,
- Să lase-o pată neagră pe vechiul tău onor?
- Contesă, te alină. Bătrânul Laski știe
- A-și împăca onorul cu sacra-i datorie.
- Lui Sigismund al nostru credință am jurat.
- Respect pe el în solul trimis de-un aliat.
- Respectă tu calăul, eu respectez victima.
- Țin oaspele în casă și dau afară crima,
- Căci e o crimă oarbă de-a vinde-oaspele său.
- Mai bine moarte mie!
- Tăcere!... te scap eu.
- Cu mine vină-n grabă; prin moarte simulată,
- Să te ferim, amice, de moarte-adevărată.
- A! planu-i bun; vă duceți.
SCENA VII
modifică- Solul!
- Fii bun venit!
- Eu, Toma, sol de pace, în numele slăvit
- Lui Vodă Lăpușneanu, Domn țării moldovene,
- Și-n numele lui Sigmund, Domn țării ardelene,
- Vin ca să cer pe Despot aici adăpostit.
- Lui Vodă el e dușman viclean și ne-mblânzit;
- Deci viu și-ntreg am ordin să-l iau, să-l duc în țară.
- Am zis.
- Ești sol de pace?... deci, Toma, îți zic iară
- Bine-ai intrat în casă-mi... și iată-al meu răspuns:
- În zidurile mele oricine a pătruns
- Devine-un oaspe sacru, căci legea ospeției
- Îi pune-un scut puternic sub pavăza frăției.
- Aici eu sunt stăpânul!... Aici stăpân sunt eu
- Mai mult decât un rege stăpân pe tronul său,
- Și nime n-are voie, și nime drept nu are,
- Cerându-mi pe-al meu oaspe, să-mi ceară o trădare!
- Un oaspe face parte din zidul strămoșesc
- Precum onorul sacru din suflet omenesc.
- O piatră scoasă... zidul slăbit se prăbușește.
- O faptă rea... onorul ca frunza veștezește...
- Eu sunt dintr-acei oameni ce viețuiesc și mor
- În casa lor întreagă cu-ntreg onorul lor!
- Bine, Laski.
- Destulă atâta limbuție.
- Nu mă uimești pe mine cu seaca ta mândrie.
- Ți-am spus că vreau pe Despot viu... în zadar pe el
- Tu cerci de a-l ascunde în vechiul tău castel...
- Castelul n-are teamă de oaspeți a răspunde.
- Pe vii el nu-i tradează, pe morți el nu-i ascunde.
- Despot e mort!
- Mort, Despot?
- Îl ceri tu în zadar.
- A fost rănit de moarte trecând peste hotar
- Ș-au espirat aice în crâncenă durere.
- Nu cred; e iscodire vicleană de muiere.
- Seimeni! naval cu toții... Castelul cercetați
- În numele lui Sigmund și Lăpușneanu.
- Stați!
- Vroiți pe Despot?... Iată-l!... (Deschide ușile din fund.)
- Notă: Se vede lăuntrul capelei luminată cu policandre. Pe o masă acoperită de catifea neagră stă Despot lungit, palid ca un mort, și cu crucea pe piept. Câțiva călugări îl înconjură purtând torțe aprinse. Rozel, deghizat în capucin, stă în genunchi lângă catafalc. Un cor de glasuri, împreunat de acordurile unui organ, psalmodiază: “Beati qui moriuntur in Domino ”.
- Mort?
- Mort!... Te du de spune
- Lui Vodă, a sa frunte cu lauri s-o încunune.
- El a ucis pe Despot!
- E mort!... Chiar mort îl vreu.
- În lături toți!... Cadavrul este-a lui Dumnezeu.
- În lături tu!...
- Profane, turbarea-ți e semeață.
- Respectă măcar moartea în omul făr’ de viață.
- Stai, Toma!... Lăpușneanu a vrut pe Despot viu.
- Solia-ți încetează aproape de sicriu.
- E mort! pentru domnie deci teamă nu mai este.
- Haideți, lui Lăpușneanu să ducem astă veste.
- S-a dus, curtea-i deșartă și poarta s-a închis.
- Despot!
SCENA VIII
modifică- Iată-mă-s iară mai viu și mai decis!
- Din toate-a noastre spade să facem toți o spadă,
- Pe Vodă Lăpușneanu la vulturi să-l dăm pradă.
- Pas, Despot!... unde-i merge, voioși mergem și noi!
- Norocul și izbânda cu mine și cu voi!
- Să dăm armelor noastre atingerea frățească.
- Scânteia-nflăcărării din ele să zbucnească,
- Ș-acea scânteie zboare ca fulger răzbitor
- Lui Lăpușneanu-n frunte să scrie: trădător!
- Acum el mort mă crede?... Eu mort, și el în viață,
- E timp viul cu mortul să se-ntâlnească-n față.
- La arme, frați!
- La arme!
- Ca domn sau ca ostaș,
- În luptele de moarte mă jur a fi fruntaș!
- La lupte, frați!
- La lupte!
- Deci haideți, fiecare
- Să ne-adunăm ostașii în codri, la hotare.
- Hai!
- Gloria vă cheamă!... zburați la glasul ei!...
- Ha!... moarte sau izbândă!
- Izbândă, frații mei!
- Tu, stai ascuns aice pân’ ce ți-i lua zborul.
- Te las. (Iese.)
- Carmina!...
- Despot!
- Al nostru-i viitorul!...
ACTUL IV
modifică- Sala tronului în palatul de la Suceava. În dreapta, pe planul I, o fereastră. Pe planul II, tronul cu cortine de catifea stacoșie și cu torsade de aur. În fund, arcade ce se deschid pe o altă sală mare. În stânga, ușa apartamentului domnesc. Pe pilastrele arcadelor, panoplii, dintre care una compusă de armele lui Ștefan cel Mare.
SCENA I
modifică- Ai fi crezut, fârtate, acum trei ani ș-o lună,
- Că Despot, ca un fulger plecat dintr-o furtună,
- Pe Lăpușneanu-n frunte de-a dreptul va lovi
- Și oastea lui domnească în clipă-o va strivi?
- Hei! dacă vânzătorul Moțoc nu-ntorcea cuiul
- În broasca țării, Despot și Zay și-Anton Secuiul
- Nu-ntrau așa de lesne în țară... dar Moțoc...
- Trădarea cică-i fiară cu zece limbi de foc.
- Ce vrei?... așa e lumea! și, iată, ca prin vrajă,
- El domn, și noi, plăieșii, la ușa lui de strajă.
- Hei! bine zicea tata: La noi să nu te miri
- Aici când îi vedea plopii dând flori de trandafiri.
- Câte-am văzut cu ochii de când suntem pe lume!
- Războaie, năvălire, lăcuste, focuri, ciume,
- Și dintre toate răul cel mai îngrozitor —
- Lupta-ntre frați, pieirea sărmanului popor!
- Adânc ți-e rostul!... parcă te-aud citind pe carte.
- Dar Vodă Lăpușneanu știi unde-i?
- Hăt... departe,
- În Țarigrad, cu Doamna și copilașii săi.
- Ce-o fi făcând el oare?
- El!... paște bobocei.
- Ba, mai degrabă-aș crede că Vodă alungatul
- Pe Despot, mări,-l paște întocmai ca păcatul.
- Se poate, căci în țară, sub domnul ist grecesc
- Străinii calu-și joacă și zilnic se-nmulțesc,
- Încât noi, pământenii, purtându-i în spinare,
- Nu mai avem în țară nici loc de îngropare.
- Pământul gras priește spinoaselor urzici.
- Moldova-i năvălită de greci și eretici,
- Și biruri peste biruri, vânaturi pentru masă,
- Ș-un galben pe tot anul de fiecare casă,
- Încât biata sudoare a muncii s-a schimbat
- Într-un pârâu de aur ce curge la palat.
- Pe noi ne duce foamea la margine de groapă
- Și din avutul nostru lăcustele se-ndoapă.
- Rău e când râde culmea de mușuroi, de jos,
- Dar vai de cap când talpa-i mâncată pân’ la os!...
- Aceste gânduri negre în mine turba-mplântă
- Și, zău, simt câteodată că dracul mă descântă,
- Mânia fierbe-n mine și, de n-aș fi plăiaș,
- De n-aș fi român, frate, m-aș face ucigaș!
- Hei! asta, Limbă-Dulce, n-ar fi încă nimică.
- Românul rabdă multe, căci el e tare-n chică.
- El are mâna largă, deși este sărac,
- Lipsit de lumânare, lipsit și de colac;
- Dar Despot cu păcatul a dat mâna frățească,
- El râde cu păgânii de legea creștinească,
- Icoane și potire el le topește-n bani
- Și vrea pe toți românii să-i facă luterani.
- Crezi tu una ca asta?
- O fi vroind păgânul,
- Îl cred, o fi vroind-o... nu vrea însă românul!
- În lege ca în piele-i născut, el bucuros
- Dă pielea, dar rămâne în lege-i credincios!
- Dar ce s-aude?
- Vine măria-sa călare.
- De unde oare vine acum?
- De la primblare,
- Ca totdeauna... Iaca, a și sosit... La loc! (Se pun în sentinele în fund.)
- Bețivii strigă “Ura” cu glas din poloboc.
SCENA II
modifică- A! dulce este viața și bună e puterea
- Când Domnul răspândește în țară mângăierea
- Și mii de mii de glasuri într-un acord frățesc
- Cu-a clopotelor zvonuri în cale-i se unesc!
- Cât vulturul ești falnic, și cât albina harnic,
- Cât toamna cea mănoasă îmbelșugat și darnic!
- Cum dar să nu te-aclame poporul fericit?
- Sunt vesel, mă simt mare, puternic și iubit,
- Și de-ntâlnesc mâhnirea, eu râd, iar ea dispare
- Ca negurile dese când soarele răsare.
- Îmi pare, scumpi prieteni, că cerul mai senin
- Creat-a pentru mine cel mai frumos destin
- Și cel mai demn de-un suflet cu-avânt de înălțare:
- Mărirea-ncoronată de-a lumii adorare!
- Căci m-am nălțat prin mine și brațu-mi hotărât,
- Lovind orice obstacol, minuni a săvârșit.
- Pe-o bună hotărâre când brațul se măsoară,
- El mic, printr-însa crește, și munții mari doboară.
- Așa-i!... pe Lăpușneanu învins, rătăcitor,
- Silitu-l-ai cu spaimă să fugă la Bosfor
- Ș-acolo să tânjească în lâncedă sclavie
- De-a tronului Moldovei duioasă nostalgie.
- Hmm!... Lăpușneanu însă nu-i om, măria-ta,
- Din moartea-i aparentă a nu se deștepta.
- O știu; cunosc prea bine a sale intrigi, însă
- Politica turcească în punga mea e strânsă.
- Ea suferă de-o boală... de aur; eu, bun vraci,
- Vro zece mii de galbeni i-am dat peste haraci,
- Ș-așa de bine, Sommer, i-am lecuit durerea,
- Cât Soliman Sultanul mi-a confirmat puterea,
- Lăsând pe Lăpușneanu străin de diadem
- Și mie trimițându-mi o pală ș-un alem.
- Azi trebuie să vie Ahmed Bairactarul
- Cu pompă-orientală ca să-mi aducă darul...
- Boierii însă nu știu de birul ce-am mărit.
- Oricare act în taină e mult mai nimerit.
- Dar ce-or zice boierii?... dar ce-a zice poporul?
- Boierii toți vor zice cum zice domnitorul.
- Poporul e din fire-i blajân și înțelept.
- El dă tot pentru Vodă când Vodă este drept.
- Și Vodă-i drept!... o știe în lume orișicine...
- Ostașii mei cer plata ce lor li se cuvine.
- Iar plată, iar?
- Gândește că ei cu pieptul lor
- Fac zid între Moldova și între domnitor.
- Când oi scăpa de dânșii?
- Când s-a îndura cerul.
- Mergi de te înțelege cu Harnov vistierul.
SCENA III
modifică- Omidă nesățioasă!... Sommer, l-ai auzit
- Cum căina poporul de dânșii calicit?
- Dar cine poate zice că-i jertfa nepăsării?
- Că nu doresc a-l pune pe calea-naintării,
- Când am fondat cu tine și Peucer Gaspar
- A noastră-Academie din târg de la Cotnar?
- Când eu la despărțenii pun stavili numeroase,
- Când, afirmând a țării vechi datini glorioase,
- Am și bătut monedă cu efigia mea?
- Privește și citește ecserga de pe ea.
- “Heraclidis. Despote Patris Patrice Vindex et Defensor
- Libertatis Patrice.”
- Ecserga e pompoasă, dar nu este deplină,
- Căci a uitat Ardealul și țara cea vecină,
- Valahia lui Mircea.
- Dar eu nu le-am uitat!
- Eu vreau cu trei coroane să fiu încoronat,
- Cu-a mea, cu a lui Mircea ș-a lui Sigmund Polonul.
- O! gândul meu în zboru-i străbate orizonul.
- Peste Carpați pe Sigmund îl sap, și în curând
- Moldova cu Ardealul vor fi tot într-un gând.
- Rozel s-a dus din parte-mi în țara bulgărească
- Și-n Grecia, răscoala creștină s-o urzească.
- Ah! Sommer, vreau a pune, trecând peste Balcani,
- Piciorul meu în cuibul cumpliților sultani.
- Sublim avânt!
- Norocul îmi va-ntări avântul
- Când spada mea vitează își va rosti cuvântul.
- Pe-a gloriei nălțime pas, zbori, măria-ta.
- Și eu, poetul Sommer, triumful ți-oi cânta.
- Dar clopotele sună... Să fie-o sărbătoare?
- Ba nu... o simplă rugă de ploaie cerșetoare.
- E secetă în țară și, după-un vechi eres,
- Toți preoții cu prapuri și cu icoane ies
- La câmp ca să înalțe la cer o sfântă rugă,
- Privește al prostimii cortegi nenumărat,
- Condus de-o psalmodie cu tonul trăgănat,
- Cum merge cu spăsire și cum îngenunchează
- Crezând că mândrul soare se și înnourează...
- Ha, ha, popor nemernic și superstițios!...
- Dar ce văd?... un călugăr fanatic și bărbos?
- Să juri că-i Ciubăr-Vodă. (Strigă afară:) Părinte, mucenice;
- Ce veste-n ceea lume?... Vin’ de mi-o spune-aice.
- A! Sommer, te repede din cale-i să-l oprești
- Și să-l trimiți la mine; apoi să te gătești
- Ca rector a te-ntoarce l-a noastră-Academie
- De la Cotnar, acolo poemul meu vei scrie.
- Cu-a mea prerogativă ce Carol-Quint mi-a dat
- Azi te numesc al Curtei poet laureat.
- Pentru-a cânta pe Despot ar trebui un Omer.
- Nu-s încă Agamemnon, mă mulțumesc cu Sommer.
- Ciubăr-Vodă călugăr!... Cum? din senin, din vânt,
- Spânzurătoarea face dintr-un nebun un sfânt?...
- Ce-ar râde-acum Carmina, ea care este-n stare
- A-nebuni chiar sfinții cu-o simplă sărutare!
- Carmina!... către dânsa mă simt eu strâns legat.
- Promisu-i-am chiar tronul... iubirea i-am jurat,
- Și ea, în părăsire văzându-se uitată,
- Aice de trei zile sosit-a desperată.
- Ea stă-n palat ascunsă... Ce-o să devin cu ea,
- Căci a se reîntoarce l-al ei castel nu vrea,
- Și Laski-i în Suceava!... pericolul sporește...
- Dar știe de pericol femeia când iubește?
- Amoru-i pune-n suflet puteri dumnezeiești...
SCENA IV
modifică- Măria-ta...
- Nu-i glumă!... Cum?... tu, Ciubere, ești?
- Tu, care-odinioară purtai un falnic nume,
- Azi te revăd călugăr, re-ntors din ceea lume?
- Prin ce minune stema căzut-a de pe cap
- Și-n locul ei pe frunte-ți crescut-au un potcap?
- Așa vroit-a cerul!
- Dar cerului ce-i pasă
- Să porți pe ai tăi umeri hlamidă sau o rasă?
- Ce vrea cu noi el face!... Tu-n umbră aruncat
- Din ura lăpușneană prin mine ai scăpat.
- Am fost eu dus la moarte în locul tău, și-n urmă
- Trimis din mila Doamnei în creștineasca turmă.
- Acum eu sunt călugăr smerit dar luminat,
- De vechea-mi nebunie prin rugă vindecat.
- Ce? nu mai visezi tronul?
- Las altor minți ușoare,
- Râvnind deșertăciunea, a rătăci sub soare.
- Eu m-am retras în umbră aproape de mormânt,
- Slăvind în lume numai pe Dumnezeul sfânt,
- Duioasă convertire!
- Deci nu mai ești, Ciubere, al mădrăgunii mire,
- Călare pe un sceptru, frumos ca Machedon,
- Cu tron pe cap?
- Altarul m-a vindecat de tron.
- Ha, ha! pricep, hlamida ți-a fost haină fatală?
- Tu ai înlocuit-o prin haina monahală
- Ca să înșeli mai lesne poporul credincios.
- Nu-i înșelat acela ce crede în Hristos!
- Îți place peste țară să-ntinzi întunecimea
- Și prin eresuri proaste să speculezi mulțimea,
- Făcând-o, când nu plouă, s-alerge câmpii...
- Eu?
- Tu!... vrei să-nșeli și oameni și chiar pe Dumnezeu! (Râde.)
- Tu râzi de o credință preasfântă și străbună,
- O! Despot, dar ia seama, ia seama la furtună!
- Furtuna e în tidvă-ți, Ciubere... Drept să spun,
- Erai mult mai cu minte pe când erai nebun.
- Mergi iar la mănăstire să-nchizi a tale zile
- Sub sfintele molitve a Sfântului Vasile.
- Nebuni odinioară am fost, Despot, noi doi,
- Dar tu rămas-ai singur nebun dintre-amândoi,
- Căci fugi de fapta bună, de cer și de crezare
- Ca liliecii nopții ce fug de ziua mare.
- Tu crezi, beat de putere, că Dumnezeu de sus,
- Se-nchină ție, vierme, și e al tău supus...
- Rămâi în întuneric! (Către cer.) O! Doamne, cu-ndurare
- Dă orbilor lumină și răilor iertare! (Iese.)
- Mergi, sfinte, mergi, preasfinte, de-a dreptul mergi în rai,
- Condus de toți nebunii din lume cu alai! (Râde cu hohot.)
SCENA V
modifică- A! Vornice Moțoace, ce zici de-acest lunatic?
- Primejdios e, doamne, căci este-un om fanatic.
- Ce-mi pasă!... dar răspunde: ne vii cu bune vești?
- Prea bune!...-n fericire mulți ani să viețuiești,
- Măria-ta!
- Ce veste din Țara Muntenească?
- Împinși de noi în taină ca să se răzvrătească,
- Boierii sapă tronul lui Mircea, pe cât știu.
- A! bine... însă Tomșa e mort sau încă viu?
- Ce face? ce urzește vrăjmașul?... în ce parte
- De țară el se află? aproape sau departe?
- Undit-ai cu-a ta minte în cugetu-i ascuns?
- Aflat-ai a lui planuri? pătrunsu-l-ai?
- Pătruns!
- Măria-ta să fie în pace, nepăsare.
- Sărmanul Tomșa-i searbăd și suflet nu mai are
- De când ai prins la mână zălog pe fiul lui.
- O! dar, am pus piciorul pe puiul șarpelui,
- Dar șarpele-i aproape, în umbra mea îl simt,
- Și cercul său de ură se face tot mai strâmt.
- De când sunt în Suceava, de când sunt în domnie,
- El n-a dat ochi cu mine.
- Se teme de urgie...
- Se teme?... nu, Moțoace... Desigur a aflat
- Că eu pe toți oștenii români am dezarmat
- — Veniturile țării fiind acum secate —
- Și că pe lângă mine aice, în cetate,
- Nu am decât un număr restrâns de buni plăieși
- Cu ungurii lui Laski, voinici de cei aleși.
- Eu cred c-a lui dârzie devine și mai tare
- Văzând acum scăderea puterii de-apărare.
- Ce-ți pasă dacă Tomșa ar fi înverșunat
- Când toți locuitorii, supuși, s-au bucurat
- Văzând pe tronul țării odrasla Eraclidă
- Ce-a scuturat cu mâna-i copacul de omidă
- Ș-a scos din al Moldovei pământ suferitor,
- Pe Zay, Anton Secuiul și toți ostașii lor?
- Așa-i!... am scos din sânu-i lăcustele străine
- Ce mâncau tot, și-n urmă m-ar fi mâncat pe mine.
- O știm, și noi, boierii, plecat îți mulțumim.
- Ne costă mult străinii aduși în țară!... Știm
- Ce darnic a fost Despot plătind a lor simbrie.
- Ei au luat cu dânșii întreaga visterie...
- Dar astfel se cuvine să fie dătător
- Un domn măreț în toate și... recunoscător.
- Îmi place să am mâna deschisă-mbelșugată
- Ca bunelor servicii să verse bună plată.
- Pe Zay, Anton Secuiul, Rozel ș-alți capitani
- I-am încărcat de daruri, de scule și de bani,
- Le-am dat și arme scumpe, și blane de samur,
- Și haine-n flori de aur cusute pe-mprejur;
- Lui Laski celui lacom, lui Laski palatinul,
- Cu zece mii de galbeni i-am dat întreg Hotinul.
- Apoi pe toți boierii cu care-am complotat
- La ranguri de mărire pe rând i-am ridicat,
- Ș-apropiați de mine, sub a coroanei rază,
- A lor înaltă frunte acuma scânteiază.
- Ei sunt chiar ai mei sfetnici, deși-mprotivitor,
- Nu totdeauna pacinic admit părerea lor.
- Așa-i!... te-ai plătit grabnic de orice datorie,
- Da-ți mai rămâne una de achitat.
- Cui?
- Mie!
- Nu ești vornic de țară, cum ziceți voi, os sfânt?
- Da! însă totodată eu și părinte sânt.
- Ce vrei să zici, Moțoace?
- Cum?... nu mă înțelegi?
- Nu... ți-e legată limba, fă bine s-o dezlegi.
- Nu?... Cât a fost Moldova în luptă mult amară,
- Eu am păstrat tăcere... Acum e pace-n țară
- Și vin, și-ți zic la rându-mi cu glasul de părinte:
- De Ana, de-a mea fiică, îți mai aduci aminte?
- Ah!... Ana?... Cum?... trăiește?... Cum?... Nu-i adevărat
- Că a murit?
- Trăiește cu-amoru-i neuitat.
- Respecți tu jurământul de-a o lua soție?
- Trăiește încă Ana?
- Dar!... la călugărie
- Se hotărâse a merge din ceasul ce-a văzut
- În cursa lăpușneană iubitul ei căzut.
- Dar jertfei sale crude am pus împotrivire.
- Ea-i soră numai... Ana așteaptă pe-al ei mire.
- Ah! martor îmi e Domnul cât încă o iubesc!
- Ea-i cerul meu... și însă de cer mă despărțesc.
- De Ana?... tu?...
- Pricepe cu agera ta minte.
- Domnia cu amorul nu are legăminte,
- Nu!... fiecare treaptă a-ntinsei omeniri
- Își are-a sale drepturi ș-a sale-ndatoriri.
- Ce vrea ca om, vai! Domnul nu poate să-mplinească,
- Silit fiind adese natura să jertfească,
- Pe inimă-i să calce, ș-oricât de desperat,
- Supus să se închine rațiunilor de stat.
- Aceste adevăruri... te vor convinge ele,
- În interesul țării ș-a dinastiei mele
- M-obligă... cât de mare ar fi durerea mea...
- Deși iubesc pe Ana... ca să renunț la ea...
- Și chiar o alianță să cat ele m-obligă,
- Pentru-ale mele planuri... cu spița unui rigă...
- Această declarare voi face azi la sfat...
- Nu te mâhni, Moțoace... ce vrei?... sunt obligat...
- Azi ușile-s deschise... țin curte de dreptate...
- Moțoace... te-am vrut socru?... te vreau și mai mult... frate!
SCENA VI
modifică- Da!... frate precum Abel și Cain!... A! tu crezi
- Că mi-i fugi din mână ca apa?... și nu vezi
- Că palidă-mi e fruntea și scurtă răsuflarea
- Sub viforul ce naște în mine răzbunarea?
- A lui Moțoc copilă nu-i demnă... tu mi-ai spus,
- Alăture cu tine să steie pe tron, sus?
- Îți trebuie-alianță de rigi... mi-ai spus tu mie,
- Tu ce-ai avut drept sceptru un băț de calicie?
- Aș râde dacă râsul ar mai găsi vrun loc
- Pe lângă-a lui mânie în pieptul lui Moțoc...
- O! grec, atât de mare-i a lui deșertăciune
- Cât își admiră umbra când soarele apune
- Și crede, când o vede lungită pe pământ,
- Că umbra cu statura-i deopotrivă sânt...
- Dar ți-oi scurta eu, Despot, și umbra și lumina
- Și-n loc de-a ta mândrie ți-i măsura tu vina,
- Ș-atunce vei pricepe cât ești tu de pitic.
- Nimic ai fost!... și iarăși prin mine-i fi nimic!
SCENA VII
modifică- Moțoc șade pe gânduri cu fața nourată?
- Semn rău!... Semn de furtună în zare adunată.
- Hmm!... Vornice Moțoace, ești trist, posomorât.
- De viață, de putere, de lume ți-ai urât?
- Viața trece, puterea trece, și lumea trece;
- Zi dar mâhnirii tale ca dânsele să plece.
- Mâhnirea-i oaspe dușman ce trebuie-alungat.
- Ea-i parte femeiască, tu ești încă bărbat.
- Spancioc, unde mi-e Tomșa?
- Nu știu.
- Tu, Stroici, răspunde,
- Unde-i Tomșa?
- N-am știre.
- Ba știți!... El este unde
- Ar trebui cu toții să fim, de mai avem
- În vine-un dram de sânge curat de-orice blestem.
- Nu știți unde e Tomșa? Nu? dar cine vă crede?
- Voi știți, o știți ca mine, că Tomșa se repede
- Acuma spre Suceava cu partizanii săi
- Și cu-a lui oaste mică, dar oaste tot de zmei.
- Știți că viteazul Tomșa, român cu preștiință,
- A spus de mult că Despot nu-i țării de priință
- Și vine să-l răstoarne!... sunteți chiar pregătiți,
- Și însă voi, ca mine, vă faceți că nu știți!
- Moțoace, cunoști multe!... iar dacă Tomșa vine,
- Gândești că bine face?
- Da, da! el face bine
- Căci Despot pe toți răii din culme-a întrecut!
- Chiar cerul, ca pământul, răbdarea și-a pierdut.
- Cum?... tu ne grăiești astfel?... tu, care-odinioară
- Vroiai să legi de Despot pe dulcea ta fecioară,
- Pe Ana, și-mpreună să-i urci pe tron?
- Spancioc,
- În rana ce mă arde, ah! nu arunca foc.
- Am fost orbit de ură în contra tiraniei
- Ș-aprins ca totdeauna de dragostea moșiei...
- Acest fățarnic, Despot, amar ne-a înșelat
- Și-n inimile noastre dibaci s-a încuibat,
- Că-i om cu două fețe: în suflet poartă ură
- Și dulcea dezmierdare în ochi-i și pe gură.
- Așa-i!... el avea miere pe buza lui, și noi
- Ne-am adunat în juru-i ca muștele de roi.
- Proști!... am crezut că-i matcă de stup, și deodată
- Trezitu-ne-am c-un trântor și cu mierea mâncată.
- E trântorul în faguri?... afară el din stup!
- E lupu-n stâna țării?... pe lup, zavozi, pe lup!
- Dămol, Stroici!... să fim gata, când lupul se arată,
- Să-mpingem spre capcană jigania turbată,
- Și Despot de la sine în ea va fi condus.
- Așa e scris acelui ce cată tot pe sus.
- Netotul!... în mărire se-ndeasă făr’ de cale?
- Mărirea să-l înece în valurile sale!
- A! bine zicea Tomșa, dar nu l-am ascultat.
- Dar!... Despot e urgia cumplitului păcat!
- El vrea ca să supuie, lipsit de-orice căință,
- Vroința omenirii la simpla lui vroință.
- Și-i mândru cu boierii! și, vai, nepăsător
- De țară, de oștime, de lege, de popor!
- Căci a umplut moșia de lifte blestemate
- Și de năravuri rele, hidoase, desfrânate.
- El, lacom, seacă țara!... el, grec nerușinat,
- Petrece cu-o spaniolă ascunsă în palat,
- Și în disprețul legii, credința lui profană
- Din paraclis făcut-a capelă luterană.
- Semeață fărdelege!... O! cum nu vă treziți,
- Răzbunătoare umbre a domnilor măriți,
- Ca sub privirea voastră, sub fulgerul privirii,
- Tiranul să dispară în hăul nimicirii!
- Moțoace! lasă morții și cheamă pe cei vii.
- Cine-i strechiatul Despot, îl știm precum îl știi;
- Un grec trecând prin ițe ca sprintena suveică,
- Un cuget ce răsună de glas de cucuveică.
- Dar ce facem cu dânsul?
- Ce facem?
- Dar.
- Ce faci
- Când cântă cucuveuca pe casă?
- O alung.
- Taci!
- Boierii și breslașii la Curte se adună...
- Ostași români și străini se așează în rânduri dincolo de arcade.)
SCENA VIII
modifică- Și chiar prostimea vine cu dânșii împreună
- Ca să privească fala deșertului pe tron.
- Azi Despot vrea să-ntreacă pe însuși Solomon.
- Ei! vornice Moțoace, ai vreo supărare?
- Ești trist!
- Îți pare.
- Spune-mi: tot suferi de mustrare?
- Tot!... ah! eu n-am odihnă și-n veci sunt tulburat
- De când pe Lăpușneanu din tron l-am răsturnat.
- Și încă-acea mustrare ți-aduce mari foloase.
- Jălești pe Lăpușneanu, dar rozi mereu la oase
- Scăpate pentru tine din mâna lui Despot.
- Mustrarea nu m-oprește de a trăi cum pot.
- Știu; ți-ai făcut dintr-însa o bună moșioară
- Și ții prea bună casă cu conștiința chioară.
- Nu te pricep.(Se îndreaptă spre ușa din stânga.)
- Cu-atâta mai bine... Acum mergi
- Domneasca urmă, câine, cu limba să o ștergi.
- Ciocoi cu falca largă, cu ceafa-n veci plecată!
- El s-a făcut lui Despot unealtă blestemată.
SCENA IX
modifică- Ușile din stânga se deschid. Doi copii din casă intră purtând pe perne de catifea, unul arcul și celălalt topuzul domnesc; ei merg de iau loc lângă tron. După dânșii, patru căpitani unguri și leși în uniforme bogate. Pe urmă, Harnov și, în fine, Despot, purtând coroană și hlamidă.
- Măria-sa slăvită! Capetele plecați!
- Ura!
- Azi împrejuru-mi văzându-vă-adunați,
- Boieri, și tu, prostime, simt mulțumire mare.
- Azi e ziua dreptății, și Domnul cu răbdare
- Dator e să asculte pe-orice jeluitor,
- De neam mărit el fie, sau fie din popor,
- Chiar dacă-n contra noastră ar fi vreo tânguire.
- Cine-are a se plânge?
- Nime?... Deci fac de știre
- Că vreau prin cununie să leg al meu destin
- Cu fiica lui Sborovski, regescul palatin.
- Așa cere-nteresul politic, așa cere
- Chiar viitorul țării... și buna mea plăcere!...
- Cu pompă maiestoasă curând voi celebra
- Această nuntă care pe toți va bucura.
- E dar cu drept ca țara l-a tronului serbare
- Voioasă bani să deie și orice bunuri are.
- Tu, Harnov, cu asprime de grijă vei purta
- La sporul visteriei.
- Ascult, măria-ta.
- N-avem de unde... milă!... nu mai avem nimică...
- Suntem lipsiți de țărnă și lumea e calică.
- Străinii fără cuget și multele nevoi
- Au stors, mărite doamne, și măduva din noi!
- O ȚĂRANCĂ
- Nu-ngreuia, stăpâne, a țării grea povară.
- Ne plâng bieți copilașii de foame.
- Ce?... afară,
- Afară, mojici! (Alungă țăranii și iese cu dânșii.)
- Harnov, să stai pe capul lor.
- Prea bine!... Despot însuși cu foc zvârle-n popor.
- Măria-ta!... trimisul lui Soliman Sultanul
- La ușa ta domnească așteaptă cu firmanul.
- Să intre.
SCENA X
modifică- Allah ție, mărite beilerbei,
- Să verse-a sale daruri din cer, precum le vrei,
- Și fie-ți calea plină de flori de iasomie!...
- Sultanul ce întinde a sa împarație
- În patru părți a lumii, cât ochiul ostenit
- Nu-i vede începutul și fundul nesfârșit,
- Vărsând azi peste tine lumina-i suverană,
- Confirmă-a ta domnie pe țara moldovană,
- Și-n semn de mulțumire că însuși ai crescut
- Cu zece mii de galbeni haraciul din trecut,
- Prin mine îți trimite o pală-mpărătească
- Ș-un steag cu semiluna lui Mohamed!
- Trăiască
- Sultanul preaputernic!
- Și Despot, robul său!
- Rob!... Domnul țării noastre?... Pre sfântul Dumnezeu
- Ce-aud?... în aste ziduri de capiște străbună
- Cuvântul de robie cu fală azi răsună!
- Și boltele-nvechite nu cad, sub piatra lor
- Să-ngroape-aici cuvântul de rob, umilitor!...
- Ce-aud?... Tu însuți, Despot, din buna ta vroință
- Ai mai crescut haraciul cu-a țării umilință,
- Făr-a-ntreba de mine, de bresle, de boieri?
- Și de popor ce zace în lipsuri și dureri?
- Ai mai crescut haraciul cu-o mână de risipă
- Făr-a vedea că țara sărmană-o dai de râpă?
- Ce lege-ți învoiește ca să dispui de ea?
- Ce sfetnic îndrăznit-a?...
- Ce lege? Vrerea mea!
- Ce sfetnic?... astă spadă, simbol al demnității,
- Unealtă-a vitejiei, și cumpăna dreptății!
- Eu port toată puterea, pe cap, pe braț, pe piept.
- Puterea covârșește universalul drept!
- Vorbești de a ta spadă tu, Despot?... unde?... -n față
- Cu armele lui Ștefan?... Privește-le și-ngheață!
- Odoare ciocârtite sub mii de lovituri!
- Care-ați taiat aripa vrăjmașilor vultúri,
- Săriți din zid și spuneți lui Despot rătăcitul,
- Cu-a voastră zângănire ce-o știe Răsăritul,
- Că cine-și cată reazem afară din popor
- Se reazemă pe-o umbră de nour trecător...
- Ne-ai zis odinioară tu, Despot, cu glas tare:
- Vreau gloria Moldovei ș-a ei neatârnare.
- Ea-i zidul ce oprește potopul fanatic;
- Căzut acum e zidul, eu vreau ca să-l ridic!...
- Așa vorbeai atunce, ș-acum?
- Îți îngrădește
- Gura, Spancioc.
- Nu, Despot!... Acel care-ți grăiește
- Boier e, stâlp de-al țării, cu drept moștenitor
- De a vorbi cu domnii fățiș îndrăznitor,
- Cu capul sus, cu glasul tare!
- Gura-ți închide,
- Spancioc!... Moartea te paște!
- Ș-apoi de m-ai ucide?
- Ucisul care moare zâmbind, disprețetor,
- Ucide mult mai crâncen pe-al său ucigător...
- Despot! am fost cu tine cât ai fost om al țării.
- Te-ai lepădat de țară?... de-acum te las perzării.
- Rămâi în părăsire, Despot, cu-ai tăi străini...
- Tu porți pe sub coroană cununa cea de spini!
SCENA XI
modifică- Pieriți, pieriți din ochii-mi, ființi cutezătoare,
- Cu limbă îndrăzneață sub buze cobitoare!
- Vârtelniți cârmuite de al trădării vânt!
- Ca să-mi grăiți voi astfel uitat-ați cine sânt?
- Înșelători de gloate, umblați cu țara-n gură,
- Cercând a mă atinge cu-a voastră mușcătură.
- Ha, ha! v-a lovit mila de țară când am vrut
- Dintr-un haraci mai mare să-i fac un mare scut?
- Ei bine, și poporul și voi cu-averea voastră
- Plăti-veți și haraciul și cununia noastră.
- V-oi scoate eu din gură toți dinții cei de lup;
- V-oi vinde și cenușa și pielea de pe trup.
- Și dacă n-a ajunge, voi pune la topire
- Icoane, policandre, cruci, tot!...
- Nelegiuire!
- Blestem!... apostasie!
- Ce văd? iar un smintit?
- Ciubăr-Vodă?
- Eu însumi! și-ți spun cu glas uimit
- Că inima-ți șerpoaică, de milă fiind stoarsă,
- Apuci pe calea morții ce nu-are cale-ntoarsă.
- Tu vrei să-ntinzi pe scule o mână de tâlhar,
- Dar trăsnetul, ia seama, te-așteaptă pe altar!
- Ai zis? (În parte.) Răbdare, Despot. (Tare.) Zi tot ce ai a-mi spune,
- Dar cumpănește-ți bine cuvintele, nebune.
- Păgâne! râzi de lege c-un râs neomenos?
- Prefacă-ți-se râsul în bocet dureros,
- Și toată veselia din sânul tău să piară!
- Străin s-ajungi de lege, străin s-ajungi de țară,
- Să fugă toți de tine, toți, chiar ș-ai tăi copii,
- Și alungat pe lume de spectrul tău să fii.
- Ciubere! meriți moarte!... dârzia ta e mare,
- Dar mi-ai scăpat tu viața... Eu ție-ți dau iertare.
SCENA XII
modifică- Măria-ta, boierii orașu-au părăsit,
- Și larma se întinde că Tomșa a sosit.
- Cum?... Tomșa?
SCENA XIII
modifică- Despot! Despot!... în zarea depărtată
- S-aude-un zgomot mare ș-o oaste se arată.
- E Tomșa!
- Tomșa, Tomșa? (Către ostași.) La ziduri, bravi ostași!
- Să nu rămâie-n țară nici urmă de vrăjmași!...
ACTUL V
modifică- Același decor ca la actul precedent. La ridicarea cortinei se aud tunuri în depărtare.
SCENA I
modifică- Auzi cum bate tunul?
- Dar; azi e luptă cruntă!
- Chiar Despot la bătaie s-a dus și moartea-nfruntă.
- Toți l-au urmat... palatul acum e părăsit.
- Eu singură rămas-am cu-acest copil robit,
- Cu Iliaș... O! Doamne, cât tremur de uimire!
- Mă simt amenințată de o nenorocire...
- De-ar ști soțul meu Laski!... de-ar ști că-aici eu sânt!...
- A! cum aleargă caii cu nările în vânt!
- Iată-i s-ajung!... bataia pe câmp e încleștată...
- Și poate chiar acuma în lupta desperată
- Rănit de moarte, Despot... O! nu, el este-al meu.
- Îl apără și gândul și-ntreg amorul său.
- Nu cade-n fața morții acel ce prin iubire
- Își face rai în viață și scut de nemurire.
- Privește-i!... cum se bate ostaș lângă ostaș!
- Mă duc și eu la luptă. (Se coboară de pe scaun.)
- Stai, dragă Iliaș.
- Când a plecat azi Vodă, te-a confiat el mie
- Să te păzesc, copile, de crunta vijelie.
- Stai lângă mine-aice. (În parte.) Vai! pot eu prevedea
- Ce soartă mult cumplită pe noi azi va cădea?
- Adevărat să fie aceea ce se spune
- De-o sfântă apărută la noi ca o minune?
- Se zice...
- Ce se zice?
- Că-i fiica lui Moțoc,
- Că-i însăși Ana.
- Ana?
- Dar!... cică-n acest loc,
- Pe uliți unde zace grămadă-n putrezime
- De trupuri ne-ngropate și de răniți mulțime,
- O gingașă copilă cu chipul îngeresc
- Revarsă mângâiere la cei ce pătimesc.
- Poporu-i zice sfântă și urmele-i sărută...
- Așa numeau creștinii pe biata mama!... Hai,
- Hai să videm pe Ana.
SCENA II
modifică- Amar de noi și vai!
- Ne-a învins Tomșa!
- Tata?
- Învins?
- Ce bucurie!
- El e învingătorul!... el trebuia să fie! (Aleargă iar la fereastră.)
- Taci, taci, nenorocite!... Fugi, pieri, te fă ascuns;
- Să nu te vadă Despot de furie pătruns.
- Ah! Ah! s-au sfârșit toate!... Domnia-i la pierzare!
- Revino, Lăpușnene, să stingi a mea mustrare.
- Învinși!... dar spune Harnov, cum Tomșa ne-a învins?
- Ah! Ah! Zadarnic Despot, cu paloșul încins,
- Ieșit-a din cetate ș-a dat pe loc navală
- În oamenii lui Tomșa, toți oameni buni de pală.
- Eroica-i cercare deodată s-a lovit
- Și frânt, ca de o stâncă, de pieptul oțelit
- Al dușmanului Tomșa!... Mulți au pierit în luptă!
- Și Despot se întoarce din câmp cu arma ruptă.
- A! tunurile-acuma chiar în palat lovesc...
- Ai noștri fug!... Tomșanii turbat îi urmăresc.
- Iaca tătuca!... vine! (Deschide fereastra și strigă:) Tătucă!...
- A!
- Rănit?
- Mort, poate!
- Ba nu...
- Doamne!
- E numai amețit.
- S-a speriat copilul. (Îl ridică pe brațe.)
- E rece ca de gheață...
- Hai să cercăm de-a-l face a reveni la viață.
SCENA III
modifică- Învins!... învins de Tomșa!... o! tristă umilință!
- Despot, curaj...
- O! Laski, lipsit de biruință,
- Speranța-mi de pe urmă în tine-i.
- Nu te las,
- Dar dintr-ai mei tovarăși puțini au mai rămas!
- O știu!... și Rozel însuși în țara elinească
- Pierit-a făr-a-ncepe răscoala creștinească!
- Și sfânta cruciadă în care am sperat
- Rămas-a amânată pe-un timp îndelungat!
- O! dac-ar fi cu mine Moțoc, Moțoc dușmanul!
- De-ar vinde el pe Tomșa precum pe Lăpușneanu...
- Atunci... dar cum să-nduplec pe crâncenul Moțoc,
- Când am respins pe Ana ș-am stins al ei noroc?
- Atât de mare-i ura ce mi-a jurat el mie
- Că numai dacă Ana ar fi a mea soție,
- S-a stinge acea ură de moarte... însă, vai!
- E prea târziu!
- N-ai grijă, pe mine cât mă ai.
- N-am grijă, căci ne leagă pe amândoi destinul.
- De-oi pierde eu Suceava, tu, Laski, pierzi Hotinul...
- A! merg să mor sub ziduri sau să înving. (Iese repede.)
- Mergi, mergi,
- Dar mult mă tem, sărmane, la moarte că alergi!
SCENA IV
modifică- Învins!... de cer și oameni lăsat în părăsire!...
- Și Lăpușneanu vine asupră-mi cu oștire,
- Și toți vecinii, Sigmund, Mircea, asupră-mi vin,
- Și țara-i în răscoală, și-s singur!... Crunt destin!
- Ce groaznic întuneric urmat-a după soare!
- Ce vifor aprig după o zi încântătoare!
- O! deșteptare aspră din cel mai splendid vis!...
- Când mi-am deschis eu ochii, vai, cerul s-a închis!
- Ș-acum nu văd în juru-mi decât deșertăciune,
- Sub mantia regală văd numai goliciune!...
- Sunt trist ca clătinarea de arbori desfrunziți
- Când suflă vântul iernii pe codrii înnegriți
- Și-mi par că-s o ruină pe care buhna țipă
- Și timpul odihnește bătrâna lui aripă...
- Destin, destin năprasnic, în pumnul tău deschis
- Mi-ai arătat coroana dincolo de-un abis.
- Eu orb, dorind lumina, eu mic, râvnind mărimea,
- Făr-a vedea abisul, văzui numai nălțimea.
- Ca vulturul vroit-am zenitul să pătrund,
- Dar m-a atras adâncul ș-acum iată-mă-n fund!...
- Ce stranie cădere!... și însă lumea vie
- Nicicum nu se urnește din vechea-i temelie.
- Nu!... oarba nepăsare rămâne mută când
- Pe Despot de pe tronu-i îl vede azi căzând...
- Dezbracă-te, o! Despot, de pompele lumești,
- Căci cerul ține frâul voinței omenești,
- Și nu-i nimic al nostru decât mormântul rece,
- Și el ca noi devine un putregai ce trece!
- Ce-am fost când dintre oameni, ieșind, am rupt eu rândul?
- Culegător de umbră cu mâna și cu gândul!
- Ce sunt?... o părăsire, un vreasc făr’ de rasad!
- Ce-oi fi?... un pumn de țărnă pe-o scândură de brad!
- Deci pentru ce răbdare când cupa-i deșertată?
- Ce-mi face-un rest de viață când viața-i condamnată?
- Mișelul rabdă... omul viteaz nu-i răbdător.
- Cu brațul lui de sine-și el e liberator.
- Dar ce zic?... Nalță spada, Despot!... Un om ca tine
- A nu pieri în luptă este-a pieri-n rușine.
- Decât în cartea țării să las o neagră pată
- Mai bine cu-al meu sânge s-o văd azi inundată.
- Despot am fost în culme!... căzut, tot Despot sânt.
- Viteazul nu s-ascunde de moarte în mormânt!...
SCENA V
modifică- Măria-ta!
- Ce este?
- Poporu-n agonie,
- Rugându-mă cu lacrimi, mi-a dat trista solie
- Pentru Suceava-n doliu a cere mila ta.
- Ce glas aud?
- Orașul întreg, măria-ta,
- Expiră în durerea morții... Trei luni de luptă,
- De foamete grozavă, de spaimă nentreruptă
- Adus-au poporimea la ultimul ei ceas;
- Redusă-n jumătate, ea zace fără glas.
- Pe uliți, pe sub ziduri, o palidă grămadă
- Cu țărna sângerată s-a prefăcut plămadă.
- Bisericile-s pline de morți și de copii,
- Femeile-s vădane și casele pustii.
- O! Doamne, fie-ți milă... Suceava în ruină
- Cade-n genunchi, ca mine, se roagă și se-nchină.
- Acest glas mă pătrunde... o! dar... e glasul ei!...
- E Ana.(Ridicându-i vălul.) Tu ești, Ană?... te văd cu ochii mei!
- Măria-ta...
- Speranța în cale-mi iar răsare! (Anei.)
- Ești tu, copilă scumpă, ființă de-adorare?
- O! Doamne!
- Tu?... ah! cerul tot e îndurător,
- Căci îmi trimite-un înger iubit și iubitor
- Ca să lumine umbra în care eu dispar
- Când soarta mă azvârle deșertului amar...
- O! nu fugi de mine, copilă, dulce Ană!
- Eclipsul se întinde pe fruntea-mi suverană,
- Dar tu-mi rămâi... acuma desfid destinul rău...
- Lovească-mă!... nu-mi pasă, de am sufletul tău!
- O! Despot, nu e timpul de zis aste cuvinte.
- Suceava, te gândește, e plină de morminte.
- Solia mea e sacră, și eu acuma sânt
- În astă-oră solemnă străină de pământ.
- Străină fii de lume, de cer și de lumină,
- Dar tu în veci de mine nu poți a fi străină.
- O! nu invoca cerul... Nu, Ană... te iubesc,
- Cum te-a răpit el mie și eu lui te răpesc.
- Ai fost a mea mireasă, vei fi a mea soție...
- Ah! te conjur pe lege, pe tot ce-i sacru mie,
- Taci, taci, cerul ne-aude! taci!... simt, la glasul tău,
- Că uit ș-a mea ființă și chiar pe Dumnezeu!
- Dar!... uită tot pe lume în ora deșteptării;
- Când sunt eu la pieire, fii îngerul salvării.
- Tu, singura speranță a mea pe-acest pământ,
- Tu, raza ce dezmiardă o piatră de mormânt.
- O! Despot, sunt răpită de farmecul simțirii...
- Ai milă... nu ne duce în volbura pieirii,
- Căci nu mai văd lumina în cerul meu lucind
- Și mintea mea în umbră se pierde rătăcind...
- În munți, la mănăstire, ascunsă-ntr-o chilie,
- Vroind să scap, sărmană, de-a dorului urgie,
- Mi-am înălțat gândirea la cer, la Dumnezeu...
- Și Dumnezeu și îngeri aveau toți chipul tău!
- O! scumpa mea!
- Și moartă în floarea tinereții,
- Afară din cuprinsul ș-al inimii ș-al vieții,
- Am vrut să fug de mine, ș-aice am fugit,
- Sperând să aflu moartea acelor ce-au murit,
- Dar n-a vrut cerul aspru îndurător să-mi fie,
- N-a vrut moartea de mine!
- Nu! te-a lăsat ea mie
- Ca să-mi re-nvii prestigiul cu-al tău ceresc amor,
- Făcând pe-al tău părinte să-mi vie-ntr-ajutor.
- El?
- El! căci ține firul cumplitei mele soarte.
- Tu, fiica lui, poți astăzi a-mi da viață sau moarte!
- Eu?
- Tu!
- Ah! tot voi face cu dor neobosit,
- Chiar de ți-a fi norocul cu viața mea plătit.
- În tabăra lui Tomșa mă duc, alerg îndată,
- Cu lacrimile mele să-ndulplec pe-al meu tată.
- O! scumpa mea soție!
- O! Despot, scumpul meu!
- A! cine de-acum poate să ne despartă?
SCENA VI
modifică- Eu!
- Carmina!
- Eu! Carmina!
- Tu?
- Mă cunoști?... privește,
- Eu sunt, și, de ai suflet, privindu-mă, roșește!
- Dar ce zic?... ești în stare tu ca să mai roșești?
- Cinismul și minciuna în tine le-nsoțești.
- Astă femeie... Cine-i?
- Cine-s?... sunt, ca și tine,
- O victimă-nșelată de el făr’ de rușine.
- Adevărat e, Despot?... taci?... este-adevărat?
- Tăcerea lui grăiește.
- Rămâi dar neiertat! (Se îndreaptă spre fund.)
- Ah!... cum mă pedepsește cerul, nenorocită!
- Ș-am meritat pedeapsa la care-s osândită!
- Nu... Ană... stai! (Face doi pași spre Ana.)
- Departe!... (Iese.)
- Și tu mă părăsești!
SCENA VII
modifică- Infame!... tu, infame!... om infernal ce ești!
- Nimic nu-i sacru ție!... A tale jurăminte
- Ascund ipocrizia sub magice cuvinte...
- O! crudă mișelie!... Trei ani eu te aștept
- Cu dorul, cu speranța, cu nerăbdarea-n piept...
- Și însă eu de tine eram dată uitării!...
- Ce-am fost dar pentru tine?... o pradă-a desfrânării?
- Ascultă-mă, Carmină...
- O! taci, nu mai cerca
- Prin falsă protestare din nou a te spurca.
- Om făr’ de conștiință, om fără de mustrare,
- În mintea-mi desorbită ai stins orice crezare.
- Tu m-ai trădat pe mine?... pe mine m-ai trădat?...
- O! Dumnezeu, știi bine cât eu l-am adorat,
- Cum sub a lui picioare am pus cu fericire
- Onorul meu ca treaptă la scara-i de mărire.
- Și el!... O! cine-ar crede?... (Plângând.) Cum poate-n lume a fi
- Pedeapsă pentru inimi ce vor a se jertfi!
- Carmina mea...
- Departe, om fără de simțire!
- Contactul tău insuflă dezgust și oțerire.
- Ești om?... O!... nu, în pieptu-ți nimic nu-i omenesc.
- Ești domn?... Nu, în purtare-ți nimic nu e domnesc.
- Porți streanța infamiei ca purpură regală,
- Servească-ți ea la moarte de fașă mormântală
- Și, de mai este-n ceruri dreptate, Dumnezeu,
- Ajungă-te și ura și tot blestemul meu!
SCENA VIII
modifică- Despot, întreg poporul vrea porțile să strice,
- Vrea să capituleze... Ce văd?... Carmin-aice?
- Aice.
- Cum?... de unde?
- Castelu-am părăsit
- Și lâng-al meu complice de crime am venit.
- Complice tu de crime?... Ce spui?... Care ți-e vina?
- Știi tu cine e Despot?... Știi tu cine-i Carmina?
- Doi trădători!
- Carmina...
- Acest om l-ai crezut
- Prieten?... pentru dânsul mari jertfe ai făcut.
- I-ai dat și al tău sânge, și bunuri, și domnie?
- El, drept recunoștință, a vrut ș-a ta soție.
- El?... Iadul mă cuprinde!... (Lui Despot.) Tu, tu?
- Ascultă tot:
- Sunt adulteră, Laski!... victima lui Despot!
- Jertfind onor și lege, în oarba-mi fericire,
- Te-am înfierat pe frunte cu-a mea prostituire.
- O! trădători, vreți moarte?
- Da!... pentru-acest păcat
- Eu cu al meu complice o moarte-am meritat.
- Ucide-ne-mpreună ca, pentru vecinicie,
- Să fim doi spectri gemeni uniți prin infamie
- Și-n iadul ce ne-așteaptă deschis, să-l însoțesc,
- Căci, cât e de culpabil... ah! tot, tot îl iubesc!...
- A!... mori, infamă!...
- Laski!...
- Cu tine crima-ți piară!
- Ah!... Despot!...
- Om de sânge!... turbată, cruntă fiară!
- A scris a ta osândă pumnarul tău vrăjmaș...
- Ucide...
- Te-aș ucide, de-aș fi un ucigaș
- Ca tine... De-al meu paloș te apără cu spada.
- Eu să combat cu tine? Nu!... te las a fi prada
- Lui Tomșa care vine a fi răzbunător
- Și mie, și Carminei, infame trădător!
- Rămâi cu a ta crimă!... Eu părăsesc cetatea.
- Curând te vor ajunge pacatul și dreptatea! (Iese.)
- Ucigător sălbatic de gingașe femei,
- În veci să porți stigmatul ce-nfiară pe mișei!
SCENA IX
modifică- Ea, moartă!... ușa morții eu, Despot, am deschis-o!
- A înjunghiat-o Laski, dar vai! eu am ucis-o!
- Eu!... căci în a mea poftă de zbor ambițios,
- Primind, fără iubire, amoru-i generos,
- Am profanat, o! barbar robit de o idee,
- Altarul cel mai sacru, un suflet de femeie!
- O! nobilă victimă, amorul tău ceresc,
- Acea scânteie vie din ochi dumnezeiesc,
- Râvnit-au pentru mine măriri, pompe deșarte...
- Ei bine, măcar moartă de tron să ai tu parte.
- Aici îți era locul!... Pe tron să viețuiești,
- Pe tron să mori!... Carmina!... cât de măreață ești
- Sub palida, duioasa și sacra maiestate
- A morții, pe-acest scaun de naltă vanitate,
- Purtând pe a ta frunte cel mai suprem odor,
- Coroana de martiră a cruntului amor!
- O! dacă eu în ceruri mai pot găsi iertare,
- Gândește tu la mine de sus cu îndurare
- Și lasă ca să cadă la glasul meu uimit
- O jalnică privire pe-un biet nenorocit!
- Ce larmă se aude?... Poporul strigă-afară...
SCENA X
modifică- Hai sus, la Vodă...
- Gloata se suie acum pe scară...
- Să fie vreo răscoală? (Vine de acoperă pe Carmina cu cortinele tronului.)
- Hai sus!... ne-am săturat
- De-atâte lupte oarbe, de-atât sânge vărsat.
- Hai, hai!
- Ce vreți? Ce este?
- Măria-ta! poporul
- De nouăzeci de zile îl seceră omorul,
- Încât a noastră grijă nu e cum să trăim,
- Nu, Dumnezeu o știe, dar e cum să murim!
- Răbdăm nenorocirea de nouăzeci de zile,
- Văzând cum pier de foame nevesti, copii, copile,
- Și ne-au ajuns cuțitul!... Nu vrem a mai răbda...
- Poporul vrea lui Tomșa cetatea a preda.
- Lui Tomșa, al meu dușman, să închinați cetatea?
- Români! unde vă este credința și dreptatea?
- Credința, ne-am plătit-o cu trei luni de dureri!
- Dreptatea, noi o cerem!... tu n-ai dreptul s-o ceri
- Când țara-i chiar prin tine adusă la pieire.
- Sumețe!...
- Sumeția-mi e rod de suferire.
- Destul amar!... destulă batjocură de noi...
- Hai să deschidem poarta, români.
- Hai!
- Stați!... O! voi,
- Copii acelor oameni giganți de altădată
- Ce înfruntau sub Ștefan restriștea-nviforată,
- Ei toți în locul vostru sub zid s-ar îngropa
- Și poarta cu-a lor trupuri luptând ar astupa...
- Și voi!... gândiți ce-ar zice eroii din vechime,
- Gâsindu-se azi față cu-a voastră micșorime?...
- Dar ce-mi pierd eu cuvântul?... strămoșii erau zmei,
- Români de viță bună, și voi, niște mișei!...
- Vă plângeți voi de lupte?
- Ba nu!... de sărăcie!
- Na!... puneți poleială l-a voastră mișelie.
- Români!... nu vă atingeți de banii cu păcat
- Ce poartă a lui Despot chip mândru-ncoronat.
- E aur de icoane, e aur de potire
- Topit chiar de Satana cu a lui Despot știre!
- E foc ce arde mâna!... Despot, suntem țărani.
- Nu vindem țara noastră, nici cugetul pe bani.
- Ca să-ți culeagă darul ș-a ta pomană seacă
- Ar fi ca să se plece românul... nu se pleacă!
- Opinca îți azvârle pomana înapoi.
- Nici noi suntem de tine, nici tu nu ești de noi!
- Hai!
- Câtă umilire mi-a rezervat azi soarta!
- S-a sfârșit tot!... (Tare.) Vă duceți, sărmani!... deschideți poarta!
SCENA XI
modifică- Poarta-i deschisă, Despot!... cetatea s-a predat
- Și Tomșa te ajunge; el intră în palat.
- Cutremură-te!... moartea s-apropie de tine!
- Nu eu, boieri, dar Tomșa cutremure-se-n sine,
- Căci țin în a mea gheară copilu-i drăgălaș.
- Un pas... și el rămâne lipsit de copilaș!
SCENA XII
modifică- Pe dânsul!... înainte!... dușmanu-i la strâmtoare.
- Stai, Tomșa!... un pas numai și copilașu-ți moare!
- Copilul meu!
- Dar!... Despot învins, desperător,
- E-n stare să-l ucidă cu braț răzbunător.
- O! rumpe-mi-se pieptul în spasmele durerii,
- Mai bine rău părinte decât rău fiu al țării!
- Nainte!
SCENA XIII
modifică- Iată-l... iată cumplitul fariseu!
- Tu, antihrist! tu, Despot, cuprins de duhul rău,
- În țărna ce te-așteaptă cobori din înălțime!...
- Ce mi-ai făcut copilul, calău plin de cruzime?
- Viteze Tomșa, iată copilul tău iubit!
- Am respectat zălogul, odor neprețuit,
- Și l-am păstrat în viață cu dragoste, cu bine,
- Cum merită odrasla unui viteaz ca tine.
- Mergi, Iliaș.
- Tătucă!
- Sărută-l fericit,
- Și fie-ți gândul aspru de dânsul îmblânzit! (Înaintând.)
- Eu, Despot, Domn Moldovii prin însăși voia țării,
- Ș-ajung prin mine însumi la culmile puterii,
- Azi sunt căzut din tronul lui Ștefan celui sfânt
- Și vin, și-n fața lumii declar acum că sânt
- De-a mea fatalitate învins contra dreptății...
- Deci spada mea ciuntită o-nchin fatalității!
- Despot! pășind spre tronul de tine uzurpat,
- Pe un păcat de moarte picioru-ți a călcat,
- Și purpura domnească picând pe-a ta privire
- I-a fost, nenorocite, o pânză de orbire.
- Blestem!
- Blestem lui Despot!
- Auzi?... om ne-nțelept!
- Această țară bună te-a priimit la piept.
- Tu, Despot, ai vândut-o lui Ferdinand Germanul,
- Lui Sigismund Polonul, lui Soliman Sultanul,
- La toți dușmanii care ți-au fost de ajutor.
- Să te privești în față c-un vis amăgitor.
- A râs de toate: țară, oștime!...
- Lege!
- Ei bine,
- Fiți voi judecătorii!... Spuneți ce se cuvine
- Lui Despot Ereticul de țară vânzător?
- Pedeapsa ce așteaptă pe-oricare trădător,
- Moartea!
- Dar! moartea!
- Moartea!
- Boieri și tu, oștime!
- Mormântul ca și tronul e sacră înălțime,
- Și când vorbește omul pe piatră de mormânt,
- E drept să se asculte solemnul său cuvânt...
- Râvnit-am tronul țării, dar râvna mea regală
- A fost însuflețită de-o țintă colosală.
- Visând neatârnarea, vroit-am prin români
- Să dau loviri de moarte osmanilor păgâni.
- Am vrut cu-al nostru paloș, frângând soarta-ncruntată,
- Să scol creștinătatea pe-al ei mormânt culcată...
- De-mi ajuta norocul s-ating visu-mi din zbor,
- Aș fi numit de lume erou, liberator,
- Dar nu m-au dus destinul și timpul la izbândă
- Și iată-mă, eu, Despot, căzut azi la osândă!
- Așa lumea-i deprinsă pe om a-l transporta
- Învingător, pe-Olimp, învins, pe Golgota!...
- Vreți moartea mea?... sunt gata!... Ucideți, căci n-am teamă
- De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă;
- Dar tronul mai sus este de brațul omenesc,
- Și singurul său jude e judele ceresc!
- Dar mirul e o rouă cerească, sanctitoare,
- Pe fruntea ce-au atins-o în veci nepieritoare!
- Nici soarele nu poate să o prefacă-n nor,
- Nici omul să o șteargă cu brațul muritor!...
- Vreți moartea mea?... Ucideți!... dar eu, tristă victimă,
- Istoria Moldovei vreau s-o scutesc de-o crimă,
- Să nu poarte stigmatul în ziua re-nvierii
- Că a plătit cu moarte pe Despot, Domn al țării!
- Mi-arunc din cap coroana!... din mână sceptru-mi scot...
- Nu mai sunt Domn!... acuma ucideți pe Despot!
- Iertare, tată!
- Tomșa, iertare!
- Îndurare!
- O cereți?... fie!... Despot, de moarte ai iertare,
- Dar tu la mănăstire pe viață-i fi închis.
- Iertare!... cui?... lui Despot?... Iertare?... Cine-a zis?
- În veci nu iartă cerul pe-acel care-l desfide.
- Ai vrut să ucizi legea?... Mori! legea te ucide!
- Ah!... mor!
- O!
- Crunt fanatic! turbat ucigător!
- Pieri!... Nu e sfânta cruce unealtă de omor.
- În fund răsună deodată un țipăt dureros.)
- Despot! (Vine, alergând desperată, și îngenunchează lângă Despot.)
- Mort!... Despot, moartea mă va uni cu tine...
- O! Doamne!... fie-ți milă... de dânsul... și de mine!...
- Copila mea!...
- Moțoace, așa vrea Dumnezeu!
- Acel ce-și vinde țara își pierde neamul său!