Destăinuirea

Destăinuirea de Ion Heliade Rădulescu

I

Inima-mi obosită — și nu de ani, nu încă, --
Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc;
Valuri, crivețe-ntr-însa ca-n vulcănoasă stâncă
Izbesc, se-nfrâng cu muget, mai repezi năvălesc.

Pe la-nceputul verii vifore prea geroase
Asupră-i se răscoală s-o-nghețe-aci pe loc,
Sângele-mi să-l închege, ce-n unde spumegoase
Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc!

Un foc! și ca acela ce arde-ntr-o câmpie
Albită de troiene și toată-n vijelie,
Ce arde ca să arză, de vânturi spulberat,

Arsura e într-însul, care îl mistuiește,
Și nimeni nici d-aproape de el nu se-ncălzește;
Lumina-i face groază și celui înghețat.

II

S-o face el cenușă? vreun pârjol v-aduce?
Nu știu... Dar a lui urmă neștearsă-n veci va fi
Și oricând călătorul pasul p-aci-și va duce,
Oprindu-s-o să zică: "Odat-a ars aci."

Ah! fie-n veci ca focu-mi să n-aibă vreun nume,
Străin și rece fie oricând aicea jos,
Și fără să-l cunoască, sa-l vază veacuri, lume
Ca meteor de groază, comet prea fioros!

Fără să-i știe drumul și d-unde oare vine,
Dincolo el de față să se vedească bine
Ș-acolo să m-arate și eu cine am fost.

Fi-mi-va el spre osândă? Fi-mi-va spre răsplătire?
Dragoste e ființa-i, rază de nemurire,
Fala vieții mele și însuși al meu post.

III

Sub degete-mi răsună, liră, te-nfiorează,
Spune ce e poetul în ast loc osândit,
Cum el dintr-însul raiul oriunde-nființează
Și-și face fericirea din bine-nchipuit.

Când cântă el, s-aude, veacurile răsună; .
Când se închină, cerul el îl coboară jos;
Dragostea lui e flăcări și ura lui detună,
Blândețea-i e seninul acel mai luminos.

Ferice de acela pe care el slăvește!
La nemurire zboară, ce el i-o pregătește;
În buza lui e slava ce duhu-i și-a croit;
În mână-i e cununa ce-n veci stă înverzită,
În pieptu-i e altarul pe care e slăvită
Aleasa frumusețe ce el a-nvrednicit.

IV

Cerul e al meu templu și singura-nchinare,
Seninul lui e semnul prin care îl slăvesc;
Prin albăstruia-i față se-nsufl-a mea cântare,
Luceferii lui raze de viață-mi răspândesc.

Acolo e nădejdea-mi ce-n veci ea îmi zâmbește,
D-acolo aștept roua, balsam mântuitor;
Aci a mea trufie se-nchină, se smerește,
Și înainte-i taină nu este al meu dor.

Muza-mi se umilește, lira-mi abia suspină,
Geniu-și pierde zborul și fruntea-mi se înclină;
Din versuri îndrăzneala cu totul a lipsit.

Inima-mi în tăcere așteaptă-n mărmurire
Rază de mângâiere l-a sa destăinuire...
E ceasul închinării! și... omul stă smerit,

1836