Dialog liric

 

Și-acum mă-ntreb eu: simțirea
         adâncă
Cum de se naște pentru un portret?
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Știam atâta că ești poet!

De-aș putea întrupa iubirea
Ce simțesc eu pentru tine,
Timpul și nemărginirea
Dânsa le-ar cuprinde-n sine...

Să pot întinde mâna s-o pun
        pe fruntea ta
Încetul la o parte șuvițele le-aș da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.

Dar tu ca un luceafăr departe
        strălucești
Abea câte o clipă în cale-mi te ivești,
Apoi dispari; – și-n urmă rămâi
        în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Și-n oara cea de pace, de sfântă
        liniștire,
Ființă mult iubită, ce-n lume
        te-ntâlnesc
Decât oricând atuncea mai mult eu te
        slăvesc...
La tine se îndreaptă cu drag
        a mea gândire.

Și a cerurilor taină adâncă și divină,
Ce-n mintea-mi mărginită îmi pare
        c-o cuprind -
Ca s-o-nțeleg mai bine eu ochii
        mi-i închid -
Și-atunci văd că de tine e inima
        mea plină