Dialogul morților
CEL ÎNTRE CARON ȘI MERCURIU
În care vorbesc și alții
Dedicat M. M. L. L. pământești din toate țările; Excelențelor ministeriale și ministeriabile; autorilor filosofi și nefilosofi; avuților; tuturor care se află în situațiuni strălucite; celor mândri de frumusețea și puterea lor fizică: în sfârșit, tuturor vanităților omenești.
CARON
Cu toți în stare proastă ne-aflăm, precum vedeți,
Căci putredă e luntrea și loc în ea n-aveți.
Veniți prea mulți de-odată și prea cu lucruri multe,
Dar Caron nu e încă nebunul să v-asculte.
Corabia într-o parte de-ar fi a se pleca
Ne-am duce-n fundul apei și toți ne-am îneca.
MORȚII
Ce oare-atunci să facem spre-a trece cu înlesnire
Să nu mai fie stavili și nici primejduire?
CARON
Ușor: — Pe țărmu-acesta lăsând în urmă toate.
Un om să treacă altfel de-altminteri nu se poate.
Mercurie, urmează cum zilnic ai făcut,
Și nimeni să nu intre decât cum s-a născut.
MERCURIU
Dar cine e acesta mai slab ca o părere?
MENIP
Sunt eu... — Și iată-mi bățul: mi-e singura avere...
Mantaua n-am adus-o cu mine, căci n-aveam.
MERCURIU
Menip, ești de ispravă precum te și credeam:
Deci intră și la locul de-onoare te așează
Să poți privi în pace la câți se-nfățișează. —
Ce nume poartă însă acest băiat frumos?
UN MORT
Harmoleu din Megara vestitul drăgăstos,
A cărui sărutare aprinsă sau ușoară,
Dând viață de-o potrivă făcea cât o comoară.
Femeile-l iubiră și... cine nu-l iubea?
Pe buze-i o beție de-ambrozie se bea...
Slăvit era de oameni, de soartă și de Muze.
MERCURIU
Ei! tinere, depune pe țărm aceste buze,
Obrazul fraged, — părul de aur, — ochii vii... —
Așa. — Acum e bine și poți la noi să vii...
Văd însă... — Cum se cheamă această lighioană
Cu purpură pe umeri, pe cap purtând coroană?
Ea face pe trufașa pieziș privind la noi.
UN MORT
E Lampic, și e craiul Gelonilor.
MERCURIU
Apoi,
Prietene, ia lasă mândria la o parte
Și purpura din umeri aruncăți-o departe.
UN MORT
Cum? Goi vrei să rămână chiar regii cei mai ‘nalți?
MERCURILU
Aicea regi nu se-află, ci morți ca și ceilalți.
UN MORT
Oh! cel puțin de mine aibi milă, și din toate
Dă-mi voie să iau numai vre-o două...
MERCURIU
Nu se poate.
Dezbracă-te de grabă de-orice deșertăciuni,
Mândrii, — cruzimi, — zavistii, — mânii, — bârfiri, — minciuni...
Ești gata? Da? În felul acesta poți intra
Pa Se Eban ea atac, Eee bea Tal Iza ? E
Și șezi cu toți alături ori cât te-ai supăra.
(Către ceilalți)
Acesta, — cine este?
UN MORT
Damasias, atletul.
MERCURIU
E cam prea larg în spete, i-o spun cu tot regretul.
Aidi! leapădă-ți și carnea, și mușchi cei prea groși,
Și marea dibăcie și ochii fioroși...
Din gloria spre care mergeai ca spre un far,
Aplauze, coroane, — orice, să lași afar.
MORTUL
Acum sunt ca toți morții, privește-mă...
MERCURIU
Prea bine. —
Dar tu, oprește, Crăton, de vorbă am cu tine...
Pe țărm, averea lasă-ți, și luxul nebunesc,
Străbunii ce pe buze-ți mereu se întâlnesc,
Noblețea, — orice titluri, — și orice vanitate, —
Inscripții pe plăci de-aur, — statui în bronz turnate,
Și însuși uriașul granitic cenotaf
Pe care scânteiază plătitul epitaf.
Aceste lucruri toate așa de greu atârnă
În cât, chiar amintirea, mai grea e ca o bârnă...
La fund, a noastră luntre ar duce-o numai ea...
Pe gânduri stai degeaba.
MORTUL
Te-ascult, deși n-aș vrea.
MERCURIU
Așa te voi, firește. — Dar iată una lată
Ce nagodă e-aceasta cu arme încărcată?
UN MORT
Eu, nagodă? viteazul și strajnic căpitan
Al cărui nume groaza o duse în dușman?
Privește-aceste arme ce-n lupte scânteiară:
Fac parte din trofeul ce-mi fu-nălțat de țară.
MERCURIU
Aruncă-le... — zadarnic spinarea ți-o-ncovoaie:
Aici nu sunt nici certuri și nu sunt nici războaie.
Trofeele aicea n-au rost. — Acestă-l-alt
Ce om să fie însă? Vre-un spirit mai înalt.
De sigur, căci sprânceana și-o ține încruntată
Și pare a-i fi mintea cu totul încordată.
MENIP
E marele filosof și critic renumit,
În fond e șarlatanul ce-a fost mai iscusit
Fiindcă să înșele putu mai cu-nlesnire
Aci prin îngâmfare, aci prin lingușire.
Dezbracă-l, cercetându-l cu chiar privirea ta.
MERCURIU
Zei mari! câte nimicuri ascunde sub mantă.
Și câtă îndrăzneală, — și câtă flecărie...
Ce vicii păcătoase, — și ce ipocrizie...
Câți termeni goi de cuget! — ce josnice simțiri...
Ce pizmă de nemernic... — câți saci de uneltiri...
Ce jalnică târîre... ce ură pentru-oricare
Gândire mai înaltă sau zbor de suflet mare leii
Calabalâcul ăsta fă bine să mi-l lași
Că nu l-ar duce-o luntre cu treizeci de vâslași.
MENIP
Ha! Ha... le lași pe toate?
MORTUL
Ca ceilalți: — de nevoie.
MENIP
Dar tot e lung la limbă: Scurtează-i-o, — pe Joe!
Și pentru-a nu-și mai duce nici capul în proțap
Treci foarfecile tale prin barba lui de țap.
Cu dânsa mai cu seamă această tivgă goală
Putut-a să-și dea ifos în lume și în școală.
MERCURIU
Că nu le am la mine îmi pare foarte rău.
MENIP
În schimb, sub laviți zace uitat, un herestrău,
Pe marginile luntrei, ce fercheș ți l-aș face...
Mercurie, pe mână mi-l dai?
MERCURIE
Fă cum îți place.
MENIP
Acum, privește-l!
MERCURIU
Este cu chip mai omenesc.
MENIP
Să-i iau și din sprânceană ceva?
MERCURIU
Mă învoesc.
MENIP
Dă drumul și motoașcei ce-ascunzi la subțioară...
Duhoarea otrăvită dintrânsa se strecoară...
Ea este servilismul ce-avuși pentru cei mari.
MORTUL
Și tu de-asemeni lasă-ți batjocurile-amari
Prosteasca-ți nepăsare și multa-ți libertate
MERCURIU
Ba nu. Să și le țină căci n-au vre-o greutate;
Ci tu să-ți lași de sigur discursurile, — sunt
Ocale și ocale în fiece cuvânt;
N-au cap și n-au nici coadă, în veci bat apa-n piuă..
Sfârșesc la miezul nopții și-ncep în zori de ziuă.
Le zici, — ș-a le pricepe chiar tu nu prea știi cum,
Ești gata? — Bine. — Pânza întindeți-o acum.