Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș/Litera Ț

←Litera T

Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș de Dorin Ștef Litera Ț

Litera U→

țáglă, -e, s.f. - Zăvor de la ușă; vârtej, riglu, batcă (ALR 1971: 265). - Probabil din germ. Zaggel "partea ascuțită a unui par, care intră în pământ".

țáigăr, -e, s.n. - Arătător la ceasornic. Termen atestat în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT) și în zona Banatului (Mihai 2007). - Din germ. Zeiger "indicator".

țáic, -uri, (țaică, în Mold.), s.n. - 1. Drojdie. Atestat în Săpânța. (ALR 1971: 522). 2. Cantiate mică de aluat dospit. - Din magh. cájg (MDA).

țapín, -ă, s.n., (țapină, -e, s.f.) - Unealtă pentru ridicarea / manipularea lemnului în pădure. "Un fel de secure vârfuită servind la transportul buștenilor" (Papahagi 1925). Termen general în Carpații românești (sapin, în sudul Trans., cf. ALR 1956: 617): "Lua-i țapinu-n spinare" (Ștețco 1990: 232). - Din țap > țapin (de la forma uneltei); cuv. țap se regăsește și în dial. arom., dar nu și în limba latină, deci este un cuv. daco-român, autohton (Papahagi); Lat. sapienus "brad", provenit dintr-un cuvânt prelatin, probabil galic, sapus sau sappa (sappo + pinus = sapinus). "Existența în italiana sudică a derivatului zapino "brad" explică, după părerea noastră, fără nici un echivoc, originea termenului românesc actual țapin (unealtă, pârghie utilizată de butinarii maramureșeni pentru ridicarea, încărcarea și stivuirea buștenilor), din lat. sapinus, în înțelesul de lemn bun de lucru" (Bologa Acta Musei 2002: 369); Din germ. Zapin, Zappin (Țurcanu 2005: 42).

țapinár, -i, s.m. - Butinar, lucrător la pădure; barabor (în Borșa): "Nu da, Doamne, numănui / Viața țapinarului" (Bilțiu 1990: 385). - Din țapină + -ar.

țáră, țări, s.f. - 1.Teritoriu ale cărui contururi geografice pot fi precizate și care se caracterizează prin trăsături distincte ale culturii populare. O entitate spirituală în care oamenii au aceiași imagine despre lumea din afară, aceleași norme în relațiile dintre ei, aceleași comportamente. O țară este pentru ei o stare de conștiință, este identitatea pe care o prețuiesc și de care sunt mândri. O țară este o uniune neîntâmplătoare de comunități formate din neamuri corelate etnic, potrivit statutului fiecăruia (M. Pop 1984: 5-6). Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Chioarului, Țara Codrului etc. 2. Spațiu intravilan al localităților de la poalele muntelui, situate pe malurile cursurilor de apă: "Voi la țară-ți coborî" (TM 4); "Și zburară jos, la țară, / La fântâna gălbioară" (Calendar 1980: t. 11); (ref. la termenul vaiog): "Se folosește la țară, adică în satele de șes" (ALR 1971: 246). 3. Gospodăria și satul, mai puțin muntele și codrul: "Că-i fată din satul meu / (...); / Că-i fată din a me țară" (Calendar 1980: 74); "Poate rămâne satu' / Dacă nu ești, bade, tu; / Poate rămâne țara / Dacă nu ești dumăta" (Calendar 1980: 93); 4. Lumea de dincolo, Celălalt Tărâm: "Mândruc, struțuc de violă / Unde meri în altă țară / Cu moartea de-a subsuoară?" (Calendar 1980: 112). Drumu' Țării, “drumul principal sau strada principală de la șosea", toponim semnalat în toate localitățile din Maramureș (Faiciuc 1998). - Lat. terra "pământ"; în celelate limbi romanice, sensul de țară a fost acoperit de urmașii lat. "pagensis" > it. paese, fr. pays, spais, ptg. pais (Rîpeanu 2001).

țarc, -uri, s.n. - Loc îngrădit unde se adăpostesc sau se închid mieii. "Există adăposturi pentru miei numite țarcuri. Un țarc are o lungime de 3-4 m și o lățime de 2-2,5 m, cu o suprafață de 35-40 m. Are doi pereți în lungime, cu o înălțime de 35-40 cm, pe care se reazămă acoperișul, care are două înclinații și doi pereți în lățime, care de asemenea sprijină acoperișul, având în mijloc o înălțime de 1,40 m" (Georgeoni 1936: 51): "În strunguța oilor / Și-n țărcuțu mielor" (Papahagi 1925: t. CCCLII). - Cuvânt autohton, cf. alb. thark (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983, MDA); "Un i.-e. *tuer- (a cuprinde, a închide, a îngrădi) > *tuer-ko- a dat un indigen *tercu-, dezvoltat în chip normal la rom. țarcu, peste care s-a suprapus un lexic lat. staul, staur (stabulum), alăturându-se ulterior termenii de împrumut ocol, obor etc." (Russu 1981: 403-405); Cuv. rom. preluat în ucr.: carok, carka "țarc" (Candrea), în slovacă - carek, în ngr. - tsarcos, prin dial. arom. (Macrea 1970: 15).

țárcă, s.f. - 1. Sarcă, coțofană (Pica caudata). 2. (Ref. la capre) Negru cu alb (Precup 1926). - Din magh. szarka (< sl. svraka).

țárină, -e, (țarnă, țarincă), s.f. - În Maramureș: "locul oprit de la pășunat; fânaț, semănături" (Budești); "loc oprit pentru umblatul vitelor" (Giulești); "unde cosâm și săpăm și nu umblă marhă" (Berbești); "teren arabil" (Vadu Izei); "țarină se numește o grădină de pascalău; țarină se numește restul hotarului" (Strâmtura); "țarinca e aproape de sat; țarina mare e mai departe" (Rozavlea); "hotarul cu recoltă cu tot" (Vișeu de Jos); "tot ce nu este pe imaș" (Petrova), (ALR 1973: 793). Țarină "țârnă" (Papahagi 1925): "Tata-i sub țârna uscată" (idem, 169, t. XXX), cu sensul de țărână, pământ; "acea parte a ogoarelor care înconjoară vatra satului" (J. Cuisener, 2000); "câmp semănat, ogor; holdele și fânețele cuprinse la un loc" (Russu 1981); În exp. țarina de fân = cosalău (ALR 1971: 422): "...Tăt o aldină galbină / Ș-oi zbura peste țarină" (Țiplea 1906: 438). - Termenul autohton (Russu 1981: 405-406).

țăl, -uri, s.n. - (înv.) Țintă, punct. “Locul unde trebuie să se ajungă la jocul cu mingea (Calendar 2007). - Din germ. Ziel "punctul care trebuie nimerit când se trage cu o armă; cătarea puștii", cf. rus. țel, magh. cel.

țălí, țălesc, (țeli), vb. tranz. - A nimeri, a ținti (Lenghel 1979; Bârsana). Forma a țeli este semnalată, cu același înțeles, în Banat și Transilvania (Mihai 2007). - Din germ. zielen "a ochi" (Țurcanu).

țăpár, -e, s.f. - Botă ascuțită care ia ouă (Papahagi 1925). - Dată fiind forma uneltei, termenul ar putea fi der. din țap + -ar sau țeapă (cf. sl. čepati "a despica").

țăpúșcă, țăpuște, (țăpușă, țepușă), s.f. - Par ascuțit la un capăt; țăpușcă, țeapă (Papahagi 1925). - Din țeapă + -ușcă.

țărcălám, -uri, s.n. (țârcălam, țârcular) - 1. Compas din lemn cu două brațe lungi de 0,30-0,35 m. și un spin transversal, utilizat în trasarea ornamentelor (linii curbe) pe obiectele casnice din lemn (Stoica, Pop 1984; Șainelic 1986): "Împistrătura se făcea cu horjul și țărcălamul (compasul cu o ureche de horj), prin excizarea foarte fină a liniilor trasate cu aceste unelte" (Mirescu 2006: p.126). 2. Motiv ornamental sub formă de rozetă, numit astfel după numele uneltei cu care se execută conturul (Stoica, Pop 1984: 47). - Din magh. cirkalom (< lat. circulum) (Tiktin; DEX); Din germ. Zirkel (< lat. circulum) (Țurcanu 2005).

țărnós, -oasă, adj. - Pământ fărâmicios; puhab. “Pământ afânat care se sparge ușor și curge printre degete" (ALR 1956: 12). - Din țărânos (< țărână "pământ").

țărțắm, -uri, s.n. - Unelte de lucru. Atestat doar ca și poreclă (în Groși / Satu Nou de Jos) pentru felul cum persoana respectivă numea uneltele de lucru (țărțăm), termen atipic pentru localnici și neutilizat în vorbirea curentă. - Din magh. szerszám "unelte, scule".

țărúză, -e, (țeruză, țărujă), s.f. - Condei (de piatră); plăibaz (ALR 1965: 915). Cărbune de scris pe tăbliță (Țurcanu 2008). Cu sensul de "creion" atestat în Giulești, Vad, Săpânța, Sighet, Rona, Ieud, Dragomirești (ALR 1973: 691), dar și în satele rom. din dreapta Tisei (DRT). Termen atestat în Trans., Maram. și Banat. - Din magh. ceruza "creion" (Țurcanu 2008: 92).

țâdúlă, -e, (țidulă), s.f. - Hârtie, scrisoare, bilet, răvaș. - Din ucr. cidula (DEX); Cf. lat. cadula, germ. Zettel, magh. cédula (Țurcanu).

țâflóc, -uri, s.n. - (anat.) Omușorul din cerul gurii; împărătuș (ALR 1969: 62). - Probabil cf. țâflă (var. de la țeh "bucată de lemn, băț" < sas. zeche, din germ. Zeichen "semn de hotar").

țâncúșă, -e, s.f. - Cui gros fixat în stâlpul porților; împreună cu batca servește la închiderea porții (Nistor 1977). - Din țanc (et. nec.) + -ușă (MDA); Cf. germ. Zinken (Țurcanu).

țấnțaș, -ă, adj. - Fudul, semeț, mândru; arogant: "Se ținea tare țânțaș, că era numai singur la chetori" (Bilțiu 1999: 196). Țânțaș, nume de familie (inițial e posibil să fi fost o poreclă sau un supranume). - Din țanțoș "orgolios, arogant".

țâpá, țâp, (țipa), vb. intranz. - (înv.) 1. A arunca, a azvârli, a trânti, a da jos: "Numa-o mână mi-o țâpa, / Tri și patru mi-oi afla" (Calendar 1980: 75). 2. A alunga, a îndepărta: "De la munte m-o țâpat / La hotar nu m-o lăsat" (Calendar 1980: 32). În textele vechi apare mai frecvent forma a țipa: "C-a mere la vlădicie / Și m-a țipa din popie" (Bârlea 1924: 28). - Et. nec. (DEX, DER).

țâpătúră, -uri, s.f. - (mag.) Azvârlitură; orice obiect vrăjit și aruncat în drum, socotit ca aducător de rele (Papahagi 1925). "Cârpe legate cu mai multe noduri în care se leagă semințe, păr din cap, oase mici sfărâmate, carne stricată etc., care se aruncă în grădiniță la fete și la feciori, pentru a aduce răul în casa lor" (Hotea 2006). - Din țâpa + -tură.

țâpurí, țâporesc, (țipuri), vb. intranz. - 1. (Despre oameni) A chiui, a striga: "Că m-i drag a țâpuri" (Ștețco 1990: 325). 2. (Despre copii) A plânge cu hohote: "Pruncu-n scaldă țâpure" (Memoria 2001: 105). 3. A rosti strigături în timpul unui dans popular. - Cf. țipa.

țâpotí, țâpotesc, (țipoti), vb. intranz. - 1. A țipa, a striga, a chiui. 2. A plânge, a suspina. - Din țipa + -oti.

țâpóu, s.n. - v. țipou.

țârái, s.f. - În expr. țâraiu mieilor = zăpada ce cade la începutul primăverii (ALR 1961: 797). - Din țârăi.

țấră, -e, s.f. - Cantitate mică din ceva. O țâră = un pic, un strop, puțin. În expr. a se face țâră = a se rupe, a se face bucăți. "Că de nu-i îndărăpta, / Din vârv până-n rădăcină / Te fac țâră și făină" (Papahagi 1925: 280). - Posibil cuvânt autohton (Brâncuși 1983); Cf. alb. cërre (MDA).

țârcotí, țârcotesc, vb. intranz. - 1. A curge slab, a picura. 2. A plânge cu lacrimi. 3. A ploua mărunt. 4. A mulge ultimii stropi de lapte. - Din țârc (cf. alb. cërkë "strop") + -oti.

țârâí, țârâiesc, vb. intranz. - 1. A curge slab, a picura. 2. A ploua mărunt. 3. A produce un zgomot strident. - Din țâr, creație expresivă ce imită țiuitul (DER).

țâțấnă, -i, s.f. - Balama: "Cu apa îl stropești, îl uzi, o țâpi la țățăna ușii..." (Bilțiu 1990: 295). - Lat. *titina (DEX).

țébeș, -ă, -și, adj. - (înv.) (Ref. la vânt) Tăios, ascuțit, friguros; "țeapăn, puternic" (Papahagi 1925): "Un vânt țebeș a sufla" (Papahagi 1925; Ieud). - Din magh. sebes (MDA).

țelí, vb. tranz. - v. țăli.

țepúșă, s.f. - v. țăpușcă.

țicléu, țiclaie, (țiclă, țiclău), s.n. - Stâncă foarte ascuțită, vârf de deal, pisc. Atestat ca toponim în Odești (Codru): Țicleu, deal alungit între două pâraie care se întâlnesc (Odobescu 1973) și Rohia (Lăpuș): Țiclei (Țiglău, Ciclău, Țicui, Chicera) "numele unui bot de deal așezat între Valea Ursului și Valea Parâncului (Birdaș, 1994, 46): "Zdeară puii șoimului / Pă țiclele ptetrilor" (Țiplea 1906: 501). - Din magh. szikla "stâncă" (DEX); Poate proveni din traco-dacicul kikela "cap" (Birdas 1994).

țidúlă, s.f. - v. țâdulă.

țifră, -e, s.f. - 1. Oaie. 2. Cățea. - Din magh. cifra (MDA).

țifrășág, -uri, s.n. - 1. Podoabă, ornament, împestrițătură: "Cal fără țifrășag, / Capu' fără comănac" (Bârlea 1924: 13). 2. Frumusețe închipuită, moft: "Nu mai îmble cu atâtea țifrășaguri" (Faiciuc 1998). Termen atestat în Transilvania și Maramureș. - Din magh. cifraság "ornament" (MDA).

țigán, -i, (țâgan), s.m. - 1. Poreclă dată locuitorilor din Desești: "D’esășten’ii îs țâgani, d’ipce-s negri, ș-încă nu-s așa rușânoș" (Papahagi 1925: t. DXXIII). 2. Țiganu, vârf (1.222 m.) pe platoul vulcanic maramureșean. - Din sl. ciganinǔ, cf. rus. țâgan, gr. athingainos.

țigáncă, adj. f. - (ref. la oi) Cu lâna de culoare neagră (Precup 1926: 24). - Din țigan.

țingălấu, s.m. - v. țurgălău.

țintirím, -uri, (țântirim, sintirim, sântirim), s.m. - Cimitirul din apropierea bisericii (Țiplea 1906; Bud 1908). ALR (1969: 243): "Țînt’irim se numește cel de la biserică" (Giulești); "Țînt’irim se numește cel de la biserică; acolo se îngroapă bogații" (Berbești). "Dacă e afară din sat se numește temeteu" (Țiplea 1906). "Unde să ne întâlnim, / În poartă la țintirim" (Ștețco 1990: 53). Termenul e atestat în Trans., Maram. și Bucovina. ■ Cel mai cunoscut țintirim din Maramureș este Cimitirul Vesel din Săpânța, operă (parțială) a artistului Ioan Stan Pătraș (1908-1977). Cimitirul este alcătuit, în exclusivitate, din cruci (troițe) de lemn, pictate în culori vii (se remarcă "albastrul de Săpânța"), pe care sunt incizate texte (poeme) de factură satirică referitoare la viața și activitatea celui decedat: "Ne odihnim pe vecie / Stan Vasile cu soție. / Cât am trăit pe pământ / Am lucrat, nu am șezut / Și de toate am avut. / Cu coasa-n iarbă am cosât, / Babă de treabă am avut, / Prânzu l-au adus la rând / Tuma când am fost flămând. / Moșu a trăit 74 de ani, baba 76 (1950)". - Lat. coementerium, prin intermediul magh. cinterem (Densusianu).

țipurí, vb. intranz. - v. țâpuri.

țipóu, țipoi, (țâpou, țipău), s.n. - Pâine mică, rotundă, făcută din făină de grâu, la nuntă: "Apoi pă masă sunt mâncări, țipoi de grâu..." (Papahagi 1925: t. DXXXV). "Mi-ai făcut niște țipoi / Cât o roată dinapoi" (Bilțiu 1990: 93). Atestat în Trans. de Nord. - Din magh. cipó "pâinișoară".

țipțărái - Cartier în localitatea Vișeu, unde au locuit urmașii coloniștilor germani. Ulița Țipțăraiului, toponim în Rozavlea (Caia 2002: 34). - Din germ. Zipser-Reihe (Țurcanu).

țípțer, -i, (țipțăr), s.m. - Colonist de etnie germană, originari din regiunea Zips (Munții Tatra), aduși de administrația austriacă în a doua jumătate a sec. XVIII în zona Vișeu, în scopul exploatării sistematice a pădurilor. - Din germ. zipser "locuitor din Zips".

țitrón, țitroane, s.n. - (bot.) 1. Lămâi (Citrus limon); limon, lemon, citroană. Termen atestat în Transilvania, Maramureș și Bucovina. 2. Măr gutâi; dulce-amărui, acrișor (Memoria 2004). - Der. regr. din țitroană "pere sau mere acrișoare" (< magh. citrom < germ. Zitrone < lat. citrus).

țitrúș, (țâtruș, țidruș), s.m. - (bot.) Rujmalin (Antal, 1975; Bilțiu 1990). Tidru, tuia (Artemisia annua L.): "Sub tufă de țidruș verde" (Memoria 2001: p.12). - Din magh. citrus (MDA).

țoálă, s.f. - v. țolincă.

țoc, s.n. - În expr. cu țoc în poc = cu toate lucrurile (Brediceanu 1957), "cu toată avuția" (Bârlea 1924), "cu toate hodrobeiele". "C-om mere cu țoc în poc / Pân’ce om ajunge în foc; / Vom merge cu pușca-n spate / Până-n ceasul cel de moarte" (Brediceanu 1957: 35). - Reproduce expresia germ. mit Sack und Pack (v. Graur).

țol, -uri, s.n. - "Covoarele sau scoarțele poartă în graiul local denumirea de țoluri (astăzi începe să se generalizeze termenul de covor). A avut o funcție preponderent decorativă, fiind etalat pe rudă, pe pat, pe masă și mai rar pe perete, deasupra patului" (Dăncuș 1986: 142). "Pănură de lână țesută cu măiestrie" (Țiplea 1906). "Mai interesant din toate punctele de vedere este făcutul țolurilor, covoarelor; cred că în istețime și în varietatea motivelor pot să se compare covoarele maramureșene cu cele persiene. Atâta efect au, că vopselele de anilină din prăvălii nu mai dau culoarea cea frumoasă ce o aveau odinioară covoarele vopsite cu vegetale, cum vopseau femeile maramureșene cu puțin mai înainte. Pe de altă parte, neavând unde le desface, piața Sighetului fiind prea mică, arta casnică atât de prețioasă a țesătoriei covoarelor începe a se neglija" (Bârlea 1924: 472). "Să-l întoarcă cu țolu / Și să-i deie cu olu" (Calendar 1980, 85). - Din ngr. tsóli, tsúli (DEX).

țolíncă, -i, (țoală), s.f. - "Țesătură în două ițe, cu urzeală de tort (cânepă) sau bumbac și bătătură din fâșii de tot felul de zdrențe colorate. Cele mai vechi, țesute în vârste și cusute în doi lați, se puneau ziua pe patul mare și pe cel mic de sub el, în casele cu copii mici care stăteau mult în pat" (Faiciuc 1998: 81). "Un fel de cergi - țol țesut în dungi, folosit pentru acoperirea scaunului de la căruță și a animalelor când stau afară" (Dăncuș 1986: 145). "Covor uzat, cergă uzată. Se pun pe cai, boi, iarna, când este rece și sunt asudați, să nu răcească" (Memoria 2001): "...pui țolinca asta peste mine și mă treci podul dincolo" (Bilțiu 1999: 430). - Din țol + -incă.

țov, -uri, s.n. - Prăjină lungă și rotundă; se folosește și la confecționarea steagului de la seceriș, din spice de grâu (v. Stoica, Pop 1984). Termen atestat în zona Lăpuș. - Cf. țeh (< sas. zeche, din germ. Zeichen "semn de hotar") (MDA).

țubác, -e, s.n. - 1. (ornit.) Galițe, păsări de curte (Memoria 2004). 2. Picior de pasăre; pulpan (Bulgăr 2007). - Din magh. dial. cubák (MDA).

țucá, țuc, vb. intranz. - A săruta: "Țucu-i ochii lui cei dragi" (Calendar 1980: 100). - Din țoc "cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut".

țugărí, țugăresc, vb. tranz. - A trage buștenii la vale cu ajutorul vitelor; a cărăuși. - Din germ. ziehen "a trage, a remorca" (Gh. Pop 1971: 87); Posibil din țug "vagonet, garnitura" (< germ. Zug) + -ări.

țurán, -uri, s.f. - Stâncă înaltă și prăpăstioasă (Lexic reg.) - Din țur "cuvânt care redă sunetul produs de căderea de la înălțime a unui șuvoi de apă" + -an.

țurgălí, țurgălesc, vb. tranz. - A suna din clopoțel sau din pinteni; a zurgăli: "Pinteni galbeni țurgălé" (Bilțiu 1996: 97). - Din țurgălău "clopoțel".

țurgălấu, -lăi, (țingălău), s.m. - Clopoțel, zurgălău. Fus cu țurgălăi = fus care țurgălește, zdrăngănește: îmbinare specifică, fără cuie, care, la tors, sună (Memoria 2001). În partea inferioară a fusului se îmbină bucăți mici de lemn, "replici în miniatură a savantelor îmbinări arhitectonice a bisericilor de lemn, cu îndrăznețele lor turnuri gotice" (Nistor 1980): "Nici ai boi cu țingălauă" (Bârlea 1924: 245). - Din zurgălău.

țuruc!, interj. - Îndemn pentru cai să meargă cu spatele. - Din germ. zurück, magh. curukk (MDA).

țúslă, (suslă), s.f. - Țuica din prima distilare (în Strâmtura și Moisei); șpirt, arcoziță, horincă puturoasă, gaist (ALR 1971: 463). - Din germ. Zusel.

țuțúi, -e, (țuțulug), s.n. - Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; țugui. Țuțuiul, (top.) deal (648 m.) în apropiere de Sighet (Demeter, Marin 1935). "Pe cel țuțulug de piatră / Este o lespede lată / Și acolo stă o fată" (Memoria 2001: 59). - Cf. țugui.