Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș/Litera A

 

a, prep. - La: "Puii stau a soare și eu a umbră" (D. Pop 1970: 158); "O luat dasagii de-a umăr" (idem); "O sărit omu' cu un brăcinar din gatii a mână" (Papahagi 1925: 125); "Mă duc sara la fântână / Cu gălețile a mână" (Bârlea 1924, II: 357). - Lat. ad "la".

abáte, abat, vb. intranz., refl. - 1. A aduna, a strânge, a direcționa: "Și p-acela l-o mânat / S-abată oile-n sat. / Când oile le-abătea / Ei mare lege-i făcea" (Lenghel 1985: 220). 2. (refl.) A se aduna, a se însoți, a se căsători. - Lat. abbattere.

aborí, vb. intranz. - v. abura.

aborî, aborăsc, (oborî), vb. intranz. - A doborî, a ucide (Antologie 1980). - Din sl. oboriti.

aborât, -ă, adj. - Doborât, ucis. - Din aborî.

abrác, -uri, s.n. - Grăunțe de ovăz sau amestec de tărâțe cu făină de mălai, servind ca nutreț animalelor (Antologie 1980). Aliment cu mare valoare energetică și nutritivă. - Probabil din brac ("rămășiță, rest, deșeu", cf. brăcui "a lua caimacul, a lua tot ce e mai bun") + a protetic; Din magh. abrak "nutreț" (NDU).

abrăcá, vb. tranz. - A da abrac animalelor: "Pă când io m-oi însura / Pă tine te-oi abrăca / Cu grâu roșu vânturat" (Antologie 1980: 84). - Din abrac.

abrăcát, -ă, adj. - Hrănit cu abrac: "Rabdă și tu ne-abrăcat, / Cum rabd și eu ne-nsurat" (Antologie 1980: 84). - Din abrăca + -at.

abua, (bua), interj. - Îndemn de a se liniști, a adormi, a se legăna: "Abua, bua, bua, / Abua cu mămuca. / Că mama te-a abua" (Antologie 1980: 151). - Creație expresivă (formă onomatopeică); Probabil cuvânt autohton (Brâncuși 1983).

aburá, (abori), vb. intranz. - 1. A adia: "Vântu-i aboré, / Poamele-și cocé" (Bilțiu 1996: 88). 2. A respira, a scoate aburi: "Boii-o prins a abura" (Memoria 2001: 112). - Din abur (cuv. autohton, cf. alb. avull) + -a.

acastắu, -auă, -ăi, (acăstău), s.n. - 1. Spânzurătoare: "În acel loc au fost ridicate acastauăle, unde erau spânzurați cei care se revoltau..." (Memoria 2004-bis: 1290; Cicârlău); "Că io de mi-s vinovată / Da' să mor eu spânzurată / Pă-acastăi de petrinjei, / Cu funea de tăieței" (Bilțiu 2002: 260; Gârdani). (Top.) Dealul Acastăilor (în Odești-Codru). Acastauă, deal în Cupșeni. La Acastăi (în Ferești). 2. Punct de observație construit din lemn și amplasat pe înălțimi: "În vârful dealului a fost o cruce și un mare punct de observație (acastauă din lemn)" (Gârdani 2007: 130). 3. Loc special amenajat pentru potcovirea vitelor cornute, unde se bagă capul vitelor și sunt legate cu lanț sau funie (Memoria 2001). 4. Copil tânăr care se cațără peste tot, fără frică, punându-și viața în pericol (Hotea 2006). - Din magh. akasztó "care atârnă" (DER).

acáț, -i, s.m. (acăț) - (bot.) Salcâm (Robinia pseudacacia). Arbore originar din America de Nord. Este cultivat în scop decorativ. (Med. pop.) Florile uscate și sfărâmate se puneau pe rănile provocate de arsuri. Ceaiul din flori de salcâm se folosea contra tusei, nădușelii și durerilor de piept (Butură 1979). - Din magh. akac (DEX), cf. germ. Akazie (< lat. accacia).

acățá, acăț, vb. tranz. - (înv.) A agăța; a suspenda, a atârna. - Lat. *accaptiare < captiare "a prinde" (Philippide, Pușcariu, cf. DER); Cuvânt autohton (Russu 1981).

acățălí, acățălesc, vb. refl. - A se acăța, a se agăța, a se prinde (de ceva): "Șî cu câlț te-oi pârjoli, / Șî-n fața lui Ion nu ti-i mai acățăli" (Ștețco 1990: 74; Borșa). - Din acățele "cârcei la vița-de-vie" (< acăța + -el).

acolisî, acolisăsc, (acolisi), vb. refl. - 1. A se prinde, a se apuca. 2. A se agăța de cineva, a se ține de capul cuiva. 3. A se căpătui, a se însura (Memoria 2004): "De tri ai umblu-a pețî, / Da' nu mă pot acolisî, / Că n-o fost și nici nu este / Și frumoasă și cu zestre." (Memoria 2004:1148). - Din ngr. ekóllissa "a se lipi" (DER, DEX).

acritúră, -i, s.f. - Murătură; legume conservate în apa cu sare și oțet. - Din acru (< lat. acrus, forma vulgară de la acer "ascuțit, pătrunzător") + -tură.

acríță, -e, s.f. - 1. Fiertură de prune (Papahagi 1925). 2. Coacăză (Hotea 2006). V. și agriș. - Din acru + -iță.

acufundá, acufund, vb. tranz. - A cufunda, a afunda, a scufunda. Atestat în Maramureș, Transilvania și nordul Moldovei. - Lat. *confundare.

acufundós, -oasă, (cufundos), adj. - Adânc, cu pereți înalți. - Din acufunda + -os.

adălí, adălesc, vb. intranz. - 1. A îndupleca, a aduce (pe cineva) pe o anumită cale. 2. A convinge: "L-o adălit până la urmă" (Bilțiu 2002: 389). - Et. nec.

adălít, -ă, adj. - Înduplecat, convins. - Din adăli.

adăpá, adap, vb. tranz. - A da apă la animale. - Lat. adaquare.

adăpătóare, -ori, s.f. - Jgheab sau vas care servește la adăparea animalelor. - Din adăpa + -toare.

adărâmá, adărâm, vb. tranz. - A dărâma, a răsturna, a doborî: "În spate mi s-o aruncat, / La pământ m-o adărâmat" (Memoria 2001: 45). - Lat. *deramare (de la ramus "ramură"), cu sensul inițial de "a rupe crengile de pe un trunchi; a doborî fructele din pom, pentru a fi culese" (DER) + a protetic.

adăvăsî, adăvăsesc, (adăvăsi), vb. refl. - 1. A se îmbolnăvi (din cauza farmecelor): "Apoi am auzit cum l-o adus pă sus, de Crăciun, cum l-o adăvăsât și l-o bolnăvit" (Bilțiu 2001: 261; Sarasău). 2. A se stinge, a se prăbuși, a se istovi: "Păcurarii au fiecare câte 100-200 oi în grijă, despre care trebuie să știe a da seamă dacă se adăvăsăsc." (Morariu 1937: 185). - Din magh. odaveszni (NDU).

adeág, -uri, (ad'iag, ageag, ajag), s.n. - Lut, pământ negru, argilă: "De-aș mânca negru pământ / Vouă musai să vă cânt. / De-aș mânca negru ageag, / Vouă musai să vă trag" (Țiplea 1906: 507). Termen atestat doar în jumătatea de nord a Transilvaniei (ALR 1956: 11). - Din magh. agyag "lut" (Țiplea 1906).

adézmă, s.f. - v. aghiazmă.

adéu, -uri, -eauă, s.n. - Tun, armă de artilerie: "Tăt din ad'eauă pușcaț" (Papahagi 1925: 214). - Din magh. ágyú "tun" (Papahagi 1925).

adimánt, -e, (adiman, aghimant), s.n. - Diamant, piatră prețioasă: "C-o gândit că va lua zgarda, că aceie-i de ad'imant și cine știe cât de scumpă-i zgarda" (Bilțiu 1999: 140; Oncești). - Cf. adamant (< sl. adamantǔ, cf. gr. adámas, -ántis).

adínte, adv. - Adineaori, cu puțin înainte, de curând: "Poț mere tot p-acolo / Dacă n-ai râs ad'inte" (D. Pop 1978: 152). - Lat. ad + ante.

aduí, adui, vb. tranz. - (pop.) A aduna; a strânge: "Șchioape de-aduind" (D. Pop 1962: 199; Băsești); "S-o suit la munte / S-aduie mai multe" (D. Pop 1962: 326). - Din aduna.

adurmucá, adurmuc, vb. intranz. - A adormi (Papahagi 1925: Săcel). - Posibil o var. dial. (în formă diminutivă) de la adormi.

aérlea, adv. - v. airlea.

agâmbá, agâmb, vb. tranz. - A strâmba (D. Pop 1970; Memoria 2001). - Lat. *aggimbare (de la *gimbus, deformare de la gibbus) "a se îndoi, a se cocoșa" (DER); a- + lat. gambare (MDA).

ageág, -uri, s.n. - v. adeág.

agést, -uri, (agăst, ageăst), s.n. - 1. Îngrămădire de pietriș, nisip, lemne, vreascuri la gura sau la cotitura unei ape; lom. 2. Unealtă rea; om rău (Budești). 3. Lemne slabe, vreascuri, putregaiuri (Strâmtura). 4. "Ageăst i se spune unei femei leneșe, neglijente" (Giulești). 5. Vorbe de ocară pentru om rău: "taci, mă, ageăstule!" (Vișeu), (ALR 1973: 679). - Lat. aggestum "întăritură, fortificație" (Hasdeu, DA, DEX).

aghiázmă, (ad'iazmă, adezmă), s.f. - Apă sfințită: "Din cofița popii să ie un ptic de apă sfințită șî să țâne tăt anu. Îi bună peste an când ai oarece cu marhăle; stropești cu aghiazmă" (Memoria 2001: 22). - Din sl. agiasma, ngr. aghíasma (NDU).

aghistán, -i, (aghistin, adistin, adestin, gastan), s.m. - (bot.) Castan (Castanea Sativa). Arbore de origine mediteraneană, cu fructe comestibile, longeviv (numeroase exemplare depășesc 200-300 de ani). În țara noastră sunt cunoscute rezervații de castani în depresiunile subcarpatice din Mehedinți, Gorj, Cluj și Maramureș (Baia Mare, Tăuții Măgherăuș, Baia-Sprie), reprezentând limita nordică naturală a speciei din Europa. - Din magh. gesztenye(fa) "castan" (MDA).

aglícă, -i, s.f. - (bot.) Plantă erbacee; ciuboțica cucului, țâța vacii (Primula elatior Hill). Termen atestat în Vad (Borza 1968: 137). - Din tc. aklik "albeață", cf. bg. aglika, srb. jaglika (DER).

agodí, agodesc, (agoda, cagodi, ogodi), vb. intranz. - A aștepta (Țiplea 1906; Bârlea 1924): "Horești tu, o tânguiești, / O pă mândra-ți agodești?" (Țiplea 1906: 429); "Mămuca m-a agodi / Cu cina gata pe masă" (var. Miorița, Desești 1926). - Din magh. aggod (MDA). Soluție discutabilă. agorî, agorăsc, vb. tranz. - A surpa, a da jos (Papahagi 1925). - Et. nec.

agráte, agrăti, s.f. - Colivie pentru păsări cântătoare; galiscă, caliscă, cușcă (ALR 1971: 280). - Din grat'e, gratie (< lat. *gratis) + a protetic.

agrăí, agrăiesc, vb. tranz. - 1. A interpela (pe cineva), a se adresa cuiva: "Președintele composesoratului îi agrăiește cu cuvintele Cinstiți boieri!" (Bârlea 1924: 462). - Din a- + grăi, cf. germ. reden - anreden / sprechen - ansprechen (DEX, DER).

ahălí, ahălesc, vb. intranz. - A face vânt, a sufla peste, a ațâța (focul): "Când a început să se aprindă focul, se ahăle un pt'ic cu căciula șî dă pară, șî să face foc" (C.C. 1979). - Posibil o formă onomatopeică.

ai, s.m. - (bot.) Usturoi (Allium sativum). (Med. pop.) Utilizat în tratamentul bolilor infecțioase, afecțiuni pulmonare și hipertensiune arterială: "În sara de Anul Nou, când o însărat, am uns cu ai, am făcut cruce, pă prag și pă blănile de la uși, la casă și la grajd, să nu să apropie necurățeniile" (Memoria 2001: 12; Desești). - Lat. alium "usturoi".

aírlea, (airea, aire, aerlea, airilea), adv. - Altundeva, într-un alt loc, în altă parte, aiurea: "...Nimeni nu o poate fura, să o ducă aire..." (însemnare pe o carte bisericească, Dumbrăvița, 1784, cf. Dariu Pop 1938: 46); "... apoi diavolul se ducea în altă parte, pân păduri, airlea" (Bilțiu 1999: 387). - Cf. aiurea (< lat. aliubi + -re + -a).

aitúri, s.f. pl. - (gastr.) Răcitură, piftie; cociune. Fiertură din cartilagiul oaselor de porc, care se pune la răcit în farfurii și se condimentează cu usturoi (ai), boia de ardei dulce și piper. Se prepară, de regulă, după tăierea porcului și se consumă în preajma Crăciunului. - Ai "usturoi" + -ituri.

ajág, -uri, s.n. - v. adeág.

ajún, -uri, s.n. - 1. Post. Faptul de a ajuna, de a nu mânca. 2. Zi sau perioadă de timp care precede anumite sărbători ce presupun post: Ajunul Crăciunului, Ajunul Anului Nou. - Lat. ieiunium "post" (Graur 1980); Der. regr. din ajuna (DEX).

ajuná, ajun, vb. intranz. - A nu mânca nimic într-o zi, dar mai ales în zi de post. - Lat. ajunare < jejunare (Felecan 2011: 269); Cuv. rom. preluat în magh. (aszunál) (Bakos 1982).

alác, s.n. - (bot.) Specie de grâu rezistentă, cultivată în regiunile muntoase (DER, DLMR, DEX). Cereală asemănătoare grâului (D. Pop 1978). Varietate de grâu sălbatic (Vișovan 2002): "Alacu-i un fel de grâu, cu st'ic lat. Alacu are țapă ca orzu. Îl sămănau toamna și-l îmblăteau cu îmblăciu, ca grâul. Îl dădeau la porci, la găini" (Memoria 2003). Alac roșu (Triticum monococcum), grâu moale, grâu alac, grâu gol (Triticum spelta). "Cu cunună de alac / Ști lumea că ț-o fost drag" (D. Pop 1978: 214). ■ (Top.) Alac, teren arabil și fânațe în Rohia (Vișovan 2002). Alacu, deal în Moisei (Coman 2004). Alac, top. în Oarța de Jos. - Din magh. alakor (Cihac, Densusianu, DEX), dar în magh. este cuvânt străin (Drăganu); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894).

aláci, alace, adj. - (ref. la capre) Jumătate albă, jumătate neagră (Georgeoni 1936: 37). Neagră la cap și pestriță pe spate (Latiș 1993). Bălțat, amestecat. - Din tc. alaça (MDA).

aláltămâni, adv. - Peste două zile, poimâine (ALR 1973: 649). - Aialaltă (cealaltă) + mâine.

aláș¹, -e, -uri, s.n. - Băutură alcoolică amestecată. Lichior cu rom. - Probabil der. din alaci "amestecat, împestrițat".

aláș², -e, s.n. - (înv.) Schelă de zidărie (ALR 1971: 249). Termen general în Maramureșul istoric, ieșit din uz. - Et. nec.

albástru, -ă, adj. - (ref. la oi) De culoare sură: "Oile cele albastre / Toate m-or jeli pe coste" (Bârlea 1924; Ieud). "Prin oaie albastră numesc ceea ce în alte locuri este varietatea brumărie" (Georgeoni 1936: 30). Mai rar se folosește forma masculină a adj.: albastru "berbece alboi". - Lat. *albaster (de la albus) (Pușcariu, Candrea-Densusianu, DER, DEX). Sensul primar al etimonului latin, de "sur, cenușiu, alboi" este atestat numai în dialectul mr. și în subdial. maramureșean.

albeáță, s.f. - (med. vet.) Boală care apare la oi sau la animalele mari, fie în urma unei lovituri, fie a unei afecțiuni. Pentru tratare se pisează zahăr sau sare care, printr-o țeavă, se suflă în ochi (Memoria 2004: 1072). - Din alb + -eață.

albinéț, -eață, (albeneț), adj. - (ref. la părul oamenilor) Blond. În Maramureș se mai folosește și galbân, alb, albu (ALR 1969: 14). "Om frumos, alb la față" (Petrova). "Albeneț i se spune celui care se pomădează și e foarte blond" (Rona de Jos, cf. ALR). - Din alb + -ineț.

aldămáș, -uri, s.n. - Băutură de cinste în urma unei vânzări sau cumpărări (Bârlea 1924). ■ Cinste ce se face în urma unui târg (Lenghel 1979): "Ca să n-o spuie-n sat / Că a dat un aldămaș" (Bârlea 1924: 297). Practică rituală de întărire a unui protocol, pact, tratat. De obicei aldămașul îl dă cumpărătorul, "ca să aibă noroc la ce a dobândit". - Din magh. áldomás "cinstire" (de la áldani "a binecuvânta") (Cihac, Galdi).

alduí, alduiesc, vb. intranz. - 1. A binecuvânta (D. Pop 1978). 2. A lovi pe cineva, a plezni. - Din magh. áldani "a binecuvânta".

aleán, -uri, s.n., adv. - 1. Durere sufletească, necaz, întristare. 2. Dor, melancolie. 3. Dușmănie, ură, vrăjmășie, pică: "Două fete fac alean / Pentr-un fir de măghiran" (Bârlea 1924, I: 261). 4. (adv.) Încet, agale. - Din magh. ellén "contra" (DA, DER).

aleát, (aletuț), s.n. - (înv.) Măreție, splendoare (a codrului) (Papahagi 1925): "Îmblă-un ziuț cu un mort / 'N aletuțu estui codru" (Papahagi 1925: 277). - "Ca origine probabil că avem a face cu o formă slavă leti, care în limba cehă are derivate cu semnificația frumos, splendoare" (Papahagi 1925, glosar); Probabil din expr. de-a lungul și de-a latul, cu sensul de "în largul, în cuprinsul (codrului)"; Aletiu "în preajma cuiva sau a ceva" + -uț (MDA).

aleguțá, aleguțez, (aliguța), vb. tranz. - 1. A lua vițelul de la vacă pentru a o putea mulge. 2. A înțărca, a despărți (de cineva sau ceva): "Te-oi aleguța eu de la crâșmă" sau "Te-oi aleguța de tăț pretinii..." (Faiciuc 1998). - Din aleguț "în lături!" (< alege + -uț) + -a (MDA).

alétiu, adv. - (pop.) Alături, lângă, aproape de: "Fata o stat aletiu lui" (Bilțiu 2002: 290). - Din magh. elölt (MDA).

aliór, -i, s.m. - (bot.) Specii de plante care conțin în tulpină și în frunze un suc otrăvitor; lapte câinesc (Boiu Mare), lăptucă câinească (Săpânța), laptele cucului (ALR 1961: 647). Atestat în Borșa, dar și în Banat, sudul Moldovei și Dobrogea. - Lat. aureolus (< aurum "aur") (Candrea, Șăineanu, DEX); Lat. helliborus (Hasdeu).

alipuí, alipuiesc, vb. refl. - A se așeza, a se cuibări, a se pregăti de culcare. - Din magh. alapitni (MDA).

altmíntirea, adv. - v. amintrea.

altoí, altoiesc, (oltoi), vb. tranz. - 1. A introduce o ramură a unei plante în țesutul alteia. 2. A bate, a lovi, a plesni pe cineva. - Din magh. oltóág "a altoi".

ametít, s.n. - Praful care se adună la roata morii, pe care fetele îl folosesc în farmece de dragoste (Bilțiu 2001): "Ca să visăză feciori, fetele agiuna în zua de Sfântu Andrei șî strânjé ametit de la roata a nouă mori. Îi colbu care se strânje la veșcă" (Bilțiu 2001: 340; Moisei). - Et. nec.

amíntrea, (amintrilea, altmintirea), adv. - Altminteri, altfel, altcum (Țiplea 1906): "Dacă amintrea nu-i mod..." (Memoria 2001: 64); "Că nu mi-i da dumneata, / Amintrilea m-aș găta / La obraz ca și ruja" (Calendar 1980: 99). - Lat. alia menta (Hasdeu, Pușcariu, Candrea-Densusianu); Lat. altera mente (DER, DEX).

amnár, -e, (amânar), s.n. - 1. Bucată de oțel cu care se lovește cremenea spre a scoate scântei. 2. Stinghie de lemn așezată vertical pe aripile porților de lemn din Maramureș (Nistor 1977: 19). - A (< lat. ad) + mânar (DEX).

amnistuí, amnistuiesc, vb. refl. - A se liniști. - Din a + mistui.

amnistuiálă, -eli, s.f. - Liniște, odihnă, tihnă: "...toată noaptea le-au umblat tiara și n-au avut amnistuială până ce au cântat cocoșii" (Bilțiu 1999: 102). - A + mistui + -ială.

amorțeálă, -eli, s.f. - (med.) Inflamare a corzilor vocale, răgușeală. Se tratează cu ouă crude și lapte fierbinte (D. Pop 1970: 99). - Din amorți (< lat. ammortire) + -eală.

amorțít, -ă, adj. - Răgușit, cu glasul stins (ALR 1969: 72). - Din amorți.

amprór, (proor), s.n. - 1. Înțărcatul mieilor, care avea loc primăvara, de îndată ce se încălzea vremea (Dăncuș 1986: 51). 2. Ajunul de Sf. Gheorghe (22 aprilie): "La Sf. Gheorghe... dacă-i iarbă să duc oile, ies la pășune; de nu-i omăt, la hotar. Le afumam cu tămâie. Atunci le dădeam de-ampror. Să duc oile la pășune, da' mieii s-aleg di cătă ele și on copil mere cu mieii, on cioban cu oile. Vin și le mulg. Pă când le gată de muls, s-adună cu mieii. Aiasta-i de-amproru" (Memoria 2007: 2145; Săliștea de Sus). - Cf. proor (< ngr. próoros) (NDU).

andreá, (indrea, îndrelușă, undrea), s.f. - Denumirea populară pentru luna decembrie: "Indreu sau Îndrelușă pentru luna decembrie" (Papahagi, Curs, 1920/1927: 51). "Indrea, undrea sau andrea, de la numele Sf. Andrei. Această lună fiind geroasă, încât te-nțeapă de parcă îți bagă ace, undrele" (G. Dem. Teodorescu). - Din Andrei, n. pr.

ánglie, s.f. - Stofă; pânză de bumbac: "Că-i cu pene de anglié, / Tătă pana-ajunge-o mie" (Memoria 2001: 107). - Din Anglia (MDA).

antál, -e, s.n. - Butoi mare de stejar; poloboc. Antal, nume de familie provenit dintr-un supranume (sau poreclă). - Din ucr. antal (DEX).

antréu, -uri, s.n. - Vestibul, hol; tindă. Încăpăre intermediară de mici dimensiuni la casele bătrânești, prevăzută cu scopul de a diminua pierderile de căldură pe timpul iernii. Din antreu se făcea legătura cu camera de locuit. Tot de aici se permitea accesul în podul casei. - Cf. fr. entrée (DER, DEX).

apătós, -oasă, adj. - Îmbibat cu apă; apos: "Sunt două feluri de îndesoriri: una seacă și una apătoasă" (Țiplea 1906: 513). În context, referitor la modul de manifestare a insolației: apătoasă "cu transpirație". - Lat. *aquatosus (Pușcariu, DA, DEX).

arambáș, -i, s.m. - Căpitan de haiduci sau de hoți: "Dar știi, când zece ai aveam, / Cu-arambașu mă iubeam" (Bârlea 1924, II: 431). - Cf. harambaș (< tc. haram-bașe)(MDA).

arátru, s.n. - Plug de lemn (utilizat în anumite regiuni din Maramureș, până în sec. al XX-lea). - Lat. aratrum "plug" (DER); "Cercetând terminologia agrară referitoare la plug, băimăreanul V. Bologa a ajuns la concluzia că se pot reconstitui trei etape istorice ale agriculturii cu reflex terminologic corespunzător: dacicul ler (de unde refrenul colindelor străvechi: leru-i ler), latinul aratru și, în sfârșit, slavicul plug" (Latiș 1993: 147).

arăduí, arăduiesc, vb. intranz., refl. - A (se) porni, a pleca, a merge, a purcede la drum: "Și la pulg i-arăduie" (Bilțiu 1996: 101). - Din magh. eredni "a porni dintr-o dată" (DER).

arămní, arămnesc, vb. refl. - (ref. la poame) A se altera, a căpăta un gust acrișor: "De pui pomnițăle într-un vas nejmălțuit, să arămnesc" (D. Pop 1970). - Din aramă + -i.

arămnítă, -e. s.f. - Țuica din prima distilare (Memoria 2004). "Fruntea horincii"; arcoziță, șpirt, țuslă. La prima fiertură a borhotului se obține o cantitate superficială de alcool cu o tărie de 80-90 grade. Pe vremuri, această horincă de leac se oprea, fiind folosită în gospodărie pentru diverse tămăduiri (ulterior, înlocuită cu spirtul medicinal). - Din arămni + -ită;

arăstuí, arăstuiesc, vb. refl. - A se prezenta, a se arăta: "Zițălu n-are cu ce-l hrăni, / La stăpână n-are cu ce s-arăstui" (Papahagi 1925: 280). - Din magh. ereszteni (MDA).

arcér, -e, (alcer), s.n. - Piatră de ascuțit; cut'e (ALR 1969: 90). Arcer, toponim ce ar indica prezența unor substanțe minerale utile: cuarț (Acta Musei 2002: 344). Arcer, vârf și refugiu alpin în masivul Țibleș, rezervație naturală de interes național. Pădurea Arceriu, Valea Arcerului (în Dragomirești). - Et. nec. (MDA).

arcozíță, s.f. - Șpirt, țuica din prima distilare (în Ieud, Bârsana, Oncești); horincă puturoasă, țuslă (ALR 1971: 463). - Din arcoză "gresie" (ref. la gust) + -iță.

ardắu, -ăi, s.m. - (înv.). 1. Pădurar; paznic de pădure (Lenghel 1979; Memoria 2004): "Că pădurile-s oprite, / N-au avut lemne plătite. / Și-s oprite de ardăi..." (Memoria 2001: 107; Nănești). 2. Paznic de câmp, gornic (Rozavlea); boctăr, iagăr, vătav de țarină (ALR 1971: 421). - Din i.-e. *ard- "deal, înălțime", de unde ardel, ardeal "munte împădurit; pădure".

Ardéal, (Ardel), s.n. - Numele regiunii intracarpatice din România (mai puțin Banat, Crișana și Maramureș); Transilvania: "Merem la Ardel, peste deal, în Lăpuș" (Ieud, 1987); "La gură ești ca paharu, / Nu mai vezi în tot Ardealul" (Papahagi 1925: 219; Desești). - 1. Din magh. Erdély "ținutul de dincolo de pădure", din erdö "pădure" și elv "locul aflat peste, dincolo de ceva" (Humfalvy 1870); La fel Hasdeu, Onciu, Iorga, Drăganu, Iordan, DER: "Ardeal este din punct de vedere etimologic maghiarul Erdély, care vine la rândul său din erdö "silva". Numele curat românesc, înainte de a primi termenul maghiar, cată să fi fost Codru, pe care ungurii, așezându-se în Pannonia, îl tălmăcesc prin Erdély, iar românii s-au mulțumit a împrumuta traducerea" (Hasdeu). 2. Din rad. i.-e. *ard „deal, înălțime”. În rom. ar proveni din lat. arduus „înalt”. Ardeal este o traducere maghiară a top. Rom. Ardal sau Ardel: "Rădăcina termenului Erdély, adică erdö, nu este consemnat în dicționarele etimologice maghiare și deci este o calchiere a top. rom. Ardeal" (Rizea).

ardeléan, -eni, s.n. - Locuitor din Ardeal: "De la Cavnic, peste munte sunt ardeleni" (ALR 1969: 4); "Că noi altu’ ț-om găsî, / Mai de iță, mai de neam, / Nu ca esta-u’ ardelean" (Papahagi 1925: 219). - Din Ardeal + -ean.

aréte, areți, (areti), s.m. - Berbece (de 4 ani) de prăsilă (Papahagi 1925): "Sunt mai bucuroși dacă întâiul miel e berbec: zice că-i bun de areti (de prăsilă)" (Latiș 1993: 81; Poienile Izei). - Lat. aries, -etem (Pușcariu, DA, DER).

argeá, s.f. - v. arjea.

árie, arii, s.f. - 1. Locul unde se treieră grâul (ALR 1971: 415): "Di pă cruce, pă stog, / Di pă stog, pă arie" (Bilțiu 1996: 380). 2. Partea de jos, interioară, la casele vechi, lipite cu pământ: "Aria căsii nu-i bătută, / Voia gazdei nu-i făcută; / Aria căsii bate-om, / Voia gazdei face-om" (Lenghel 1979: 44). - Lat. area "loc neted, loc pentru clădit; ogradă (curte), tindă; piață publică" (Nădejde).

ariét, s.n. - Regiune, zonă (DER). Arietena, deal din hotarul Apșelor, atestat 1453 (Mihaly 1900, nr. 362 și 71). - Din arie.

aríște, -i, s.f. - Închisoare (Papahagi 1925). - Probabil un arhaism, derivat din arest (cf. germ. Arrest, it. aresto); Sau din arie (ref. la judecata la hotarul moșiei, pe arie, efectuată de bătrânii satului, în societatea tradițională românească, cf. Vulcănescu 1987: 215).

arấndă, -e, s.f. - (pop.) Arendă. Cedare temporară a dreptului de exploatare a unor bunuri, în schimbul unei plăți: "Batori a dat în arândă minele din Groapa Mare baronului Herberstein..." (Dariu Pop 1938: 15). - Din rus. arenda.

ariníș, -uri, s.n. - 1. Teren nisipos. Deșert. 2. Pădurice de arini; ariniște. Termen atestat doar în toponime: Valea Arinișului, în Văleni. 3. Ariniș, localitate în Țara Codrului. - Din arin + -iș (DER).

arjeá, -ele, (argea), s.f. - 1. (în Maramureșul istoric) Acoperișul (din lemn) al casei. 2. (în Lăpuș) Ultima cunună din pereții casei (Stoica, Pop 1984). ■ "Orice construcție ridicată prin îmbinarea unor capete de grinzi, însăși încheietura lor. Argea avea să se numească și războiul de țesut (...); și tot argea s-a numit bordeiul îngropat, din zonele de câmpie, unde se instalau, în verile caniculare, argele de țesut, pentru a se păstra umiditatea ce întreținea elasticitatea firelor de țesut, îndeosebi cele vegetale, din cânepă" (C. Bucur, Muzeul Astra, Sibiu). - Cuvânt autohton (Hasdeu, Russu, Rosetti, Philippide, Brâncuși) derivat din rad. i.-e. *areg-, "a închide, zăvor; clădire, casă" (Russu) sau dintr-un dacic *argilla (argella) "locuință sub pământ" (Hasdeu).

arm, -uri, (armur, armor), s.n. - (anat.) Coapsă (la animale); parte a piciorului de dinapoi cuprinsă între cupră și gambă (ALR 1969: 133). "Armura pt'iciorului de d'inapoi" (Papahagi 1925). - Lat. armur.

armáș, -i, s.m. - 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și averii domnului și a boierilor; slujbaș cu însărcinări administrative și judiciare (Bârlea 1924). 2. Haiduc, viteaz (Papahagi 1925). - Din armă + -aș; Cuv. rom. preluat în magh. (ármás) (Bakos 1982).

armăsár, -i, s.m. - Bucată de lemn (stejar), de circa 3 m., fixată pe una din aripile porților de lemn; servește la închiderea porții, prin fixarea capătului liber în batcă (Nistor 1977 22; Vad). - Prin metaforă, armăsar < lat. armessarius; Cuv. rom. preluat în magh. (hermekszár) (Bakos 1982).

armínden, -i, s.m. - 1. Numele popular al zilei de 1 mai: "În ziua de Arminden (1 mai) să bei vin roșu, că se înnoiește sângele" (Candrea 1944: 306). 2. (pop.) Luna mai (Kernbach 1989: 47). 3. Copac curățat de crengi și împodobit cu spice de grâu: "Tinerii plecau în pădure, în munte, și tăiau cel mai înalt copac (brad sau fag), pe care îl puteau aduce ei pe umeri. Îl curățau de crengi, dar la vârf îi lăsau câteva pe care le împodobeau. Armindenul era ridicat, până la prânz, în centrul satului. Pe tulpină se puneau cununi de flori și spice de grâu. Urma apoi o întrecere a tinerilor..." (Calendar 1980: 82). - Din sl. Jeremiinǔ dǐnǐ "ziua sfântului Ieremia" (DA, DER, DEX); Cuv. rom. preluat în magh. (ármingyin) (Bakos 1982).

armúr, s.n. - v. arm.

armurár, -e, (armurariu, armorar), s.n. - (bot.) Plantă ierboasă originară din regiunea mediteraneană (Carduus marianum; Silybum marianum). Limba cerbului (Bud 1908). Mărăcine cu frunză lată (Papahagi 1925): "Asta-i armorari șî-i bun păntru marhăle beteje. Treabă să sie h'iert și apa să dă la marhă să bea" (Papahagi 1925: 315). - Din arm, armur "coapsă" (DER) + -ar.

arnéu, -uri, -eauă, (herneu, ierneu), s.n. - Coviltir de iarnă (de rogojină sau pânză). Atestat în Sighet și Petrova (ALR 1971: 346). - Din magh. ernyö "umbrelă" (DA, DER).

arpagíc, s.n. - (bot.) Ceapă mică (bulb) folosită ca și răsad. - Din tc. arpacek (MDA).

arșíță, -e, s.n. - 1. Teren, deal, coastă de munte unde s-au defrișat copacii prin incendiere, pentru a se amenaja pășune, fânațe sau teren agricol. Toponim atestat în Cupșeni, Măgureni, Dragomirești, Glod, Rozavlea. 2. Arșița, sat atestat în 1909, azi contopit cu Vișeu de Sus (Tomi 2005: 259). - Lat. *arsicia (de la ardere > arșiță "loc ars de soare"); Cuvânt rom. preluat în ucr. (arsyca) (Macrea 1970).

arúnc, -uri, s.n. - Socoteală, dare: "Se calcula cantitatea de fân ce trebuia să o dea fiecare asociat, după numărul de oi furajate și numărul de zile pentru care asociatul trebuia să asigure mâncare pentru păcurari", la iernatul oilor, în câmp, sau într-o locație din apropierea satului (cf. Dăncuș 1986: 51; Ieud). - Der. regr. din arunca (MDA).

arvón, -e, (s.f., arvună), s.n. - Acont, avans. - Din ngr. arravónas (MDA).

arvuní, -esc, vb. tranz. - A plăti un avans. - Din arvună.

ascrumát, -ă, adj. - Prefăcut în scum (Papahagi 1925); mistuit, ars. - Din a- + scrum "cenușă" + -at.

asâmbrí, asâmbresc, vb. intranz. - A pleca fără simbrie din slujba cuiva. "A renunța la simbria cuiva; a se lipsi de plată pentru perioada slujită la un stăpân" (Bilțiu 1999): "Să știi că Pintea se asâmbrește, se duce de la tine" (Bilțiu 1999: 425; Desești). - Din sâmbră, simbrie "plată" + a protetic.

asogá, asog, vb. tranz. - (înv.) 1. A da aluatului forma pâinii, înainte de a o băga în cuptor. 2. A frământa aluatul din care se face pâinea (în Mara, Hoteni, Oncești). 3. A rupe aluatul și a-l potrivi cu mâinile ca să intre în tava pentru copt (în Budești, Berbești, Vad, Săcel, Petrova, Vișeu) (ALR 1971: 523): "Aluat de grâu asogând" (Bârlea 1924: 85); "Ba eu numa am văzut / Asogând colac de grâu" (Papahagi 1925: 271). Atestat doar în nordul Transilvaniei și Maramureș (ALR 1965: 1056). - Din a- + soga (MDA).

asorí, asoresc, vb. refl. - A se încălzi, a se pârli, a se expune la soare: "Te pui gios să te umbrești, / Mai tare te asorești" (Țiplea 1906: 502). - Din a- + sori, cf. însori (în + soare + -i). astalâș, (rastalâș, stalâș, stălâș), s.m. - Tâmplar, lemnar. Atestat și ca supranume, devenit nume de familie în perioada maghiară. - Din magh. asztalos "tâmplar".

astáră, adv. - (pop.) În seara asta, deseară: "Mândru-n cinste te sluja, / În cinste, fără simbrie, / Lasă-l pe-astară să vie" (Bârlea 1924: 99). - Asta + sară.

astupúș, -uri, (stupuș), s.n. - Dop pentru recipiente din sticlă; cep (ALR 1971: 312). "E făcut din cocean, frunză, plută"; "E făcut din văcălie". - Din astupa "a închide" + -uș.

așchiutóiu, s.m. - Ajutor de jurat, de pretor (Bud 1908). - Din așchiut (< magh. askudt) + -oi.

așezămấnt, -uri, (aședzământ), s.n. - 1. Locuință stabilă (Papahagi 1925). 2. Casă, gospodărie, așezare: "De-oi trăi și n-am ticneală / Nici aședzământ în țară..." (Papahagi 1925: 205). - Din așeza + (ă)mânt.

azấmă, -e, s.f. - (gastr.) Pâine de aluat nedospită. "Făină de pârgă, apă și sare, fără nimic de dospit" (Memoria 2001: 39). - Din ngr. azima.