Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș/Litera C

 

cádă, căzi, s.f. - Vas mare din doage, întrebuințat la fermentarea vinului sau a rachiului: "Și o mai luat și cepu de la cada cu curechiu…" (Bilțiu 1990: 513). - Lat. cada, cadus, prin sl. kadi (> bg., srb. kada, magh. kád).

cáie, s.f. - (ornit.) Pasăre răpitoare care scoate țipete stridente în pădure și "strâgă a ploaie" (Papahagi 1925); șorecar comun (Buteo buteo). Caie mai este numită și gaia (Milvus milvus), dar în Maramureș și Moldova de Nord termenul se referă strict la șorecar. "Astă pasăre care cântă așa în pădure strâgă ploaie șî să cheamă caie. (…) Strâgă așa că-i e sete și nu-i slobod a bea din pârâu, ci numai când plouă, atunci bea apă de ploaie de pă cetina de molid" (Papahagi 1925: 321; Borșa). - Din rus. canya, magh. kánya (MDA).

cáier, -e, s.n. - Mănunchi de lână care se pune în furcă pentru a fi tors manual: "Mi-ai făcut fața bătrână / Și capu caier de lână" (Papahagi, 173). - Lat. *caiulus (DEX); Cuv. autohton (Russu 1981).

caimán, -i, s.n. - Lucrător care se ocupă cu gospodăria cabanei, muncitor forestier (Gh. Pop 1971: 87): "Aici era adusă o femeie numită căimăniță, care le pregătea mesele și întreținea curățenia [în cabana butinarilor]" (Horj 2007). - Din ucr. kaiman (Gh. Pop 1971).

calapắr, (calupăr, călupăr), s.m. - (bot.) Plantă ierboasă perenă cultivată în grădinile țărănești tradiționale, pentru mirosul plăcut și aspectul deosebit dat de forma frunzelor și culoarea argintie; balsamină, calomfir, izma-Maicii-Domnului (Tanacetum balsamita L.). ■ (Med. pop.) Antihemoragic, antiinflamator, anticanceros, stimulent al sistemului nervos central. "Pă la brațe cu verdeață, / Pă la păr cu calapăr" (Antologie 1980: 61). - Din srb. kaloper.

calce¹, călci, s.f. - Lanț înroșit în foc (pe care se mulge oaia ca să nu i se ia laptele): "Se păstrează obiceiul ca atunci când mulgi întâi la munte să se mulgă pe călci" (C. C. 1979). - Probabil lat. calx, calcis "călcâi".

calce², călci, s.f. - (bot.) Plantă erbacee perenă, toxică, cu frunze groase și lucitoare în formă de copită de cal; calcea calului (Caltha palustris): "Frunză verde de călcuță, / Mândru-i cu două drăguță" (Bârlea 1924 I: 230). - Lat. calx, calcis.

calhắu, (galhău), s.n. - (înv.) Târnăcop la un capăt ascuțit, la celălalt ca o sapă; hagău (ALR 1971: 401). - Din germ. Keilhaue (Țurcanu).

calíscă, s.f. - v. galiscă.

calupắr, s.m. - v. calapăr.

cánă, căni, s.f. - Unitate de măsură pentru cereale; "o cană are 3 l" (Budești, Săcel, Petrova); "cana e de lemn și are 3 l" (Vad); "o cană are 4 l" (Giulești, Berbești, Rona); "o cană are 3 l, iar o mnerță 9 cane" (Săcel); "o cană are 3 l, 10 cane fac un felder" (ALR 1971: 419). - Din germ. Kanne, prin interm. srb. kana.

cancéu, canceauă, s.n. - Cană mare din ceramică sau sticlă pentru lichide: "Pe masă canceu cu vin, / Lângă el paharu plin" (Bilțiu 1996: 387). - Din magh. kanczó "carafă, cană".

cándilă, -e, s.f. - 1. Candelă. 2. Pom de Crăciun (în zona Codru) făcut din paie de secară, boabe albe de fasole, flori de hârtie colorată (Memoria 2004-bis). - Din sl. kanŭdilo.

canoní, vb. tranz. - A chinui, a hăitui, a face pe cineva să sufere: "… că numai noaptea îl putea prinde, ziua nu-l putea cănoni cu nimic" (Bilțiu 1999: 224). - Din canon "chin, suferință; pedeapsă" (< sl. kanonu).

canură, (cănură), s.f. - Fire de lână rămase în dinții hrebdincii (Lenghel 1979). - Lat. cannula.

cantaríg, -e, s.n. - 1. Cumpăna de la fântână: "… în capătul satului a dat de o fântână cu cantarig" (Bilțiu 1999: 284; Oarța de Sus). 2. Cârligul de la fântână (Memoria 2004). - Var. al lui hantarig (< magh. hankalék, hankalik) (MDA).

cant, -uri, s.n. - Muchie. - Din germ. Kante (Țurcanu 2005).

cántă, s.f. - Vas de lut în care se pune laptele la prins (Lenghel 1979). Vas de formă lunguiață, cu gâtul mai strâmt (Antologie 1980): "Tăt cu canta țigănească / Lumea să te miluiască" (Papahagi 1925: 171). - Din germ. Kåndl (Țurcanu 2008:82).

capắu, căpăi, (căpău), s.n. - Câine de vânătoare, copoi (ALR 1961: 663): "Cu urechi ca de capăi, / Bate-o, Doamne, că hâdă-i" (Bârlea 1924 II: 162); "Îi căpău negru și se făcea iar om până-n cântatul cocoșilor" (Bilțiu 1999: 301). - Din magh. kopó "copoi", germ. Kapaun "clapon".

capíște, s.n. - Casă de rugăciune pentru evrei; sinagogă (Grad 2000; Sâcel). - Din sl. kapište "idol", de la kapĭ "figură"; cf. bg., rus. kapište (DER).

cápră, capre, s.f. - 1. Mamifer rumegător, domestic. 2. Capra neagră (Rupicapra rupicapra), specie sălbatică dispărută la începutul sec. XX și repopulată în Pietrosul Rodnei după 1964. 3. Lemn lățit la un capăt, care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare pentru a fi ridicată (la morile de apă, în Chioar) (Felecan 1983). 3. Capre, poreclă pentru locuitorii din Berbești (Papahagi 1925: 315; ALR 1969: XVI). - Lat. capra.

carấmb, -uri, s.n. - 1. Drug de lemn, de obicei de tei, gros de 3 cm și lung de 40-50 cm, cioplit în atâtea fețe câte lăptării (3-6) s-au asociat ca să formeze stâna (Georgeoni 1936: 58). 2. Răboj; bucată de lemn pe care se încrustă cantitatea de lapte mulsă la Măsuriș. 3. Fiecare din cei doi drugi laterali ai loitrei în care intră spetezele carului (Bilțiu 1990). - Cuvânt autohton (Russu 1981).

Carmaniól, s.n. - Horea miresei ce are loc cu o seară înainte de nuntă, când se face cununa: "În seara premergătoare cununiei (…) la mireasă se strâng prietenele miresei, druștele și rudeniile, spre a serba făcutul cununii. Când este gata cununa, încununează mireasa și se prind la joc ca de horă, cântând horea miresei. Jocul îndătinat ce-l joacă atunci se numește Carmaniolu. Mireasa cu cununa pe cap de cele mai multe ori plânge, auzindu-și horea" (Bârlea 1924 II: 466). - Din Carmagnola revoluționarilor francezi (Bogrea, cf. Bârlea 1924).

cárte, cărți, s.f. - 1. Scrisoare, bilet, misivă: "Până scriu o cărtice / S-o trimit la mama mea" (Lenghel 1985: 212). 2. Hrisov, document, pașaport: "D-așe Moldova-i departe, / Nu pot mere fără carte. / Cartea mi-o scrie juratu, / Pecetea mi-o pune satu" (Bârlea 1924 I: 202). - Lat. charta "hârtie, scrisoare".

cásă, case, s.f. - 1. Locuință. Casă bătrână = casa părintească. 2. Cameră: "Du-te în ceie casă" = în cealaltă încăpere (Dăncuș 2010). 3. Casa Satului = primărie; cănțălărie (ALR 1961: 901). Termen atesta în nord-vestul țării. - Lat. casa.

caș, -uri, s.n. - (gastr.) Produs alimentar preparat din lapte închegat: "Laptele [de oaie] îl strecoară printr-o sâtă țesută din lână și curge într-o putină. Pune puțin cheag. După ce s-a închegat bine, ia jântalăul și bate laptele până se face iarăși în stare fluidă. Apoi, încetul, cu mâna, începe a-l aduna laolaltă și după puțin timp îl adună în forma unui caș. Când s-a consolidat bine cașul, îl scoate și-l pune în strecură ca să curgă jântuitul, pe care-l adună într-un vas din care scoate untul de oaie. După un timp oarecare, îl ia și îl pune pe comarnic, ca soarele să-l întărească, făcându-i-se un fel de coajă deasupra" (Bârlea 1924 II: 463). - Lat. caseus.

cáșoș, -ă, adj. - Precum cașul; gras, untos: "Să vie mândru și cașoș / Și untos" (Papahagi 1925: 292). - Din caș + -oș.

catrafúse, s.f., pl. - Obiecte casnice mărunte, boarfe: "Păsula și prunele / Strângu-și catrafusele" (Calendar 1980: 16). - Et. nec. (MDA).

catrán, -uri, s.n. - Carton tratat cu gudron (bitum, smoală). - Din tc. katran, prin interm. srb. katran, magh. katrány (DER).

căcădắr, -i, (câcădare, cocădare), s.m. - (bot.) Fructe de măceși (Rosa canina L.); rug, trandafir sălbatic. Fructele sunt bogate în vitamine. Ceaiul se folosește contra tusei, nădușelii, durerii de stomac etc. Termenul e atestat doar în nordul Transilvaniei (ALR 1961: 631). - Cf. germ. Kakader, Kakanatschiker (Borza 1968: 149).

călăpắr, s.m. - v. calapăr.

călăréț, -i, s.m. - Pragul de sus al porților de lemn maramureșene; fruntar, cunună. De la faptul că grinda se pune "călare" peste stâlpii porții (Nistor 1977: 22). - Lat. caballaricius.

călătorí, călătoresc, vb. refl. - A pleca, a părăsi (pe cineva), a dispărea, a se stinge: "Dacă omu bătrânește / Doru se călătorește" (Calendar 1980: 107). - Din călător (< cale, din lat. callis).

călbeáză, s.f. - v. gălbează.

călbáș, -i, s.m. - (gastr.) Cârnat făcut din măruntaie de porc amestecat cu orez; caltaboș, cartaboș. - Din magh. kolbász "cârnat", germ. Klobasse.

căldáre, căldări, s.f. - 1. Cazan, vas, găleată; recipient pentru transportat și păstrat lichidele. Căldarea mare, în care se face urdă, are 66 de litri; căldarea mică are 33 de litri; căldărușa sau ceaunașul, de 6 l, servește pentru făcut coleșă (Georgeoni 1936: 75). - Lat. caldaria "cazan pentru încălzirea apei la băi".

călíc, -ă, (sălic), adj. - Slab, mic, pipernicit: "Unu-i tare și voinic, / Cel mai mic îi mai călic" (Lenghel 1985: 226). - Din ucr. kalika "invalid".

călicér, -i, s.m. - Un fel de scară de acces pe platforma comarnicului (Stoica, Pop 1984: 28). - Et. nec.

călín, -i, s.m. - (bot.) Arbust cu flori albe și cu fructe roșii în formă de ciorchine (Viburnum opulus L.). Se folosește în medicina populară la tuse, boli de inimă, de stomac etc. (Borza 1968: 179). - Din sl. kalina.

călindáriu, s.m. - v. cărindár.

călupắr, s.m. - v. calapăr.

cămáșă, -e, s.f. - Pe timpul verii, bărbații nu poartă decât cămașa scurtă până la brâu, albă și cu mâneci largi, țesută din in sau cânepă (Papahagi 1925: 98). - Lat. camisia.

căntăluí, căntăluiesc, vb. tranz. - A cântări, a măsura: "Câte doruri le-am dorit / Tăte le-am căntăluit. / Numai doru mândruții / Nu-l mai pot căntălui" (Calendar 1980: 65). - Din cantă.

căoáci, s.m. - v. căuaci.

căpắu, s.n. - v. capău.

căpeneág, (căpenegaș, chepeneag), s.n. - 1. Manta, pelerină: "Din pânza de pă obraz, / Și-o făcut căpenegaș" (Papahagi 1925: 250). 2. Haină boierească de paradă; căput domnesc (Bârlea 1924). - Din magh. köpönyeg "manta" (Bud 1908).

căpătấi, -uri, s.n. - 1. Lemn ce stă deasupra apei și care prinde capetele bogdanilor; puntea bogdanilor. 2. Bucată de fier care se bagă în capătul grindeiului roții, ca să nu se roadă când se învârtește; cep (la morile de apă). -Lat. capitaneum (Felecan 1983).

căpắu, s.m. - v. capău.

căpiá, căpiez, vb. intranz. - 1. (despre ovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. (fig.) A înnebuni, a se țicni, a turba (Bud 1908). - Din capie "boală a ovinelor" (cf. sl. kapija).

căpiát, s.n. - Capie; boală a oilor. "Oaia bolnavă face mișcări necontrolate, se învârte în cerc, se oprește brusc. Nu se cunoaște un leac eficient; se încearcă încrestarea buzei de jos și slobozirea de sânge" (Memoria 2004: 1.072). - Din căpia "a se îmbolnăvi de cenuroză" (< capie).

căplán, -i, s.n. - Capelan; preot al unei capele catolice. - Din magh. káplán.

căprár, -i, s.m. - (mil.) Caporal: "Câți îs fileri și căprari" (Țiplea 1906: 492). - Probabil din magh. káprár (káplár), cf. rus. kaprál.

căpriór, -i, s.m. - 1. Suport, stativ, chingă. 2. Lemnul transversal ce prinde cornii casei între ei. 3. T’ingă, cruce (ALR 1971: 273). - Lat. capreolus.

căpút, -e, s.n. - Haină scurtă, veston țărănesc; laibăr. - Din it. capotto "palton, manta", magh. kabát.

căpútă, -e, s.f. - Partea încălțămintei care acoperă partea superioară a labei piciorului. - Cuvânt autohton, cf. alb. këputsë (Russu 1981, NDU).

cărăjeá, -ele, s.f. - (bot.) Plantă erbacee decorativă, cu flori galbene; vâzdoagă (Tagetes erecta): "Bateți cizma pe podele / Să răsară cărăjele" (Viman 1989: 391). - Din tc. karaga (MDA).

cărălábă, -e, (cărărabă), s.f. - (bot.) Gulie (Brassica oleracea L.). - Din magh. kalaráb, cf. germ. Kohlrabi.

cărbunél, cărbunei, s.n. - (bot.) Iarbă ce crește pe munte (Papahagi 1925). Cărbuni (Phyteuma spicatum L.). În Maramureș se folosește ca plantă medicinală: "colburi de cărbunari când doare pieptul" (Borza 1968: 130); "Să bem apă din izvoară, / Să ne paștem cărbunei, / Să ne fătăm mielușei" (Papahagi 1925: 80). - Din cărbune (< lat. carbonem) sau cărbunar (< lat. carbonarius).

cărindár, (călindariu), s.m. - (pop.) Luna ianuarie; gerar, gerariu, ghenarie. Mult mai frecvent în Maramureș e forma ianuari, ienuari (ALR 1973: 651). - Lat. calendarium.

cărmắjie, -ii, (carmajin), s.f. - Meșină din piele de oaie aplicată pe pieptar; element ornamental caracteristic pentru cojoacele din subzona Iza Mijlocie și Vișeu-Borșa (Dăncuș 1986: 80). Piele (de oaie) tăbăcită și vopsită în diferite culori (Coman 2004; Moisei). - Din magh. karmazsin (MDA).

căsán, căseni, s.m. - Om din casă, de-al casei (Memoria 2001). - Din casă (< lat. casa) + -an.

căsói, căsoaie, s.n. - Casă construită în afara gospodăriei, slujind ca adăpost temporar; căsuța de la hotar: "Și, cum s-o suit acolo la căsoi, numai ce se apropie Fata Pădurii de el" (Bilțiu 1999: 223). - Din casă + -oi.

cătá, cat, vb. tranz. - A căuta pe cineva: "Doară caț pă dineva? / - Cat pă cel cu pană verde" (Papahagi 1925: 167). 2. A investiga, a cerceta: "Haida noi să ne cătăm / Care ceva neam ne-aflăm" (Antologie 1980: 108). - Der. regr. din a căuta (< lat. *cautare).

cătánă, -e, (cătună), s.f. - Soldat, militar: "Care fecior nu-i cătană / Nici acasă nu-i la samă. / Și care nu cătunește / Nu ști-n lume că trăiește" (Bârlea 1924 II: p.159). - Din magh. katona.

cătilin, (câtilin), adv. - Încet, fără grabă: "Cătilin și cătilin, / Ca soarele pân sărin, / Să nu ne pontăluim" (Papahagi 1925: 226). - Cf. cătinel (< lat. catelinus "cu precauție").

cătuníe, -i, s.f. - 1. Armată, stagiu militar. 2. Război: "Cătunie, jug de fier, / Trag feciorii până pier; / Cătunie, jug de-aramă, / Trag feciorii fără seamă. / Cine-o făcut cătunia / Mânânce-i casa pustia" (Bârlea 1924 II: 140). - Din cătună "soldat" + -ie.

cățấn, -i, s.n. - (înv.) 1. Vas de lemn; blid: "Se ia un cățân cu fărină și sare…" (Memoria 2001: 55). 2. Peșteră, grotă, dar sensul s-a transferat spre "stâncă". Cățân "stânci mari"; munte cățânos "pietros, stâncos" (Papahagi 1925; Moisei). -Lat. catinum "vas, castron, scobitură, grotă" (Candrea-Densusianu cf. DER).

căúc, căuce, s.n. - Linguroi; vas de scos apă: "Căucele, lucrate cu migală, dintr-o singură bucată de lemn de paltin, erau folosite pentru băut apă. Prinse în curea sau așezate în traistă, (…) au o formă rotundă la găvan și o arcuire elegantă la coadă, evitându-se linia dreaptă" (Mirescu 2006: 128). - Lat. caucus (Densusianu, Pușcariu, DA cf. DER); Cf. gr. kaukh.

căuáci, (căoaci, covaci), s.m. - Fierar, potcovar, faur (Bud 1908): "Cu murguțu la căoaci" (D. Pop 1970: 238). - Din sl. kovači (Felecan 1983), magh. kovács.

cấci, adv. - Îndată ce: "Câci l-o prins, în lanț l-o pus" (Țiplea 1906: 420); "Este-o ușă de rogoz, câci pui mâna, pică jos" (Bârlea 1924 I: 86). "Forma literară în limba din Maramureș e necunoscută" (Țiplea 1906). - Probabil din cât (< lat. quantus + lat. quotus și cata), contaminat cu căci.

cấlți, s.m. pl. - Resturi de lână sau cânepă ce rămân în hrebdincă; pacoșă, hăbuci (ALR 1971: 503). - Din sl. klŭkŭ, pl. klŭci, cf. ceh. kloë "smoc de lână".

cấnepă, s.f. - (bot.) Plantă textilă (Cannabis sativa L.). Cultură tradițională în satele maramureșene până la jumătatea sec. XX, o dată cu importul de produse textile industriale: "Să îmi gunoiesc holda, / Să se facă cânepa, / Să-mi fac cămășuță nouă…" (Memoria 2001: 90); "Când am fost eu mică, am avut cânepă multă, că nu erau atâtea joljuri în bold" (Bilțiu 1999: 134). - Lat. *canapa (= cannabis).

cânepíștiriță, s.f. - v. coropișniță.

cântá, cânt, vb. intranz., refl. - 1. În Maramureș are sens exclusiv de "a cânta în biserică" (altfel se folosește cuvântul horesc). 2. A se cânta = a boci (Bud 1908). - Lat. cantare.

cântát, -ă, adj. - Bocit, plâns: "Și cine mere cântat / Nu-i nădejde de-nturnat" (Calendar 1980: 114). - Din a (se) cânta "a boci".

cântătóri, s.m. - Dimineața devreme; la primul cântat al cocoșului: "Că vă vin colindători / Noaptea, pe la cântători" (Memoria 2001: 91). - Din cânta, cântat + -ori.

cârcălít, -ă, adj. - Fript pe jumătate, abia prăjit (Antologie 1980). - Din cârcăli "a face ceva pe jumătate, de mântuială" + -it.

cârcél, cârcei, s.m. - 1. Lanț cu care se leagă tânjelile de la plug (ALR 1956: 24). 2. Vătraiul de la cuptor (Memoria 2001). 3. Buclă, cârlionț. - Cf. srb. krč "cârcel".

cấrci, s.m. - Ciot, tufă pipernicită (D. Pop 1970). - Din cârci "a se chirci, a se pipernici" (< sl. krŭčiti "a suci").

cârjoiét, cârjoiată, adj. - Creț; cu părul ondulat, cârlionțat (ALR 1969: 16). - Din cârci "a se strânge", cu o formă intermediară *cârcioiet.

cârlán, -i, s.m. - 1. Mânz de doi ani. 2. Berbec de doi ani: "Cârlanu-i cu șase coarne / Și la coadă-i de tri palme" (Țiplea 1906: 445). - Din rom. provine magh. kirlán, kerlany. - Et. nec. (MDA).

cârmoáje, cârmoji, s.f. - 1. Bucată de pâine sau de colac (Antologie 1980). 2. Coajă de pâine uscată (Papahagi 1925). 3. Bucăți de mămăligă (Grad 2000): "Și-ntr-o staiță de pânză / Strângeai cârmoji și brânză" (Antologie 1980: 157; Făurești). - Din sl. kermuš (slov. karmaš), din germ. Kermesse "sărbătoare, hram" (Drăganu cf. DER), datorită pomenilor care se împărțeau.

cârtí, cârtesc, vb. tranz. - A petici: "Duce-m-oi la maica-acasă / Opinca să mi-o cârt'ească" (Calendar 1980: 16). - Din cârpă (< sl. krŭpa "cârpă").

cârtițói, -oaie, s.m. - (med.) Umflătură vânătă sau roșie la gât; se tratează prin descântecul de uimă (Faiciuc 1998: 100). - Din cârtiță (< srb. krtica < sl. krŭtŭ "cârtiță") + -oi; Din rom. provine magh. kertica.

câș, adj. - Strâmb, de-a curmezișul. - Din bg. kus "scurt" (MDA).

câșấță, -e, (câșiță), s.f. - 1. Întâritură la poduri (Mara, Giulești). 2. Întăritură la marginea apei (Strâmtura, Bârsana, Vișeu). 3. Ghizdurile de la fântână (Budești). 4. Despărțiturile la ladă (Hoteni, Bârsana, Vișeu). 5. Stivă de lemn puse cruciș la uscat (Ieud, Săcel) (ALR 1973). 6. Dig construit pe malul apei din bârne de lemn (Gh. Pop 1971). - Câș(ă) + iță.

câșlégi, s.f., pl. - Timpul ce urmează după posturi, dar mai ales de la Crăciun până la postul mare al Paștilor (Bârlea 1924). Intervalul de timp între două posturi, în care creștinii pot mânca de dulce; în acest interval au loc căsătorii: "Câșlegile-s mărturie, / Ce-ai făcut îi pă vecie; / Câșlegile-s târg de țară, / Ce cumperi nu poți da iară" (Antologie 1980: 212). - Lat. caseum ligat (referitor la dezlegarea la dulce).

câtilin, adv. - v. cătilin.

ceá, interj. - Strigăt cu care se mână animalele de povară la dreapta (vs. hois = la stânga). - Formă onomatopeică; Lat. ecce hac, cf. it. qua "pe aici". Din rom. provin magh. csá(h), csále, ucr. ča(la), pol. chala, srb. ča (DER).

ceíte, s.f., pl. - Îndemnuri de a mâna la dreapta: "Câte ceite, / Câte hoisate, / Tăte pă spatele boilor pisate" (Bilțiu 1996: 381). - Din cea.

cealắu, cealăi, s.m. - 1. Amăgitor, înșelător. 2. Pungaș (Bud 1908): "Ochii mei îs mai cealăi, / Celui-ți-or ochii tăi" (Lenghel 1979: 163). - Din magh. csaló "înșelător".

cealhắu, cealhăi, (cialhău), s.m. - 1. Pasăre mare de curte (de obicei, cocoș): "Pă duminică oi tăie on cealhău" (Faiciuc 1998). 2. Specie de vultur (Gypaetus barbatus): "Cialhăii să puie clăi / Și croncii să strângă snopi" (Bârlea 1924: 11). - Din magh. csaholó "care urlă" (Pușcariu, DA cf. DER).

ceangắu, -ăi, (ceangă), s.m. - 1. Clopoțel folosit pentru semnalizare sau care se pune la gâtul animalelor (Bilțiu 2002). 2. (ceangă) Clopot care anunță plecarea trenului din gară (Lexic reg. 1960). - Din magh. csángó "care sună prost" (Cihac, Șeineanu cf. DER).

ceápsă, cepse, s.f. - 1. Bonetă pentru femei, împodobită cu ornamente: "Bagă-ți mâna pe fereastră / Și mă pipăie la ceapsă" (Bârlea 1924: 42). 2. Podoabe. Târgul cepsălor, de la Asuaju de Sus (Codru); se desfășoară anual, în luna septembrie; cu timpul, a devenit Târgul Cepelor. - Din magh. csápsza, srb. čepac.

cédru, s.n. - v. cidru.

ceásălă, -i, (cearsălă), s.f. - Perie din fier, cu dinții mărunți, pentru curățarea vitelor. (ALR 1971: 352). - Et. nec.

celéd’, -i, (ciled’), s.m. - Nume colectiv pentru copiii și servitorii dintr-o casă. ■ Sensul inițial a fost de "servitor, sclav"; a derivat ca sens în "copil, băiat". Termenul e răspândit doar în Transilvania și Banat (Scurtu 1966: 302): "Cu cinstita giupâneasă, / Cu frumos ciled’i în casă" (Țiplea 1906: 509). - Din magh. cseléd "slugă, argat".

celșág, -uri, s.n. - Înșelare, amăgire: "Lumea asta-i cu celșag, / Nu te ie cine ți-i drag" (Calendar 1980: 80). - Din magh. csalság (MDA).

celuí, celuiesc, vb. - A înșela, a momi. - Din magh. csalni.

cenușér, -ere, (cenușar), s.n. - 1. Cutie din metal așezată sub grătarul unei sobe de încălzit, al unui cuptor în care cade cenușa rezultată din ardere: "...și i-a luat coconul și i l-a băgat sub cenușer" (Bilțiu 1999: 104). 2. Cârpa în care se pune cenușa pentru a face leșie (Bud 1908; Memoria 2001). - Din cenușă (< lat. cinis, cinus, prin intermediul unui der. *cinusia) + -er.

cep, -uri, s.n - 1. Bucăți de lemn (patru) așezate de-a curmezișul între grindei și obezi, de o parte și de alta a roții de moară (Felecan 1983). 2. Partea superioară a stâlpilor (de la porțile tradiționale) cu ajutorul cărora se fixează, prin cuie de lemn, stâlpii de fruntar (Nistor 1977: 22). 3. Dop; astupuș, stupuș (ALR 1971: 312). - Lat. cippus.

cercálă, cercăli, s.f. - Plasă mică pentru prins pești (Lenghel 1979); năvod. - Din ucr. čekalo (Drăganu cf. DER). Din rom. provine magh. cserkáló (DER).

cérgă, cergi, s.f. - Pătură groasă țesută din lână. Cergă pentru învelit, cergă pentru rudă (cu ornament), cergă pentru pat: "Se gând'e la măritat / Și n-are cergă pe pat" (Calendar 1980: 110). - Din bg., srb. cerga (DEX); Cuv. rom. preluat în magh. (cserge) (Bakos 1982).

certéz, -uri, s.n. - (top.) Arătură și fânață (la Cernești). - Denumirea are la bază un termen dialectal, "certez", cu sens de defrișare. În graiurile ucrainene se mai menține verbul čerti "a defrișa; a lua coaja de pe copaci" (Vișovan 2002).

cesălá, cesăl, vb. tranz. - A peria (vitele). - Der. regr. din ceasălă.

ceșméte, s.f. - (gastr.) Mâncare din ouă în ulei sau unt și făină de porumb; papară (Memoria 2004). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei: ceșmete, cejmete "omletă" (DRT). - Et. nec.

cetáș, -i, s.m. - Membru al unei cete de colindători. - Din ceată (< sl. četa "breaslă") + -aș.

ceterá, vb. intranz. - 1. A cânta din ceteră: "Și prinsăi a cetera, / Mândră oaste s-aduna" (Bilțiu 1996: 326). 2. (fig.) A bate la cap pe cineva. - Din ceteră.

ceteráș, -i, s.m. - Cântăreț din vioară (ceteră): "Soarele mi-o fost nănași / Păsărele ceterași" (Lenghel 1979: 173). - Ceteră + -aș.

céteră, ceteri, s.f. - Vioară. - Lat. cithera.

Ceu, s.n. - Cehu Silvaniei: "Mă duc jendarii-n Ceu" (Bilțiu 1996: 385; Băița de sub Codru). - Din ceh, cĕch, cf. sl. cĕhŭ.

ceúcă, ceuce, s.n. - (ornit.) Specie de cioară mică; stăncuță: "Ceucile țâță i-or da, / Păsările-or ciript’i, / Siú țî l-or adurni" (Țiplea 1906: 424). - Din srb. čavka (DEX).

cheaún, -ă, adj. - 1. Beat. 2. Amețit. 3. Obosit. 4. Zăpăcit. - Cf. chiant (et. nec.), chiantaun (MDA); Cuvânt rom. preluat în magh. (tyáun) (Bakos 1982).

chedrénț, -e, (credenț), s.n. - Dulăpior montat pe perete (mobilă specifică Evului Mediu). - Din magh. kredenc, germ. Kredenz (Țurcanu).

chédve, adj. - Vesel, drag, plăcut: "Când ț-a fi lumea mai dragă / Sugă-te-o șerpoaie neagră! / Când ți-a fi lumea mai chendve / Sugă-te-o șerpoaie verde!" (D. Pop 1978: 232). - Din magh. kedves "drag, scump; plăcut; amabil".

chéfe, s.f. - 1. Măturică. 2. Perie. 3. Bidinea. - Din magh. kefe.

chefelí, -esc, vb. intranz. - 1. A peria. 2. (fig.) A mustra (pe cineva). - Din chefe + -li.

chefelnít, -ă, (chefelit), adj. - 1. Periat, lustruit. 2. Dat cu cremă: "Da' cu cizme chefelnite" (Bârlea 1924 I: 216). - Din chefeli.

chéhe, s.f. - (med.) Tusă; astmă, năduf. - Din magh. keh(e), cf. germ. Keuchhusten "tuse convulsivă" (Țurcanu 2005).

chehelí, (chehăli), vb. intranz. - A tuși. - Din chehe.

chelm, -uri, s.n. - Făina ce se depune pe sită la cernut: "Și plata nu i le-ai dat, / Fără chelmu fărinii, / De pe dosu sâtii" (Bârlea 1924 I: 161). - Et. nec.

chepeneág, s.n. - v. căpeneag.

chérecheș, -i, s.m. - Rotar. - Din magh. kerekes (Felecan 1983).

chermăntắu, -auă, s.n. - Cadă ovaidală, cu capac, de 200-300 l, în care curge mustul din teasc, de unde este vărsat în butoaie (Șainelic 1986: 36). - Et. nec.

cheșchenéa, -ele, (chișchinea), s.f. - Năframă, batistă: "D-adă-mi, bade,-o cheșchenea, / Să mă leg la cap cu ea" (D. Pop 1970: 179); "Cai ai, / Frâu n-ai, / Da na chischineaua mea / De frâu la calu tău" (Antologie 1980: 248). - Din magh. keszkendö (DA cf. DER).

chetoáre, chetori, (cheotoare) s.f. - 1. Încheietura de la colțul caselor de lemn (DLRM 1958, cf. Corniță 1997). 2. Cămașă cu chetori = cu nasturi (ALR 1973: 626): "La cămeși, la k’etori, / Scrisă-s sfinte sărbători" (Papahagi 1925: 231). - Lat. clautoria (< clautus = clavatus) (NDU).

chíbăl, (chiubel, chiblă), s.n. - Vas din doage de lemn, cu mâner, având formă de butoiaș sau de găleată (Șainelic 1986); Patru mierțe laolaltă (Bârlea 1924): "Și mânâncă o slănină / Și on chibăl de fărină" (Bârlea 1924 II: 164). - Din germ. Kübel.

chíceră, -e, s.f. - Vârf, culme, pisc. Valea Chicerii Pietroase, top. în Dragomirești (Faiciuc 1998: 63). - Cf. alb. kikërë "culme".

chimión, s.n. - (bot.) Plantă erbacee, cu frunze perene, flori mici, albe și semințe ce conțin ulei eteric, folosit în bucătărie drept condiment, la aromatizarea băuturilor alcoolice, în farmacie etc.; chimen, piperuș, secărică (Carum carvi). - Din ngr. kimion, cf. bg. kimen.

chindisí, chindisesc, vb. tranz. - A coase, a împistra (Bilțiu 1996); a broda (Antologie 1980). - Din ngr. khento "a broda" (DER).

chinéz, -i, s.m. - 1. Cneaz, căpetenie. 2. De-a chinezii, joc cu mingea asemănător cu golful (Calendar 2007). - Din sl. kŭnedzŭ, din got. *kunnigs, germ. König (DA), prin srb. knez, cf. ucr. knyazĭ "principe" (DER).

chíngă, -i, (cingă), s.f. - 1. Lemn pus de-a curmezișul pe capetele buștenilor ce alcătuiesc tabla plutei, cu scopul de a-i fixa (Gh. Pop 1971: 84). 2. Curea, legătură. - Lat. cingula "chingă".

chínder, -i, s.n. - Chibrit (Lexic reg. 1960); bâț. - Cf. chindercă (< magh. kingyertya).

Chioár, s.n. – 1. Regiune (în trecut: domeniu, district, țară) situată în partea de nord a Transilvaniei, aflată în prezent în componența administrativă a jud. Maramureș. Cuprinde satele din bazinul minier Baia Mare (zona Fisculaș) și Cetății Chioar, respectiv satele dintre Baia Mare și Seini: “Pentru badea din Chioar / Rabdă inimă amar” (Memoria 2001: 17). 2. Cetatea Chioarului (Cetatea de Piatră) a fost ridicată (în sec. XIII și atestată documentar din 1319) la 400 m altitudine, pe șeaua unui deal, într-o cotitură a râului Lăpuș. A funcționat ca centru politic și militar al domeniului Chioar. A fost dărâmată de armata habsburgică în 1718. 3. Remetea Chioarului, comună situată la 18 km de Baia Mare. - Din magh. Kövár, kö "piatră" + vár "cetate", Cetatea de Piatră.

chioreán, -eni, s.m. - Locuitor din regiunea Chioar. - Din Chioar + -ean.

chiralésa, (tiralexa), interj. - Formulă liturgică rostită de copiii care însoțesc preotul la Bobotează. Obicei atestat în Maramureș, Crișana și nordul Moldovei. "Chiralesa, grâu de primăvară, și-n pod și-n cămară". - Din ngr. kirie eleison.

chirpíci, (chiripici), s.n. - Lut amestecat cu paie și bălegar, pus în tipare de lemn și lăsat la soare să se usuce, în vederea confecționării unor cărămizi pentru construcție: "Dar lumea-i din chiripici, / Îi înghite pe cei mici" (Viman 1989: 349). - Din tc. kerpiç.

chisălíță, -e, (chisălniță), s.f. - 1. Borș de tărâțe (Papahagi 1925). 2. Fiertură de fructe (S. Morariu, 1990): "Bună-i vara jântița / Și iarna chisălița" (Papahagi 1925: 224). - Din ucr. kyselyca (< sl. kiselŭ).

chischinéa, s.f. - v. cheșchenea.

chișcár, -i, (cicar, pișcar), s.m. - Specie de pește caracteristică apelor de munte din zona păstrăvului (Eudontomyzona danfordii). Zonele de râuri cu apă înceată și cu depuneri bogate de mâl sunt locuri ideale pentru larvele sale. În Maramureș este frecvent pe tot cursul Vișeului și pe afluenții săi (Ardelean, Bereș 2000: 64). - Cf. pișcar (< rus. piskarĭ).

chitúși, s.m. - Contrafișe. Bucăți de lemn ce leagă stâlpii porților de fruntar și pragul de sus al portiței de stâlpi. Chitușii au și un rol arhitectural decorativ (Nistor 1977: 22). - Et. nec. chizéș, -i, (chezeș), s.m. - Vătaf al cetei feciorilor (D. Pop 1978): "Chizeșii, în număr de doi, erau aleși dintre cei mai maturi și întreprinzători feciori și aveau rostul să adune contribuția, stabilită în comun, de la toți membrii cetei, să angajeze lăutarii care să cânte la joc și spațiul necesar desfășurării acestuia (iarna în casă, iar vara în șura unui gospodar), să aplaneze conflictele ce apăreau între membrii cetei etc." (D. Pop 1978: 31). - Din magh. kezes "garant".

ciacắu, -auă, s.n. - Chipiu militar de paradă: "Mult umbli de rândul meu / Să-mi pui peană și ciacău" (D. Pop 1970: 223). - Din magh. csákó (< germ. Tschako).

cialhắu, s.m. - v. cealhău.

cicár, s.m. - v. chișcar.

cíci, cicea, adj. - 1. Frumos, drăguț: "S-o făcut lelia cicică / Cu fărină din potică" (Bârlea 1924 II: 295). 2. (s.f.) Lucru scump, de preț: "Porția musai să iasă / De unde focu-a ieși / Dacă umblă după cicí" (Bârlea 1924 II: 190). - Creație expresivă infantilă (DER).

cídru1, s.n. - Băutură obținută prin fermentarea sucului de mere. "Mărul este folosit în medicina populară pentru boli de stomac, insomnie, în pomezi pentru crăpăturile pielii, astenie nervoasă, răceli. Merele se tescuiesc, obținându-se cidrul (vin de mere)" (Borza 1968: 107). - Din fr. cidre (DER).

cídru2, (cedru), s.n. - (bot.) Tuia; arborele vieții (chidru, tidru, tindru) (Viman 1989): "Numai-n munte este-un t’idru / Așa tinerel și mândru" (Papahagi 1925: 199). - Lat. cedrus, prin intermediul sl. kedrŭ (DER).

ciflấng, -uri, (cioflâng), s.n. - Cârlig, ic de fier (Memoria 2004). - Din germ. Schiebling.

ciléd’, s,m, - v. celéd’.

cilioáie, s.f. - (ornit.) Pasăre pestriță, cât o sarcă (Papahagi 1925). Pasăre de noapte (Memoria 2004). - Et. nec. (MDA).

cimíl, s.m. - v. ciumil.

cimpezí, -esc, vb. intranz. - A obosi (de prea mult umblat); a avea picioarele amorțite (de efort): "Că murgu mi-o cimpezit" (Bârlea 1924 I: 125). - Der. regr. din ciumpezi (< ciump "ciot").

cíngă, s.f. - v. chingă.

cinstít, -ă, adj. - Onorat, respectat: "Mai mare stimă îți dă poporul din Maramureș când îți zice: «Cinstite domnule»" (Țiplea 1906). - Din sl. čistiti "respectat".

cioácă, cioace, (ciocă), s.f. - 1. Botă (de sprijin); baston. 2. Sapă cu pinten folosită în minerit (Șainelic 1986). 3. Cârlig. 4. Târnăcop. - Et. nec. (MDA).

cioáclă, -e, s.f. - Sanie rudimentară, folosită pentru transportul crengilor pe pantă (Dăncuș 1986: 66). - Din sl. čokla "talpa saniei", cf. magh. csáklja "prăjină cu vârf încârligat".

cioáreci, s.m., pl. - Pantaloni de lână ce se poartă iarna: "Zină, oaie, zină, / Că din lâna ta / Cioareci noi mi-oi fa" (Memoria 2001: 29). - Probabil cuv. autohton (NDU); Din tc. čaryk (MDA).

ciobíc, -i, (țobic), s.m. - Țânțar (Sirex gigas); "Vector al frigurilor palustre (= malarie)" (Birdaș, 1994, 31, Lăpuș). - Cf. magh. szunyog "țânțar".

ciocâldán, -i, s.m. - Fecior de 17-18 ani: "Bate, Doamne, ciocâldanu, / Cum o luat măghieranu" (Bârlea 1924 II: 228). - Probabil din ciocârlan "bărbătușul ciocârliei" sau cu sensul extins de "cocoșel".

cioflấng, -i, (cioflânc, cifling), s.m. - Cui de fier care se bate în butuc și de care se leagă lanțul cu care se trage bușteanul la vale (Gh. Pop 1971: 84): "Ca să poți lua laptele, înfoci nouă limbi de cioflânci. Le-nfoci în foc mare și le duci la tăietor. Și acolo le bați în tăietor și zâci: Io nu bat în tăietor cioflâncurile. Le bat în vacă" (Bilțiu 2001: 146; Petrova). - Din germ. Schiebling "bară de metal", prin săs. Schivlänk (Drăganu cf. DER), dial. Tschuflink "instrument de ghidare / direcționare" (Țurcanu).

cioínoș, -ă, adj. - Murdar, mizerabil: "De găina zboicoșe, / De femeia cioinoșe" (D. Pop 1978: 199). - Et. nec.

ciónt, cioante, s.n. - Os: "Ieși din măduva ciontului" (Memoria 2001: 41). Ciontoș, poreclă în Strâmtura; Ciontoșan, poreclă în Oncești. - Din magh. csont.

ciopór, ciopoare, s.n. - 1. Grup. 2. Turmă de oi. 3. Cârd, grămadă: "Ei s-o strâns cu toți ciopoară, / Pă Hristos ca să-l omoară" (Bârlea 1924 I: 135). - Din magh. csoport, cf. bg. čopor (DER).

ciopotí, vb. intranz. - A picura, a curge, a șiroi: "Ploaia cipoté, / Grâul răsăré" (Bilțiu 1996: 378). - Din șipot "izvor a cărui apă țâșnește cu putere" (< cf. bg. šepot "murmur").

ciorlắu, -auă, s.n. - Drug de lemn folosit pentru a strânge lanțul care leagă lemnele pe car; sânzău (zona Chioar). - Cf. ceatlău (< magh. csatló) (MDA).

ciormán, -i, (ciormă), s.m. - Vierme din fructe (ALR 1973: 593). - Din sl. čirmŭ "roșu" (DER). ciórnă, adj. - (despre capre) Neagră la cap (Papahagi 1925). - Din ciornei.

ciornéi, adj. - (despre oameni) Brunet, negricios. Ciornei, poreclă și nume. - Din ucr. ciornâi "negru".

ciorofleáșcă, s.f. - Noroi subțire, mâzgă (Faiciuc 1998). - Din cioro (< ciornă "negru") + fleașcă "apos".

cioroscúță, -e, s.f. - Prună de vară (Șainelic 1986: 33; Chioar). - Et. nec.

ciórs, -uri, s.n. - 1. Soi (rău); obiect uzat (Memoria 2004). 2. Cârpă - Cf. ciorsăi.

ciorsăí, vb. intranz. - A tăia cu o unealtă care are tăișul uzat. - Cf. cioarsă "coasă tocită" (< ucr. čersat).

ciótcă, ciotci, s.f. - 1. Grămadă, stivă. 2. Trunchi, lemn. 3. Buturugă, ciot, rădăcină de copac: "Lemnul de foc se fasona la ciotcă; de circa 20 de ani s-a renunțat la acest sistem de exploatare" (Dăncuș 1986: 66). - Din ciot + -că.

ciotormán, adj. - Gușat. Ciotormeni, poreclă pentru locuitorii din Vadu Izei (ALR 1969: XVI; Papahagi 1925: 327). - Probabil de la ciot în gât = gușă.

ciozmolít, -ă, (ciosmolit, cioșmolit), adj. - Ciufulit; cu părul vâlvoi: "Fecioru' dacă se-nsoară: / Ciozmolit ca și o cioară" (Bârlea 1924 II: 208). - Din ciosmoli.

cípcă, s.f. - Împletitură făcută cu acul din bumbac; dantelă. - Din magh. csipke (MDA).

cipilí, cipilesc, vb. tranz. - A îndepărta penele de pe o găină pentru a putea fi pregătită / gătită (Antologie 1980). - Din ciup "smoc de păr" (< srb. čup "smoc", rus. čup "moț"), probabil cu un interm. *ciupili.

cipotí, cipotesc, vb. intranz. - A plânge; a zd’era. - Din șipot.

cir, s.n. - (gastr.) Făină fiartă de ovăz sau de porumb; terci. - Din ucr. čyr.

cireșár, s.m. - (pop.) Luna iunie. - Din cireașă (< lat. ceresia = cerasea) + -ar.

ciríp, -uri, s.n. - Ghiveci de lut ars pentru flori; glastră (zona Chioar). - Din magh. cserép) (MDA).

cit, interj. - Îndemn la tăcere. - Et. nec. (MDA).

cităí, -esc, vb. tranz. - A face pe cineva să tacă, să se liniștească (Breb, Călinești). - Din cit + -ăi.

ciúcă, ciuci, s.f. - 1. Culme, pisc, vârf. 2. Botă, ciomag, măciucă (Papahagi 1925). - Cf. alb. čuka "culme".

ciúclă, -e, s.f. - Buclă de păr, moț (în Giulești); creștetul găinii sau al cocoșului (Ieud). - Din magh. csuklya "cornet (de hârtie)" (DA); Din lat. cicculum (= cicum "ciorchine"), care a dat în rom. ciucure, contaminat cu ciucă "vârf, pisc".

ciúcuri, s.m., pl. - Cioareci, pantaloni. - Cf. tc. çukur "panglică, bandă" (DA cf. DER). ciúdă, s.f. - 1. Părere de rău. 2. Invidie. 3. Supărare. - Din sl. čudo "miracol", cf. ucr. čudo, magh. csuda.

ciudí, vb. refl. - A se mira; a fi uimit: "Lumea-ntreagă s-ar ciudi / Ce dragoste poate hi" (Papahagi: 207). - Din ciudă.

ciúf, -i, s.m. - 1. Smoc de păr zbârlit. 2. Om de nimic (D. Pop 1978); om de râsul lumii, de comedie (Bârlea 1924): "Pentru frunza mătrăgunii / Ciufu și fata minunii" (Bârlea 1924 I: 198). - Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuși 1983).

ciuflicá, ciuflic, vb. intranz. - 1. A se apleca, a se lăsa pe vine: "Pe când să mă ciuflic și eu să pot bea un pic de apă, toată fântâna era tulburată" (Bilțiu 1999: 255). 2. A se băga cu capul în apă: "… i-o luat de pt’icioare și i-o ciuflicat în bute" (Papahagi: 313). - Et. nec. (MDA).

ciufós, -oasă, adj. - Nepieptănat. Zburlit. - Din ciuf + -os.

ciufulí, ciufulesc, vb. intranz. - A batjocori; a face pe cineva ridicol: "Că tare mult o ciufulit pă tăte fetele" (Memoria 2001: 14). - Din ciuf "smoc de păr" > ciufuli "a se părui", contaminat cu magh. csúfolni "a ridiculiza, a înșela".

ciúhă, -e, s.f. - Sperietoare pentru păsări în lanurile de cereale (ALR 1956: 46); păpușă (Săpânța); spaimă (Borșa); moș (Hoteni) (ALR 1973: 822). Ciuha, poreclă frecventă dată persoanelor cu un aspect dezagreabil. - Din săs. čuha, cf. germ. Scheuche (NDU).

ciúlă, adj. - (ref. la oi) 1. Fără coarne; șută (Antologie 1980). 2. Ciulă, poreclă dată unui om cu urechi mici (Crâncău 2004). - Din ciul "cu urechi anormal de mici" (< srb. čula) + -ă.

ciulí, ciulesc, vb. tranz. - 1. A se apleca, a se ghemui; a se ascunde (Lenghel 1979). 2. (despre animal) A ține urechile ridicate (pentru a-și încorda auzul). - Din srb. čuljiti (DEX).

ciúmă, -e, s.f. - 1. (med.) Boală infecțioasă foarte gravă; pestă. 2. (fig.) Persoană foarte urâtă (ALR 1969: XIX): "Tu, ciumă de miază-noapte, / După mândru nu te bate, / Că-i al meu până la moarte" (Bârlea 1924 I: 265); "Ba acee nu-i ciuma, / Că-i anume soacră-ta" (Bârlea 1924: 50). - Lat. cyma "umflătură".

ciumăfáie, s.f. - Tăciune de porumb; în satele de pe valea Marei se folosește ciumăfaie; în nord și pe Vișeu, ciumă; pe Iza, ciumăhaie; în paralel circulă și taciune sau tăciune (ALR 1973: 811). - Din ciumă + -faie.

ciumíl, -i, (cimil, ciumnil, ciumnilitură), s.m. - Formulă inițială a ghicitorilor: "Ciumnil, ciumnil, ce-i aceea" (Papahagi 1925: 299). - Din cimil, cimel, cinel.

ciumilí, ciumilesc, (ciumnili), vb. tranz. - 1. A ghici, a dibui, cf. a ciuguli. 2. A drăcui, a blestema (Papahagi 1925): "Ciumniliga, liga, / Ciumnilească-ți dracu limba". 3. A striga, a chiui, a iui: "Feciorii ciumnilesc" (ALR 1969: 230). - Et. nec. (MDA).

ciúmp, -ă, adj. - Șchiop; ciuntat, tăiat, scurtat, retezat: "Cu vreo două oi mărunte / Că nu pot zini de ciumpe" (Lenghel 1979: 173). În expr. stă ciump = ghemuit (ALR 1969: 140). - Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuși 1983).

ciumpăzí, ciumpăzesc, (ciumpăni), vb. tranz. - A fragmenta, a șchiopăta (Memoria 2004). - Din ciumpav.

ciúng, -ă, adj. - 1. Lipsit de un braț; cu brațul retezat; invalid. 2. Arbore pitic, nedezvoltat sau cu crengile tăiate (Bud 1908) sau arbore bătrân, din care nu a mai rămas decât tulpina (DLRM 1958): "Pe unde Maica meré / Ciungi uscați tăt înverzé" (Memoria 2001. 112). - Cf. it. cionco (DEX).

ciuntí, ciunt, vb. tranz. - A tăia, a reteza, a curma: "Dacă viața mi-o ciuntați, / Pă mine mă îngropați / În strunguța oilor" (Lenghel 1985: 212), cu trimitere la mitologia destinului, conform căreia, cea de-a treia ursitoare (ciuntătoarea, curmătoarea) taie firul vieții. - Din ciunt "ciung".

ciúp, -i, s.m. - 1. Smoc de păr, moț: "Saie-le ochii, / Pice-le ciupu" (Bilțiu 1990: 294). 2. Mătasa-porumbului; cosâță (ALR 1971: 404). 3. În expr. dă ciup = leagă rod (ALR 1973: 806). - Cf. alb. čupë "pleată", srb. čup "smoc", rus. čup "moț" (DER).

ciúpă, -e, s.f. - 1. Covată din lemn (mai nou, din tablă zincată sau material plastic) utilizată pentru spălarea rufelor sau a copiilor: "hainele să spală, dar copilul se ciupăcește" (ALR 1971: 298). 2. Apa în care se îmbăiază prima dată nou-născutul (și care, potrivit tradiției, se aruncă în grădină sau la rădăcina unui pom din curte): "Unde mi-ai țâpat ciupa, / De nu mi-i dragă lumea?" (Papahagi 1925: 167). - Cf. bg. čipa "nou-născut", čipkam "a îmbăia un copil" (DA cf. DER).

ciupăít, -ă, adj. - Spălat, îmbăiat: "Eu să n-am de ciupăit / Trece-aș dealu-n răsărit" (Calendar 1980: 17); "După ce se năștea copilul, i se punea, în apa în care era ciupăit prima dată, un clopoțel de alamă" (Calendar 1980: 17). - Din ciupă + -it.

ciúr, ciururi, s.n. - 1. Sită. 2. Broderie, dantelă. 3. Rama pe care se întinde broderia. - Lat. cibrum (= cribum); Cuv. rom. preluat în srb. și slov (čura) (Macrea 1970).

ciurát, -ă, adj. - Cu dantelă, dantelat: "Leliță, poale ciurate, / Rău te-am visat astă-noapte" (Bârlea 1924 II: 44). - Din ciur + -at.

ciurắu, -auă, (ciuroi), s.n. - Jgheab din lemn sau metal sub streașina casei, pentru colectarea apelor pluviale; vahău / halău, ciotorne (ALR 1971: 271; Berbești, Borșa). - Din ciur "șiroi, șuvoi" (formă onomatopeică) + -ău.

ciurdár, -i, s.m. - Persoana care păzește o turmă de animale; văcar, boar, păstor. - Din ciurdă "turmă" + -ar.

ciúrdă, -e, s.f. - Cireadă, turmă (de animale): "C-o zâs tata că mi-a da / O ciurdă mândră de boi" (Papahagi 1925: 174). - Din magh. csorda.

ciurgắu, -auă, s.n. - Izvor, șuvoi: "Mândrule, mândrele tale / Să duc sara la ciurgău / Și mă vorovăsc de rău" (Țiplea 1906: 482). Ciurgău, top. în Lăpușel. - Din magh. csurgó "șipot" (Țiplea 1906; DA); Din ciur, creație expresivă (DER).

ciurigắu, -ăi, s.m. - (gastr.) Prăjituri din aluat cu ouă și lapte, în formă de covrig; se dau la colindători. - Din magh. csöröge "inel".

ciurói, -oaie, s.n. - Izvor care curge pe un jgheab îngust; șuvoi de apă. Ciuroi, cascadă în M-ții Gutâi. - Din ciur "șuvoi" + -oi; Cf. magh. csorgó.

ciút, -ă, adj. - Fără coarne; cu coarnele tăiate sau căzute; șut: "O rămas pă vârv de munte / La oile cele ciute" - Termen autohton (Brâncuși 1963; Rosetti 1962); Cf. alb. shut.

ciutrúc, -i, s.m. - Ciot, ciotură. Ciutruchii, coastă de deal unde s-a tăiat pădurea și au rămas cioturi (Odobescu 1973; Odești-Codru). - Din ciot + -utruc.

ciútură, -i, s.f. - 1. Vas din doage sau dintr-un trunchi scobit care servește la scos apa din fântână (Moraru 1990); găleată. 2. Țeava de la pipă (Lenghel 1979). - Lat. pop. *cytola, cf. it. ciotola.

clácă, clăci, s.f. - Muncă prestată benevol în folosul cuiva, urmată de o petrecere. - Din srb. tlaka; Cuv. rom. preluat în magh. (kaláka) (Bakos 1982).

clámpă, -e, s.f. - 1. Clanță. 2. Zăvor la ușă; vârtej (ALR 1971: 265). - Der. regr. din clămpăni < clam (formă onomatopeică).

clánță, -e, s.f. - Poreclă dată femeilor care au dinții mari (ALR 1969: XXII). La începutul sec. XX, clanța de la ușă avea un "dinte" ce se ridica prin apăsarea mânerului și, după închiderea ușii, se așeza într-un lăcaș montat pe tocul ușii. - Din clanț (formă onomatopeică) + -ă.

clăcáș, -i, s.m. - Persoană care ia parte la o clacă: "Să mă cosască cosașii / Și să mă strângă clăcașii" (Memoria 2001: 82). - Din clacă + -aș.

clăcuí, clăcuiesc, vb. tranz. - A munci în clacă, fără plată (Memoria 2004). - Din clacă + -ui.

clătí, clătesc, vb. tranz., refl. - A (se) mișca: "De-aude codru clătind / Da' dă-i, frate, să fugim" (Papahagi, 183); "De-ai arde, lume, cu foc / Nici nu m-aș clăti din loc" (Papahagi, 184). - Din sl. klatiti "a scutura" (Miklosich, Cihac cf. DER).

cléi, -uri, s.n. - Creier. Sens atestat în toate satele de pe valea Marei și a Vișeului; pe valea Izei se folosește crei, creri (ALR 1969: 6). - Din sl. klei.

cléjă, -e, s.f. - Fânațe și terenuri aflate în proprietatea bisericii (a parohiei locale). Clejea bisericii, clejea popii, toponime frecvent în Maramureș. - Din ecleje (< lat. eclesia).

clénci, -uri, (clincer), s.n. - 1. Par cu crengile retezate la 30-40 cm: "În zonele montane, cu precipitații abundente, lucerna, trifoiul și fânul se uscau pe clenciuri" (Dăncuș 1986: 45). 2. Par în care se pun oalele la uscat; sărcier (ALR 1956: 302). - Din bg. klinče "cui de potcoavă" (DA, DEX).

clímp, -uri, s.n. - Zăvor la ușă; batcă, vârtej (ALR 1971: 265) - Cf. clamp (formă onomatopeică).

clín, -uri, s.n. - Bucată de pământ care se ară la sfârșit, dacă terenul are o formă neregulată; ic, corn, capăt de pământ (ALR 1956: 29). - Din sl. klinŭ "cui".

clincér, s.n. - v. clenci.

cloámbă, -e, s.f. - Creangă: "Da-n vârvu paloșului, / Cloamba măgheranului. / Cloamba vântu' o bătea, / Ochii și gura-i râdea" (Antologie 1980: 70; Tohat-Codru). - Din săs. klompen, germ. Klumpen "băț" (DER).

clocotíci, s.m., pl. - 1. Zurgălăi: "Pe macauă chemătorii-și pun clocotici și cipci" (Memoria 2004-bis: 1.225). 2. Plantă cu flori galbene și frunze late (Rhinanthus alpinus) - Cf. srb. klokočika.

clofúșniță, -e, s.f. - Femeie dezordonată, stricată (Papahagi 1925; Săcel). - Et. nec. (MDA).

clop, -uri, s.n. - 1. Pălărie: "Bine-mi place de mândru / Cum își poartă clopuțu; / Și-l poartă un ptic plecat / La tătă lume li-i drag" (Memoria 2001: 101). Clop de câne, nume de ocară: "De când beau la clop-de-câne, / N-am nemica lângă mine" (Bârlea 1924 II: 168). 2. Cupă, olană, țiglă pe coama casei (ALR 1971: 276; Vadu Izei). - Din magh. kalop "pălărie".

clopotíci, s.m. - Clopoțel sferic, închis (Ungureni-Lăpuș). - Din clopot (< sl. klopotŭ "zgomot", de la klepati "a bate, a trage") + -ici.

clóșcă, cloști, cloște, s.f. - (bot.) Cartofi; corompei, picioici, baraboi (ALR 1971: 440). - Din ucr. kločka, cf. alb. kločkë (DER).

clúpă, -e, (crupă, cruplă), s.f. - Instrument cu care se măsoară grosimea trunchiurilor de lemn; capră (ALR 1956: 620). - Din germ. Kluppe "clește" (DA cf. DER).

coárbă, -e, s.f. - Unealta cu care se fac găuri în lemn, învârtind cu o mână și apăsând cu cealaltă; burghiu (Felecan 1983). - Din ucr. korba (< germ. Kurbel "manivelă").

coárdă, -e, s.f. - Sabie de lemn folosită în recuzita teatrului popular (Bilțiu 2002). - Din sl. korŭda, cf. rus. korda, pol. kord, alb. kordë (DER); Din magh. kard (DA, DEX).

cobârlắu, -auă, -laie, s.n. - 1. Culcuș, vizuină (Faiciuc 1998). Bârlog de urs (ALR 1961: 679; Borșa). 2. Culcuș ascuns (Grad 2000; Săcel). - Probabil din cober "coviltir" (< germ. Kobel) + lău; Din magh. kobor, cf. cobârnă (MDA).

cobílă, -e, (cobd'ilă), s.f. - Partea plugului pe care stă grindeiul. O unealtă de lemn cu două picioare în formă de crac, pe care se pun plugul și grapa, când se pleacă la deal, unde nu se poate merge cu carul (Bârlea 1924). - Din sl. kobyla "iapă" (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER).

coc, -uri, s.n. - 1. Cucui, umflătură (ALR 1969: h 8; Strâmtura). 2. Cocoașă: "Are un coc în spate" (ALR 1969: 110; Berbești). - Cf. lat. coccum, alb. kok(jë) "cap", sard. kokka "pâine rodundă" (DER); Din rom. provin magh. kóka "moț, creastă".

cocâmbá, vb. refl. - A se gheboși, a se încovoia, a se strânge (Memoria 2004). - Din cocârla "a strâmba, a suci", contaminat cu strâmba.

cocârlắu, s.m. - Melc (cu cochilie); cuculbău (ALR 1973: 582). - Din cocârlă "încovoietură, spirală" (< sl. kouca "cârlig", srb. kukara "cârlig la plug").

coceán, coceni, s.m. - 1. Știulete de porumb desfăcut de boabe. 2. Con de brad (ALR 1973: 558). - Din bg. kočan, srb. kočanj (DEX); Cuv. rom. preluat în magh. (kocsány) (Bakos 1982).

cócie, s.f. - Trăsură; termen atestat doar în Maramureș, Sătmar; în Transilvania se folosește hinten; în Muntenia și Moldova, trăsură (ALR 1956: 355): "O dată pe săptămână, doctorul Várady din Coștiui cu cocia (trăsură) trecea prin sat, se oprea la primărie…" (Bota 2005: 65; Rona de Sus); "Că jinerele la socrie, / Îi ca ruda la cocie" (Bilțiu 1990: 123). - Din srb. kočja, magh. kocsi (DEX), cf. germ. Kutsche (DER).

cocioárvă, -e, (cociorvă), s.f. - 1. Vătrai (cu care se scoate jarul din cuptor). 2. Semn în urechea oii (ALR 1956: 403). - Cf. rus. kočarga, ucr. kočerga (Cihac; Titkin).

cóciș, -i, s.m. - Vizitiu, căruțaș: "Cociș, cocișelu meu / Prinde caii la hinteu" (Țiplea 1906: 415). - Din magh. kocsis.

cociúne, s.f. - (gastr.) Gelatină obținută prin fierberea picioarelor de porc; se pune în farfurie și se lasă la răcit; aituri, răcituri, piftie (ALR 1971: 532). - Din magh. kocsonya.

coclíntă, -e, s.f. - (gastr.) Turtă coaptă pe sobă din aluat nedospit: "… și-a făcut niște coclinte pe șpori, fără oloi, fără nimica" (Bilțiu 1999: 346; Oncești). - Din cocleală, contaminat cu plită.

cocón, -i, s.m. - 1. Copil, prunc. 2. Tânăr de neam; domn: "Această numire se folosește și azi pentru băiat, fată. Denotă că maramureșenii au fost nemeși, și când au ceva adunare, mai ales la composesorat, se intitulează boieri" (Bârlea 1924 II: 462); "Să văd mândrele ce fac / Și coconu mneu cel drag" (Papahagi 1925: 182). "Termen este încă viu în graiul maramureșean și, în parte, în graiul moldovenesc. A mai fost atestat în ținutul Năsăudului, în țara Oașului și în Ugocea. De la sensul inițial și de bază, «copil», a ajuns la sensul de «copil (fiu) de boier sau de domnitor»; din această cauză și-a restrâns aria de circulație" (Scurtu 1966: 79-81). Termenii de cocon, cocoană sunt atestați în Țara Maramureșului, unde sunt folosit predilect, dar e folosit și sinonimul prunc. În Chioar, Codrul și Lăpuș se folosește exclusiv termenul prunc, "fiu", aria compactă a termenului prunc fiind nord-vestul Transilvaniei (subdialectul crișean), unde este singurul termen întrebuințat (Scurtu 1966: 51). - Din coc(a) "copil", suf. -on (DER).

cocoánă, -e, s.f. - 1. Copilă, fată, fecioară: "Te-am ibdit, mândrule-odată, / Fost-am cocoană, nu fată" (Memoria 2001: 95). 2. Doamnă. 3. Unealtă de lemn folosită la derularea firului de pe fus pentru a face ghem. De regulă, această operațiune cade în sarcina fetiței (a cocoanei). În cazul în care familia nu are fetiță, se confecționează o cocoană din lemn (Dăncuș 2010). - Din cocon + -oană.

cocorá, (cocorî), vb. refl. - A se îmbufna, a se supăra, a ridica tonul. - Din cocor (< srb. kokora "creț") sau din cocoran "cocoș".

cocorán, -i, s.m. - Cocoș (Papahagi 1925). Atestat exclusiv în Maram. - Probabil din cocor "umflătura, cucui" + -an.

cocorấță, -e, s.f. - (bot.) Narcisă (Narcissus Poeticus L.); stânjen albu (Borșa), tătăiș (Săpânța), cocoră (Cămârzana-Oaș) (ALR 1961: 640). Se folosește în medicina populară la bolile de piept și inimă (Borza 1968: 115). - Din cocor, cocoară "barză"; cocorâță "pui de barză"; similitudinile vin mai degrabă din faza de lujer, care seamănă cu o mică barză cu ciocul ridicat la cer.

cocostấrc, -i, (cocostâlc), s.m. - (ornit.) Barză (ALR 1973: 604). - Contaminare între cocor și stârc.

cocóș, -i, s.m. - 1. Pasăre domestică de curte; masculul găinii (Gallus bankiva domestica). Rezervație de cocoș de mesteacăn (Lyrurus tetrix) la Cornu Nedeii - Ciungii Bălăsinii, în M-ții Maramureșului. Specia caracteristică zonei este cocoșul de munte (Tetrao urogallus), în pădurile de rășinoase din M-ții Maramureșului și din M-ții Rodnei. 2. (top.) Creasta Cocoșului, rezervație naturală de interes național. 3. Motiv zoomorf pe porțile maramureșene (Nistor 1977: 17). 4. Cucui, bolfă, coc, umflătură (ALR 1969: 8; Hoteni, Strâmtura, Rozavlea, Borșa etc.). 5. Cuiul care leagă grindeiul de cotigă (la plugul de lemn); cârlig (ALR 1973: 848). 6. Cocoși, poreclă pentru locuitorii din Dragomirești (ALR 1969: XXII; Papahagi 1925: 103). 7. Floricele de porumb (ALR 1965: 115). - Creație expresivă care se bazează pe strigătul cocoșului, cf. lat. coco "strigătul cocoșului", lat. med. coccus (DER); Din sl. kokosi "găină" (DEX).

codrénci, s.n. - v. cordénci.

códru, -i, s.n. - 1. Pădure (mare, deasă, bătrână). 2. Bucată de pâine sau de mămăligă. 3. Codru, regiune situată în nord-vestul țării, în componența administrativă a jud. Maramureș și Satu Mare. 4. Culmea Codrului (Făgetului), munți de origine hercinică, ce domină, din punct de vedere geografic, regiunea. 5. Codruț, n. pr. - Lat. *quodrum (=quadrum) (MDA) ; Termen autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).

codreán, -i, s.n. - Locuitor din zona Codru. - Din Codru + -ean.

codáț, -i, s.m. - O muscă a cărei larvă trăiește în brânzeturi. E lungă de 1 cm și poate sări 25 cm în lungime și 20 cm în înălțime (Piophila casei; Diptere). Viermele din fructe; ciorman (ALR 1973: 593). Codaț, nume de familie provenit dintr-o poreclă: codaț "vierme" (V. Radu 2005: 58). - Din coadă "apendice" (< lat. pocoda) (DER) + -aț.

codorấște, -i, (codorișcă), s.f. - Coadă de bici (Poienile Izei) sau coadă de secure (Borșa). - Contaminare între coadă și toporiște.

cófă, -e, s.f. - Putinei, vas lunguieț din lemn, în care se bate smântâna ca să se aleagă untul; toc, putină, trocău, jântălău (ALR 1971: 356). Vas de lemn, de dimensiuni mici, sub formă de butoiaș, în care se ține apa în timpul muncilor de pe câmp (ALR 1971: 332). - Cf. bg. kofa, tc. kova, alb. kofë, ucr. kofa, magh. kofa.

coh, s.n. - Vatra de la gura foalelui, în care se înroșește fierul (Papahagi 1925; Ieud, Glod); jignea. - Din ucr. koh (Papahagi 1925).

cóhe, s.f. - Bucătărie (în Chioar, Codru); sub forma cuhne (Maramureșul istoric). - Din ucr. kuhnja (DER); Din germ. Küche "bucătărie", magh. konyha "bucătărie" (Țurcanu).

cóiscă, -ști, s.f. - Încăpere foarte mică, unde, de obicei, se închid păsările de curte (Faiciuc 1998; Dragomirești). - Et. nec.

cóită, -e, s.f. - 1. Cățea. 2. Nevastă cu moravuri ușoare (Bârlea 1924). Nevastă frumoasă, dar leneșă și nelucrătoare, prădătoare (Țiplea 1906): "Tot o coită de șerpoaie" (Bârlea 1924: 63). - Din magh. kojtat "a umbla hai-hui, a vagabonda" (Pușcariu cf. DER); Lat. coita (Pascu cf. DER), cf. coit "împreunare sexuală" (< lat. coitus).

cojólcă, (cujelcă), s.f. - Furcă de tors. - Din ucr. kyželica (Drăganu, cf. DER).

cojínă, -e, s.f. - Obicei legat de făcliile ce se aprind în noaptea de Sânziene, în satele din Maramureș. Cojina s-a păstrat exclusiv în Cavnic și constă în aprinderea coșurilor vechi din nuiele, folosite în diverse împrejurări tot anul, urmând a fi înlocuite primăvara. O parte provenea de la exploatările miniere (cu ajutorul lor se transportau minereurile): "De Sânzâiene, cete de feciori și copii adunau de la case și din vale coșuri de nuiele pe care le umpleau cu «gilituri», frunze sau crengi uscate, le duceau în vârfuri de deal. Se făceau mai multe cojine. Fiecare ceată de feciori își tăia din pădure câte un sălcer (prăjină), cu clenciuri, îl înfigea în pământ și-l împodobea cu coșuri. În jurul sălcerului se așezau vreascuri și găteje. Când se însera, începeau să bucine din corn de bou. Când înceta bucinatul, se aprindeau focurile pe dealuri. Oamenii petreceau «la iarbă verde» până a doua zi dimineața (cu horincă, ceapă, carne, pită de mălai, slănină)" (C.C. 1979). - Din coș (< sl. koši), prin sonorizarea consoanei surde "ș", care trece la "j" (la fel ca și cojniță pentru coșniță, cujmă pentru cușmă, râjniță pentru râșniță) + -ină.

colác, -i, s.m. - 1. Un fel de pâine, împletită din mai multe straturi de aluat. Colac de Crăciun: "Nouă gazda ce ne-a da?" / Colacu de după masă / Și pe fiica ei frumoasă" (Calendar 1980: 5). Colac de nuntă. Colac funerar: "Știu eu ce mi-i leacu / Giolju și colacu" (Calendar 1980: 6). 2. Ghizd, colac de fântână. 3. Colac de fân răsucit, pus pe vârful căpiței, ca să nu-l ia vântul; clenciuri, cârligă (ALR 1973: 833; Hoteni, Oncești, Vad). 4. Cercul de coajă de copac care se pune de jur împrejurul pietrelor (la morile de apă); veșcă (Felecan 1983). - Din s. kolač, de la kolo "roată" (Miklosich, Cihac, Conev cf. DER); cf. magh. kalács.

colb, -uri, s.n. - 1. Praf; pulbere de pe drum. 2. Pulbere fină de făină care se formează în timpul măcinatului și care se depune pe pereți și pe toate obiectele din moară; pospai (Felecan 1983). 3. Colb tare = praf de pușcă (Viman 1989). - Din rus. kolob (MDA).

colbáci, s.m. - 1. Bătător făcut din verigi. 2. Bici: "Na colbaciu de la mine / Mână calu de sub tine" (Memoria 2001: 38). - Din colb + -aci.

cólbă, -e, s.f. - Nevastă cochetă: "Că-s o colbă de nevastă" (Bârlea 1924: 42). - Probabil cf. colbă "brățară; inel; cercei" (< bg. kolba).

colbăí, -esc, (colbui), vb. tranz. - A face praf, a prăfui. - Din colb.

colbotí, -esc, (colbăti), vb. tranz., refl. - 1. A (se) mișca, a (se) zgâlțâi. 2. A (se) zăpăci. - Cf. colbăi "a face praf", datorită unei mișcări haotice.

colbuít, -ă, (colbăit), adj. - Prăfuit: "Mânce cât inima îi cere / Aur colbuit în miere" (Calendar 1980: 112). - Din colbui + -it.

coldáb, -ă, adj. - De culoare sură spre alb (Faiciuc 1998) sau cu coada albă. - Din colb + (d)alb.

coldúș, -i, (coldău), s.m. - Sărac, fără avere; cerșetor: "Dusu-s-o cucu la Cluj / Puii i-o rămas colduș" (Papahagi 1925: 182); "Cu căruța coldușească / Pe ulița românească" (Bârlea 1924 I: 71). - Din magh. koldus.

colduí, colduiesc, vb. tranz. - A cerși: "Tu să-ți umbli-a coldui / Și la mine de-ai zini" (Papahagi: 207). - Din magh. koldulni (MDA).

coléjnă, -e, s.f. - 1. Adăpost pentru oi. 2. Lemnărie: "O construcție nelipsită din gospodăriile țărănești maramureșene, indiferent de starea lui socială, este colejna, în care se țin lemnele de foc, butucul pentru tăiat lemnele și toate uneltele necesare." Construcția se sprijină pe patru stâlpi, doi înalți în față (circa 2,80 m) și doi în spate (0,80-1,20 m). Ei sunt legați prin contrafișe. Acoperișul este în general în două ape (Dăncuș 1986: 102). - Et. nec. (MDA).

coléșă, -e, (coleașă), s.f. - (gastr.) Mămăligă. Termen utilizat în satele de pe văile Iza și Vișeu; pe Mara (până la Săpânța și Rona) se utilizează tocană (ALR 1971: 519). - Cf. ucr. kulesa, rus. kuleš (DER).

coleșér, s.n. - Făcăleț; cu care se amestecă mămăliga (ALR 1971: 520). - Din coleșă + -er.

colindá, colind, (corinda), vb. intranz. - A umbla în seara de Crăciun sau de Anul Nou, din casă în casă, cântând colinde. - Din colindă.

colíndă, -e, (corindă), s.f. - 1. Cântec tradițional interpretat de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de iarnă: "Corinduța nu-i mai multă, / Să trăiască cine-ascultă" (Calendar 1980). 2. Manifestări și cântece rituale perpetuate din epoca imperială romană până în zilele noastre și răspândite la mai multe popoare din Europa. 3. Dar care se dă colindătorilor. Varianta corindă se utilizează doar în Apuseni și Maramureș. - Pentru corindă: din lat. calendae ("primele zile ale fiecărei luni"). Pentru colindă: din sl. kolenda, der. din lat. calendae.

colindătór, -i, s.m. - Persoană care colindă. - Din colinda + -tor.

cólteș, (coltiș), s.n. - Bucată tăiată dintr-un trunchi de copac (D. Pop 1970; Antologie 1980): "Și să-l taie coltișele / Și să-l facă păhărele" (Bilțiu 1990: 7). - Din ucr. kolotyca.

cólțuri, s.n., pl. - Ciorapi scurți, până deasupra gleznelor, purtați de femei; șosete (Papahagi 1925: 99; Borșa). - Din it. calzone.

comárnic, -e, s.n. - Construcție ridicată în apropierea colibei păcurarilor, alcătuită din patru stâlpi și mai multe polițe, prevăzută cu acoperiș, "pentru păstrarea cașului" (Dăncuș 1986: 49): "Poate si mândru harnic: / Tătă vara-n comarnic / Șohan nu lucră nimic" (Papahagi 1925: 219). - Din bg. komarnik "cabană" (< lat. camera); Ucr. komarnyk provine din rom. (Candrea).

comănác, -e, (comânac), s.n. - 1. Pălărie călugărească, rotundă, fără boruri: "Cal fără țifrășag, / Capu fără comănac" (Bârlea 1924: 13). 2. Copacul cazanului de la horincie (ALR 1956: 249). - Et. nec. (DER, DEX).

comấnd, -uri, s.n. - (înv.) Masa ce se dă pentru pomenirea unui mort (Bârlea, 1925); praznic. - Der. regr. din comânda.

comândá, comând, vb. tranz. - A însoți un mort la groapă, a prohodi; a se ocupa de înmormântare, de slujbe și pomeni: "Nice fete să mă cânte / Nici feciori să mă comânde" (Papahagi 1925: 169). - Lat. commendare, commandare (Hasdeu, Pușcariu, Candrea-Densusianu, DA cf. DER).

comândáre, comândări, s.f. - Înmormântare (Bârlea 1924). ■ Pomana mortului; masa ce stă la înmormântare (Lenghel 1979): "Veseliți-vă oricare / C-aicea nu-i comândare" (Ștețco 1990: 205). - Din comânda + -re.

comândắu, s.n. - Petiție, plângere: "Și ne-om scrie-on comândău, / La domnu solgăbirău" (Bilțiu 1990: 8; Peteritea). - Probabil din comânda² "a porunci; a recomanda" + -ău.

comehér, -e, s.n. - Plasă dreptunghiulară ale cărei colțuri sunt prinse de capetele a două corzi de nuiele groase de alun sau răchită, dispuse cruciș. Introducerea comeherului în apă se făcea cu o prăjină sau cu o furcă de lemn. Cu comeherul se pescuia atunci când apa era mare (Șainelic 1986: 47). - Et. nec.

comitát, -e, s.n. - Unitate administrativ-teritorială, condusă de un comite (sau conte). La 3 iulie 1368, prima atestare a Maramureșului sub denumirea de comitat; până atunci era denumit district sau țară (Tomi 2005). - Din germ. Komitat.

comíz, (comis), s.n. - Pâine cazonă utilizată pentru hrana armatei austro-ungare; prefont: "Din ce plugu l-am lăsat, / Pită caldă n-am mâncat, / Numai tot comiz uscat / Și necopt și nesărat" (Bilțiu 2002: 163; Oarța de Sus). - Din germ. Kommis "cătănie, viață cazonă, de soldat".

comlắu, s.n. - Drojdie (de bere): "Decât pită cu comlău, / S-o mânânci c-un mantalău, / Mai bine-o cojiță arsă…" (D. Pop 1978: 160; Băsești). - Din magh. komló "hamei" (DA cf. DER).

composesorát, -uri, s.n. - Organizare politico-socială, creație specific maramureșeană; gestionarea în comun a averilor (teren pentru pășunat, lemne de construcție) necesară realizării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor reclamate de construirea și întreținerea drumurilor, pădurilor, bisericilor și a altor edificii publice. În sec. XIV se transformă în composesorate nobiliare (Filipașcu 1940: 28). Formă de proprietate obștească asupra terenurilor și pășunilor, practicată de maramureșeni. - Lat. compossessoratus.

composesór, -i, s.m. - Proprietar de pădure și pășuni asociat într-un composesorat. Coproprietar. - Lat. compossessor, ~oris.

cónci, -uri, s.n. - Coc, păr adunat și prins cu agrafe în creștetul capului: "Din conciu fetelor / Din struțu feciorilor" (Memoria 2001: 33). - Din magh. konty.

coropíșniță, -e, (coropt’ișt’iriță, cânepișt'iriță, conopt’iște, colopt’iștiriță), s.f. - Insectă dăunătoare plantelor, care trăiește în pământ și atacă rădăcinile legumelor (Gryllotalpa vulgaris). "Strâcă mălaiul jâb, tăt îl taie; aceia-i veninoasă ca gândacu" (ALR 1973: 608). - Din bg. konopištica (< koropi "cânepă").

conțopáș, -i, (conțopist), s.m. - Persoană care execută lucrări mărunte de birou; copist: "Vine Sasu conțopașu" (Antologie 1980: 83). - Din germ. Konzipist "redactor al unui act".

copârșéu, copârșee, s.n. - Sicriu; sălaș, coștiug (ALR 1969: 242): "Din locuț de copârșeu / Puneți scoarță de durdzău" (Papahagi 1925: 102-103). - Din magh. koporsó.

cópcă, copci, copce, s.f. - Săritură pe care o fac animalele când fug repede; (despre cai) în galop: "Cu murgul venind în copce" (Brediceanu 1957: 107). - Din bg. kopka, cf. ucr. kopnuty "a da cu copita".

cópil, cópii, s.m. [cópt’il] - Bastard; copil din flori (din fete fecioare); spuri, măndrâlău (ALR 1969: 199; Papahagi 1925). Ca nume generic pentru băiat sau fată, în Maramureș se folosește cocon sau prunc; "În prezent, cei doi termeni au devenit regresive, fiind înlocuit cu copil, datorită omogenizării limbii române" (Scurtu 1966: 61). Termen atestat (cu sensul de bastard) și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). - Termen autohton, cf. alb. kopil (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983); Cuv. rom. preluat în magh. (kópé, gobé), săs. (kopil), ucr. (kópyu), pol. (kopirnak, kopirdan "copil nelegitim" etc.).

coptătúră, s.f. - (med.) Infecție. "Se opărește cu apă sărată sau se pune pe ea frunze de crin ori compresă de pâine amestecată cu unsoare" (Faiciuc 1998: 100). - Lat. coctura (Pușcariu, Candrea-Densusianu, DA).

coptúră, -e, s.f. - (min.) Bucată de rocă incomplet desprinsă din tavan sau de pereții unei galerii de mină, care amenință să cadă. - Din copt + -ură.

copturí, -esc, vb. tranz. - (min.) A curăța rămășițele de rocă din galeria de mină, după dinamitare. - Din coptură.

corástă, s.f. - v. curastă.

córci¹, -uri, s.n. - Tufă (Bud 1908): "Sub cel corci de păducel / Șede-un hireș pribegel" (Papahagi, 259). - Din ucr. korč (Titkin cf. DER).

corcí², corcesc, vb. refl. - (despre plante sau animale) A se amesteca, a se încrucișa: "Corcitoriul o corcit, / Diochitoriu o diochet" (Bilțiu 1990: 287). Atestat doar în Maramureș și Bucovina. - Din corci "corcitură" (< magh. korcs).

córcie, -ii, s.f. - Grătar de nuiele pentru cărat fânul; împletitură de lețuri din spatele unei căruțe (Birdas 1994; Rohia). - Din sl. kruči, cf. magh. korcsolya "plan înclinat", ucr. korčuhy "sanie" (DER).

corcíos, -oasă, adj. - Stufos, tufos: "Rozmolin verde corcios, / Maică, m-ai făcut frumos" (Bârlea 1924 I: 107). - Din corci "tufă" + -os.

corcodúș, -i, s.m. - (bot.) Arbust din familia rozaceelor cu fructe mici, galbene sau roșii (Prunus cerasifera): "De nimica nu mi-i dor, / Ca de flori de corcodușă, / De gura lelii Anuță" (Ștețco 1990: 285). - Din corcodușă "fructul corcodușului".

cordalắu, -auă, s.n. - Ferăstrău mare pentru tăiat trunchiuri groase de copaci. (Chioar). - Probabil din cordă/coardă + -lău.

cordățél, -e, s.n. - Motiv sub forma unui val realizat pe benzile de vopsea în olărit (Dăncuș 1986: 79). - Din coardă (< lat. chorda) + -ețel.

cordénci, -e, (șcord’enci, codrenci), s.n. - 1. Partea mobilă de la meliță (ALR 1956: 258). 2. Speteaza (de la războiul de țesut) pe care se înfășoară firele cu care se execută ornamente (Stoica, Pop 1984: 51). - Din coardă (< lat. chorda) + -enci.

cordohán, -e, s.n. - Piele de capră tăbăcită: "Făr’ de cordohan / Să țâie batăr un an" (Papahagi 1925: 225). - Cf. it. cordovano, magh. kordovány (sec. XVIII) (DER).

córfă, -e, s.f. - 1. Element de construcție a cuptorului arhaic; coș pentru evacuarea fumului mai larg la partea inferioară și mai strâmt la partea superioară; pornește de deasupra vetrei, trece peste cuptor și conduce fumul în tindă (Stoica, Pop 1984: 80). 2. Coviltir; herneu, arnău (ALR 1971: 346). - Din germ. Korb "coș, paner", prin interm. săs. korf (Borcea cf. DER).

córhă, -e, (corhan), s.f. - 1. Versant repede de munte (Papahagi 1925); coastă de deal râpoasă (Vișovan 2002). 2. Prăpastie, râpă; berdă (Ieud, 1987). Corha Carelor, deal (830 m) în Săcel. - Din ucr. kurhan.

corhăní, corhănesc, vb. tranz. - A trage, a tracta bușteni din pădure cu ajutorul țapinelor, până la poalele coastei în exploatare (Acta Musei 2002: 317). - Din corhan "râpă" + -i.

coríndă, s.f. - v. colíndă.

cormănáș, -i, s.m. - Vâslaș de plută (Acta Musei 2002: 317). - Probabil din cormană (< magh. kormány "cârmă") + -aș.

corn, coarne, cornuri, s.n. - 1. Parte componentă a plugului: "Mulți bărbați nu se mai duc / Să țâie de corn de plug" (Bilțiu 1996: 306). 2. Colț: "În patru cornuri de lume" (Papahagi 1925: 237). 3. (gastr.) Prăjitură (dim., cornulețe). 4. Căprior așezat pe laturile lungi ale șarpantei (Stoica, Pop 1994). 5. Vârful unei stele. 6. Codru de pâine. - Lat. cornus.

coroánă, coroane, (corună), s.f. - Monedă austro-ungară: "În timpuri normale, o coroană austro-ungară făcea cât leul român. Atâta era plata cantorului, a diacului sau cântărețului pe an, pe care fieștecare cap de familie trebuie s-o plătească" (Bârlea 1924 II: 474); "De-ar da totul pe o lună, / La diac tot o corună" (Bârlea 1924 I: 173). - Lat. corona.

corșắu, -auă, s.n. - Vas de sticlă de 5/10 l, îmbrăcat în împletitură de nuiele, pentru depozitarea vinului sau a horincii; damigeană; coș de uiagă, spetezar. - Din ucr. korsov, cf. magh. korsó "ulcior, borcan".

cortí, cortesc, vb. tranz. - A pofti, a îndemna: "Zis-o mândru că-l corté / Să doarmă pe mâna me" (Bârlea 1924 I: 261). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). - Din magh. korty (MDA).

cortíl, s.n. - Adăpost, locuință (Papahagi 1925). Atestat și în Maramureș din dreapta Tisei cu sensul de "cazare; gazdă". - Din germ. Quartier "cantonament; cazare, adăpost, gazdă" (Țurcanu 2005).

corturár, -i, s.m. - Țigan nomad: "Celuit-o, celuit / Un fecior de corturar / Pe o fată de domnar" (Bârlea 1924: 49). - Din cort + -urar.

corúnă, s.f. - v. coroană.

cosálă, -e, (coseală), s.f. - Lucru de mână, cusătură (Papahagi 1925; Lenghel 1979). - Din coase (< lat. pop. cosere, consuere) + -ală.

cosalắu, s.n. - Fânaț, cosaștină, loc cu iarbă, țarină de fân. Atestat doar în Crișana și Maramureș (ALR 1956: 125): "Amu 27-28 de ai, pământu o fo laolaltă, n-o fo împărțât nicăieri. Tăt cosalău' o fo’ a satului" (Papahagi 1925: 325). - Din cosală (< cosi "a tăia iarba cu coasa" < sl. kositi) + -ău; Din magh. kaszáló (MDA).

cosáștină, -e, s.f. - (înv.) Terenul de pe care s-a cosit iarba; cosalău (Gh. Pop 1971: 74). - Din cosi + -ștină.

cosấie', s.n. - Coada de lemn de la coasă (în Săpânța, Moisei și Borșa); toporișt’e (ALR 1971: 424). - Din coasă.

Cosânzeána, s.f. - (mit.) Personaj feminin mitic, care personifică idealul lui Făt-Frumos; Zâna cu cosițe de aur: "Tu, Ileană Cosânzeană / De te-am puté noi d-aprinde / Cosâța țî-o-am ciuta-lu / Și la nori te-am arunca-lu / Să te bată vânturile / Ca pă feciori gândurile, / Gândurile de-nsurat / Pă fete de măritat" (Bilțiu 1996: 328); "Tu, Ileană Cosânzeană / Floare mândră din poiană" (Bârlea 1924: 40). - Probabil din cosiță + zână, contaminat cu sânziană sau cu Sântana.

cosấță, -e, s.f. - Coadă de păr întoarsă în jurul capului. În Maramureș cuvântul se folosește mai rar; de comun se zice pletitură (Țiplea 1906) - Din bg. kosica.

coseálă, -ele, s.f. - Lucru de mână. - Din cos + -eală.

costíș, -ă, adj. - Înclinat, aplecat. 2. Pieziș, oblic. 3. Încruntat: "Să uită costiș când e mânios" (ALR 1969: 29). - Din coastă (< lat. costa) + -iș.

costrấș, -i, s.m. - Biban (Perca fluviatilis Linnaeus); specie de pește de apă stătătoare sau lin curgătoare; semnalat în Apșița, Vișeu, Tisa, Iza (Ardelean, Beres 2000: 84). - Din srb. kostreš, cf. pol. kosztur "biban" (Cihac, DA cf. DER).

costréie, s.f. - (bot.) Sorg; plantă erbacee din familia gramineelor (Sorghum halepense); iarba ce crește prin lanurile de porumb: "Merge și îi dă costreie / Nici așa nu vrea să steie" (Bârlea 1924 II: 212). - Cf. bg. koštrjava.

coș, -uri, s.n. - 1. Construcție pentru depozitarea porumbului confecționat din nuiele împletite; coștei, hambar (ALR 1971: 402). 2. Cucui, umflătură (ALR 1969: 8). 3. Împletitură din nuiele pentru depozitat sau transportat obiecte. 4. Albie, covată. 5. Partea în care se toarnă grăunțele la măcinat. 6. Horn. 7. În expr. coș de oaie = oaie slabă: "Mărsu-mi-o hiru la Baie / C-am furat un coș de oaie" (Bârlea 1924: 260). - Din sl. koši "coș".

coșár, -e, s.n. - Hambar construit din nuiele, îngust de 60-80 cm și lung de 4 m, înalt de 3 m (specific în zona Chioar); coștei. - Din coș + -ar.

coșárcă, -șerci, s.f. - Coș mare cu două toarte. - Din magh. kosárka.

coșercár, -i, s.m. - Meșter de coșerci. Coșercari, poreclă dată locuitorilor din Culcea (Chioar), deoarece erau cunoscuți drept meșteri pricepuți în confecționarea coșurilor de spate (V. Radu 2005: 53). - Din coșarcă + -ar.

cóșniță, -e, s.f. - Coș în care se țineau familiile de albine. Coșurile se așezau pe polițe, lângă pereții unora dintre acareturile gospodăriei; erau confecționate din nuiele împletite, de formă conică, lipite în interior (specific zonei Chioar); știubei (Șainelic 1986: 48). - Din sl. košnica.

coștéi, -eie, (coștui), s.n. - Construcție din nuiele sau scânduri pentru depozitarea porumbului; coșar (ALR 1971: 402). - Din ucr. koșili (MDA).

cot, coți, s.m. - Unitate de măsură pentru lungimi, care reprezintă distanța de la cot până la încheietura palmei (0,6 m): "Să măsoară pământu, / Tăt pământu cu cotu" (Memoria 2001: 1). - Lat. cubitus.

cotá, cot, vb. tranz., refl. - 1. (tranz.) A căuta: "Că tot amu coa’ să-și aline durerea…" (Papahagi 1925: 127). 2. (refl.) A se uita, a se privi (în oglindă): "Mură coaptă-s ochii tăi, / Vino să mă cot în ei" (Bilțiu 1996: 293). - Lat. *cautare.

cotárcă, cotărci, s.f. - 1. Coș, coștei, coșargă; hambar pentru depozitat știuleții de porumb (în Chioar și Codru). 2. Leagăn confecționat din nuiele: "Eu te legân în cotarcă, / În cotarcă de răt’ită, / Să n-ai grijă de nemnică" (Calendar 1980: 17). Cotarcău, poreclă și supranume în Dragomirești, "cel ce face cotărci". - Din srb., magh. kotarka.

cotătoáre, -i, s.f. - Oglindă: "La mort în casă, cotătoarele trebuie întoarse cu fața la perete" (Calendar 1980: 91); "Să nu te uiți în cotătoare după asfințitu soarelui, că visezi urât" (Calendar 1980: 37). - Din cota "a se privi (în oglindă)" + -toare.

cotấng, -i, s.m. - Copilandru, băiețandru: "Trage, ’mpinge, măi cotânge, / Și-i vedé cu ce-i ajunge" (Memoria 2004-bis: 1.361). - Din magh. katang.

cotârlắu, s.n. - 1. Cotlon; gaura dintre cuptor și perete (Lenghel 1979; Bârsana). 2. Terasa de la cotețul porcilor (în zona Codru). - Et. nec. (MDA).

cotéț, -e, s.n. - Adăpost pentru porci sau păsările de curte. - Din sl. kotĭcĭ.

cotodí, cotodesc, vb. refl. - A se pregăti (de ceva). - Et. nec.

cotóz, -uri, s.n. - (gastr.) Balmoș, mămăligă (Memoria 2001). Atestat doar în Transilvania de Nord și Moldova. - Et. nec.

cotrâmbós, -oasă, adj. - Mânios, înciudat, morocănos: "Mere, cântă mânios, / Vine-acasă cotrâmbos" (Bilțiu 1990: 424). - Din cotrâmba "a se schimonosi, a se suci, a se strâmba" + -os.

cotroápă, -e, s.f. - Teren accidentat, gropos sau bolovănos: "O rămas pântre cotroape / Cu niște oiță șt'ioape" (Săliștea de Sus 1970). Cotroape, fânațe, teren accidentat (în Lăpușu Românesc). - Probabil din bg. kótor "groapă".

cotrúț, -e, s.n. - Ungheț, boltiță lângă sobă, care servește de culcuș mâțelor (Țiplea 1906); colț din vatră. - Cf. ceh. katrč "colibă", magh. kotrócz (Cihac, cf. DER).

couáci, s.m. (covaci) - Fierar. Poreclă pentru locuitorii din Oncești (ALR 1969: XIX). - Din magh. kovács.

cováci, s.m. - v. couaci.

covățất, -ă, adj. - Încovoiat, cocoșat; cu cocoașă: "Și la spate o fo’ covățâtă, ca și covata pitii" (Papahagi 1925: 125). - Din covată (< tc. kovata) + -at.

cozléu, s.n. - Mobilă de bucătărie; bufet: "Pă scaunu cel cu spate / Plin cu vase nespălate, / Pă cozleu' cel feștit / Tot o lingură și-un blid" (D. Pop 1978: 175; Băsești). - Din magh. kaszli "dulăpior" < germ. Kastl (Țurcanu).

cráiner, (grainer), s. m. - Nume dat etnicilor germani colonizați în Maramureș, care lucrau în exploatările forestiere. - Derivat din n. pr. Craina, fosta provincie aparținând Imperiului Austro-ungar [astăzi aparține RSF Iugoslavia, în apropiere de granițele Austriei și Italiei, cuprinzând bazinul râului Ljubljana înconjurat de munți împăduriți; aici trăiesc și 20.000 de germani, dintre care unii au venit în Maramureș în timpul stăpânirii austriece, când s-a început aici o exploatare intensivă a pădurilor]. Germanii veniți de aici în Maramureș, la muncile de exploatare forestieră, au introdus o serie de procedee tehnice necunoscute prin părțile noastre. Așa se explică sensurile multiple pe care le are termenul: "țapină de o construcție aparte", "podeț ridicat peste uluc pentru circulat în timp ce se corhănesc buștenii", "doi butuci groși la poarta haitului (barajului)" (Gh. Pop 1971: 86).

cramp, s.f. - Târnăcop (Șainelic 1986: 28; Chioar). - Din germ. Krampe "scoabă, cârlig".

Crăciún, s.n. - 1. Sărbătoare religioasă de factură creștină, care aniversează nașterea lui Iisus Hristos (25 decembrie). La origine, sărbătoarea aniversa nașterea lui Mithra. 2. Personaj mitic înfățișat ca un moș bun. - Probabil din lat. creatio, -onis "naștere" (MDA); Probabil cuvânt autohton (Brâncuși 1983).

crâncení, crâncenesc, vb. tranz. - A înțepeni: "Cine aceea o-a ceti / Ș-acela s-a-ngrozi / Cu ea-n mână-a crânceni" (Brediceanu 1957: 166). - Din crâncen "nemilos, crud" (< sl. kračina).

crâng, -uri, s.n. - 1. Manivelă (la tocilă; la fântâna cu roată; la vârtelniță). 2. Piesă la moară (Budești, Vad, Bârsana). 3. Cuier de lemn de brad, cu crengi (Giulești, Oncești, Petrova) (ALR 1973: 541). 4. Partea superioară a mecanismului pe care olarii confecționau obiecte de ceramică (I. Pop 1970). - Din sl. krogŭ "cerc".

crâșcá, vb. tranz. - A scrâșni din dinți de mânie: "Crâșcă iadu și îmi cere / Să-i dau pe mândra, de-a mere. / -Taci, iadule, nu crâșca" (Memoria 2001: 99). - Formație onomatopeică.

crâșnicíe, -i, s.f. - Casa crâșnicului: "Fă-te, tu, mortuț pe laiță, / Eu-oi mere la crâșnicie / Ș-or trage din clopoțele" (Memoria 2001: 103). - Din crâșnic + -ie.

crấșnic, -i, s.m. - Paraclisier (la biserică), diacon. - Din sl. kristŭ "cruce".

credénț , s.n. - v. chedrénț.

credínță, -e, s.f. - 1. Logodnă; termen general cu excepția zonei Ieud-Săcel-Borșa, unde se folosește sin. tomneală (ALR 1969: 236): "La noi, credințâia înainte nu să făcea așa. Cân’ să credința oarece fecior cu oarece fată, apoi dădea împușcături șî de la unu șî de la altu. Amu numai la nuntă să face așa" (Papahagi: 318). 2. În expr. a lua pe credință = a lua pe datorie: "Da' zinu mi s-o ciuntat. / - Tu-n credință țî l-ai dat" (Papahagi: 261). - Lat. *credentia (Pușcariu, Candrea-Densusianu, DA cf. DER).

creițár, -i, s.m. - Emisiune monetară a împăraților Casei de Habsburg (1624-1716); subdiviziune a talerului. - Din germ. Kreuzer, prin intermediul magh. krajcár (DA cf. DER).

crestúl, adv. - De-a curmezișul. - Probabil din cresta (der. regr. din creastă).

creț, creață, adj. - 1. Cârlionțat, buclat. Creț, Crețu, poreclă frecventă în Maramureș. 2. Încrețit, zbârcit. 3. În expr. apă creață = apă amestecată cu sânge. - Termen autohton (Russu 1981, Brâncuși 1983).

críșmă, -e, (crijmă), s.f. - O bucată de pânză albă (de bumbac), care se înfășura pe lumânare la botez și care se aducea în dar, din care mai târziu mama confecționa o cămășuță pentru copil (Dăncuș 2010). - Din ucr. krijma (MDA).

críță, s.f. - Oțet. - Din ucr. kryc’a.

cronc, -i, s.m. - Corb (Corvus corax): "Cine strică dragosti dulci / Care-i carnea croncii’n huci" (Țiplea 1906: 432). - Formă onomatopeică.

crop, s.n. - Apă fierbinte, clocotindă: "Păstăile le-o opărit într-un crop de apă" (Faiciuc 1998). - Din uncrop "apă clocotită" (< sl. ukropŭ).

crúpă, s.f. - v. clupă.

crúșcă, s.f. - Capcană pentru păsări. O cutie de scândură cu capac, prinsă de un știulete de porumb; prin mișcarea știuletelui, cădea capacul și pasărea rămânea în cutie (Șainelic 1986: 48). - Probabil din cușcă.

cucérnic, -ă, (cuciarnic, cuciernic), adj. - Plăcut, simpatic, mândru; hireș, frumos. - Din cuceri "a-și atrage simpatia" (< lat. *conquerire) + -nic.

cuculbắu, (cucurbău, cucurbel, cucurbeci), s.n. - Curcubeu: "Când se arată cucurbeciu, atunci mereau la el în coate și în jerunț, și acolo, când ajungea la el, ardea o căldare cu bani. (…) Acela [curcubeu, n.n.] are două capuri și ele bea apă din două izvoare, unul este Izvorul de Piatră și unul este Izvorul de Argint" (Bilțiu 1999: 79; Oncești). În Vișeu de Jos s-a semnalat sin. "Brâul Maicii Domnului" (ALR 1973: 663). - Cf. curcubeu.

cúcură, -e, s.f. - Cormana plugului, care întoarce brazda: "Eu grăiescu cu nevasta, / Rupe-mi-se cucura" (Bârlea 1924: 210). Termen general în Maramureș; se mai întâlnește în Bistrița și sporadic pe Valea Prutului (ALR 1956: 18). - Din magh. kukora "strâmb" (DA cf. DER), cf. srb. kukora "cârlig."

cucurbátă, cucurbete, (cuculbată), s.f. - 1. (bot.) Dovleac, bostan (Cucurbita Pepo); harbuz, ludău, pepene. 2. Țeastă, craniu; tidva capului (Țiplea 1906). - Cf. curcubetă (< lat. curcubita).

cucurúz, -i, s.m. - 1. Știulete de porumb: "Știi, tu, mândră, ce ț-am spus / La cules de cucuruz" (Memoria 2001: 99). "Recoltarea cucuruzilor se făcea cu mâna și se transporta cu coșurile la căruțe și apoi acasă, unde se desfăcea" (Dăncuș 1986: 45). 2. Porumb. 3. Con de brad; pară de brad, ciucalău de molid, pară de buhaș, cocian de brad (ALR 1973: 558). 4. Burete pucios, specie de ciuperci necomestibile (Phallus impudicus), în depresiunea Maramureșului. - Cf. srb. kukuruz, ucr. kukurudz, germ. Kukuruz etc.

cucuțá, vb. tranz. - A ura. Obicei de Crăciun în Țara Codrului: "Copiii de 4-5 ani umblă în dimineața zilei de Crăciun «a cucuța». De data aceasta nu mai colindă, ci spun numai: «Bună dimineața lui Crăciun!», iar după ce primesc darurile (nuci, colaci, mere), rostesc urări de tipul: «Câte paie pă casă / Atâtea băncute pe masă!»" (D. Pop 1978: 50). - Et. nec.

cufundós, adj. - v. acufundos.

cufureálă, s.f. - (med.) Diaree; "E oprită cu ceai de sunătoare, tarhon/ chimen, sămânță de mărar, potrocuță ori de ștevie păcurărească" (Faiciuc 1998: 100). - Din cufuri + -eală.

cufurí, cufur, vb. tranz., refl. - A avea diaree. - Lat. *conforire, de la forire (Pușcariu, Candrea-Densusianu cf. DER).

cúglă, s.f. - Piramidă de nuci. De-a cuglele = obicei de Crăciun în Țara Codrului: "E un joc al copiilor, care umblă în dimineața primei zile de Crăciun «a cucuța». Aceștia se adună în casa unuia dintre ei și fac în fața ușii «o cuglă», un gen de piramidă, din patru nuci. În timp ce unul stă lângă «cuglă», ceilalți, așezați în fața mesei, încearcă, pe rând, să o doboare cu o altă nucă. Cel care izbutește câștigă toate cele patru nuci ce alcătuiesc «cugla», iar cel care a făcut-o fiind obligat să facă, din nucile sale, alta. Dacă nu izbutește, nuca cu care încearcă este luată de cel ce păzește cugla" (D. Pop 1978: 54). - Din germ. Kugel "bilă, glonț" (MDA).

cúgnă, -e, (cuhne, cuhe), s.f. - 1. Horincie (ALR 1956: 247). 2. Bucătărie (ALR 1956: 1091). - Din sl. kuhnja.

cúi, cuie, s.n. - Pahar: "Un cui de horilcă" (Papahagi 1925; Apșa). Probabil in relație cu la expr. cui pe cui se scoate (argument frecvent invocat de persoanele mahmure pentru a se drege cu un pahar de alcool). - Lat. cuneus.

cújbă, -e, s.f. - Dispozitiv (din lemn) pe care se agață căldarea deasupra vetrei; lemn încovoiat. - Cuvânt autohton (Hasdeu 1894).

cujd'it, -ă, (cujbit), adj. - Cocoșat, adus de spate; gârb, îmbulzât (ALR 1969: 111). - Din cujbă + -it.

cujéică, -i, (cujalcă, cojalcă, cojălcă), s.f. - Furcă de tors, formată dintr-o tijă rotundă din lemn de brad sau de alun, lungă de 2-3 m, decorată (motive fitomorfe, antropomorfe, cosmice, fantastice) (Stoica, Pop 1984: 51). Furca este introdusă într-o gaură făcută anume în laviță sau într-un scăunel mic, fără spătar (Mirescu 2006: 129). Cojălcă, în partea de nord a Maramureșului; cujălcă, în centrul și sudul Maramureșului; cujeică, în Lăpuș. - Din ucr. kyželĭca (Drăganu cf. DER).

cumpăní, cumpănesc, vb. tranz. - A cântări: "Numai noi te-om cumpăni / De trei ori cu talerii" (Bârlea 1924 I: 13). - Din cumpănă (din sl. konpona < lat. campana, cf. alb. kumpóna) + -i.

cuntí, cuntesc, (cumti, încunti), vb. refl. - A se obișnui, a se acomoda, a se familiariza; a se poda: "Vaca se cumtește cu el [cu șarpele] și stă la supt ca la vițel" (Bilțiu 1999: 131; Rozavlea). Atestat doar în Transilvania de Nord. - Et. nec.

cuntít, -ă, (cuntit), adj. - Obișnuit, acomodat, învățat: "Du-te unde ești cumptit, / Că știu că nu te-am dorit" (Bârlea 1924 I: 195). - Din cunti "a se obișnui" + -it.

cunúnă, cununi, s.f. - 1. Coroană: "Într-unele sate s-a păstrat până astăzi vechiul obiceiu ca fetele în duminici și sărbători să umble desvelite și cu cunună de flori pe cap" (Țiplea 1906). 2. Lemnul care stă deasupra apei și care prinde capetele bogdanilor, la morile de apă (Felecan 1983). 3. Grinzile cu care se închid în partea de sus cei patru pereți și pe care reazămă tot acoperișul casei și cornii (Bârlea 1924). 4. Pragul de sus al porților de lemn maramureșene (Nistor 1977). 5. Cununa dealului, locul neted deasupra dealului ce se întinde în forma unei cununi (Țiplea 1906). - Lat. corona, cf. alb. kurorë.

cúpă, -e, s.f. - 1. Blid, vas de lemn: "Merele nu le-om primi / Numai o cupă de nuci" (Antologie 1980: 58). 2. Pahar: "Să-mi dai o cupă de zin" (Papahagi 1925: 187). 3. (bot.) Căldărușă, cinci clopoței (Aquilegia vulgaris) (Borza 1968: 21). 4. Despărțitura din roata morii în care cade apa (Felecan 1983). 5. Sălăriță; solniță (ALR 1971: 309). 6. Mojar; vas în care se pisează sare, piper, zahăr; "cupa e de lemn; mojarul e din alamă" (ALR 1971: 341). 7. Olane; țiglă curbată așezată la coama casei; clop, cornuri, colțare (ALR 1971: 276). 8. Cupa piciorului = rotulă (ALR 1969: 132). 9. Concavitate: "În fața obrazului / În t’eile nasului / Și-n cupele măselelor" (Papahagi 1925: 279). - Lat. cuppa.

cuptór, -oare, s.n. - 1. Vatră, sobă, în care se coace pâinea. 2. Arșiță, căldură mare. 3. Denumirea populară pentru luna iulie. - Lat. *coctorium.

curástă, -e, (corastă), s.f. - Laptele (de vacă sau de oaie) din primele zile după fătare; "lapte crud", "jântiță di la vacă" (ALR 1971: 353). - Lat. *colasta = colostra (DEX).

curătúră, -i, s.f. - 1. Tehnică de obținere a parcelelor pentru agricultură, prin defrișare; la fel ca și secătură, runc, țarină (Dăncuș 1986: 39). 2. Apa care se aruncă după spălarea vaselor (Memoria 2004). - Lat. curare "a îngriji, a curăța" > rom. cura "a desfăca" + -tură.

curéchi, s.m. - 1. (bot.) Varză (Brassica oleracea): "Că de post ne-am săturat, / De curet’i din ton, murat" (Calendar 1980: 16). ■ 2. (gastr.) Curechi umplut = sarmale. - Lat. colic(u)lus (=cauliculus).

curmătúră, -i, s.f. - 1. Depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte. 2. Urmă în pământ făcută de roata carului. 3. Urma lăsată de brăcinar. 4. Lemn ciuntat (curmat) la vârf (ALR 1973: 684). - Din curma (cf. alb. kurmue) + -tură.

cúrpen, curpeni, (curpăn), s.m. - Mlădiță lungă de viță-de-vie sau altă plantă cățărătoare; vrej de dovleac sau de castravete. - Cuvânt autohton, cf. alb. kurpen, din i.-e. *kurep "a se învârti" (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).

curpătór, -oare, s.n. - Platou din lemn, cu mâner, pe care se pune mămăliga: "Cum era întoarsă la curpător, el o și taie iute cu ața și jumătate i-o dă la câine" (Bilțiu 1999: 312). - Lat. coopertorium (MDA).

curuí, curuiesc, (curlui), vb. tranz. - A croi, a confecționa, a face: "Curuiește-mi cămașă!" (Bilțiu 1996: 300); "Icoane mă curuiesc / Și-n biserici mă tomnesc" (Bilțiu 1996: 223). - Cf. croi (< sl. krojiti).

cúscru, -i, s.m. - Tatăl unuia dintre soți în raport cu părinții celuilalt soț: "Aceia nu-s nori de ploaie, / Că-s cuscri, nuntașii tăi" (Bilțiu 1990: 35). - Lat. consoc(e)rum.

custúră, custuri, s.f. - 1. Unealtă în formă de cuțit, cu care fierarul curăță copita la cal, înainte de a bate potcoava (Felecan 1983). 2. Cuțit de strung (Felecan 1983). 3. Cuțit ce nu se închide (Bud 1908): "Moșule, cu barba sură, / Te-aș rade și n-am custură" (Papahagi 1925: 224). - Cuvânt autohton, din rad. i.-e. *kes- "a zgăria, a răzui, a pieptăna" (Russu 1981); Cuv. rom. preluat în magh. (kusztora) (Bakos 1982).

cușăí, (cușei), vb. tranz. - A gusta: "Și-apoi nici nu am cușăit [scoverzele] că-i păcat în ajun" (A. Radu 1941: 54); "Câte poame-s pe pământ / Tăte huc le-am cușeit" (Țiplea 1906: 421). - Probabil din cușer.

cușcáie, s.f. - Instalație simplă (ca un jgheab) pentru scoaterea lemnului din pădurile de munte: "Scorul lemnului de foc de la ciotcă la mijloacele de transport se făcea cu ajutorul unui sistem de jgheaburi confecționat din scânduri groase de fag, care poartă denumirea de cușcae. Acestea erau tratate cu parafină, pentru ca lemnul să alunece. Fiind înclinate natural, pe pantă, lemnul aluneca cu viteză până la mijlocul de transport. Cușcaele nu erau construcții fixe, ci mobile, montându-se și demontându-se după necesități" (Dăncuș 1986: 66). Construcții asemănătoare cu jilipurile. - Cf. cușcă.

cúșer, (cușăr, coșer), adj. - (ref. la alimente) Curat, nespurcat; pregătit după ritual.(fig. și fam.) Așa cum trebuie. Cuvântul a rămas în limbajul local cu sensul de "curat, drept, cinstit", în expr. nu-i lucru cușer. - Cf. ebr. kâscher "curat, ritual".

cuștulí, cuștulesc, vb. tranz. - A gusta: "De-a ei miros te topești / Până nu o cuștulești" (Bilțiu 1996: 384). - Din gustuli, gusta (< lat. gustare).

cúte, cute, s.f. - Piatră de gresie cu care se ascut uneltele tăioase (în special coasa sau briciul); arcer (ALR 1969: 90). - Lat. cutem (Felecan 2011: 270).

cutiós, -oasă, adj. - (înv.) Pământ cleios, lipicios, care se lucrează greu. Cutios, top. în Odești (Odobescu 1973). - Din cute "gresie, arcer" + -ios.